Sunteți pe pagina 1din 18

CURS 1

I. Constituirea sociologiei ca ştiinţă


Sociologia este o ştiinţă relativ tânără. Ca demers ştiinţific al socialului, ea s-a născut doar
în a doua jumătate a secolului XIX, reprezentând un răspuns epistemic la intersecţia mai
multor serii de transformări de ordin economic, social, politic şi intelectual.
Termenul de sociologie a fost utilizat pentru prima dată de filosoful francez Auguste
Comte1 în anul 1939 după ce iniţial corpul de cunoştinţe despre societate era inclus în
disciplinele: istorie socială, statistică socială, fizică socială, etc. “Fizica socială” în sensul dat
de Quetelet (1869) este, în linii mari, studiul statistic al faptelor sociale. A. Comte consideră
că noua disciplină este menită să încununeze sistemul ştiinţelor care se constituiseră deja, şi
care în opinia sa urmează o serie ascendentă care nu poate fi modificată sau răsturnată,
începând cu matematica, astronomia, fizica, chimia şi încheindu-se cu biologia. La mijlocul
secolului al XIX-lea, considera A.Comte, această piramidă rămâne incompletă, deoarece ea se
opreşte doar la ştiinţele viului. În opinia lui, ştiinţa care trebuia să încheie această piramidă şi
să devină “regina ştiinţelor” va fi tocmai noua disciplină, pe care o denumeşte “sociologie”,
care va avea menirea de a realiza studiul “pozitiv” al faptelor umane.
În această perioadă era imperioasă trecerea de la speculativ la normativ, de la abstract
la concret şi descriptiv, explicativ şi predictiv, de la ceea ce ar trebui să fie la ceea ce este şi
este predictibil să fie, de la deducţiile pure despre om şi societate la cercetarea efectivă, la
observarea riguroasă, înregistrare şi măsurare. Deviza sub care ar trebui să acţioneze noua
disciplină, de altfel invocată frecvent în sociologie, exprimă părerea lui Comte privind rostul
sociologiei “savoir pour prevoir, prevoir pour pouvoir” (“ a şti pentru a prevedea, a prevedea
pentru a putea”). Prin urmare, încă de la începuturile sale sociologia îşi propune cunoaşterea
societăţii în scopul transformării ei.
Pornind de la etimologia cuvântului (latinescul “socius” = asociere, uniune, întovărăşire a
indivizilor şi grecescul “logos”= ştiinţă) sociologia este ştiinţa societăţii. Această definiţie
este cea mai generală şi mai cuprinzătoare, nefiind însă singura care i s-a dat disciplinei de-a
lungul istoriei sale. Unii cercetători au preferat să opereze în loc de “societate” cu termeni
care se referă numai la social şi care ar desemna elementele fundamentale ale socialului, al
căror studiu ar fi relevant pentru societate. Astfel disciplina a fost definită ca “ştiinţă a
faptelor sociale” (E. Durkheim); “ştiinţă a acţiunii sociale” (Max Weber şi Talcott Parsons);
“ştiinţă a relaţiilor interpersonale şi a proceselor sociale” (L. von Wiese); “ştiinţă a realităţilor
sociale “ (D. Gusti) etc .
În afară de sociologie societatea omenească este studiată de grupe întregi de ştiinţe,
dintre care cele mai numeroase sunt numite sociale, altele antropologice, culturologice,
umaniste, etc.
Concret societăţile omeneşti sunt studiate, în afară de sociologie, de ştiinţele istorice,
demografice, etnografice, economice, politice, juridice, culturale, lingvistice,pedagogice, etc.
Unele din ştiinţe(juridice, cultural, lingvistice etc.) se deosebesc foarte uşor de sociologie întrucât
nu studiază societatea ca atare, ci doar activităţi sau produse sociale particulare, de unde şi
numele de ştiinţe sociale particulare (demografia, economia, ştiinţele politice, juridice,
culturale,etc.)
Probleme de delimitare de sociologie ridică în special acele ştiinţe care se ocupă cu studiul
întregii societăţi, cum sunt ştiinţele istorice, antropologice precum şi filosofia socială şi
filosofia istoriei.
Prin urmare deosebirea dintre sociologie şi celelalte ştiinţe trebuie operată din mai multe
puncte de vedere.
În funcţie de obiectul de studiu, sociologia se deosebeşte de celelalte ştiinţe întrucât ea
studiază societatea, deci materia organică, în timp ce ştiinţele naturale studiază materia
anorganică.
Deosebirea între sociologie şi celelalte ştiinţe sociale este de punct de vedere, de
perspectivă. Pentru sociologie este caracteristic faptul că ea se ocupă de totalitate, utilizează
deci o perspectivă globală asupra societăţii, în timp ce ştiinţele sociale particulare izolează
anumite aspecte sau componente ale societăţii (economia, politica, morala etc.) studiindu-le
mecanismele şi legităţile lor specifice. În ceea ce priveşte istoria, folcloristica etc., acestea se
orientează preponderent spre concret, spre individual şi unic, pe când sociologia năzuieşte
spre universal, spre generalizare.
Referindu-se la originea şi evoluţia sociologiei, majoritatea istoricilor sociologiei
opinează că iniţial această disciplină, desprinzându-se din filosofie, prin pozitivare a avut un
caracter preponderent teoretic, filosofic, în sens de activitate teoretică, speculativă,
desfăşurată pe baza unor analize foarte adânci şi foarte întinse prin simpla meditaţie şi
judecată, adesea împotriva faptelor şi a evidenţei oferite de realitate.
Alături de această preocupare teoretică, încă din antichitate s-au desprins două
preocupări referitoare la realităţile sociale, din perspective cu totul deosebite:
• Prima grupă de preocupări născută din curiozitatea oamenilor faţă de propria lor viaţă
socială sau comparativ cu alte popoare au avut mai ales un caracter empiric şi au dus la
constituirea unei sociologii istorice şi a unei sociologii etnografice, sau împreună la o
sociologie bazată pe observaţie, pe fapte empirice constituita în secolele XIX şi XX.
• A doua grupă de preocupări, de esenţă politico-administrative au început prin operaţii
simple de recensământ, fie în scopuri fiscale, fie militare. Aceste preocupării s-au
ampificat continuu ducând spre constituirea unei sociografii, a unei sociologii concrete,
empirice, iar sub formele ei puternic materializate, cu tendinţe de teoretizare, la o
socilogie statistică, matematică. Din aceste preocupări s-a născut în zilele noastre o
sociologie aplicată, menită să studieze mijloacele cele mai moderne de rezolvare a
problemelor sociale, de înlăturare a disfuncţionalităţilor constatate în diverse domenii ale
socialului.
Aşa cum precizează T. Herseni 1, în zilele noastre asistăm tot mai mult la o mişcare
puternică de convergenţă şi de unificare a sociologiei, în sensul că teoria sociologică ţine
seama tot mai mult de rezultatele sociologiei istorico-etnografice şi a celei empirice, aplicate,
iar acestea din urmă, la rândul lor fac încercări tot mai susţinute de generalizare şi teoretizare,
până la stabilirea unor principii şi legităţi de valoare tot mai extinsă.
Analizând sociologia clasică, cea constituită la sfârşitul secolului XIX şi începutul
secolului XX, Raymond Boudon evidenţiază marea diversitate a concepţiilor privitoare la
sociologie, reliefând caracterul descriptiv impus de sociologie, în special prin tradiţia iniţiată
în Franţa de Fr. Le Play, cel explicativ-comprehensiv promovat mai ales prin opera
sociologului german Max Weber, dar şi a “părintelui sociologiei ştiinţifice”, francezul E.
Durkheim şi caracterul aplicativ al sociologiei americane, în contextul căruia multe cercetări
au fost inspirate de necesitatea de a “soluţiona” “probleme sociale” cu care s-a confruntat
această societate, probleme ca: sărăcia, delincvenţa, şomajul, perfecţionarea metodelor de
negociere a conflictelor etc.
R. Boudon subliniază şi tendinţa de apropiere a paradigmelor manifestată în special “în
cei treizeci de ani glorioşi” (despre care a vorbit Fourastie) când aproape pretutindeni
sociologia şi-a manifestat vocaţia de inginerie socială, sau la mijlocul anilor şaizeci, când
aproape pretutindeni s-a dezvoltat o sociologie critică, de esenţă neomarxistă. Sentimentul că
s-a ajuns la utilizarea unei paradigme (model explicativ al realităţii) comune a fost repede
risipit, „astăzi s-a revenit la pluralism, mai potrivit cu tradiţiile disciplinei noastre. Avem de-a
face cu o sociologie mai senină, mai eliberată de pasiuni ideologice şi de iluzii”.
În prezent, când sociologia s-a construit ca o disciplină închegată, de sine stătătoare ea se
confruntă cu o serie de fenomene şi procese de diferenţiere şi diviziune interioară.
În primul rând datorită complexităţii extraordinare a domeniului său de studiu, care este
societatea, din corpul sociologiei generale s-au desprins şi se desprind un număr impresionant
de ramuri ale sociologiei: sociologia economică, politică, administrativă, juridică, a religiei, a
artei, a literaturii, a modului de trai, a delincvenţei etc.
Un alt fenomen, de dată şi mai recentă (secolul XX) este scindarea întregii sociologii, a
tuturor ramurilor ei, în două nivele bine distincte de cercetare; unele de natură elementară,
referitoare la relaţiile interpersonale, la grupurile mici, cuprinse sub denumirea de
“microsociologie” şi altele de de natură complexă, preponderent instituţională şi
organizaţională care privesc grupurile mari, denumită “macrosociologie”.
Tot un fenomen modern îl reprezintă diferenţierea sociologiei pe ţări sau naţiuni cu
efecte pozitive, dar şi negative.
- Dacă în antichitate a predominat spiritul eclectic, în evul mediu cel creştin occidental,
cultura bisericească de limba latină ceea ce a făcut ca intelectualii de diverse naţionalităţi să
utilizeze aceeaşi limbă şi, prin urmare informaţiile să fie accesibile tuturor, din secolele XVII-
XVIII au început scrierile filosofice şi ştiinţifice în limbile naţionale.
- În mod similar, în prezent, în lume, există pe lângă o sociologie comună, cunoscută mai
mult sau mai puţin în toate ţările civilizate şi sociologii naţionale, care nu sunt la fel de
cunoscute.
Pe de altă parte, după modelul practicat în special în filosofie, s-a manifestat şi se mai
manifestă şi în sociologie ambiţia de a elabora sisteme personale de sociologie (vezi sistemul
teoretico-metodologic al lui Max Weber, Talcott Parsons, Dimitrie Gusti etc.), la această
tendinţă se adaugă şi orientările aplicative care se angajează în soluţionarea problemelor de
interes specific, naţional, fără a avea în vedere realităţile similare din alte ţări.
Toate aceste procese constituie surse de diferenţiere neîncetată a sociologiei, de fărâmiţare
a ei pe domenii, pe ţări, chiar pe teme şi probleme specifice.
II. Obiectul şi temele majore ale sociologiei
Definirea sintetică a sociologiei ca ştiinţă a societăţii, a socialului, chiar dacă este
completată de ideea privind perspectiva globală utilizată de sociologie în abordarea socialului
spre deosebire da alte ştiinţe nu este suficientă, dacă nu este completată de dimensiuni
analitice. Pe de altă parte o circumscriere precisă şi explicită a obiectului de studiu şi a
temelor sociologiei este o operaţie destul de dificilă având în vedere complexitatea
extraordinară a vieţii sociale, a coexistenţei aspectelor sale obiective, observabile şi
măsurabile cu cele subiective, interioare, greu de surprins şi de măsurat.
Încercând o definiţie analitică a sociologiei Achim Mihu1consideră că “sociologia
este în mod esenţial, studiul explicativ şi comprehensiv al realităţii sociale în totalitatea ei,
adică a unei realităţi sui-generis, precum şi a unor părţi, fenomene şi procese ale acestei
realităţi în legăturile lor multiple, variate şi complexe cu întregul ”. Definiţia menţionează
perspectiva globală cu care ştiinţa sociologiei operează asupra realităţii sociale, pe care o
consideră ca o realitate sui-generis, adică o realitate specifică, diferită de suma indivizilor
care o compun, precum si de alte domenii. Abordarea ştiinţifică a societăţii ca întreg se
impune a fi subliniată spre a deosebi demersul sociologiei de al celorlalte ştiinţe sociale, chiar
dacă acest obiectiv este mai mult o tentaţie şi declaraţie decât realizări ferme. Aşa cum
menţionează P. Iluţ, se poate evidenţia în acest sens un paradox globalitate-exactitate, în
sensul că pe măsură ce ne apropiem de o abordare globală (holistică) a socialului scade
precizia şi cantitativul, şi creşte speculativul şi vagul şi cu cât suntem mai exacţi cu atât
fragmentarul, în unele situaţii asociat cu nesemnificativul, este prezent.
Un alt aspect surprins în definiţie vizează faptul că sociologia cuprinde în studiul
său şi diferite părţi ale realităţii sociale, respectiv diferite subsisteme ale socialului
(economic, politic, juridic, etc.), surprinzând modul în care acestea interacţionează între ele
şi cu sistemul societal global.
Sociologia explorează deci atât macrosocialul (clasele şi straturile sociale,
economia, politica, societatea în ansamblul său etc.), cât şi nivelul mediu al socialului
(grupurile mijlocii, organizaţiile, instituţiile), precum şi nivelul microsocial (grupurile mici,
actorii sociali etc.).
Prin sublinierea caracterului explicativ-comprehensiv al demersului sociologic
definiţia atinge problema metodei de studiu a sociologiei, la rândul ei mult discutată şi
controversată în literatura de specialitate.
Pornind de la natura complexă a obiectului de studiu al sociologiei, care implică
atât aspecte obiective cât şi subiective, (realitatea socială ca “interpretat-constuit1 ”) în
sociologie s-au afirmat două puncte de vedere în încercările de a rezolva această problemă:
monismul şi dualismul metodologic.
Primul punct de vedere a generat dezvoltarea unei sociologii naturaliste care s-a
străduit să elaboreze o metodologie axată pe modelul ştiinţelor exacte în general şi al ştiinţelor
naturii, în care se acordă o mare importanţă nu numai observaţiei, dar şi experimentului şi
calculului matematic, adică tuturor metodelor obiective, cantitative sau cuantificante în
detrimentul metodelor calitative, participative, comprehensive, hermeneutice, semiotice,
considerate ca antro-pomorfice şi, deci condamnate sub raport epistemologic.
Dualismul metodologic este un punct de vedere care consideră că există două categorii
de ştiinţe, egal legitime, ştiinţe ale naturii şi ştiinţe ale culturii, ale spiritului sau ştiinţe ale
realităţii obiective sau subiective, ale realităţii legate de viaţă, semnificaţii, finalităţi şi valori,
ştiinţe ale realităţii vii, teleologice, semiotice, axiologice, etc. În această accepţiune sociologia
este o ştiinţă culturală, noologică, diferită calitativ, împreună cu altele, de ştiinţele naturii.
Dualismul metodologic a consacrat specificitatea studiului sociologic ca un studiu
al faptelor semnificate. Această viziune presupune în esenţă că:
-Indivizii, actorii sociali acţionează sub impulsul unor motivaţii, care nu se reduc doar la
trebuinţele de bază, fundamentale (hrană, somn, îmbrăcăminte, etc.), ci implică şi trebuinţele
superioare, de tipul trebuinţelor de autorealizare a personalităţii, de ataşament faţă de anumite
valori superioare (de cinste, dreptate solidaritate etc.).
-Pe lângă motivaţii trebuinţe, scopuri, subiectivitatea presupune că indivizii nu se
raportează direct la realitate, la lume, la ceilalţi indivizi, ci prin intermediul simbolurilor, a
codurilor (de la limba unei culturi la simbolurile şi codurile organizaţiilor, instituţiilor etc.).
-Indivizii interpretează continuu micro şi macrosocialul, comportamentul lor şi al altora,
modul în care ei acţionează depinzând în mare măsură de felul în care percep şi interpretează
realitatea. Altfel spus, actorii sociali, în calitate de indivizi, de grupuri, popoare, naţiuni,
construiesc mereu prin interacţiune, atât realitatea subiectivă cât şi cea obiectivă.
Prin urmare, studiul faptelor “semnificante” naşte obligativitatea “înţelegerii” acestor
fapte şi apoi a explicării lor prin interpretare.
O sinteză între aceste două puncte de vedere a încercat să realizeze sociologul german
Max Weber, pentru care sociologia trebuie să fie o ştiinţă a “înţelegerii” (comprehensivă), cât
şi una cauzală (explicativă).
În accepţiunea lui Weber legătura dintre comprehensiune şi explicaţie poate fi realizată
prin interpretare. Aceasta poate fi motivaţională, constând în a “imputa” actorului social
anumite motive care rezultă din “trăirea empatică” a actului său de către sociolog sau
observator, sau cauzală, care impută actorului cauze obiective ale acţiunii lui, prin
generalizarea empirică a acestei acţiuni (ideal- tipuri) şi compararea acţiunii concrete cu
acestea.
Criticând “joncţiunea” dintre comprehensiune şi explicaţie cauzală prin intermediul
interpretării, Alfred Schutz dezvoltă o sociologie fenomenologică al cărei obiectiv
metodologic principal l-a constituit depăşirea relaţiei dintre înţelegere şi explicaţie prin
intermediul instituţiei fenomenologice de sorginte husserliană.
Astfel, A. Schutz consideră că dificultatea “joncţiunii” metodologice dintre
comprehensiune şi explicaţie cauzală prin interpretare s-ar datora faptului că actul “imputării”
(motivţionale sau cauzale) actorului nu este produsul doar al observaţiei ştiinţifice
realizate de sociolog, ci şi a celorlalţi actori sociali. Dacă produsul observaţie ştiinţifice îl
constituie tipologiile sociologiei, produsul celorlalţi observatori, “profani” constă în
“tipificaţiile acţiunii” pe care sociologul le ia ca fapte, pe când ele nu sunt decât interpretări
ale faptelor.
În perspectiva fenomenologiei metoda sociologiei ar fi interpretarea prin intuiţie a
tipificaţiilor pentru construirea unor tipologii fenomenologice.
Din cele prezentate rezultă că sociologul este obligat să opteze între diferitele alternative,
care nu sunt numai metodologice, ci şi epistemologice (de teoria ştiinţei), gnoseologice (de
teoria cunoaşteri) şi ontologice (de teoria existenţei).
Temele majore ale sociologiei
Pornind de la diversitatea extraordinară a paradigmelor şi preocupărilor sociologilor
contemporani, cercetătorii, în special cei americani, au organizat o anchetă printre sociologi,
urmărind să extragă temele comune, ceea ce a dus la o adevărată “tablă a materiei”, o
problematică acceptată de cei investigaţi. În concepţia lui Alex Inkeles (1964)1 o astfel de
“tablă de materii” ar cuprinde următoarele probleme (care pot fi considerate temele majore
ale sociologiei ca ştiinţă):
1. Analiza sociologică (Cultura umană şi societatea; Perspectiva sociologică; Metoda
ştiinţifică în ştiinţa socială);
2. Unităţi primare ale vieţii sociale (acte sociale şi relaţii sociale; personalitatea
individuală; grupurile - inclusiv cele etnice şi clasele; comunităţii urbane şi rurale;
asociaţiile şi organizaţiile; populaţia; societatea);
3. III. Instituţiile sociale de bază (Familia şi rudenia; Economia; Politica şi dreptul;
Religia; Educaţia şi ştiinţa; Recreaţia şi bunăstarea; Arta şi expresia;)
4. IV. Procese sociale fundamentale (diferenţierea şi stratificarea; cooperarea,
acomodarea, asimilarea; conflictele sociale- inclusiv revoluţia şi războiul;
comunicarea , inclusiv formarea opiniei publice, exprimarea şi schimbarea;
socializarea şi îndoctrinarea; evaluarea socială- studiul valorilor; controlul social;
devianţa socială; schimbările sociale).
Urmărind această problematică se constată că, în linii mari, sociologia cuprinde
capitole referitoare la: analiza structurală a societăţii, în sens de alcătuire, de anatomie a
societăţii; analiza funcţională, în sens de activităţi sau manifestări şi analiza evoluţională,
de schimbare şi dezvoltare a societăţii în ansamblu dar şi a părţilor, a subsistemelor sale, a
relaţiilor sociale.
III. Funcţiile sociologiei
Funcţia descriptivă, expozitivă
Sociologia prezintă, descrie realitatea socială în plină desfăşurare. În acest sens
sociologia începe prin a descrie faptele, fenomenele şi procesele sociale, dar nu rămâne la
acest nivel elementar, pur descriptiv şi expozitiv.
Pornind de la necesitatea descrierii faptelor sociale, ca prim pas, s-a născut chiar o
ramură a sociologiei, sociografia. Oricum, sociologia nu poate fi redusă la acest prim pas,
nici chiar operele care se intitulează şi îşi propun descrierea socialului nu rămân la acest
nivel.(Ex. “Descriptio Moldaviae “- D. Cantemir).
Funcţia explicativă şi interpretativă
Descriind fenomenele şi structurile sociale, realitatea în general, sociologia urmăreşte
descoperirea legăturilor esenţiale care formează regularităţile vieţii sociale într-o anumită
societate şi într-o perioadă istorică mai lungă sau mai scurtă. Nefiind numai o ştiinţă a
fenomenelor sociale, sociologia trebuie să pătrundă în esenţa societăţii, ceea ce presupune
descoperirea raporturilor lăuntrice, inerente, fundamentale dintre procesele şi fenomenele
vieţii sociale (de ce s-au produs). Ea trebuie să caute în multitudinea variabilelor, a formelor
mereu noi, sub care se prezintă viaţa socială, invarianţii, adică acele raporturi esenţiale şi
constante dintre procesele sociale, pe baza cărora se poate merge mai departe, la formularea
legilor societăţii.
Explicaţia în domeniul sociologiei urmăreşte descoperirea raporturilor esenţiale dintre
procesele şi fenomenele sociale, a cauzelor care determină faptele şi procesele sociale.
Explicând geneza fenomenelor sociale, sociologul poate sesiza tendinţele de dezvoltare a
proceselor şi fenomenelor istorice. Interpretarea tendinţelor de dezvoltare a fenomenelor şi
proceselor sociale, precum şi a rolului pe care îl îndeplinesc în dezvoltarea socială constituie
premisa stabilirii semnificaţiei şi valorii lor social-istorice.
Funcţia critică
Cea mai importantă funcţie a sociologiei este funcţia critică. Sociologul nu se poate
mărgini nici la a expune viaţa socială, nici numai la a explica şi a interpreta. El trebuie să
examineze critic fenomenele sociale, să prezinte concluziile acestei analize şi sinteze critice.
Fără o critică socială, întreaga sociologie este mult diminuată în rolul şi funcţionalitatea sa Ea
trebuie să semnaleze dificultăţile, contradicţiile vieţii sociale în toate societăţile.
Sociologia, deşi în multe situaţii are acest caracter, nu trebuie să fie apologetică de dragul
menţinerii unui anumit sistem social; atunci nu mai este ştiinţă, devine ideologie. Caracterul
său ştiinţific este conferit mai ales de poziţia critică faţă de realitatea socială.
Referitor la funcţia critică se discută şi de “vocaţia umanistă a sociologiei”. Punânduse
în slujba umanităţii, sociologii acţionează nu ca nişte servitori rutinaţi, adulatori de meserie
sau fabricanţi de vise populiste, ci ca incoruptibili autentici, demistificatori, reporteri ai
adevărului şi clarificatori tenace ai unor probleme opace. Există deosebirea între viziunea
umanistă şi cea pozitivistă ( vezi in acest sens Mihu Achim, op. cit. )
Funcţia prognotică, prospectivă
Critica realităţii sociale nu are valoare în sine, ci ea se realizează în scopul
prognozării, prospectării viitorului. De aceea, o altă funcţie a sociologiei este cea prognotică,
prospectivă. Sociologia este aceea care trebuie să dea seama de sensul în care se dezvoltă
societatea. Analizând contradicţiile sociale, căile de lichidare a acestora, ea trebuie să prezinte
sensul de dezvoltare, alternativele de dezvoltare ale societăţii. În cadrul aceluiaşi făgas de
evoluţie căile sunt diferite; chiar dacă în viaţa socială cunoaştem sensul dezvoltării generale a
societăţii, modul, calea concretă trebuie examinată şi studiată concret (metode de prognoză).
Funcţia aplicativă
Derivând din funcţia anterior prezentată, o altă funcţie importantă a sociologiei este
funcţia aplicativă. Rolul sociologiei nu este acela de a da soluţii definitive, ci de a elabora
anumite propuneri, ipoteze, să schiţeze anumite rezolvări (scenarii posibile).
Aceste propuneri, aceste soluţii schiţate devin hotărâri după ce sunt examinate de
conducerea politică, de factorul de decizie politică. Deci deciziile depăşesc cadrul sociologiei.
Relevant pentru înţelegerea caracterului aplicativ al sociologiei este şi faptul că în
prezent se accentuează preocupările practice ale sociologului, această disciplină fiind frecvent
tratată şi apreciată ca „inginerie socială”, în sensul concentrării spre rezolvarea unor probleme
sociale concrete care să contribuie la creşterea eficienţei economice. Evident, sociologia, după
cum am mai arătat, nu se reduce la această preocupare, funcţie, deşi aceasta este unul din
aspectele importante ale ei.
De altfel, însăşi sociologia ca ştiinţă s-a născut dintr-o necesitate practică, aceea de a
cunoaşte, interpreta şi explica societatea şi, funcţie de aceste elemente, de a depista tendinţele
de dezvoltare, de a prospecta viitorul şi de a propune factorului politic căi, soluţii de rezolvare
a problemelor.
În perspectiva angajării umaniste, în cercetarea sociologică se apreciază în prezent că
oamenii de ştiinţă din domeniul ştiinţelor socio-umane au o misiune aparte şi anume aceea de
a contribui prin activitatea lor la îmbunătăţirea vieţii umane, la perfecţionarea întregii realităţi
sociale: drepturile omului; idealul naţional (“militantismul lui Gusti”).
Funcţia educativă
În lume, în general, cea mai mare parte a sociologilor activează în instituţii
educaţionale. Cursurile de sociologie răspund scopurilor generale ale educaţiei. Ele conferă
cunoştinţe sistematice despre ansamblul relaţiilor sociale, despre un domeniu sau altul al
acestei realităţi, raportate întotdeauna la ansamblul ei. În felul acesta sociologia oferă o
imagine globală explicativ-interpretativă despre lumea socială. În acelaşi timp, profesorii ca
dascăli se afirmă ca persoane avizate (ca experţi) în interpretarea evenimentelor sociale ce se
petrec într-o situaţie socială locală sau internaţională. Prin aceasta ei exercită o influenţă
mediată, dar neîndoielnică asupra studenţilor care se pregătesc în afara sociologiei.
Cursurile de sociologie sunt fundamental consonante cu valorile pluralismului şi
democraţiei. Mai mult, ele dezvăluie legătura intimă dintre structura logică a societăţii şi
pacea socială, natura şi varietăţile puterii, deosebirile dintre totalitarism şi democraţie,
procesele ce se petrec în acţiunile sociale, grupuri şi organizaţii, tipuri de societăţi etc.
Predarea sociologiei dezvăluie necesitatea apărării statului de drept, înţeles ca o stare
naturală (în care drepturile omului stau deasupra oricăror reglementări pozitive), normală şi
firească a societăţii moderne, ca structurare funcţională, bazată pe separaţia puterilor, opusă
nerespectării legilor autentice şi normelor etice ca şi destructurării sau anomiei generalizate.
Sociologia cultivă receptivitatea faţă de noutate în domeniul social, faţă de
problematica schimbării sociale, mai ales în societăţile aflate în tranziţie. Totodată, contribuie
la formarea personalităţii autonome, liberă să-şi aleagă opiniile şi acţiunile politice, creatoare,
inclusiv prin promovarea metodei dialogului.
IV. Disciplinele sociologiei. Ramurile sociologiei
Obiectul de studiu al sociologiei generale cuprinde o arie de probleme de o mare
complexitate şi diversitate; studiul acesta s-a diferenţiat şi s-a aprofundat, conturându-se un
sistem de discipline sociologice care s-au extins treptat, atingând în sociologia contemporană
un număr impresionant (cca. 100 de discipline). Dintre acestea enumerăm: sociologia
activităţilor umane (industrială, economică, agrară), sociologia opiniilor, sociologia valorilor,
sociologia populaţiei (demografia socială), sociologia comunicării (mass-media ), sociologia
cunoaşterii, sociologia vieţii morale, sociologia religiei , sociologia artei, sociologia culturii, a
literaturii, sociologia dreptului, sociologia muzicii, sociologia educaţiei, sociologia
comportamentului deviant etc.
Domeniile de cercetare ale sociologiei s-au diferenţiat în funcţie de clasificarea
fenomenelor şi proceselor care au loc în viaţa socială. Din această perspectivă, I. Szczepanski
consideră că în sociologia contemporană putem distinge următoarele domenii de cercetare şi
discipline particulare:
a) Disciplina sociologie care studiază instituţiile sociale, cum ar fi : familia,
instituţiile de educaţie, instituţii politice, juridice, economice, industriale,
religioase etc.
b) Discipline sociologice care studiazã fenomene şi procese intra şi interpersonale,
intra şi intergrupale; procese privind geneza şi structura , organizarea şi dinamica
grupurilor; adaptarea şi integrarea socială; mobilitatea socială; inovaţiile şi
transformările sociale; mişcarea socială şi dezvoltarea socio-umană. Ca fenomene
speciale, se au în vedere şi cele de “anomie socială”- respectiv fenomenele de
inadaptare şi devianţele comportamentale. Tipologia fenomenelor şi proceselor
sociale constituie baza diferenţierii unor domenii de specializare în interiorul
acestor discipline sociologice.
Sociologia generală reprezintă domeniul fundamental cu rol integrator în sistemul
disciplinelor sociologice particulare şi aplicative, reprezentând fundamentele teoretice şi
metodologice ale acestora. Rolul specific al sociologiei generale este de a stabili conceptele şi
teoriile, legităţile cele mai generale care privesc ansamblul fenomenelor şi proceselor sociale,
diferitele domenii ale vieţii sociale în unitatea lor.
La rândul lor, ramurile sociologiei, prin studiul aprofundat al domeniilor particulare
ale socialului contribuie la îmbogăţirea tezaurului conceptual şi metodologic al sociologiei
generale.


A. Paradigma functionalista

Strans legat de ideile organicismului si evolutionismului, sustinute in sociologia europeana de A.


Comte, H. Spencer, E. Durkheim s.a., functionalismul cosidera ca unitatea fundamentala de
analiza a sociologului este societatea si nu individul, atat structurile, cat si functiile societale fiind
considerate sisteme a caror interdependenta asigura echilibrul intregului ansamblu social.
Spre deosebire de conceptiile traditionale, cu caracter biologist si psihologist, paradigma
functionalista a elaborat o interpretare de tip holistic, care cauta sursele problemelor sociale la
nivelul structuriolor sociale deficitare. Holismul (de la engl. Whole) sugereaza ideea
ireductibilitatii intregului la suma partilor sale.
Lui Talcott Parsons ii apartine conceptia structural- functionalista ce pleaca de la
presupunerea fundamentala ca societatea este bazata pe o ordine normativa unanim acceptata
datorita consensului valoric stabilit intre toti membri societatii. Astfel, omul este un individ
conformist, suprasocializat, dominat de structuri care se supune atat presiunilor externe ale
mecanismelor institutionalizate, cat si presiunilor interne datorate socializarii. Aceste presiuni
determina conformitatea indivizilor cu normele si mijloacele institutionallizate , asa incat
devianta apare doar ca o stare potentiala si nu ca o realitate efectiva.

Conceptia lui Parsons s-a constituit intr-o ideologie conservatoare, intr-o sociologie a
establishment-ului, a statu- quo-ului, care justifica structurile si functiile societatii si , prin
urmare, cei care au continuat conceptia structural – functionalista au incercat sa amelioreze
caracterul conservator al acestei conceptii, propunand o serie de modificari.
R. Merton, spre exemplu, a procedat la o codificare stiintifica a postulatelor
functionalismului pe care a denumit-o “paradigma analizei functionale”.
Cele trei postulate universale ale functionalismului l-au transformat dintr-o conceptie
stiintifica intr-una ideologica:
a) postulatul unitatii functionale – toate activitatile sociale si toate elementele culturale
sunt functionale in mod pozitiv pentru sistem. R. Merton critica aceasta idee, intrucat intr-o
societate pluralista, postulatul unitatii functionale bazat pe consens deplin e contrazis de marea
diversitate a sistemelor normative, care apreciaza in mod diferit caracterul functional sau
disfunctional al unei actiuni. Din punct de vedere stiintific, sustine Merton, notiunea de disfunctie
nu este echivalenta cu imoralitatea, de unde se intelege ca devianta poate avea caracter functional
pentru anumite grupuri sociale si caracter disfunctional pentru altele;
b) postulatul functionalismului universal – toate activitatile sociale si toate elementele
culturale au, in mod universal, functia de a promova sau mentine sistemul. Merton subliniaza ca
exista atat efecte functionale, benefice pentru sistem, cat si efecte disfunctionale care ii ameninta
echilibrul. Ambele efecte au un caracter manifest orientat ca atare, sau un caracter latent,
determinat de consecintele involuntare ale unor actiuni sociale, de unde rezulta ca actiunile
deviante pot fi consecinta, fie a unor disfunctii manifeste, fie a unor disfunctii latente;
c) postulatul indispensabilitatii functiilor – toate activitatile sociale si toate elementele
culturale sunt indispensabile pentru unitatea functionala a sistemului. Merton apreciaza ca pot
exista activitati sau elemente ale caror functii lipsesc sau sunt indeplinite de o serie de alternative
functionale cu caracter echivalent numite “substitute functionale”. Devianta poate fi astfel un
substitut functional pentru actiunile anumitor grupuri sociale care nu pot accede la succes,
bunastare economica sau pozitii privilegiate in societate, pe cai obisnuite.
Indiferent de versiunile sale, traditionale sau moderne si de amendamentele aduse de
Merton, paradigma functionalista este criticabila, intrucat pleaca de la premiza eronata ca
societatea este bazata pe consens valoric, ceea ce presupune, obligatoriu, ca orice actiune
devianta submineaza ordinea sociala a sistemului social.
In pofida criticilor, functionalismul sau structural- functionalismul are o permanenta
vitalitate, supravietuind in sociologia contemporana.

A. Paradigma conflictului social

Preluand de la Marx si de la Wright Mills ideea ca nu consensul social, ci onflictul


reprezinta principala conditie a ordinei sociale, punand in competitie grupuri sociale lipsite de
resurse economice cu cele care beneficiaza din plin de acestea, teoreticienii conflictului, intre
care se numara Lewis Coser, Ralf Dahrendorf, John Rex s.a., au adus in sprijinul acestei teze
urmatoarele argumente:
a) ordinea sociala este emanatia puteri si nu a consensului social, asa cum sustine Parsons, insa
cel mai important aspect al ordinei sociale, este reprezentat de conservarea puterii prin
intermediul institutiilor de control social(Ralf Dahrendorf);
b) sistemul social trebuie considerat numai in raport cu situatiile conflictuale existente, de la
tranzactile specifice concurentei de piata pana la violenta manifesta, situatii ce tind sa
produca o societate pluralista, definita de clasele sociale ale caror interese explica actiunile
membrilor(John Rex);
c) conflictele sociale au si un rol pozitiv, contribuind la cresterea ajustarilor intre grupurile
sociale, permitand mentinerea lor si prevenirea retragerii unor indivizi din cadrul
lor(L.A.Coser).

B. Paradigma interactionismului simbolic ( Teoria “etichetarii” )

Societatea americana a intrat in ultimele decenii intr-o faza de dezvoltare care


vizeaza o reintoarcere la traditiile europene si, in primul rand, la modelul teoretic weberian cu
privire la semnificatiile actiunii umane. Aceasta schimbare de perspectiva se poate sintetiza in
urmatoarele idei:
a) respingerea presupunerilor prealabile si a definitiilor facute situatiilor sociale prin scheme
apriorice;
b) luarea in considerare a lumii subiectivitatii umane pentru a da actiunii actorului social un sens
pe baza caruia sa se poata interpreta motivatiile actului de conduita comunicat si orientat in
raport cu conduitele celorlalti;
c) considerarea lumii sociale ca o “scena” a intalnirii dintre experiente si semnificatii particulare
si refuzul de a mai considera aceasta lume un univers cantitativist dominat de proprietati si
legi invariabile;
d) adoptarea metodei fenomenologice ca fiind singura in masura sa evidentieze caracterul
volitional al activitatilor umane in lumea intersubiectiva a vietii cotidiene;
e) plasarea sociologului in perspectiva actorului social care exercita actiunea, adica convertirea
semnificatiilor reale intr-o lume alternativa celei cotidiene, care cuprinde interpretarea
interpretarilor subiective ale actiunii.
Adoptarea unei asemenea perspective interpretative a permis constituirea mai multor
curente cu caracter fenomenologic:

- teoria schimbului (exchange theory), elaborata de George Homans, Peter Blau si


Robert Emerson, a interpretat comportamentul uman ca fiind produsul unui “schimb”
de bunuri materiale si spirituale intre protagonistii actiunii sociale;
- interactionismul simbolic, schitat initial de George H.Mead si fundamentat ulterior de
Herbert Blumer si discipolii sai, printrecare Erving Goffman, Howard S.Becker,
Anselm Strauss, Edwin Lemert s.a., a pecat de la ideea ca faptele sociale sunt
rezultatul proceselor de interactiune intre participantii la lumea cotidiana a
simbolurilor si semnificatiilor reciproc impartasite, in care totul se negociaza,
neexistand nimic predeterminat sau prestabilit;
- etnometodologia, reprezentata de Harold Garfinkel, Jack Douglas si Erving Goffman,
si-a propus sa inlature bariera artificiala dintre cunoasterea stiintifica si cea comuna,
asa incat sociologii sa efectueze o descriere a vietii cotidiene identica cu cea a
actorilor sociali insisi.
Toate aceste orientari au determinat deplasarea preocuparilor sociologilor de la aspectele
deterministe ale actiunii (de ce au loc acestea ?), la aspectele ei fenomenologice (cum poate fi
descrisa sau interpretata aceasta ?), orientandu-i spre investigarea vietii cotidiene a micilor
comunitati alcatuite din grupuri de devianti si marginali: toxicomanii, in special fumatorii de
marijuana (H.S. Becker), bolnavii mental, internati in spitale psihiatrice (E. Goffman),
delincventii(Edwin Lemert) etc.

BIBLIOGRAFIE:
• *** Dicţionar de sociologie, Seria Larousse, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti,
1996
• Aluaş I. şi Drăgan I. (coord.), Sociologia franceză contemporană, Antologie, Ed.
Politică, Bucureşti, 1971
• Andrei, Petre, Opere sociologice, vol.III, Sociologie generală, Ed.III A, Ed.
Academiei R.S.R., Bucureşti, 1978
• Bădescu Ilie (coord.), D.Dungaciu, R.Baltasiu, Istoria sociologiei - teorii
contemporane, Editura Eminescu,1996
• Bădescu Ilie, Istoria sociologiei, Editura Porto-Franco, Galaţi, 1994
• Berger, L., Peter, Luckmann, Thomas, Construirea socială a realităţii, Tratat de
sociologia cunoaşterii, Ed.Univers, Bucureşti, 1999
• Boudon R. (coord.), Tratat de sociologie, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997
• Comte, Auguste, Cours de philosophie pozitive, Ed. Bachelier, Paris, 1830
• Drăgan Ioan (coord.), Sociologie (îndrumar teoretic şi practic), Univ. Bucureşti,
Bucureşti, 1985
• Durkheim E., Regulile metodei sociologice, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1974.
• Durkheim, Emile, Despre sinucidere, Iasi, Institutul European, 1993
• Giddens A., Sociologie, Ed. All – Central European University Press, Bucureşti, 2000
• Goodman, Norman, Introducere în sociologie, Bucureşti, Editura Lider, 1998
• Herseni, Traian, Sociologie, Teoria generală a vieţii sociale, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1982
• Iluţ Petru, Tentaţia globalităţii exacte, în Cunoaştere şi acţiune (coord.Marga A.),
Cluj Napoca, Ed. Dacia, 1985
• Lallement, Michael, Istoria ideilor sociologice, vol. I-II, Bucureşti, Ed. Antet, 1997-
1998
• Mihăilescu Ioan, Sociologie generală. Concepte fundamentale şi studii de caz, Ed.
Polirom, Iaşi, 2005
• Mihu Achim, Introducere în sociologie, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1992
• Mills Wright, Imaginaţia sociologică, Bucureşti, Ed. Politicăsau ediţiile ulterioare,
1975
• Rotariu T. şi Iluţ P. (coord.), Sociologie, Ed. Mesagerul, Cluj-Napoca, 1996
• Shils Ed., Sociology, în The Social Science Encyclopedia, Ed. Kuper A., Kuper I.,
London & New- York, Routledge, 1989
• Ungureanu I., Paradigme ale cunoasterii sociologice, Editura Humanitas,1990
• Weber M., Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995
• Zamfir C. şi Vlăsceanu L. (coord.), Dicţionar de sociologie, Ed. Babel, Bucureşti,
1993
CURS II

GRUPUL ÎN DINAMICA ORGANIZAŢIONALĂ


2.1. Individualitate şi sociabilitate
Fiecare dintre noi ne aflăm într-o dublă condiţie: pe de o parte suntem orientaţi
spre noi înşine, ca afirmare a Eului de sine stătător şi, pe de altă parte, suntem
condiţionaţi de atributul sociabilităţii. Astfel, ne plasăm între două dimensiuni structurale
bazale ale personalităţii – individualitatea şi sociabilitatea, făcând compromisuri relativ
costisitoare; în opinia lui Mihai Golu, „formula optimă de integrare este desigur aceea
care permite un echilibru şi un control reciproc ale lor, prevenindu-se hipostazierea şi
dominanţa absolută a uneia asupra celeilalte“ şi, în plus, „prin renunţarea parţială la
individualitate în favoarea sociabilităţii, indivizii acceptă să piardă o parte din voinţa lor
şi din spiritul lor de independenţă; astfel, ei vor abandona circumspecţia, teama şi
prudenţa, câştigând recunoaştere şi dobândind sprijin din partea altora“ .
Nevoia de afiliere nu are o singură origine; Mihai Golu (idem) consideră că există
cel puţin trei genuri de motivaţii care conduc spre socializare:
1. ele pot exprima o căutare de identitate prin apropierea unor caractere psihosociale care
marchează atât comunalitatea, cât şi diferenţa;
2. ele pot fi efectul unui calcul, individul sperând să dobândească pe această cale anumite
avantaje sau agremente materiale sau morale;
3. ele pot traduce, în fine, adeziunea concretă la un ideal, angajamentul pentru o cauză şi
predispoziţia la servitute.
Autorul citat subliniază faptul că aderarea la o organizaţie nu se face fără ca
individul să nu urmărească un „câştig“ oarecare; în plus, el face o afirmaţie demnă de
reţinut pentru cei care conduc organizaţii: „se aderă rar din convingeri şi se militează şi
mai puţin din conştiinţă“.
2.2. Individul, captivul privilegiat al grupului
Împreună cu E.E. Sampson şi cu J.T. Spence pe care îi citează, Pantelimon Golu
constată că epoca modernă instaurează şi se bazează pe o nouă paradigmă:
preeminenţa individului asupra grupului.
Indivizii sunt văzuţi ca fiind capabili să-şi modeleze liber propria identitate, să-şi
aleagă scopuri proprii şi să dea socoteală de acţiunile lor. Persoana este văzută ca fiind
separată de contextul ei. Identitatea personală este considerată ca precedând şi fiind
distinctă de calitatea de membru al grupului. Indivizii preferă să îşi aleagă liber rolurile
pe care le joacă în grupurile cu care optează să se unească. Eul real este distinct de
calitatea de membru şi este numai minimal influenţat de aceasta.
Aderarea la o formaţiune socială de tip grupal este mijlocul principal prin care
personalitatea şi calităţile individuale pot fi formate, dezvoltate sau cizelate cu sprijinul
membrilor grupului respectiv. Spiritul liber îl determină pe individ să facă opţiunile
despre care crede că îi pot ajuta propriei dezvoltări şi că pot contribui la creşterea calităţii
vieţii lui; dar, nevoile de autoîmplinire nu pot fi satisfăcute decât cu sprijinul altora.
De-a lungul istoriei umane, până în urmă cu câteva decenii, indivizii erau
consideraţi ca fiind piesele unui uriaş ansamblu social cu funcţiuni bine determinate;
grupul – inclusiv familia, organizaţia şi societatea erau entităţi care le dirijau conduita.
Orice ieşire din această paradigmă era sancţionată drastic pentru că era considerată
periculoasă pentru stabilitatea ansamblului. Soliştii erau consideraţi adeseori rebeli,
disidenţi sau oponenţi. De vreme ce indivizii erau influenţaţi de grupurile de apartenenţă,
ei nu se puteau exprima liber şi nu puteau contribui la propria bunăstare. Epoca
postindustrială, a destructuralismului a ridicat vălul de pe mitul grupului; acesta poate fi
puternic numai dacă membrii săi sunt puternici în plan individual, numai dacă scopurile
individuale sunt atinse şi trebuinţele satisfăcute. Indivizii au constatat că este mai
profitabil să te sprijini pe grup decât să-ţi propui să-l întăreşti doar de dragul coeziunii şi
promisiunilor de mai bine. Pe de altă parte, paradigma individualităţii, a irepetabilităţii
individului şi a acceptării diversităţii este greu de gestionat în oricare organizaţie.
Mişcările spontane ale indivizilor, căutarea haotică a binelui la scară socială, absenţa
reperelor şi a normelor face ca entropia societăţilor să crească necontenit. De-abia în
aceste condiţii, a conduce grupuri şi societăţi reprezintă o adevărată artă.
Fiecare dintre noi ne aflăm într-o dublă postură: suntem creatori de grupuri, dar şi
modelaţi de către grupuri. Pe de o parte, suntem promotorii, susţinătorii sau aderenţii
unor formaţiuni sociale cu scopul de a ne satisface nevoi primare, psihologice şi sociale.
Pe de altă parte, ambianţa socială şi contextul cultural sunt mediile care determină,
formează sau modifică unele dintre caracteristicile personalităţii individuale. Împletirea
vieţii sociale cu cea personală este permanentă, coerentă şi armonică. Spunem armonică,
pentru că alimentăm cu energie grupurile cărora le aparţinem pentru a beneficia apoi de
şansa unei redistribuiri la nivelul indivizilor a energiei aduse în comun; acest schimb
permanent de energie dintre sistemul social şi indivizi, face ca fiecare dintre noi să ne
aflăm cu o forţă psihologică atât de diferită în momente diferite. Suma energiilor puse la
dispoziţia grupului de către membri săi, adică energia totală a grupului, este întotdeauna
mai mică decât suma energiilor individuale pentru că păstrăm câte o parte dintre acestea
pentru atingerea scopurilor străine de interesele grupului sau ca rezervă. Schimbul
energetic cu sistemul social de referinţă este diferit de la un individ la altul ceea ce îşi are
justificarea în interesele, nivelul de integrare şi de înţelegere diferite. În tot acest proces,
al transferului de informaţii şi mesaje dintre grup şi individ, profilul psihologic al
individului este mai mult sau mai puţin stabil. „Punctul de vedere promovat de mulţi
psihologi ai personalităţii, care accentuează importanţa individului, presupune că notele
individuale de personalitate rămân relativ stabile de-a lungul timpului şi sunt afectate
minimal de grup şi de situaţiile sociale“, iar „punctul de vedere al psihologilor sociali şi
ai unora dintre psihologii personalităţii este că personalitatea se schimbă în diverse
contexte sociale“Admiterea şi preluarea unora dintre opţiunile membrilor
grupului este un proces selectiv: preluăm numai ceea ce este în concordanţă cu setul
nostru de valori, cu propria moştenire genetică. Respingem ceea ce nu contribuie la
susţinerea eu-lui, în conformitate cu percepţia noastră despre lume şi despre sine. Suntem
interesaţi numai de grupurile care exhibă aceeaşi indicatori de identitate cu ai noştri.
Ca urmare, atitudinea şi comportamentul individual sunt efectele moştenirii
genetice şi culturale, ale propriei judecăţi asupra realităţii şi condiţionărilor sociale
prescriptive, identitatea persoanei fiind „produsul caracteristicilor înnăscute ale
personalităţii, al experienţei singulare, al alegerilor individuale, al calităţii de membru al
grupului“ şi, în plus, „personalitatea se formează în contextul interacţiunii cu alţii, care
întăresc normele şi valorile acestor grupuri şi modelează calităţile ei unice pentru a
asigura conformitatea cu respectivele norme şi valori“.
Dacă individul nu percepe grupul ca pe un instrument de sprijin există două
abordări: căutarea altui grup în care să se regăsească imaginea de sine – efort care poate fi
costisitor în planul echilibrului psihic sau încercarea de a aduce normele şi percepţiile
membrilor grupului la nivelul şi calitatea reperelor proprii. Sensul schimbului de energie
dintre individ şi grup este dat de personalitatea individului şi de argumentarea demersului
lui şi, pe de altă parte, de momentul în care se află grupul pe scara maturităţii sale, de
puterea sa şi de raportul dintre interesele personale şi cele colective. Procesul de
interacţiune individ – grup contribuie la modificarea continuă a celor două entităţi în
proporţii diferite. Evident, în timp ce modificarea comportamentului indivizilor este
vizibilă, grupul nu pare a fi afectat de interacţiune.
Aderarea la un grup conduce la toleranţă; această formă comportamentală
„subsumează factorii psihologici cu influenţă pozitivă asupra dinamicii relaţionale în plan
interpersonal şi intergrupal, ea fiind generatoare de securitate, cooperare şi solidaritate“.
Aşadar, toleranţa este favorabilă tuturor: partenerii câştigă încredere,
echilibru şi în planul creativităţii, iar subiectul emiţător este recompensat cu protecţie din
partea partenerilor. Desigur că toleranţa este unul dintre factorii care determină instalarea
formalismului şi conformismului.
Formarea grupurilor este legată de capacitatea indivizilor de a stabili legături
sociale, adică de sociabilitatea acestora. Raymon Boudon (1992) distinge între:
solidaritate – capacitatea umană de a intemeia grupuri, sociabilitate, – capacitatea umană
de a forma structuri în care entităţi individuale sau colective îşi exprimă opiniile şi
socialitate – capacitatea umană de a menţine împreună grupurile şi structurile.
Relaţia dintre grup şi indivizii care îl compun are o natură complexă: indivizii au
scopuri personale, consonante sau nu cu cele ale grupului, mergând de la suprapunerea
peste scopurile colective până la disocierea totală de acestea; orice grup face parte dintrun
sistem constructiv de activităţi şi poate intra în contact sau în competiţie cu grupuri ce
îşi definesc scopuri asemănătoare. Din această perspectivă, aspectele definitorii ale
grupului sunt: apartenenţa, referinţa şi identificarea.
Membrii unui grup au o relaţie psihologică bazată pe existenţa obiectivelor şi a
intereselor parţial sau în totalitate comune, a sentimentelor împărtăşite, a coeziunii, a
structurii cvasistabile (organizare, roluri) şi a controlului social intern explicit (norme de
lucru, norme de comportament, reguli, obiceiuri).
Yves Saint-Arnaud consideră că trecerea de la individ la grup se
poate facilita prin existenţa unei ţinte comune cu valoare de obiectiv. În opinia lui
Lefebvre citat de Saint-Arnaud caracteristicile obiectivului comun grupului sunt
următoarele:
1. obiectivul trebuie să descrie o situaţie de atins, rezultate dorite (outputs), şi nu activităţi;
2. obiectivul trebuie formulat direct şi simplu: este vorba de comunicarea cu cei care au nevoie
să fie informaţi – superiorii, subordonaţii şi cei interesaţi de obiectiv. În cele mai multe cazuri, se
consideră
pe nedrept că persoanele respective cunosc atât elementele situaţiei, cât şi motivele care stau la
baza
obiectivului propus;
3. obiectivul trebuie să fie evaluabil, adică specific şi măsurabil. Se vor include precizări
referitoare la cantitatea, calitatea şi data realizării, pentru a se putea descrie şi observa obiectivul;
4. obiectivul specifică doar etapele lui care şi când, evitând de ce şi cum: etapa lui de ce va fi
depăşită o dată cu analiza situaţiei. Explicaţiile pot fi verbale sau scrise. Etapa reprezintă planul
de acţiune;
5. este necesară armonizarea obiectivelor individuale cu cele obiective. De la caz la caz, ele vor
fi compatibile cu misiunea organizaţiei, motivul existenţei unităţii şi definiţia rolului;
6. obiectivul trebuie să fie realizabil, adică realist.
2.3. Comportamentul de grup
Participarea la viaţa unui grup este determinată de trăsăturile de personalitate ale
fiecărui individ, care, la rândul lor, sunt determinate de moştenirea ereditară, mediul
familial, mediul cultural, apartenenţa socială şi experienţa trăită. În opinia cercetătorilor
Hellriegel, Slochum Jr. şi Wodman, personalitatea
depinde de pattern-ul temperamental dominant şi condiţionează coerenţa
comportamentului. Parabola pe care Alfred Adler o foloseşte pentru a descrie
temperamentele fundamentale este elocvent. Astfel, dacă diferiţi oameni
întâlnesc o piatră în calea lor ei vor reacţiona diferit: colericul va arunca piatra cât colo -
enervat că cineva îndrăzneşte să-i bareze drumul, sangvinul o va ocoli cu atenţie,
melancolicul se va gândi la tot felul de lucruri rele în legătură cu obstacolul care-i stă în
cale, iar flegmaticul probabil n-o va observa.
Caracteristic membrilor grupurilor este comportamentul prosocial, care reprezintă
conduita pozitivă, constructivă, de ajutor social, în opoziţie cu comportamentul antisocial.
David Myers consideră că menţinerea conformităţii
îşi are originile în exerciţiul pe care fiecare individ îl face în perioada şcolarităţii; deşi
afirmaţia apare în opinia lui Ion Boboc ca fiind o prejudecată, considerăm că, pentru cei
mai mulţi dintre noi, conformitatea „se învaţă“ la şcoală. Multora dintre elevi şcoala li se
pare o lungă cursă cu grele şi obsesive obstacole, dar după absolvirea ei constatăm că
multe dintre automatismele deprinse în şcoală rămân statornice şi urmează a fi aplicate şi
în activitatea profesională ulterioară.
În context, L.E. Byork sugerează că „organizaţia
formalizează comportamentul fiecărui individ pentru a-i reduce variabilitatea, iar la
sfârşit pentru a-l controla“.
Variabilele de care depinde comportamentul de grup sunt: mărimea grupului,
natura sarcinii, mediul, rolurile individuale, normele, motivaţia membrilor, gradul de
coeziune şi felul conducerii.
Nu există o reţetă unică pentru mărimea unui grup. Dacă numărul membrilor este
mic (3 – 5 persoane) resursele combinate ale membrilor sunt limitate, dar îndrumarea şi
controlul din partea conducătorului pot fi prompte şi eficace. Comunicarea dintre
participanţi este facilă şi rodnică. La grupurile mari (zeci de persoane), avantajele
constatate la grupurile mici dispar, dar cresc şansele de găsire a soluţiei optime; în acesta
caz, se pot obţine rezultate bune doar dacă sarcina este bine structurată, rolurile bine
delimitate şi dacă există un anume grad de complementaritate a participanţilor. La
grupurile mici şi puternice sustragerea este practic absentă, ceea ce nu se întâmplă la
grupurile mari. La grupurile mici facilitarea socială, implicarea şi gradul de coeziune au
cote deosebit de înalte. La grupurile mari există pericolul formării subgrupurilor şi a
manifestării mai libere a devianţilor.
2.5. Definirea grupului
Din punct de vedere psihologic, un grup este alcătuit dintr-un număr oarecare de
persoane care interacţionează una cu cealaltă, sunt conştiente psihologic de legătura lor
reciprocă şi se percep ei înşişi că sunt un grup.
Relaţiile dintre membrii oricărui grup sunt complexe (idem); ele sunt de ordin fizic
(ca participanţi la un proces material, de realizare a unor bunuri şi servicii, pentru care
cheltuiesc energie, posibil şi fără implicarea unor resurse psihice), de ordin psihic (ca
investiţie umană de sentimente, pasiuni, percepţii legate de ceilalţi etc., în timpul muncii
şi dincolo de munca intrinsecă), de ordin social (mai mult de trei persoane reunite în jurul
unui scop social, cu impact asupra altor persoane şi grupuri, care nu sunt de faţă) şi de
ordin cultural (împărtăşesc un set de valori şi principii comune într-un anumit areal,
numit şi mediu socio-cultural şi educaţional).
Specialişti precum Adrian Neculau, care a adus în ultimii ani în faţa celor interesaţi
să cunoască problemele psihosociologiei volume de studii remarcabile, cuprinzând autori
străini şi autohtoni, consideră că grupul social reprezintă ansamblul indivizilor care au
caracteristici comparabile, uniţi printr-o legătură socială, având în comun modele
culturale sau subculturale, contribuind la dezvoltarea proceselor de normalizare şi
uniformizare, la redistribuirea puterii, statutelor şi rolurilor. Altfel spus, specificitatea
grupului social este aceea că el ne apare ca un «subsistem» introdus într-o tipologie de
formaţie socială, care dezvoltă interacţiuni, raporturi sociale în limitele unor reguli
prestabilite, constituit ca entitate particulară şi care regrupează membrii după criterii
funcţionale şi/sau complementare. Interacţiunea relaţiilor în interiorul grupurilor sociale
presupune aderarea la valori identice (sau similare), participarea la activităţi comune sau
momente comemorative şi existenţa unui spaţiu interacţional, a unui mod de comunicare
şi de interinfluenţare“ .
Viaţa grupurilor este asemănătoare cu a fiinţei umane: stadiul de formare – caracterizat
prin dependenţa faţă de alte entităţi, stadiul adolescenţei – al rebeliunii, stadiul tinereţii –
caracterizat prin accentuarea încederii în forţele proprii, stadiul maturităţii – al
creativităţii, muncii dedicate şi performanţelor. Stadiul declinului este asociat, printre
altele, cu patologii legate de imposibilitatea creşterii, de dispariţia sarcinii sau de
dezagregarea formaţiei în vederea reformării ei în noi circumstanţe.
Contactele umane din interiorul grupului implică numeroase schimburi de mesaje
care au ca scop schimbarea atitudinii sau comportamentului receptorilor acestora, a
tuturor în cele din urmă pentru că feedback-ul are caracter iterativ. Interacţiunea umană
are scopuri multiple: primirea şi asigurarea sprijinului profesional, căutarea în comun a
răspunsurilor la întrebări existenţiale, crearea sau consolidarea sentimentului de securitate
etc. Vorbind despre influenţa şi dependenţa reciprocă, ne gândim aici la efectele pe care
orice act complet de comunicare le are asupra interlocutorilor: îi influenţăm pe alţii,
suferind noi înşine schimbări de comportament sau chiar de mentalitate.
Referitor la justificarea existenţei grupului, a scopului pe baza căruia el fiinţează,
se face distincţie între grupurile centrate pe sarcină (instrumentale) şi grupurile
afiliative, centrate pe nevoi sociale sau generale (solidaritate, împărtăşirea unor valori
comune, plăcerea de a fi în compania unor persoane etc.).
O caracteristică proeminentă a grupului este gândirea de grup. În opinia lui Janis
Irvin, gândirea de grup reprezintă „o deteriorare în eficacitatea
mentală a percepţiei realităţii şi în judecăţile morale, ca rezultat al presiunilor de grup“.
Deşi denumirea conceptului nu lasă să se întrevadă nici o conotaţie negativă,
gândirea de grup poate avea efecte devastatoare. Ea se produce atunci când un grup
puternic sudat adoptă în condiţii de izolare voluntară şi în condiţii stresante o decizie
consistentă, neglijând informaţii relevante care se află în contradicţie cu voinţa de acţiune
a liderului sau a membrilor grupului. Desconsiderarea argumentelor pro sau contra are
loc pe fondul unei crize pe care grupul o parcurge – o puternică presiune externă sau un
dezechilibru intern. Substanţa fenomenului constă în tendinţa grupului de a se proteja,
luptând împotriva agresiunilor venite mediul exterior, dar şi a tendinţelor de centrifugare
şi autonomie pe care unii dintre membri le manifestă.
Mecanismele gândirii sunt schematice: se percepe realitatea în termeni de da sau
nu, se consideră nefondat că grupul este invulnerabil, suficient de puternic pentru a face
faţă crizei, există credinţa că moralitatea demersului este implicită şi se contează pe
unanimitatea abordării problemei într-o manieră forte. Opozanţii sunt aduşi în faţa
instanţei colective şi vor trebui să dea socoteală pentru încercarea de deconcertare a
grupului. Acestora, dar şi celor care nu s-au exprimat explicit nu la rămâne decât
autocenzura, ca mijloc de conservare a unităţii grupului.
În lucrarea lui Gary Johns sunt redate principalele simptome ale gândirii de grup:
Iluzia invulnerabilităţii. Membrii grupului sunt supraîncrezători şi dispuşi să-şi asume mari
riscuri.
Ignoră semnalele evidente de alarmă.
Raţionalizarea. Problemelor şi contraargumentelor de neignorat li se dau interpretări raţionale
spre
a fi îndepărtate.
Iluzia moralităţii. Deciziile pe care grupul le adoptă sunt nu doar percepute ca înţelepte, ci şi
moralmente corecte.
Stereotipizarea celor din afară. Grupul construieşte stereotipuri defavorabile ale celor din afară
care sunt ţinta deciziilor.
Presiune pentru conformitate. Membrii se presează reciproc să intre în rând şi să se conformeze
vederilor grupului.
Autocenzurarea. Membrii se conving pe ei înşişi să evite a da glas unor opinii contrare grupului.
Iluzia umanităţii. Membrii percep că au suport unanim pentru cursul ales al acţiunii.
Protecţia mentală. Unii dintre membrii grupului pot adopta rolul de <păzi> grupul de informaţii
care merg în sens opus deciziilor.
Drept urmare, se limitează căutarea informaţiei, se analizează superficial
informaţiile disponibile, sunt refuzate informaţiile şi opiniile care contrazic opinii deja
existente, se evită dezbaterea, există tendinţa de a proteja grupul şi pe responsabilii săi de
informaţii discordante în raport cu primele alegeri, se creează iluzia de uniformitate, se
manifestă o încredre excesivă cu privire la calităţile morale şi intelectuale ale grupului –
fapt care provoacă o iluzie de invulnerabilitate şi care împiedică depistarea pericolelor.
Janis (citat de Forsyth R. Donelson, 1983) a nominaliza două simptome ale
gândirii de grup: căutarea prematură a acordului şi percepţiile greşite.
Presiunea pentru conformitate este prezentă în diferite grade în aproape toate
grupurile. În cazul gândirii de grup presiunea devine şi mai mare. Toleranţa pentru cel
mai mic dezacord faţă de problema în discuţie este minimă, iar uneori sunt luate măsuri
de pedeapsă împotriva celor care au alte păreri.
În luarea deciziilor membrii grupului tind să nu-şi exprime dezacordul şi să
manifeste o gândire critică. Deşi unii dintre membrii pot să aibă unele îndoieli cu privire
la deciziile luate de grup, ei tind să nu le exprime.
Protejarea gândirii. Protejarea gândirii asigură protecţia membrilor grupului faţă
de informaţii care le-ar distruge încrederea în grup şi în abilitatea acestuia de a formula
soluţii viabile. Informaţiile controversate sunt „pierdute“ sau „uitate“ sau considerate
irelevante.
Presiunea conformităţii, autocenzura, protejarea gândirii în grup determină o
concurenţă iluzorie a opiniilor, ducând la o aparentă unanimitate.
Neajunsurile pe care le aduce gândirea de grup pot fi prevenite. Astfel, Janis citat
de Atkinson consideră că liderul trebuie să fie conştient de pericolul
fenomenului şi trebuie să asigure condiţiile unei dezbateri lipsite de constrângeri.
Liderul grupului trebuie să permită o atmosferă deschisă dezbaterii şi să nu ia o atitudine
personală în favoarea unei anumite poziţii înainte ca discuţia să înceapă; unul sau doi membri să
fie desemnaţi pentru a adopta poziţia de «avocat al diavolului», punând sub semnul întrebării
decizia grupului; să fie aduşi din afară experţi care să stimuleze grupul şi să-i dea noi perspective,
şi în sfârşit – o dată ce grupul a ajuns la un consens – să existe «o a doua şansă», o întâlnire în
care membrii să poată rediscuta orice dubiu sau rezervă faţă decizia luată.