Cursul 1: Participantii la raporturile juridice internationale

[Societatea internationala- din ea fac parte statele(subiecte principale ale dr

international public), organizatiile internationale guvernamentale( organizatiile
internationale guvernamentale sunt subiecte de drept public derivate), popoarele
care la un moment dat lupta pt castigarea independentei, persoane imputernicite
de stat(nu ca si pers fizica), persoane fizice ale caror drepturi fundamentale au fost
incalcate.
Statele care fac parte din societatea internationala sunt egale din punct de vedere
juridic(in realitate exista o alta situatie). ]
Personalitatea juridica internationala se diferentiaza pentru fiecare dintre
participantii la raporturile juridice internationale dupa cum urmeaza:
1. Statele considerate subiecte originare, tipice si primare ale dreptului
international public
2. Organizatiile internationale guvernamentale considerate subiecte
derivate ale dreptului international public si fiind constituite prin asocierea
unor state
3. Popoarele sau natiunile care lupta pentru cucerirea independentei
considerate subiecte cu personalitate juridica limitata si tranzitorie pana la
formarea statului independent
4. Alte entitati care participa la raporturi juridice internationale, dar a caror
personalitate juridica nu este recunoscuta in dreptul international public,
respectiv organizatiile internationale neguvernamentalesi persoanele
fizice.
Caracteristici ale dreptului international public
Definitie: Dreptul intrenational public constituie un ansamblu de norme
juridice care guverneaza raporturile care se stabilesc in cadrul societatii
internationale.
In societatea internationala, pozitia statelor este cea de egalitate juridica, iar
indegalitatile care apar in mod firesc intre state nu determina din ppunct de vedere
al dreptului international public relatii de subordonare intre state, fiecare dintre ele
beneficiind de atributul de stat suveran si egal in drepturi cu celelalte, de aici teza
ca dreptul international public este un drept de coordonare si nu un drept de
subordonare cum este dreptul intern al statelor. In societatea internationala nu
exista o ierarhie care sa situeze statele unele deasupra altora, ele fiind considerate
egale din punct de vedere juridic.
Din raportarea dreptului international public la dreptul intern al statelor
rezulta anumite particularitati ale dreptului international public.
1. Sub aspectul modului de elaborare a normelor, in societatea
internationala nu exista un for legislativ unic similar parlamentului din
dretul intern si supraordonat statelor care sa elaboreze o legislatie
intrenationala, astfel statele sunt cele care creeaza normele intrenationale

prin acordul de vointa exprimat in mod liber si concretizatin tratate si

cutuma si tot statele sunt si destinatarele acestor norme, astfel statele
accepta sa isi conformeze comportamentul lor pe plan extern in functie de
normele dreptului intrenational public.
2. Sub aspectul aplicarii normelor dreptului intrenational public, in raporturile
dintre subiectele acestuia, in societatea intrenationala nu exista organe
executive asemanatoare guvernului , aceasta atributie revine tot statelor .
3. In comunitatea intrenationala nu exista organe judecatoresti cu
competenta generala si obligatorie care sa intrevina din oficiu stabilind
sanctiuni atunci cand normele de drept nu sunt respectate, aceasta nu
inseamna ca nu ar existaorganisme intrenationale cu functii
jurisdictionale, competenta acestora fiind conditionata de exprimarea
acordului expres al statelor aflate in cauza. Pentru ca un stat sa poata
figura in calitate de parte in fata curtii intrenationale de justitie este
necesar consimtamantul acestuia, in alte cazuri pentru ca un stat sa
poata fi tras la raspundere in fata unei curti internationale acesta trebuie
sa fie parte la tratatul care a instituitacea instanta ( Curtea Europeana a
Drepturilor Omului si respectiv Curtea Europeana de justitie)
4. Normele dreptului intrenational public nu prevad in mod expres sanctiuni
pentru cazul nerespectarilor spre deosebire de dreptul intern al statelor,
ceea ce nu inseamna ca aceste norme ar fi facultative, dar intrucat
statelesunt cele care creeaza normele intrenationale prin tratate sau
cutuma se prezuma buna credinta a acestora in a le respecta, deci
respectarea normelor drpetului intrenational public nu se bazeaza in
principiu pe constrangere, desi aceasta nu este exclusa in anumite cazuri.
Curs 2- 13. 10. 2010
Raportul dintre dreptul international si dreptul intern
Desi cele doua sisteme de drept sunt distincte, aceste sisteme se
intrepatrund in sensul ca in baza tratatelor internationale pe care le incheie, statele
sunt obligate sa ia anumite masuri pe plan intern pt a indeplini obligatiile
internationale la care s-au angajat. Pe de alta parte, in legislatia interna a statelor
exista reglementari care depasesc cadrul lor national regizand comportamentul lor
pe plan extern. De exemplu- normele interne prin carre se desemneaza organele
statale cu atributii in relatiile cu , proceduri de semnare si ratificare a tratatelor,
statutul juridic al strainilor si respectiv, normele legale privind recunoasterea
cetateniei. In practica se pune problema de a stabili care este impactul dreptului
international asupra dreptului intern, mai precis de a sti in cazul unui conflict intre
normele unui sistem de drept care dintre acestea prevaleaza. Astfel, in literatura
juridica, s-au conturat doua teorii, respectiv teoria dualista si teoria monista.
I.
Conform teoriei dualiste elaborata in doctrina germana si italiana, la
sfarsitul sec XIX si inceputul sec XX dreptul international si dreptul intern

reprezinta sisteme juridice cu valoare egala dar distincte, care actioneaza pe

planuri diferite, avand izvoare si destinatari diferiti. In consecinta, cele doua
sisteme juridice nu se pot intersecta in nicio situatie fiecare dintre ele
reglementand un domeniu specific de raporturi juridice. Se sustine de asemenea
ca poate sa existe neconformitati intre actele interne si cele internationale, ceea
ce in dreptul contemporan nu este de acceptat.
II. Teoria monista are la baza ideea ansamblului normelor juridice ale
celor doua sisteme de drept si subordonarea unui drept fata de celalalt si
cuprinde doua variante:
a)monismul- cu primatul dreptului intern asupra
dreptului international, si a doua varianta, b)monismul- cu primatul dreptului
international asupora dreptului intern. Prima varianta a), dominanta in doctrina
sec XIX sustinand independenta si suveranitatea deplina a statelor, incearca sa
demonstreze ca dreptul international reprezinta o proiectare in sfera raporturilor
dintre state a unor norme de dreptul international derivand deci din dreptul
intern al fiecarui stat.
Ce-a de-a doua varianta a aparut ca o reactie fata de prima, sustinand ca
dreptul international public ar determina limitele competentelor dreptului intern al
statelor. Aceasta varianta porneste de la conceptiile dreptului natural afirmand ca ar
exista o ordine juridica universala superioara ordinilor juridice nationale, un
adevarat stat mondial care atribuie competente statelor in cadrul acestei ordini
juridice universale. Practica internationala nu a confirmat acesta teorie care neaga
competentele statului, rezultand din suveranitatea acestora. In dreptul
contemporan, se manifesta o tot mai acccentuata determinare a dreptului intern de
dreptul international, fara ca vreuna din cele doua teorii sa se fi validat in totalitate.
Nu exista insa, o practica uniforma a statelor in acest sens, primatul unuia sau a
altuia dintre cele doua sisteme juridice apreciindu-se pt fiecare caz in parte in
functie de prevederile constitutiilor nationale dar si ale conventiei de la
Viena din 1969 privind dreptul tratatelor in care se afirma: o parte nu poate
invoca dispozitiile dreptului sau intern pentru a justifica neexecutarea unui tratat.
Izvoarele dreptului international public
Definitie: Izvoarele sunt forme specifice de exprimare a normelor acestui
drept care rezulta din acordul de vointa al statelor. Prin urmare, izvoarele dreptului
international public, sunt surse ale normelor dreptului international public sau
mijloace juridice de exprimare a acestora.
Categorii de izvoare
Sediul materiei este art. 38 din statutul Curtii Internationale de Justitie in care
sunt identificate principalele izvoare si se ofera o ierarhizare a acestora. Se disting
astfel ca izvoare principale tratatul, cutuma si principiile generale de drept, iar ca
mijloace auxiliare de determinare a regulilor dreptului international public, hotararile
judecatoresti si doctrina. Statutul Curtii alatura acestor categorii de izvoare
echitatea, considerata ca potential de drept. In doctrina juridica
contemporana, se afirma ca aceste categorii prevazute de statutul curtii nu
epuizeaza lista izvoarelor dreptului international public, adaugand izvoarelor

enumerate alte doua categorii, respectiv actele adoptate

Internationale si unele dintre actele unilaterale ale statelor.

de

Organizatiile

Tratatul ca izvor de drept

Tratatul international reprezinta in sens larg, un acord sau o intelegere acre
se incheie intre membrii Comunitatii Internationale si care este destinat sa produca
efecte de drept international. In perioada de inceput a evolutiei dreptului
international public, cutuma reprezenta mijlocul principal de exprimare a normelor
sale juridice, iar dupa cel de-al doilea razboi, ca urmare a incheierii unui mare
numar de tratate internationale care au marcat sfarsitul razboiului, tratatul devine
mijlocul cel mai frecvent de exprimare a normelor dreptului international. Primatul
acestei categorii de izvoare(tratate) asupra altora reprezinta si un efect al aparitiei
de noi state si organizatii internationale guvernamentale pe scena vietii
internationale iar raporturile dintre acestea concretizandu-se in tratate. Totodata, sa extins numarul tratatelor multilaterale cu caracter universal, care reglementeaza
din punct de vedere juridic domenii de interes general al comunitatii internationale
cum sunt cel al pacii si securitatii internationale, al drepturilor fundamentale ale
omului, respectiv al dezvoltarii economice si comertului international.

Cutuma internationala
Contine un izvor nescris al dreptului international public fiind cel mai vechi in
ordinea istoricasi cel mai frecvent in perioada de inceput a formarii dreptului
international publi.
Aceasta este definita ca o practica generala relativ indelungata si uniforma,
considerata de catre state ca exprimand o regula de conduita cu forta juridica
obligatorie, iar sarcina verificarii existentei unei cutume revine statului care o
invoca.
Pricipiile genereale de drept
Sunt acele princii de drept care sunt identice sau nu difera substantial in
legislatia interna a diferitelor state, ele fiind comune marilor sisteme de dreptsi
impunandu-se ca principii fundamentalein legislatia majoritatii statelor ca notiuni
intrinseci ideii de drept.
Principiile generale de drept nu trebuie sa fie confundate cu principiile
fundamentale ale dreptului internationa, ele facand pate din dreptul intern al
statelor.
Jurisprudenta internationala

Reprezinta practica instantelor de judecata, asa cum aceasta rezulta din

hotararile date de acestea care au relevanta pentru existenta unei norme de drept
international.

O deosebita importanta prezinta pentru dreptul international hotararile

date de curtea internationala de justitie dar si de alte instante judiciare
internationale, iar uneori si de tribunalele interne ale statelor.
Doctrina dreptului international
Reprezinta opiniile formulate de specialistii cei mai calificati in aceasta
materie dar si deforurile stiintifice intrenationale, cum ar fi Institutul de drept
international, si care se impun prin analiza stiintifica profunda a ordini normative
internationale in lumina preincipiilor de drept si a finalitatii dreptului.
Principiul etitatii
Poate fi invocat in solutionarea unor probleme internationale in lipsa unor
izvoare de drept clasice sau in situatia cand aplicarea unor prncipii de drept ar
ducela solutii inechitabile.

Pricipiile dreptului international public

Principiile fundamentale ale dreptului international sunt norme de maxima
generalitatecu apicare universala a caror respectare este obligatorie pentru toate
statele si care ghideaza conduita tuturor entitatilor internationale in raporturile lor
reciproce.
Din cuprinsul Chartei ONU precum si din declaratia referitoare la principiile
dreptului international privind relatiile prietenestisi cooperarea dintre state adoptata
de adunarea generala a natiunilor unite in 1970 rezulta ca dreptul international se
bazeaza pe urmatoarele principii fundamentale:
1. Principiul egalitatii suverane a statelor
2. Principiul indeplinirii cu buna credinta a obligatiilor intrnationale asumate
3. Principiul solutionarii pe cale pasnica a diferendelor internationala
4. Principiul abtinerii de a recurge la amenitarea cu forta sau folosirea fortei
impotriva integritatii teritoriale sau independentei politice a oricarui stat fie in
orice alt mod incompatibil cu scopurile Natiunilor Unite
5. Indatorirea statelor de a coopera unele cu altele conform Chartei natiunilor
unite
6. Principiul egalitatii in drepturi a popoarelor si a dreptului lor de a dispune de
ele insele
7. Indatorirea statelor de a nu interveni in treburile ce tin de competenta
nationala a unui stat respectiv neamestecul in treburile interne

Subiectele dreptului international public

Sunt caele entitati capabile sa participe la raporturi stabilite la nivelul
societatii intrenationale si in cadrul acestor raporturi sa fie titulare de drepturi si
obligatii.
Doctrina si practica dreptului international stabilesc drept subiecte ale
dreptului
international
urmatoarele:
statele,
organizatiile
internationale
interguvernamentale, popoarele sau natiunile care lupta pentru eliberare nationala,
precum si alte entitati ce participa la raporturi in cadrul societatii internationale.
Statele ca subiect de drept international
Sunt subiecte tipice fundamentale ale dreptului international constituind
entitatile politico-juridice care au dreptul nelimitat de a participa la elaborarea
normelor de drept international.
Pentru a fi subiecte de drept international, personalitatea juridica a aceastora
este definita prin urmatoarele elemente: o populatie permanent, un teritoriu
determinat, o autoritate guvernamentala si respectiv capacitatea de a intra in relatii
cu alte state.
Din punct de vedere al organizarii statele pot fi unitare sau compuse, exista
insa ma multe tipuri de state compuse, respectiv: uniunea personala, uniunea reala,
confederatia, federatia si asociatia de state.
Neutraliatea statelor
Dreptul interantional recunoaste dreptul statelor ca in anumite situatii sa-si
declare neutralitatea.
Neutralitatea statelor este de 2 feluri, respectiv neutraliate clasica si
nutralitate permanenta.
Neutralitatea clasica este situatia juridica speciala in care se afla un stat care
in timpu unui conflict armat international nu ia parte la ostilitati continuind sa
intretina relatii normale cu celelalte state, inclusiv cu cele beligerante.
Statul neutruare obligatia de a nu sprijini vreun stat aflat in conflict atitudinea
sa trebuind sa se caracterizeze prin impartialitate, iar celelalte state trebuie sa ii
recunoasca statutul de neutralitate.
Neutralitate permanenta este situatia in care un stat se angajeaza sa ramana
neutru fata de orice conflicte armate care ar interveni si sa duca o politica generala
in acest sens.
Un exemplu clasic de stat permanent neutru pentru o lunga perioada de timp
il constituie Elvetia.
Conceptul de neutralitate diferentiara permite pastrarea drepturilor si
obligatiilor statului neutru fata de statele angajate in conflict.
Statul neutru are dreptul si obligatia de a da ajutor victimei agresiunii sau
statelor membreale ONU ce iau parte la actiunea armata, dar numai prin mijloace
care nu implicaparticiparea la ostilitati.

Recunoasterea statelor
Reprezinta un act unilateral prin care statele admit ca ele considera o noua
entitate politico-juridica drept stat recunoscandu-i personalitatea juridica in planul
relatiilor internationale.
Recunoasterea este un act politic generator de efecte juridice. Recunosterea
are un caracter declarativ si nu constitutiv de drept, statul existand si in lipsa
recunoasterii, dar neputand avea relatii cu statele care nu il recunosc.
Recunoasterea statelor cunoaste urmatoarele forme:
- Recunoastere de drept
- Recunoastere de fapt
Recunoasterea de drept este recunoasterea deplina si definitiva a unui stat,
este irevocabila, efectele ei stingandu-se numai odata cu incetareacaltatiid e
subiect de drept international a statului recunoscut
Recunoasterea de fapt exprima o atitudine de rezerva fata de noul stat si se
manifesta intr-un camp mai putin larg de relatii, de obicei relatii diplomatice si
comerciale de nivel redus. Aceasta are un caracter limitat si provizoriu putand fi
revocata oricand.
Din punctul de vedereal modalitatii de exprimare, recunoasterea poate fi:
Expresa
Tacita
Recunoasterea unui guvern nu pune in discutie recunoasterea statelor.
Recunaosterea guverneleor poate fi ca si in cadrul statelor de drept sau de
fapt, si respectiv expresa sau tacita.
Cursul 5
3.11.2010 Drept international public
-

Populatia in dreptul international public.

Populatia reprezinta totalitatea persoanelor respectiv cetateni ai statului,
cetateni straini si apatrizi care traiesc pe teritoriul unui stat si care sunt supuse
jurisdictiei sale. O alta definitie are in vedere numai masa indivizilor legati de stat
prin cetatenie chiar daca o parte din ei se afla pe teritoriile altor state. Statutul
juridic al fiecarei categorii ce formeaza populatia este stabilit prin legile interne ale
fiecarui stat. Exceptie fac insa persoanele cu statut diplomatic asupra carora
jurisdictia statului este limitata
Cetatenia-reprezinta legatura
politica si juridica permanenta dintre o
persoana fizica si un stat care genereaza plenitudinea drepturilor si obligatiilor
reciproce dintre acea persoana si statul al carui cetatean este. Cetatenia exprima
apartenenta persoanei la statul respectiv fiind pastrata si prelungita oriunde s-ar
gasi cetateanul. Un stat nu poate sa conteste altui stat dreptul de a stabili prin
norme proprii regimul juridic al cetateniei si in acelasi timp nu poate fi obligat sa
recunoasca sau sa accepte consecintele unor asemenea reguli daca sunt nesocotite
principii sau norme de drept international.
Modalitati de dobandire si modalitati de pierdere a cetateniei

Modalitati de dobandire a cetateniei

-prin nastere: dupa 2 sisteme juridice respectiv legea sangelui si legea locului
-prin naturalizare conditionata de vointa persoanei in cauza si de indeplinirea
conditiilor prevazute de legea statului in care se dobandeste: Prin casatorie,
rezidenta pe teritoriul statului, adoptie, redobandire sau reintegrare, transfer sau
stramutare respectiv acordare.
Modalitati de pierdere a cetateniei:
-renuntare:
-retragere:
Datorita legislatiei interne diferita in modalitatea de acordare a cetateniei si
respectiv de pierdere a cetaniei ne apar in sfera internationala anumite conflicte de
cetatenie.
Conflicte de cetatenie in sfera internationala: Apar ca urmare a diferentelor
existente in legislatia diferitelor state in privinta principiilor modurilor de dobandire
si respectiv de pierdere a cetateniei. Asffel putem discuta despre conflicte pozitive
respectiv bipatridia care apare in principal pe 2 cai:
-in situatia dobandirii cetateniei prin nastere pe teritoriul unui stat care aplica
legea locului. Si de asemenea bipatridia mai poate apare in situatia naturalizarii
daca persoana nu renunta la vechea cetatenie. In cazul bipatridiei pot aparea o
serie de complicatii ce rezulta fie din executarea de catre cetatean a drepturilor
fundamentale, fata de statele al carui cetatean este, fie in privinta exercitiului
protectiei diplomatice de catre unul din cele 2 state impotriva celuilalt, caz in care
practica internationala a incercat indentificarea asa zisei cetatenii dominante. In
cazul conflictelor pozitive.
Conflicte negative de cetatenie= Apatridia. Reprezinta situatia lipsei oricarei
cetatenii si se poate intalni in situatia nasterii din parinti apatrizi pe teritoriul unui
stat care aplica legea sangelui. In cazul pierderii cetateniei initiale fara dobandirea
uneia noi. Apatridul nu are obligatiile ce rezulta din legatura juridica a cetateniei
fiind totodata lipsit de protectia oricarui stat. Apatrizii sunt obligati sa respecte
legislatia statului de resedinta avand in general un regim similar celui acordat
strainilor. In acest sens pentru eliminarea cazurilor de apatridie au fost elaborate 2
conventii cu privire la apatrizi respectiv:
-conventia privind statutul apatrizilor din 1954
-conventia pentru reducerea cazurilor de apatridie din 1961.
Regimul juridic al strainilor. Conform constitutiei Romaniei respectiv a art.18
strainii si apatrizii se bucura de acelasi drepturi adica de protectia generala a
persoanelor si averilor garantata de constitutie dar si de alte legi interne. Strainii
sunt obligati sa respecte legile si reglementarile statului pe al carui teritoriu se afla
si in acelasi timp sa nu desfasoare actiuni impotriva statului primitor.
Dreptul de azil. Dreptul unui stat suveran de a acorda intrarea si stabilirea pe
teritoriul sau a unor persoane straine urmarite in tara lor pentru activitati politice.,

stiintifice, religioase, ce nu sunt in concordanta cu ordinea de drept a statului

respectiv reprezinta dreptul la azil.
Acordarea azilului semnifica refuzul extradarii. Dreptul la azil este un drept
exclusiv al statului, nu al persoanei care il solicita. La baza acordarii azilului, stau
ratiuni de drept umanitar, motiv pentru care acordarea nu este apreciata ca act
inamical in relatiile dintre statul care acorda si cel al carui cetatean este azilantul.
Din punctul de vedere al individului dreptul de a solicita azil, este apreciat ca drept
fundamental al omului fiind prevazut de declaratia universala a drepturilor omului.
Azilul diplomatic consta in primirea si protectia acordata in localurile ambasadelor
sau oficiilor consulare dintr-un stat a unor cetateni ai acestui stat urmariti de
propriile autoritati sau a caror viata este in pericol din cauza unor evenimente
interne. Azilul diplomatic nu este recunoscut ca institutie juridica a dreptului
international general. Cu toate acestea el a fost practicat in calitate de cutuma
locala, ori pe baza de conventii internationale intre unele state latino- americane.
Expulzarea si extradarea
Expulzarea reprezinta actul prin care un stat constrange unul sau mai multi
straini aflati pe teritoriul sau sa-l paraseasca si de regula aceasta vizeaza strainii
care devin indezirabili ca urmare a savarsirii unor fapte ce incalca legile sau
interesele statului de resedinta.
Extradarea este actul prin care un stat preda la cererea altui stat o persoana
aflata pe teritoriul sau presupusa a fi autorul unei infractiuni pentru a fi judecat sau
pentru a executa o pedeapsa la care a fost condamnata anterior. Ca regula cetatenii
proprii nu se extradeaza.
Teritoriul in dreptul international public
Reprezinta spatiul geografic in limitele caruiaun statisi exercita suveranitatea.
Expresia politicasi juridica a limitelor teritoriale ale stateloro constituie
frontiera de stat care este inviolabila. Frontierele statelor sunt naturale atunci cand
urmeaza formele de reliefsi conventionale cand se traseaza prin linii care nu tin cont
de formele de relief ci de meridianele sau paralelele geografice .
Frontierele pot fi: terestre, fluviale, maritime sau aeriene.
Frontierea de stat se stabileste prin lege in conformitate cu tratatele
internationale in cadrul a doua operatiuni respectiv delimitarea si demarcarea.
Tertoriul unui stat cuprinde spatiul terestru, spatiul acvatic si spatiul aerian.
Spatiul terestru este reprezentatde zona de uscat.
Spatiul acvatic este compus din raurile, lacurile si marile interioare, din apele
maritime interioare si marea teritoriala.
Spatiul aerian este reprezentatde coloana de aer de deasupra celorlalte 2
componente.
Marea teritoriala este portiunea de mare care se intinde de-a lungul spatiului
terestru al unui sta. Ea are drept limita interioara linia de baza care poate fi
normala, la litoralul fara sinuozitati, identificandu-se cu linia refluxului de-a lungul

tarmului sau dreapta atunci cand uneste punctele extreme ale formatiuniilor de
stanci sau insule strans legate de uscat cu punctele cele mai avansate ale unui
litoral sinuos incluzand si instalatiile portuare permanente.
Limita exterioara a marii teritoriale o constituie o linie paralela cu linia de
baza situata la 12 mile marine in larg.
Specific marii teritoriale fata de celelalte componente ale teritoriului de stat
este ca in aceasta zona navele comerciale ale statelor straine au un drept de
trecere inofensiva. Aceasta presupune ca navele respective pot naviga liber prin
marea teritoriala a altui stat cu respectarea legiilor si regulamentelor statului
respectiv si fara a stationa in zona, abtinandu-se de la alte activitati care ar face ca
trecerea sa nu mai fie inofensiva, astfel maera teritoriala constituie parte integranta
a teritoriului de stat asupra careia statul riveran isi exercita suveranitatea.
Zonele maritime asupra carora statele exercita unele drepturi suverane
Nevoile de securitatea sau de aparare a intereselor economice ale statelor
riverane , marilor si oceanelorau impus in dreptul international recunoastearea in
favoarea acestor state a unor derepturi suverane in anumite zone situate dincolo de
limitele frontierei lor maritime si respectiv in continuarea marii teritoriale. Aceste
zone sunt: zona contigua, platoul continental, zona economica exclusiva.
Zona contigua este portiunea de mare care se intinde pana la o distanta de
24 mile marine de la liniile de baza spre larg, in care statul riveran exercita controlul
pentru prevenirea incalcarii legilor si regulamentelor sale in domeniile vamal, fiscal,
sanitar si al regimului de frontiera. Zona contigua nu constituie teritoriu de stat, iar
in aceasta zona statul riveran isi exercita unele drepturi suverane.
Platoul continental estereprezentat de solul si subsolul spatiilor maritime
care se intinde pana la limita exterioara a taluzului continental si pana la o distanta
de 200 mile marine de la liniile de baza de la care se masoara marea teritoriala
atunci cand taluzul continental nu ajunge la aceatsa distanta. In aceasta zona statul
riveran isi exercita drepturi de explorare si exploatare a resurselor sale naturale, dar
cu conditia ca prin aceasta sa nu stanjeneasca navigatia libera si sa nu aduca
atingeri graveresurselor biologice ale marii. Platoul continental nu constituie
teritoriu de stat, dar statul riveran poate sa exercite unele drepturi suverane in
aceasta zona.
Zona economica exclusiva este o portiune a marii libere adiacenta marii
teritoriale a unui stat care se intinde pe o distanta de 200 mile marine de la liniile
de baza. Zona economica exclusiva nu este teritoriu de stat, iar in caeasta zona
sattul riveran isi exercita drepturi suverane in ceea ce priveste explorarea si
exploatarea, conservarea si gestionarea resurselor biologice si nebiologice ale
apelor marilor si oceanelor.
Marea libera este acea parte a marilor si oceanelor care nu apartine marii
teritoriale sau apelor teritoriale ale unui stat si asupra careia nu se exercita
suveranitatea vreunui stat fiind deschisa tuturor natiunilor. Regimul juridic al amrii

libere este guvernat de principiul libertatii marilor si in aceasta zona toate statele
lumii indiferent daca au sau nu iesire la mare pot sa-si exercite urmatoarele
libertati:
- de navigatie
- de survol
- de pescuit
- de a aseza cabluri si conducete submarine
- de a construi insule artificiale
- de a efectua cercetari stiintifice
Statele au obligatia de a coopera in aceatsa zona, de a o utiliza in scopuri
exclusiv pasnice, de a prevenii si sanctiona infractiuniile internationale sid e a lua
masuri pentru securitatea navigatiei si ajutorarea navelor, dar si a echipajelor aflate
in pericol.
Marea libera va fi folositain scopuri pasnice.
Zona internationala a teritoriilor submarine
Aceasta zona cuprinde solul si subsolul fundului marilor si oceanelor situate
dincolo de limita jurisdictiei nationale a statelor.
Prin prevederile conventiei asupra dereptului marii semnata la Montego Bay
in 1982, aceasta zona
a fost declarata patrimoniu comun al umanitatii,
astfelresursele acestei zone sunt inalienabile, iar drepturile asupra acestora a[artin
intregii omeniri, iar exploatarea si explorarea lor trebuie sa se faca cu participarea si
in beneficiul tuturor statelor si popoarelor. Nici un stat nu poate sa revendice sau sa
exercite suveranitate ori anumite drepturi suverane asupra vreunei parti a zonei sau
asupra resurselor sale.
Prin intermediul Conventiei din 1982 asupra Dreptului Marii a fost creeat un
mecanism international pentru gestionarea resurselor din aceatsa zona care
cuprinde urmatoarele componente, respectiv Autoritatea Internationala a Teritoriilor
submarine, Intreprinderea, Camera pentru rezolvarea diferendelor .
Stramtorile internationale intinderi de apa situate intre portiuni de uscat,
care formeaza treceri inguste pentru navigatie. Nreptul international recunoaste
tuturor statelor un drept de tranzit prin stramtori similar dreptului de trecere
inofensiva prin marea teritoriala cu respectarea suveranitatii statelor pe teritoriul
carora se afla aceste stramtori.
Stramtorile Marii Negre ( Bosfor si Dardanele) au beneficiat de o prima
regelementare internationala in anul 1774, iar in prezent regimu international este
stabilit prin conventia din 1936.
Canalele maritime internationale cai de navigatie artificiale construite
pentru a lega 2 mari sau oceane in scopul scurtarii rutelor de navigatie. Importanta
pe care canalele maritime construite pe teritoriul unor state o prezinta pentru
navigatia internationala a facut ca unele dintre acestea sa dobandeasca un statut
international. In esenta statutul juridic al acestor canale consacra libertatea de

trecere pentru toate categoriile de nave ale tuturor statelor atat in timp de pace cat
si in timp de razboi, precum si dreptul statelor riverane ca in anumite conditii sa
impuna unele restrictii pentru apararea propriei securitati.
Principalele canale maritime internationale sunt: Canalul Suez (al carui regim
este stabilit prin conventia de la Constantinopole din 1888), Canalul Panama
(reglementat prin tratatul dintre SUA si Marea Britanie in 1901 si dintre SUA si
Panama in anul 1903), Canalul Kiel (leaga Marea Baltica de marea Nordului si a fost
reglementat initial prin tratatele de pace de la Versailles ).
Fluviile internationale ape curgatoare care traverseaza sau separa teritoriile
a doua sau mai multe state si sunt navigabile pana la varsarea lor in mare.
Regimul interantional al acestor fluvii se refera in general la navigatie in
privinta careia se aplica principiul libertatii de navigatie. Pe fluviile internationale
navele comerciale ale tuturor statelor pot naviga liber fiind interzisa circulatia
navelor de razboi ale statelor neriverane.e
Regimul juridic al navigatiei pe Dunare a fost confirmat in plan international
prin conventia de la viena din anul 1815 prin Tratatul de pace de la Paris 1856 si
prin Conventia de la paris 1921. In prezent regimul juridic este stabilit prin
conventia de la belgrad din anul 1948 si amendata prin protocolul aditional de la
Budapesta de la 1998
Dreptul Tratatelor
Definitia Tratatului: Tratatul reprezinta un acord incheiat in forma scrisa intre
doua sau mai multe subiecte de drept international public pe baza
consimtamantului liber exprimat al acestora.
Sediul materiei cu privire la dreptul tratatelor il intalnim in conventia de la
Viena din 1969 privind Dreptul Tratatelor.
Criterii de clasificare a tratatelor
1. Dupa numarul partilor
tratate bilaterale
tratate multilaterale
2. Dupa efectele tratatelor fata de parti
- Tratate lege, cu valoare normativa
- Tratate contract, cu efecte comprabile cu cele ale contractelor din drpetul
privat
3. Duppa obiectul tratatelor
- Tratate economice, sociale, culturale, juridice, politice etc.
4. Dupa aplicarea in timp a tratatelor intalnim
- Tratate cu termen
- Tratate incheiate pe durata nedeterminata
5. Dupa criteriul aplicarii in spatiu
- Tratate universale
- Tratate regionale

Incheierea tratatelor
Principalele etape identificate la incheierea unui tratat interantional sunt:
1. Negocierea textului
2. Semnarea (poate fi provizorie sau definitiva)
3. Exprimarea consimtamantului statelor de a fi obligate prin tratat
Conditii de fond si de forma
Pentru existenta tratatelor este necesara indeplinirea unor conditii de fond
care privesc manifestarea de vointa a partilor, obiectul si scopul tratatului, calitatea
subiectelor, dar si intentia acestora de a aproduce efecte juridice.
Conditii de fond ca tratatul sa fie valabil:
1. Acordul de vointa liber exprimat al partilor
2. Obiectul tratatului sa fie realizabil si licit
3. Partile care incheie tratatul trebuie sa fie subiecete de drept international
4. Acordul de vointa al statului trebuie sa fie guvernat de normele dreptului
international
Negocierea textului
Reprezinta prima etapa a procesului de incheiere a unui tratat in cadrul careia
se eleboreaza textul tratatului. La procesul de negociere participa reprezentantii
partilor la tratat inputerniciti cu documentul Deplinele Puteri, iar cei care detin acest
document se numesc plenipotentiari.
Semnarea tratatului
Echivaleaza cu o autentificare a textului. Poate fi provizorie sau definitiva.
Intotdeauna semnearea provizorie va fi urmata de semnearea definitiva.
Exprimarea consimtamantului partilor de a fi legate prin tratat
Cea mai frecventa modalitate de exprimare a consimtamantului este
reprezentata de ratificare.
Intalnim si modalitati alternative de exprimare a consimtamantului statelor
de a fi legate la tratat cum ar fi: acceptarea, aprobarea si aderarea.
Un alt mod de exprimare a consimtamantului statelor de a filegate prin
tratateste prevazut in art 13 al Conventiei privind Dreptul Tratatelorsi este
reprezentat de schimbul de instrumente.
Intrarea in vigoare a tratatului reprezinta momentul de la care acestea produc
efecte si are loc la data si dupa modalitatiile stabilite prin dispozitiile tratatului sau
prin acordul statelor participante la negociere.
In cazul tratatelor multilaterale intrarea in vigoare se stabileste in functie de
depunerea unui anumit numar din instrumentele de ratificare pe langa unul din

guvernele statelor parti sau pe langa o organizatie internationala special

desemnataca depozitar.
Legislatia romana privind incheierea tratatelor
Constitutia Romaniei si Legea nr. 590/2003 privind tratatele stabilesc normele
privind incheierea tratelor internationale de catre statul roman.
Rezervele la tratate
Art 2 al Convenntiei de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor defineste
rezerva ca fiind acea declaratie unilaterala oricare ar fi continutul sau denumirea sa
facuta de un statatunci cand semneaza, accepta sau aproba un tratat ori adera la
acesta prin care isi manifesta intentia de a exclude sau modifica efectul juridic al
unor dispozitii din tratat cu privire la aplicarea lor fata de statul respectiv.
Aceasta definitie se aplica rezervelor la tratatele multilaterale
Art 19 al conventiei prevede ca un stat in momentul in care semneaza,
ratifica, accepta, aproba sau adera la un tratat poate formula o rezerva cu conditia
ca.
- Rezerva respectiva sa nu fie interzisa la tratat
- Tratatul sa nu dispuna ca pot fi facute numai anumite rezerve, printre care
nu figureaza rezerva respectiva
- Rezerva sa nu fie incompatibila cu obiectul si scopul tratatului.
Rezervele, dar si obiectiile la tratat pot fi oricand retrase.
Respectarea si aplicarea tratatelor
Potrivit principiului pacta sunt servanta orice tratat in vigoare laaga partile
si trebuie sa fie executat de ele cu buna credinta.
O parte la un tratat nu poate invoca dispozitiile dreptului sau intern pentru a
justifica neexecutarea unui tratat.
In cazul tratatelor functioneaza regula neretroactivitatii acestora, dar si
regula potrivita carora tratatele se aplica cu privire la intreg teritoriul statuluicu
exceptia cazului cand din cuprinsul sau reiese o intentie diferita.
Efectele tratatelor fata de statele terte.
Natura cvasicontractuala a tratatelor internationale impune aplicarea
principiului relativitatii efectelor acestora astefl un tratat nu creeaza nici drepturi
nici obligataii pentru un stat tert fara consimtamantul sau, principiu consacrat si de
articolul 34 al conventiei de al Viena din 1969. Aceasta este o consecinta fireasca a
principiilor suveranitatii si egalitatii statelor, dar si a naturii consensuale a dreptului
interantional.
Rezulta asadar ca un stat tert poate accepta ca un tratatla care nu este aprte
sa produca unele efecte in ceea ce-l priveste daca sunt indeplinite unele conditii ce

difera, dupa cum este vorba de tratate care prevad obligatii pentru statele terte sau
de tratate care prevad drepturi pentru statele terte.
Modificarea tratatelor
Ca si incheierea, si modificarea tratatelor depinde de consimtamantul partilor
in temeiul principiului libertatii de vointa si al egalitatii suverane a statelor.
In general texetele tratatelor prevad si caluzele aplicabile modificarii
acestora.
Uneori se apeleaza la asa numita clauza a unanimitatii, potrivit careia pentru
a intervenii o modificare este nevoie de consimtamantul tuturor satatelor parti.
Alteori, mai frecvent pentru o mai mare felxibilitate a procesului de modificare se
recurge la regula majoritatii partilor.
Pentru situatiile in care tratatele nu contin astfel de referiri exprese la
clauzele de modificare, conventia din 1969 stabileste un set de reguli aplicabile
modificarii tratatelor.

Incetarea si suspendarea aplicarii tratatelor

Incetarea efectelor unui trata, denuntarea sasau retragerea unei parti,
precum si suspendarea nu pot avea loc decat in aplicarea prevederilor tratatului sau
ale conventiei din 1969.
Astfel potrivit art 54, incetarea unui tratat sau retragerea unei parti pot avea
loc in conformitate cu dispozitiile tratatului sau in orice moment prin
consimtamantul tuturor partilor dupa consultarea celorlalte state contractante.
Tratatele pot contine in textul lor clauzele ce guverneaza incetarea si
suspendarea, respectiv conditii rezolutorii sau clauze privind denuntarea sau
retragerea.
Nulitatea tratatelor
Reprezinta o cauza speciala de incetare a efectelor tratatelor.
Conventia din 1969 prevede urmatoarele cauze de nulitate a tratatelor.
- Viloarea unor norme din dispozitiile tratatelor
- Existenta unor vicii de consimtamant la incheierea tratatului, respectiv:
o Violarea unei dispozitii a dreptului intern
o Eroarea
o Dolul
o Coruperea reprezentantului unui stat
o Constarngerea exercitata asupa reprezentantului unui stat sau
asupra unui stat

Interpretarea tratatelor
Are ca scop asigurarea aplicarii lor corecte si uniforme de catre toate statele
aprti.
Competenta principala de a interpreta tratatele internationale revine statelor
parti daca acestea nu recurg la interpretarea unui tribunal ad-hoc sau a unei
instante internationale.
Conventia din 1969 stabileste regulile generale de interpretare a tratatelor,
astfel un tratat trebuie interpretat cu buna-credinta potrivit sensului obisnuit.
Interpretarea unui termen general insotit de un termen special este limitata
la intelesul indicat de termenul special.
O prevedere expresa exclude orice alta interpretare.
In toate cazurile interpretarea textului tratatului este supusa principiului
efectivitatii atunci cand o norma este susceptibila de doua sensuri trebuie inteleasa
in acel sens in care produce efecte si nu in cel contrar producerii acestor efecte.

Drept International Public curs 7 24.11.2010

Protectia internationala a drepturilor omului

Sistemul de protectie a drepturilor omului in cadrul O.N.U.

Cadrul juridic international care marcheaza inceputul erei drepturilor este

constituit dintr-o serie de documente ce formeaza asa numita Carta Internationala a
Drepturilor Omului, documente ce au fost elaborate, adoptate si aplicate in cadrul
O.N.U.
Carta O.N.U. proclama in preambulul sau credinta in drepturile
fundamentale ale omului, in demnitate si in valoarea persoanei umane, in egalitatea
de drept a barbatilor cu femeile, dar si a natiunilor mari si mici.

Carta O.N.U. confera organizatiei scopul fundamental de a realiza cooperarea

internationala dezvoltand si incurajand respectful drepturilor omului, dar si al
libertatilor fundamentale pentru toti fara distinctie de rasa, limba sau religie.
Aceasta este prima consacrare la nivel international de ordin general a
protectiei drepturilor omului printr-un tratat international fundamental cu vocatie de
universalitate, iar ideea protectiei drepturilor omului traverseaza intreaga carta ca
un fir rosu.
Declaratia universala a Drepturilor Omului a fost adoptata in 1948 de
catre adunarea generala a O.N.U., si reprezinta primul document cuprinzator in
sfera drepturilor omului adoptat de o organizatie internationala.
Declaratia cuprinde 2 mari categorii de drepturi, respectiv:
- drepturi civile si politice
- drepturi economice, sociale si culturale
Din categoria drepturilor civile si politice fac parte:
dreptul la viata, la libertatea si securitatea persoanei
interdictia sclaviei, torturii si a tratamentelor inhumane, crude sau
degradante
- dreptul la un proces echitabil
- prezumptia de nevinovatie
- libertatea de exprimare, de religie, de intrunire, dar si dreptul la libera
circulatie
Din categoria drepturilor economice, sociale si culturale fac parte:
-

dreptul persoanei la asigurari sociale, la munca si la protectie impotriva

somajului
- dreptul la plata egala pentru munca egala
- dreptul la odihna
- dreptul la educatie
- dreptul la o retributie echitabila
Declaratia universala a drepturilor omului nu este un tratat, ci ea a fost
adoptata de adunarea generala a O.N.U. ca o rezolutie, deci nu are character
obligatoriu.
-

Pactele internationale privind drepturile omului cele 2 pacte

internationale au fost adoptate de adunarea generala a O.N.U. si deschise spre
semnare in 1966.
Cele 2 pacte au statutul de tratat international si astfel acestea creeaza
obligatii juridice pentru statele parti.
1.

Pactul international privind drepturile civile si politice adoptat in 1966 si

proclama mai multe drepturi din aceasta categorie decat declaratia
universala a drepturilor omului. Una din cele mai importante completari
contine angajamentul statelor de a recunoaste membrilor minoritatilor

etnice, religioase sau lingvistice dreptul de a se bucura impreuna cu alti

membri ai grupului lor de cultura proprie de a profesa si practica
propria religie sau de a folosi propria limba. Printre drepturile garantate
de pact, care nu sunt mentionate in declaratia universala privind
drepturile omului, se numara: libertatea de a nu fi inchis pentru datorii,
dreptul copilului de a dobandi o cetatenie, dreptul de a solicita si de a
primi azil, dreptul la cetatenie. Pentru a asigura respectarea obligatiilor
asumate prin pact, acesta instituie un mecanism de aplicare prin
intermediul comitetului drepturilor omului, organ infiintat prin tratat si
care isi desfasoara activitatea pe 2 planuri, prin procedura de raportare
si prin procedura de examinare a plangerilor interstatale si individuale.
2.
Pactul international privind drepturile economice, sociale si culturale
cuprinde urmatoarele drepturi: dreptul la munca, dreptul de a se
bucura de conditii de munca juste, dreptul de a infiinta si de a face
parte din sindicate, dreptul la securitate sociala, dreptul la protectia
familiei, dreptul la educatie, dreptul de a participa la viata culturala.
Pe langa aceste documente internationale, O.N.U a adoptat de-a lungul
timpului o serie de conventii specializate pentru protectia unor categorii speciale de
drepturi sau de beneficiari:
-

conventia pentru eliminarea oricarei forme de discriminare fata de femei

(1965)
conventia impotriva torturii si a altor pedepse sau tratamente crude
inumane sau degradante (1984)
conventia privind statutul refugiatilor (1951)
conventia pentru prevenirea si pedepsirea crimei de genocid (1948)

Proceduri extraconventionale de protectie a drepturilor omului la

nivelul O.N.U.

Sunt acele proceduri de implementare a drepturilor omului fara caracter

obligatoriu, dezvoltate in cadrul O.N.U. si bazate in primul rand pe carta
organizatiei, dar care isi au originea in rezolutii ale adunarii generale a O.N.U.
Aceste proceduri se numesc astfel pentru a le deosebi de procedurile
conventionale care isi au originea in tratatele si conventiile din materia drepturilor
omului.
Cel mai important rol in cadrul acestor proceduri il joaca comisia drepturilor
omului, organ infiintat de consiliul economic si social care are mandatul de a
elabora propuneri de declaratii si conventii internationale pe care le inainteaza
adunarii generale a O.N.U.

Sistemul European al protectiei drepturilor omului

Intregul complex de factori care a condus O.N.U. la preocuparea deosebita

pentru protectia drepturilor omului a avut un efect similar si in Europa.
Unul dintre acesti factori a fost in mod special reactia impotriva sistemelor
fasciste care au provocat cel de-al 2-lea razboi mondial.
Negarea existentei drepturilor omului nu a fost doar un rezultat incident al
acestor sisteme, ci un instrument deliberat de politica interna si chiar o preconditie
a ascensiunii lor.
Un alt factor a fost necesitatea protectiei sistemelor democratice ale Europei
Occidentale, nu doar impotriva unei renasteri a regimurilor dictatoriale fasciste, ci si
impotriva unui altfel de regimuri care preluasera controlul asupra unei jumatati a
continentului, regimurile comuniste.
La nivel European, cel mai important document cu privire la protectia
drepturilor omului il reprezinta conventia europeana a drepturilor omului elaborata
sub egida consiliului europei si semnata in 1950 la Roma si fiind urmata de 13
protocoale aditionale.
Drepturile garantate de conventia europeana a drepturilor omului militeaza in
principal pentru urmatoarele drepturi:
dreptul la viata
dreptul de a nu fi supus torturii sau altor tratamente, sau pedepse inumane
sau degradante
- dreptul de a nu fi tinut in sclavie
- dreptul la libertatea si siguranta persoanei
- dreptul la un process echitabil
- dreptul la viata privata si de familie, libertatea de gandire, de expresie, de
asociere si de intrunire pasnica.
Curtea europeana a drepturilor omului are 2 categorii de competente, respectiv
solutionarea litigiilor si emiterea de avize consultative.
-

Conditiile de admisibilitate ale unei cereri individuale introduse la curtea

europeana a drepturilor omului sunt prevazute in art. 35 al conventiei si sunt
urmatoarele:
1. Epuizarea prealabila a tuturor cailor de recurs interne
2. Introducerea cererii intr-un termen de 6 luni de la data deciziei interne
definitive
3. Cererea sa nu fie anonima
4. Cererea sa nu fie esential aceeasi cu o cerere anterior examinata de curte.

5. Cererea sa nu mai fi fost supusa examinarii unei alte instante internationale

daca nu contine fapte noi.
6. Cererea sa nu fie incompatibila cu prevederile conventiei, manifest
nefondata sau abuziva.

Sistemul Inter-American de protectie a drepturilor omului

Declaratia americana asupra drepturilor si obligatiilor omului, adoptata in

1948, are aceeasi viziune globala asupra drepturilor omului si cuprinde toate
categoriile de drepturi inerente persoanei umane.
Ceea ce aduce noi declaratia este legatura dintre drepturi si obligatii.
Conventia Inter-Americana instituie un sistem mai eficient bazat pe examinarea
petitiilor individuale privind incalcari ale drepturilor omului in statele parti.
Prin conventie statele parti isi asuma obligatia de a respecta si de a asigura
drepturile enumerate.
Conventia a fost completata prin 2 protocoale aditionale, respectiv protocolul
aditional in domeniul drepturilor economice, sociale si culturale (1988), si protocolul
aditional privind abolirea pedepsei cu moartea (1990).

Sistemul african de protectie a drepturilor omului

Acesta are la baza carta Africana a drepturilor omului si popoarelor adoptata la

Nairoby in 1981 de catre organizatia unitatii africane si intrata in vigoare in 1986.
Mecanismul de aplicare al cartei se desfasoara prin comisia africana a
drepturilor omului si popoarelor care este formata din 11 membri, iar in cazul
constatarii unor violari ale drepturilor omului, statele au urmatoarele obligatii:
- obligatia de incetare a violarii
- obligatia de a nu repeta violarea
- obligatia de a restitui prin reparatii in natura sau in echivalent.
Comisia poate indica statelor masurile speciale si generale pe care trebuie sa
le ia in vederea eliminarii efectelor incalcarii drepturilor.

In vederea reformarii sistemului african, subiect al unor serioase lacune, s-a

impus ideea crearii unui organism jurisdictional de protectie a drepturilor omului la
nivel african.
In acest sens, a fost infiintata curtea africana a drepturilor omului si popoarelor
cu o competenta consultativa dar si contencioasa.
Curs 8 :
Dreptul Diplomatic si Consular :
Dreptul diplomatic si consular constituie un ansamblu de reglementari privind
diferite aspecte ale activitatilor diplomatice si consulare desfasurate de catre state
prin organele lor interne si exterioare, in scopul realizarii politicii lor externe si a
colaborarii cu alte state in mod individual sau in cadrul unor congrese si conferinte
internationale, precum si al organizatiilor internationale.
Normele dreptului diplomatic si consular sunt astazi codificate in cea mai
mare parte in cadrul a doua conventii internationale semnate la Viena Conventia
privind relatiile diplomatice (1961) si Conventia cu privire la relatiile consulare
(1963). Structurile institutionale care reprezinta interesele statelor in relatiile
internationale si desfasoara o activitate diplomatica sunt, potrivit dreptului
international, urmatoarele : seful statului, guvernul, primul ministru, Ministerul
Afacerilor Externe si, in anumite limite, celelalte ministere. Activitatea diplomatica in
exteriorul tarii se realizeaza de catre misiunile diplomatice.
1. Misiunea diplomatica :
Misiunile diplomatice pot fi permanente sau temporare. Trimiterea sau
primirea unei misiuni
diplomatice permanente se face in baza dreptului de legatie (ambasada), care este
activ(trimiterea) sau pasiv (primirea). Statele hotarasc de comun acord sa
stabileasca relatii diplomatice, stabilind totdata si rangul misiunii diplomatice.
Rangurile misiunii diplomatice sunt mabasada sau legatie, dar misiunile diplomatice
pot purta si alte denumiri (nunciatura, oficiu, reprezentanta etc.). rangul sefului unei
misiuni diplomatice este, in raport de rangul misiunii, acela de : ambasador, trimis
extraordinar si ministru plenipotentiar, insarcinat cu afaceri.
Ambasadorii si trimisii extraordinari se acrediteaza pe langa seful statului, iar
insarcinatii cu afaceri pe langa ministerele afecerilor externe. Misiunea diplomatica
indeplineste functii de reprezentare, de negocieri, de protejare a intereselor statului
si a cetatenilor sai, de observare si informare, de promovare a relatiilor, consulara.
Personalul misiunii diplomatice se imparte in 3 categorii : diplomatic si consular,
tehnic si administrativ, de serviciu.
Buna desfasurare a activitatii unei misiuni diplomatice a impus ca misiunea
insasi si personalul sau sa beneficieze de unele imunitati si privilegii. Imunitatea
diplomatica se manifesta sub 2 mari aspecte : inviolabilitatea si imunitatea de
jurisdictie. Inviolabilitatea este o masura de ocrotire fata de orice presiuni si

ingerinte din partea autoritatilor statului, de ea beneficiind sediul misiunii, arhivele

diplomatice, corespondenta diplomatica si personalul diplomatic si imbraca 4 forme
consacrate : penala, administrativa, civila si de executare. Privilegiile diplomatice
reprezinta anumite avantaje pe care statul acreditar le acorda misiunii diplomatice
acreditate si personalului acesteia.
Misiunea diplomatica beneficiaza de dreptul de a arbora drapelul statului sau
pe localul ambasadei si pe mijloacele de transport, de scutiri de impozite si taxe
pentru toate bunurile si actele oficiale pe care le intocmeste. Personalul diplomatic
beneficiaza de scutire de taxe si impozite personale si pentru bunurile ce-I apartin.
2. Misiunea consulara :
Activitatea consulara este indeplinita de catre consuli de cariera sau de catre
consuli onorifici. Misiunea consulara poate avea una din urmatoarele clase,
dupa rangul consulului care o conduce : consulat general , consulat,
viceconsulat sau agentie consulara. Functiile unei misiuni consulare sunt
urmatoarele : protejarea intereselor statului si a cetatenilor proprii,
informarea, favorizarea relatiilor, eliberarea de pasapoarte si acordarea de
vizite diplomatice, activitati de notar si de ofiter de stare civila sau de
reprezentare in justitie, inspectarea si ajutorarea exhipajelor navelor si
aeronavelor etc.
Privilegiile si imunitatile consulilor, daca acestia nu sunt, totodata, si membri
ai misiunii diplomatice, sunt relativ restranse in raport cu cele ale diplomatilor.

Mijloace de solutionare pasnica a diferendelor internationale :

Diferendul international este un dezacord asupra unei probleme de drept sau
de fapt, o opopzitie de teze judiciare sau de interese intre state.
In interesele internationale, mijloacele de solutionare a diferendelor au fost
fie cele bazate pe forta, pe presiuni si razboaie, fie cele cu caracter pasnic. Unele
mijloace pasnice au aparut inca din Antichitate, dar fizionomia lor juridica moderna
a fost stabilita prin conventiile incheiate la Conferinta de pace din 1967 de la Haga.
Mijloacele pasnice de solutuionare au cunoscut o lunga dezvoltare si aplicare sub
egida Societatii Natiunilor, dar indeosebi dupa constituirea O.N.U. si consacrarea, ca
principiu fundamental al dreptului international, a principiului nerecurgerii la forta.
Charta O.N.U prevede in art.2 ca toti membrii organizatiei vor rezolva
diferendele lor internationale prin mijloace pasnice, in asa fel incat pacea si
securitatea internationala, precum si justitia, sa nu fie puse in primejdie.
Recurgerea la mijloacele pasnice este facultativa, iar statele sunt libere sa aleaga
pentru solutionarea diferendelor lor oricare dintre metode, in raport de caracterul
diferendului si de faza in care acestea se afla.
Mijloacele de solutionare pasnica a deferendelor prevazute de
Charta sunt :
a. Mijloace politico-diplomatice (fara caracter jurisdictional ): tratativele
(negocierile), bunele oficii, mediatiunea, ancheta si concilierea;

Tratativele (negocierile) :
Tratativele constituie principala metoda de solutionare a oricaror
diferende sau litigii dintre state prin tratative prevenindu-se ori rezolvandu-se
cele mai multe diferende internationale. Ele constituie metoda cea mai putin
incorsetata de detalii procedurale, caracterizandu-se prin suplete,
operativitate si o mare eficatitate in cautarea de solutii, printr-un grad redus
de formalism si capacitate de adaptare la diversitatea situatiilor conflictuale
care apar in planul relatiilor internationale. In acelasi timp, tratativele
constituie singura metoda care se desfasoara in intregime intre partile
implicate, prin confruntarea directa a pozitiei partilor, care pot adopta o
atitudine mai flexibila si pot pastra secretul discutiilor, inlaturandu-se mai
usor exagerarile si falsele susceptibilitati si evidentiindu-se mai prenant
punctele de acord intre parti.
- Bunele oficii :
Bunele oficii consta in actiunea unui stat tert, a unei organizatii
internationale sau a unei
personalitati influente de a convinge statele aflate in diferend sa rezolve
neintelegerile dintre ele pe cale pasnica si de a pune in contact sau a restabili
contactele intre respectivele state. In cadrul misiunii sale de bune oficii, tertul
binevoitor are o contributie discreta, el neparticipand la rezolvarea propriuzisa a diferendului, ci propunand doar un teren de intelegere intre statele
aflate in dezacord, pentru a le pune in situatia sa trateze direct.
In acest scop, tertul binevoitor efectueaza unele activitati cum sunt
asigurarea conditiilor pentru realizarea de comunicatii si contacte, explorarea
unor posibilitati si domenii de acord, informarea unei parti asupra punctelor
de vedere si a cerintelor celeilalte, transmiterea de mesaje, punerea la
dispozitie a unor facilitati de ordin logistic etc.
-

Mediatiunea :
Mediatiunea este definita ca actiunea unui stat, a unei organizatii
internationale sau a unei persoane oficiale care se bucura de reputatie
si de prestigiul impartialitatii de a participa in mod direct la tratativele
dintre parti si de a le conduce spre un acord pe baza solutiilor pe care
le propune el insusi. Desi se aseamana cu bunele oficii, esential pentru
mediatiune este ca tertul binevoitor contribuie efectiv la rezolvarea
diferendului, luand parte in mod public si oficial la tratativele dintre
parti, pe care le conduce, propunand partilor propria sa conceptie si
solutii concrete asupra modului de rezolvare a diferendului.
- Ancheta :
Ancheta este metoda de solutionare care consta in clarificarea de catre
o comisie de ancheta
desemnata de partile aflate in diferend sau de o organizatie internationala a
unor situatii de fapt controversate ce formeaza obiectul diferendului. Este o
metoda auxiliara celorlalte, constituind de regula o operatiune preliminara

solutionaii prin alte metode a fondului problemelor asupra carora exista un

diferend.
- Concilierea :
Concilierea este metoda prin care un diferend este examinat de o
comisie compusa din
persoane particulare numite sau agreate de parti, care propune solutii de
impacare.
Comisia de conciliere cuprinde un numar impar de membri si este
independenta fata de parti, cu care tine, insa, o legatura permanenta. Ea
poate fi preexistenta diferendului sau constituita ad hoc. Concilierea se
realizeaza in doua faze : cercetarea faptelor si formularea de propuneri de
conciliere a partilor.
b. Mijloace cu caracter jurisdictional: arbitrajul international si justitia
internationala;
Caracteristic acestor mijloace este ca se folosesc numai pentru
solutionarea diferendelor care
presupun aplicarea dreptului, nu si a diferendelor cu caracter preponderent
politic, iar hotararile date sunt obligatorii pentru partile la diferend.
- Arbitrajul international :
Este o metoda de solutionare in cadrul careia un numar de arbitri
impartiali analizeaza diferendul in cadrul unei proceduri contencioase pe
baza aplicarii regulilor convenite anterior de parti si a dreptului
international in ansamblul sau si dau o hotarare care este obligatorie in
temeiul consimtamantului prealabil al partilor.
Acordul partilor de a apela la arvitraj se materializeaza intr-un act
numit compromis, in care se stabilesc obiectul concret al diferendului,
componenta si intinderea competentei organului arbitral, principiile si
normele de drept aplicabile si procedura de lucru.
Tribunalul arbitral se compune dintr-un numar impar de membri
desemnati sau agreati de parti si este condus de un supraarbitru neutru.
Arbitrarea se face in doua faze distincte: scrisa si oral. Hotararea
tribunalului arbitral este definitiva si executorie. Principalul organ arbitral
international este Curtea Permanenta de Arbitraj de la Haga, infiintata in
1907.
- Justitia internationala :
Este forma judiciara institutionalizata in cadrul careia un corp de
judecatori, numiti anterior pe operioada determinata, analizeaza
diferendul potrivit unei proceduri prestabilite prin statutul tribunalului
si da o hotarare care este obligatorie pentru partile aflate in diferend.
Prima instanta de judecata internationala de prestigiu a fost Curtea
Permanenta de Justitie Internationala, care a existat intre anii 1920-1945.
In present principala instanta internationala este Curtea Internationala de
Justitie infiintata odata cu O.N.U, ca principal organ judiciar al acesteia.

c. Mijloace si proceduri de solutionare in cadrul organizatiilor

internationale cu vocatie universala sau regionala.
Organizatiile internationale, in special cele cu functii politice si atributii
in mentinerea pacii si Securitatii internationale, au prevazute in
statutele lor de functionare si unele proceduri pentru rezolvarea pe
cale pasnica a diferendelor internationale.
Actiunea acestor organizatii este complementara sau sibsidiara, statele
trebuind sa apeleze mai intai ele insele la mijloacele de solutionare pasnica
prevazute de dreptul international. In cadrul O.N.U, atributiile principale in
rezolvarea problemelor controversate intre state si aplanarea conflictelor
revin Adunarii Generale, Consiliul de Securitate si Secretarului general.
Organizatiile regionale pot solutiona diferendele din zona lor de
responsabilitate, fara a aduce insa atingere rolului si atributiilor organismelor
O.N.U in mentinerea pacii si securitatii internationale.
Folosirea legala a fortei potrivit dreptului international :
Dreptul international contemporan permite ca, in amsura in care nu se
incalca principiul nerecurgerii la forta, statele, individual, dar mai ales colectiv, in
cadrul O.N.U si al celorlalte organizatii de securitate internationala, sa recurga la
anumite mijloace de constrangere, constand in presiuni sau chiar in folosirea fortei
armate, pentru sanctionarea statelor care incalca ordinea politica si juridica
internationala.
Mijloacele de constrangere in relatiile internationale sunt grupate in doua
categorii :
- Fara folosirea fortei armate : retorsiunea, represaliile, embargoul, boicotul,
ruperea relatiilor diplomatice si excluderea de la conferintele si congresele
internationale sau din organizatiile internationale.
- Cu folosirea fortei armate : represaliile armate, blocada maritima pasnica,
demonstratiile cu fortele armate si ocuparea militara a teritoriului.
Dreptul international permite, de asemenea, ca forta armata sa fie folosita ca
un mijloc de ultim recurs
pentru contracararea sau sanctionarea actelor cu agresiune. Statele sunt
indreptatite sa-si utilizeze fortele lor armate impotriva altor state care incalca grav
legalitatea internationala, pentru a-si apara propria integritate teritoriala,
independenta si suveranitatea atunci cand sunt victime ale unor agresiuni armate,
in care scop sunt indreptatite sa adopte in propriul teritoriu masuri adecvate de
aparare inca din timp de pace.
Actiunea in acest sens a statelor se bazeaza pe dreptul lor de autoaparare
individuala sau colectiva prevazut de art.51 al Chartei O.N.U. Charta O.N.U prevede
ca una din functiile principale ale organizatiei universale este mentinerea pacii si
securitatii internationale. In vederea realizarii acestei functii, Charta cuprinde un
sistem complex de principii si mecanisme de sanctionare a agresorului in colectiv de
catre statele membre, menit a asigura restabilirea legalitatii internationale,

inlaturarea actelor de agresiune si a urmarilor acestora, repunerea in drepturi a

celui lezat si prevenirea unor noi incalcari. Sisteme similare de asigurare a
securitatii internationale functioneaza si in plan zonal, in cadrul organizatiilor
regionale.
Recunoasterea dreptului de autodeterminare al popoarelor a dus in planul
dreptului international la legitimarea luptei armate duse de popoarele dependente
impotriva asupritorilor,

recurgerea la forta armelor de catre aceste popoare incadrandu-se in situatiile

legitime de folosire a fortei armate.

Raspunderea internationala :
Raspunderea internationala este institutia juridica in virtutea careia un stat
sau un alt subiect de drept international care a comis un act ilicit, dupa dreptul
international, datoreaza reparatii celui lezat prin acel act. Raspunderea
internationala ia nastere din savarsirea unui act ilicit, adica din violarea unei reguli
de conduita internationala, stabilita printr-un tratat ori in baza unei cutume, care
atrafe in mod necesar o sanctiune.
Raspunderea internationala clasica era conceputa numai in raporturile
bilaterale dintre state si era tratata in general ca o raspundere de drept civil, bazata
pe culpa. In dreptul international contemporan raspund nu numai statele, ci si
celelalte subiecte de drept international recunoscute.
Intr-o lume a interdependentelor, cum este cea de astazi, raspunderea
internationala se angajeaza in mult mai multe domenii alre relatiilor internationale,
care au dobandit dimensiuni universale, intre care cel al drepturilor omului, al
dreptului marii, al dreptului aerian sau al dreptului cosmic sau in legatura cu
activitati ce depasesc granitele statelor si sunt susceptibile a prezenta riscuri mari si
un pericol sporit pentru alte state sau pentru mediul inconjurator (energia nucleara,
industriile poluante, transportul anumitor produse etc. )
In dreptul clasic nu exista o raspundere internationala pentru actele de
agresiune, iar numarul faptelor penale cu consecinte deosebit de grave, care fac
astazi obiectul dreptului international penal, era redus. In dreptul international
contemporan, raspunderea nu este angajata numai pentru faptele producatoare de
prejudicii imediat,ci, in primul rand, pentru incalcarea normelor si principiilor
colaborarii dintre state, pentru lezarea intereselor generale ale comunitatii
internationale.
Pentru a se angaja raspunderea internationala este suficient sa se retina in
sarcina unui stat sau altui subiect de drept un act contrar dreptului international,
care poate fi o actiune sau o omisiune, fara sa se faca in mod obligatoriu apel la
culpa, intrucat actul ilicit a avut loc si nu poate ramane fara consecinte la nivelul
conunitatii internationale.

Stattul raspunde pentru toate actele savarsite in cadru oficial de catre

organele sale, legislative, administrative sau judecatoresti, actele acestora fiind
considerate ca acte ale statului insusi.
Dreptul international contemporan admite si raspunderea obiectiva, bazata
pe risc chiar daca prejudiciul produs nu constituie urmarea unui act ilicit, caz in care
producerea prejudiciului este suficienta pentru angajarea raspunderii. Aceasta
raspundere este consacrata in cateva domenii : pentru prejudiciile cauzate unui
strain de catre functionarii care au actionat prin depasirea competentei lor; pentru
daunele cauzate prin riscul normal de vecinatate; pentru daunele produse prin
utilizarea pasnica a energiei nucleare sau prin poluarea marilor.
Raspunderea internationala poate fi inlaturata daca intervine una din
urmatoarele cauze : consimtamantul unui stat; luarea unor masuri de constrangere
autorizate de dreptul international; forta majora; starea de necesitate; legitima
aparare.
Formele raspunderii internationale sunt : politica, morala, materiala si penala.

Dreptul international umanitar :

Dreptul international umanitar este ansamblul de norme juridice aplicabile in
perioada de conflict armat cu caracter international sau fara caracter international.
Dreptul umanitar este cunoscut si ca dreptul conflictelor armate, iar in dreptul
international clasic se intitula legile si obiceiurile razboiului. In dreptul
international umanitar se disting doua mari categorii de reglementari :
- Cele privind drepturile si obligatiile partilor beligerante in desfasurarea
operatiilor militare, precum si cele prin care se stabilesc limitele in care se
pot utiliza mijloacele si metodele de ducere a razboiului, denumite si
dreptul de la Haga.
- Cele privind protectia anumitor persoane si bunuri fata de efectele
distructive ale ducerii actiunilor de lupta, denumite si dreptul de la
Geneva.
Principiile fundamentale, precum si principalele reguli ale dreptului pozitiv in
materie sunt cuprinse in
Conventia a IV-a de la Haga din 1907 referitoare la legile si obiceiurile razboiului
terestru, in cele 4 conventii de la Geneva din 1949 privind protectia victimelor
razboiului, care se refera la imbunatatirea soartei ranitilor si bolnavilor din fortele
armate in campanie (I), la imbunatatirea soartei ranitilor, bolnavilor din fortele
armate maritime (II) , la tratamentul prizonierilor de razboi (III) si la protectia
persoanelor civile in timp de razboi (IV). Toate aceste reglementari au fost
reafirmate la Geneva in 1977 prin doua protocoale aditionale, care se refera la
protectia victimelor armate internationale (I), respectiv ale conflictelor armate fara
caracter international (II). Alte instrumente juridice conventionale reglementeaza
aspecte particulare ale dreptului conflictelor armate, in special in domeniul
interzicerii sau limitarii folosirii anumitor categorii de arme sau metode de lupta.

Prevederile referitoare la starea de razboi se refera la inceperea si consecintele

declararii razboiului, teatrul de razboi, ocupatia militara, captura de razboi,
incetarea ostilitatilor militare si a razboiului, la statutul juridic al combatantilor, al
spionilor si al mercenarilor.
Numeroase prevederi ale conventiilor de drept umanitar trateaza problemele
privind protectia
prizonierilor de razboi, a ranitilor, bolnavilor si naufragiatilor, a populatiei civile si a
persoanelor civile, precum si a bunurilor cu caracter civil si a bunurilor culturale. In
baza dreptului international umanitar este limitata sau interzisa utilizarea
urmatoarelor mijloace si metode de lupta : armele si metodele de razboi
nediscriminatorii, armele si metodele de razboi care produc suferinte inutile
(superflue), mijloacele si metodele de razboi ecologic.
Prin conventii speciale, anumite categorii de arme si metode de lupta care
contravin principiilor
dreptului umanitar au fost interzise sau li s-a limitat folosirea. Asemenea arme sunt
: proiectilele de mic calibru, gloantele dum-dum, gazele asfixiante si toxice,
armele chimice, armele biologice (bacteriologice), otravurile si armele otravite,
minele si torpilele, inclusiv cele antipersonal, capcanele si alte asemenea
dispozitive, armele cu laser, armele incendiare, proiectilele cu schije nelocalizabile,
tehnicile de modificare a mediului in scopuri militare.
In ce priveste metodele de lupta, sunt interzise : perfidia, refuzul crutarii si
terorizarea populatiei
civile.

Dreptul international penal :

1. Dreptul international penal si infractiunea internationala :
Dreptul international penal poate fi definit ca un ansamblu de norme
juridice, conventionale
sau cutumiare, stabilite sau acceptate de state, in baza carora sunt organizate
incriminarea si reprimarea faptelor antisociale prin care se aduce atingere unor
interese fundamentale ale comunitatii internaitonale. Conventiile internationale din
acest domeniu cuprind, de regula, faptele care se incrimineaza, angajamentul
statelor parti de a le considera ca infractiuni grave prin legislatia lor interna si
variate forme de cooperare intre state pentru prinderea si sanctionarea penala a
infractorilor internationali. Ele nu cuprind si sanctiunile penale corespunzatoare,
facand trimitere la legislatia interna a statelor parti , care trebuie sa stabileasca si
pedepsele aplicabile, de regula cele care sunt rezervate faptelor criminale.
Infractiunea internationala este o fapta, constand dintr-o actiune sau o
omisiune, savarsita cu vinovatie de catre o persoana in calitate de agent al statului
sau in nume si in interes propriu, prin care se incalca drepturile si interesele ocrotite

de dreptul international si care este sanctionata prin incriminarea sa de catre

dreptul international.
Faptele penale care fac obiectul de reglementare al dreptului international
sunt atat cele prin care se aduc atingeri relatiilor pasnice dintre state, precum si
drepturilor fundamentale ale omului, cum sunt crimele contra pacii, crimele
impotriva umanitatii si crimele de razboi, cat si cele prin care sunt afectate sau
tulburate alte valori fundamentale pentru societatea umana sau activitati
importante pentru colaborarea internationala.
La baza reglementarilor de drept international penal stau cateva importante
principii :
- Represiunea universala;
- Legalitatea incriminarii;
- Raspunderea penala individuala;
- Imprescriptibilitatea crimelor impotriva umanitatii si a crimelor de razboi;
- Irelevanta juridica a scuzei indeplinirii unui act de stat;
- Ordinul superiorului nu inlatura raspunderea penala.
2. Crimele contra pacii :
Sanctionarea crimelor contra pacii a devenit necesara si posibila o data cu
interzicerea razboiului ca mijloc de solutionare a diferendelor internationale si
ca instrument al politicii nationale a statelor. Crimele contra pacii constituie
cele mai grave crime de drept international. Acestea sunt agresiunea armata
si propaganda in favoarea razboiului.
a. Agresiunea armata : statutul Tribunalului de la Nurenberg considera drept
crime contra pacii conducerea, rpegatirea, declansarea sau purtarea unui
razboi de agresiune sau a unui razboi cu violarea tratatelor, a garantiilor ori a
acordurilor internationale ca si participarea la un plan concertat sau la un
complot pentru savarsirea oricaruia din actele mentionate. Printr-o rezolutie a
Adunarii Generale a O.N.U din 1974 s-a dat o definitie a agresiunii, potrivit
careia folosirea fortei armate prin violarea Chartei O.N.U de catre un stat care
a actionat primul constituie dovada suficienta, prima facie, a unui act de
agresiune. Faptul de a fi sanctionat primul prin folosirea fortei armate contrar
principiilor si normelor cuprinse in Charta O.N.U. poate sa stabileasca
existenta unei agresiuni si in lumina altor imprejurari relevante. In cuprinsul
definitiei agresiunii sunt enumerate principalele acte de agresiune :
- Invadarea sau atacarea teritoriului unui stat de catre fortele armate ale
altui stat sau orice ocupatie militara, chiar temporara, rezultand dintr-o
asemenea invazie sau dintr-un asemenea atac, precum si orice anexare
prin folosirea fortei a teritoriului sau a unei parti a teritoriului altui stat;
- Bombardarea de catre fortele armate ale unui stat a teritoriului altui stat
sau folosirea oricaror arme de catre un stat impotriva teritoriului altui stat;
- Blocada porturilor sau a coastelor unui stat de catre fortele armate ale
altui stat;
- Atacul efectuat de catre fortele armate ale unui stat impotriva fortelor
armate ale altui stat;

Folosirea fortelor armate ale unui stat , care sunt situate pe teritoriul altui
stat cu acordul statului gazda, contrar conditiilor stabilite prin acord sau
extinderea prezentei lor dupa expirarea acordului;
- Fapta unui stat de a admite ca teritoriul sau sa fie utilizat de catre alt stat
pentru comiterea unui act de agresiune impotriva unui stat tert;
- Trimiterea de catre un stat de bande ori grupuri inarmate, de forte
neregulate sau de mercenari care se dedau la acte grave de forta armata
impotriva altui stat.
Rezolutia privind definirea agresiunii prevede ca razboiul de agresiune este o
crima impotriva pacii, care da nastere la raspundere internationala.
b. Propaganda
in
favoarea
razboiului
:
numeroase
documente
internationale statueaza ca propaganda prin care se face apologiamrazboiului
sau se indeamna la recurgerea la razboi constituie o crima contra pacii.
3. Crimele impotriva umanitatii :
Crimele impotriva umanitatii sunt definite ca fapte grave de violenta comise
pe scara larga de catre
indivizi, fie ca acestia sunt sau nu agenti ai statului, impotriva altor indivizi, fie ca
acestia sunt sau nu agenti ai statului, impotriva altor indivizi, intr-un scop
esentialmente politic, ideologic, rasial, national, etnic sau religios.
Caracteristice pentru crimele impotriva umanitatii urmatoarele fapte, daca
acestea intrunesc caracteristicile mentionate : asasinatul; exterminarea; aducerea
in sclavie sau obligarea la munca fortata; dezertarea, inclusiv purarea etnica;
expulzarile fortate; orice acte inumane impotriva oricarei populatii civile;
persecutiile pentru motive politice, rasiale sau religioase; practica sistematica a
disparitiilor fortate; folosirea armelor nucleare si a altor tipuri de arme de distrugere
in masa; genocidul; apartheidul.
4. Crimele de razboi :
Crimele de razboi sunt fapte penale grave savarsite pe timpul unui conflict
armat prin incalcarea
regulilor de ducere a razboiului prevazute de dreptul international umanitar. Sunt
crime de razboi urmatoarele fapte :
a. Crimele impotriva persoanelor si bunurilor protejate : omorurile,
tortura si relele tratamente aplicate persoanelor, efectuarea de experiente
biologice si medicale asupra persoanelor, luarea de ostatici; deportarea
populatiei civile; detinerea ilegala a persoanelor civile; inrolarea fortata a
persoanelor aflate in puterea inamicului; refuzul unui proces echitabil;
intarzierea nejustificata a repatrierii prizonierilor de razboi si a civililor;
apartheidul si alte practici inumane rasiste; aplicarea unor pedepse colective;
jefuirea bunurilor publice sau private; producerea de distrugeri inutile;
atingerile aduse bunurilor culturale;
b. Crimele savarsite prin violarea regulilor de intrebuintare a unor
mijloace si metode de lupta : atacurile dirijate impotriva civililor, atacurile

fara discriminare; atacurile impotriva lucrarilor care contin forte periculoase

(diguri, baraje, centrale nucleare ); atacurile impotriva localitatilor neaparate
sau a zonelor demilitarizate; atacarea unei persoane scoase din lupta;
utilizarea perfida a semnelor protectoare; utilizarea tehnicilor de modificare a
mediului, utilizarea anumitor tipuri de arme interzise prin conventii
internationale speciale.
5. Infractiuni internationale comise de catre persoane
particulare :
In aceasta categorie de infractiuni internationale intra faptele penale care, de
regula, sunt savarsite de
persoane ce nu au calitatea de agenti ai statului si nu actioneaza din insarcinarea
sau in numele unor guverne, ci in nume si interes propriu. Faptele personale de
aceasta natura sunt : terorismul international; pirateria maritima; distrugerea
cablurilor submarine; traficul ilicit de stupefiante; circulatia si traficul publicatiillor
obscene; falsificarea de moneda; sclavia si traficul de sclavi; traficul de femei si de
copii etc.
6. Jurisdictia penala internationala :
Existenta unor instante penale internationale, care sa completeze sistemul
judiciar al statelor si sa judece direct principalele infractiuni internationale,
constituie astazi o necesitate, resimtita ca atare de comunitatea
internationala.
S-a dovedit ca lipsa unei jurisdictii internationale, permanenta si impartiala,
competenta sa judece infractiunile cu caracter international, constituie o
lacuna majora a dreptului international actual, cu consecinte defavorabile
pentru comunitatea statelor in efortul sau tot mai organizat de a controla
fenomenul infractional si de a sanctiona pe cei ce incalca legalitatea
internationala.
In 1945 s-au constituit tribunalele militare internationale de la Nurenberg si
Tokio, care au judecat pe principalii vinovati de declansarea unor razboaie de
agresiune, iar mai tarziu s-au infiintat si functioneaza si astazi doua alte
tribunale internationale speciale : Tribunalul International pentru fosta
iugoslavie (1993) si Tribunalul International pentru Ruanda (1994). Eforturile
pentru constituirea unui tribunal penal international cu caracter permanent si
competenta universala par sa-si fi gasit o fericita incununare prin semnarea
la Roma la 7 iulie 1998 a Statutului Curtii Penale Internationale. Noua instanta
urmeaza sa judece cele mai grave crime : genocidul, cimele impotriva
umanitatii, crimele de razboi si crima de agresiune, asa cum se prevede in
art.5 al statutului acesteia.