.

ETNOGENEZA ROMÂNEASCĂ
1. ROMANITATE FĂRĂ IMPERIU
 În secolul III = atacuri repetate ale dacilor liberi + goţilor asupra câmpiei
Dunării
⇒ În 271-274 - Aurelianus retrage administraţia şi armata la S
Dunării
⇒ O parte a populaţiei (armată şi civili legaţi prin interese de imperiu)
părăsesc Dacia din liberă iniţiativă.
⇒ Cea mai mare parte a populaţiei romanizate continuă să
trăiască la N de Dunăre (descoperirile arheologice din secolele al
IV-lea - VI-lea demonstrează aceasta).
⇒ Procesul de romanizare a dacilor liberi se intensifică, o parte a
acestora se stabileşte pe teritoriul fostei provincii.
⇒ Deci s-a perpetuat o romanitate fără imperiu prin populaţia daco-
romană latinofonă.
 Consecinţele retragerii aureliene:
⇒ decăderea vieţii urbane în fosta provincie;
⇒ majoritatea populaţiei urbane se retrage în aşezări
rurale;
⇒ contactele cu romanitatea sud-dunăreană sunt
intense;
⇒ Imperiul roman - îşi reinstaurează dominaţia în nordul
Dunării în anumite perioade (Constantin cel Mare, Justinian).
 Dovezi ale continuităţii
populaţiei daco-romane la N de Dunăre:
♦ Aşezări daco-romane nord-dunărene cunosc o locuire neîntreruptă:
♦vechi centre urbane: Sucidava, Dierna, Sarmizegetusa,
Napoca, Porolissum.
♦O parte a locuitorilor vechilor oraşe se retrag spre ţinuturile
rurale din cauza migratorilor şi întemeiază noi aşezări.
♦La sfârşitul mileniului I, factorul de continuitate a vieţii
româneşti este obştea sătească - comunitate de oameni cu o
organizare social -economică proprie şi un teritoriu bine
delimitat, care îndeplineşte funcţia: social – economică,
politică, religioasă, culturală.
♦ Obştile teritoriale se grupează în uniuni de obsti (N. Iorga
le numea "romanii populare") - una din formele de organizare
politică pe lângă Imperiul Roman şi regatele barbare.
♦restrângerea activităţii economice, revenirea la economia
naturală şi ruralizare.
♦ După retragerea aureliană este refăcută unitatea dacică din
stânga Dunării de Jos.
♦ Desfiinţarea frontierei romane de pe linia Carpaţilor a permis
circulaţia nestingherită pe ambele versante:
 ⇒ dacii liberi pătrund în interiorul arcului carpatic;
⇒ daco-romanii trec la E şi S de Carpaţi.
⇒ Refacerea unităţii dacice a amplificat procesul de
romanizare.
♦ Practicarea neîntreruptă a unor activităti specifice unei vieţi
sedentare, incompatibile cu nomadismul: agricultura,
meşteşugurile, exploatarea minereurilor, comerţul (care este însă
mai restrâns).
♦ Continuitatea ocupaţiilor oferă imaginea completă a unei civilizaţii
locale unitare, superioară vieţii materiale a migratorilor. Aceştia
convieţuiesc cu autohtonii de la care preiau elementele specifice
modului lor de trai din aria romanităţii răsăritene.
 Mentinerea legăturilor cu Imperiul Roman după 271 care era
interesat să controleze fosta provincie. În anumite perioade se realizează
o adevărată “stăpânire” romană la N Dunării:
♦ Diocletianus (284 - 305)
⇒ adoptă numeroase reforme:
▪ administrativă - Dobrogea est organizată ca o
provoncie separată: Scythia Minor (cu capitala la
Tomis) rămâne sub dominaţia imperiului până în 602.
▪ reconstruieşte cetăţile de pe vechiul limes
danubian.
♦ Constantin cel Mare (306 - 337)
▪ rezideşte cetăţile Histria, Ulmetum, Trophaeum
Traiani.
▪ ridică basilici, terme, edificii publice – Tomis.
▪ reinstaurează stăpânirea romană la N Dunării:
Tibiscum, Dierna, Drobeta.
♦ Anastasios si lustinian (527 - 565) - duc o politică
asemănătoare.

2. CREŞTINAREA DACO-ROMANILOR
♦ Importanţa: Încreştinarea daco-romanilor reprezintă o mărturie
solidă a dăinuirii masive a băştinaşilor latinofoni în Dacia postromană.
♦ Răspândirea crestinismului În limba latină la N Dunării
demonstrează romanizarea ireversibilă şi continuitatea daco-romanilor.
 Crestinismul la români - a avut un caracter popular.
⇒ S-a răspândit iniţial fără susţinerea politica a structurilor
Bisericii.
⇒ Primii creştini au pătruns în Dacia odată cu armatele şi
coloniştii aduşi de Traian.
⇒ Răspândirea creştinismului până în secolul al IV-lea –
influenţată de politica împăraţilor romani:
⇒ unii i-au persecutat: Traian, Dlocleţian
 ⇒ Dovezi: inscripţiile cu martiri de la: Halmyris,
Axiopolis, Noviodunum, Dinogeţia.
 Creştinismul a fost susţinut de:
♦ Constantin cel Mare - 313, prin Edictul de la Mlilano -
acordă libertate de cult creştinismului.
♦ Theodosius - interzice cultele păgâne.
 Rol important În răspândirea
creştinismului - misionarii crestini:
♦ Teotim I - episcop de Tomis;
♦ Sfântul Ioan Cassian - organizarea vieţii monahale;
♦ Dionisie cel Mic (originar din Dobrogea) - iniţiatorul
cronologiei creştine;
♦ Ulfilas - predică în limbile greacă, latină şi gotă.
 Pentru comunităţile daco-romane majoritatea
izvoarelor confirmă răspândirea crestinismului În limba latină:
⇒ informaţia de la istoricul antic Eusebiu din Cesareea
atestă originea apostolică a creştinismului în spaţiul carpato-
pontic prin evanghelizarea Scythiei În secolul I d.Hr, de către
Sf. Apostol Andrei sau Sf. Apostol Filip.
⇒ inscripţia de pe fragmentul de candelabru de bronz
găsit la Biertan (jud. Sibiu) (donarium): "Ego Zenovius votum
posui” ("Eu. Zenovius, am pus ofranda").
⇒ basilici crestine: Porolissum, Sucidava, Slăveni.
 Crestinismul - În limba latină reprezintă o
dovadă importantă a originii poporului român şi a limbii române -
dovadă a continuităţii daco-romanilor.
 Din limba latină - provin majoritatea termenilor
de bază ai religiei crestine:
♦ biserică - basilica (clădire, lăcaş
religios);
♦ Dumnezeu - Domine Deus;
♦ duminică - dies dominica;
♦ înger - Angelus etc.
Concluzie:
⇒ Creştinismul ca formă morală şi
romanizarea ca importantă mutaţie etno-culturală s-au completat reciproc
reprezentând pilonii de rezistenţă şi dăinuire a romanităţii nord-dunărene
În faţa triburilor migratoare.
⇒ Prin creştinismul propagat în
limba latină s-a constituit şi consolidat populaţia romanică nord-danubiană,
care va deveni poporul român. Românii, ca popor, au fost cei dintâi
creştini În S-E Europei.
⇒ Romanitatea din sudul şi nordul
Dunării se consolidează în secolul al IV-lea - al VI-lea.
 ⇒ Autohtonii se integrează definitiv
şi deplin latinităţii orientale.

3. RAPORTURILE DACO-ROMANILOR CU MIGRATORII

 În fosta provincie romană
convieţuiau:
♦ daci liberi latinofoni;
♦ populaţii
migratoare:
⇒ sarmaţii-
iazigi (prezenţă atestată numai în Banat).
⇒ goţii (care s-
au mutat din Moldova şi Muntenia şi s-au aşezat numai în părţile
de N şi S-E ale Transilvaniei).
⇒ gepizii (s-au
aşezat în V Banatului, Crişana şi Transilvania de N şi centrală),
care nu au avut un rol demn de consemnat în procesul
etnogenezei românilor.
 Un nou val de migratori,
începând cu secolul al VII-lea - slavii (veniţi din V Ucrainei şi zona Niprului).
Ei au pătruns în:
⇒ Câmpia Munteană (pe care o numeau Vlaşca - ţara vlahilor);
⇒ S-E Transilvaniei;
⇒ Maramureş;
⇒ Cluj (Someşeni);
⇒ Sălaj (NuşfaIău).
 Influenţa slavă nu a fost atât de puternică încât să schimbe
caracterul romanic al populaţiei latinofone. S-a îmbogăţit vocabularul
cu unele cuvinte slave.
 În 602 limesul dunărean al Imperiului Bizantin a fost definitiv
străpuns şi slavii din regiunile nord-dunărene au năvălit în S Dunării, s-au
stabilit acolo şi a asimilat populaţia băştinaşă - colonizarea Peninsulei
Balcanice.
 Grupurile de păstori s-au regropat în zonele montane şi istoria îi
consemnează ca fiind vlahi sau aromâni.
 În Balcani, romanitatea nord-dunăreană a devenit o insulă în
marele ocean slav.