Sunteți pe pagina 1din 9

Devianţa Şcolară – Tema nr.

2: Devianţă şi delincvenţă juvenilă ** Masterand

DEVIANŢĂ ŞI DELINCVENŢĂ JUVENILĂ

Devianţă = tip de conduită care se abate de la regulile admise de societate;


Delincvenţă = totalitatea delictelor şi crimelor considerate pe plan social, săvârşite la un moment dat,
într-un anumit mediu sau e către persoane de o anumită vârstă; criminalitate, infracţionalitate;
= fenomen social care constă în săvârşirea de delicte;
Delict = fapt care contravine legii penale; infracţiune mai puţin gravă, sancţionată cu închisoare
corecţională sau amendă;
Juvenil = care aparţine tinereţii; tineresc
Delincvenţă juvenilă = delictele comise de tineri care n-au ajuns la vârsta majoră;
(Dicţionarul Explicativ Ilustrat al Limbii Române – Editura Arc & Gunivas, 2007)

I. Introducere

Pentru a putea discuta despre orice lucru, trebuie să cunoşti în primul rând locul unde îşi are
izvoarele, temelia şi abia apoi să vezi evoluţia / involuţia acestuia. Astfel, am considerat necesară
definirea termenilor şi a noţiunilor care se vor utiliza pe parcursul lucrării, pentru a putea avea o
imagine bine definită despre ceea ce înseamnă fiecare. Într-o definire sumară s-ar putea spune că
lucrarea urmează să trateze conduita abătută de la regulile societăţii (de la normele şi valorile sociale) a
tinerilor care nu au ajuns încă la vârsta majoratului.
În orice societate comportamentul deviant acoperă o mare varietate de tipuri, mergând de la
comportamentul “excentric”, definit prin gesturi “insolite” dezordine comportamentală, până la
comportamente disfuncţionale, aberante şi delincvente, înscrise în aria patologică a tulburărilor
psihice. În funcţie de această varietate a comportamentelor J. Fichter face o distincţie între devianţa
pozitivă, prin care individul se abate de la stereotipurile conformităţii şi adoptă creativ norme şi valori
superioare şi devianţa negativă, care se caracterizează prin încălcarea şi refuzarea indicaţiilor normelor
medii.
O altă distincţie în cadrul delincvenţei este cea operată de Edwin Lambert (1951), devianţa
primară, în care autorul porneşte de la faptul că aproape orice persoană trece din când în când peste
reguli, dar aceasta are un caracter temporar, astfel persoana rămânând una acceptată din punct de
vedere social şi există devianţa secundară care apare la persoanele ce acceptă devianţa ca rol, fapt ce
comportă consecinţe asupra identităţii sale sociale şi asupra conceptului de sine.

1
Devianţa Şcolară – Tema nr. 2: Devianţă şi delincvenţă juvenilă ** Masterand

II. Categorii de conduite deviante

M. Cussen face o listă aproximativă în acest domeniu, împărţită în şapte categorii:


a. Infracţiunea şi delictele cuprinzând: omorurile, furtul, violul, delincvenţa juvenilă;
b. Suicidul;
c. Consumul de droguri, cu implicaţiile dezorganizate de factură psiho-socială;
d. Conduitele sexuale deviate (prostituţia, homosexualitatea, lesbianismul, pornografia);
e. Devianţele religioase care prin atitudini fanatice antrenează unele secte religioase, erezii,
vrajitorii;
f. Bolile mentale şi handicapurile fizice au fost şi ele analizate din punctul de vedere al abaterii
de la normele sociale;
g. Extremismul politic.

III. Conduitele deviante la adolescenţi

Delincvenţa formează una din speciile fenomenului de devianţă cu mari implicaţii pentru
individ şi colectivitate. Dreptul penal dă o definiţie clară actului delincvenţial (infracţiuni) punând
accent pe caracterul socialmente periculos al faptei şi pe vinovăţie în săvârşirea ei. Infracţiunea este o
faptă care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi încriminată de legea penală. Raportarea la
norme reprezintă mai mult un criteriu de „clasare”, întrucât nu explicitează cauzele comportamentului
deviant, ci doar îl discriminează de comportamentul normal, socialmente acceptabil.
Menţionăm faptul că punctul de vedere juridic şi cel psihosocial în aprecierea devianţei sociale,
inclusiv a fenomenului delincvenţial, nu se suprapun întocmai. Mira y Lopez arată că între concepţia
juristului şi concepţia psihologului există de multe ori aceeaşi diferenţă de criterii pe care o întâlnim
între familia unui bolnav şi medic.
La adolescent crima-omorul (art. 174 – 176 din Codul penal al României) este mai rară. În
aceste cazuri rare, omorul din neglijenţă (culpă) este mai des întâlnită.
Cu implicaţii dintre cele mai grave, în tulburările de comportament, este furtul (art. 208 – 209
Cod penal). În ontogeneza timpurie, furtul se manifesta sub o formă incipientă, prin însuşirea forţată
sau brutală a jucăriei partenerului pentru ca mai târziu să ia forma însuşirii obiectului dorit pe furiş, cu
o nuanţă de laşitate. Studiile din domeniul psihologiei delincvenţei juvenile evidenţiază faptul că la

2
Devianţa Şcolară – Tema nr. 2: Devianţă şi delincvenţă juvenilă ** Masterand

baza majorităţii furturilor se află un sentiment de frustrare, cu pronunţate note de anxietate. Furtul
efectuat în bandă îmbracă forme mai grave şi cu pronunţate note de teribilism (mai ales la tineri).
Vagabondajul (fuga de acasă) se constituie ca o deteriorare comportamentală gravă cu o
evoluţie spectaculoasă ce este dublată deseori de alte forme aberante cum ar fi prostituţia şi
perversiunile sexuale. O serie de cercetări menţionează influenţele negative exercitate asupra copilului
de perceperea de către acesta a relaţiilor anormale dintre părinti. Astfel, copilul poate fi tensionat şi
dereglat de atmosfera morală ,destrămarea nefavorabilă a familiei, decesul unuia dintre părinţi sau al
ambilor, prezenţa unui părinte vitreg, alcoolismul părinţilor, abaterile comportamentale ale părinţilor,
manifestarea lor trivială ş.a. Fenomenele respective pot fi provocate de o situatie biopsihologică sau de
una economico-socială necorespunzătoare.
În raport cu furtul, jaful-tâlhăria (art. 211 Cod penal) este o formă de comportament foarte
gravă şi are loc sub ameninţare, ca act de violenţă. Situaţia comportamentală este tragică şi mai
complexă când jaful se produce în bandă, ceea ce evidenţiază caracteristicile peronalităţii dizarmonice.
Comportamentele sexuale deviante au loc datorită maturizării sexuale; se manifestă prima
experienţă sexuală şi apoi se structurează conduita sexuală, care poate lua forme aberante, deviate, sub
influenţe nefaste sau sub influenţa agresivităţii şi opozabilităţii: violul (art. 197 Cod penal).
În general infracţionalismul şi conduitele sexuale deviante sau aberante au la bază:
- incidente sexuale din copilăria mare sau pubertate (de pildă, seducţia de către un homosexual
mai în vârstă, incestul sau violul);
- tinerii care nu au avut modele sexuale (fără tată sau mamă în familie) cu care să se identifice
şi ca atare au conduitele sexuale needucate şi un mai mare risc de a deveni inadecvaţi;
- izolarea excesivă de alţi copii şi lipsa de educaţie socială generală şi educaţie sexuală ca
urmare a lipsei de sociabilitate generală fapt ce constituie un risc mai mare pentru conduite aberante
(exibiţionism, viol);
- teama de responsabilitate, însoţită de imaturitate, conduce la dependenţa de adult şi creează
condiţii mai prielnice pentru deviaţii sexuale;
- teama excesivă, anxietatea şi opozabilitatea din familie şi şcoală creează o tensiune ce se
descarcă sub formă de hiperacţiuni sexuale (uneori);
- viaţa excesiv austeră şi privată de relaţii sociale, de distracţii reale şi de independenţă din
internate, colonii etc. poate favoriza unele deviaţii sexuale.
În ceea ce priveşte delincvenţa, Noel Maillone descrie două tipuri de adolescenţi delincvenţi:
- primul tip este al tinerilor care săvârşesc infracţiuni trăind intens pe plan subiectiv intern
teama şi oroarea de a se identifica până la urmă cu adevăraţii delincvenţi. Ei au impresia că delictele
lor sunt consecinţa unor situaţii speciale în care s-au antrenat înainte ca viaţa lor să fi început.

3
Devianţa Şcolară – Tema nr. 2: Devianţă şi delincvenţă juvenilă ** Masterand

- al doilea tip este cel al delincvenţilor care au o atitudine antisocială ce le monopolizează


întreaga conduită. În prima categorie, autorul citat consideră că domină un fel de nevroză, pe când în al
doilea caz este vorba de exprimări de psihoze.
Sinuciderile au, în anumite perioade şi zone, funcţii contagioase. În general tentativele de
sinucidere sunt mai numeroase decât sinuciderile propriu-zise. La această vârstă puterea manipulării
părinţilor, prietenilor sau chiar a unei părţi reduse din societate cu tentativa de sinucidere (în cazul în
care nu îi sunt îndeplinite doleanţele) este foarte mare. În aceste vârste de trecere şi de formare pot
avea loc debuturi de psihoză infantilă, sentimente de persecuţie profunde, de gelozie, depresiune
melancolică, izolare excesivă etc.
Toxicomania - din spirit de aventură, în combinaţie cu dorinţa de a încălca interdicţii,
adolescenţii organizează reuniuni excentrice unde fumează, beau şi, de multe ori, încep consumul de
droguri cum ar fi marijuana şi heroina. Totuşi şi noi folosim droguri când consumăm ceai sau cafea
sau, în cazul adulţilor, un pahar de vin ce-i relaxează. La adolescent alcoolul este consumat în cantităţi
destul de mari, deoarece îi dă senzaţia că îi sporeşte siguranţa de sine, îl face să se simtă fericit, mai
spiritual. Abuzul de alcool este o problemă gravă în multe ţări, fiind strâns legat de accidente rutiere,
crime, sinucideri, violenţă şi abuz sexual. (În S.U.A. este interzis consumul de alcool până la vârsta de
21 de ani. În Franţa consumul mediu de alcool a scăzut mult în ultimii 20 de ani.)
Devianţele religioase - în formele ei autentice, erezia este o mişcare de emancipare,
revendicând libertatea de conştiinţă, libertatea politică, dreptatea socială.
Sistemul vieţii religioase presupune un nivel teoretico-dogmatic şi un nivel comportamental,
manifestându-se activ şi nemijlocit în acţiunile individului. Primul nivel se referă la existenţa în planul
conştiinţei a explicaţiilor şi înţelegerii realităţii pe baza sistemului adoptat. Al doilea nivel este prezent
prin atitudinea activă a indivizilor faţă de sistemul religios, concretizat în forme variate ale practicilor
religioase, ca: ceremonii specifice, acte magice, ritualuri religioase etc.
De regulă cele două niveluri apar ca interconectate, ele presupunându-se şi condiţionându-se reciproc.
Sunt însă şi situaţii, evident destul de puţine la număr, când planul teoretico-dogmatic nu este dublat şi
de unul comportamental-acţional sau invers. Acest caz reprezintă un indice de bază al religiozităţii, al
stării de dependenţă spirituală a omului faţă de divinitate. Deseori această situaţie nu poate fi uşor
evidenţiată, situându-se la un nivel implicit ea nu este direct perceptibilă. De aceea, accentul educaţiei
trebuie deplasat spre latura afectiv-emoţională, componenta de bază în structura convingerilor, precum
şi de posibilitatea de control a mecanismului complex de formare a acestora.
Din punctul de vedere al psihologului, soluţia adoptată de un delincvent, prin caracterul său
antisocial, reprezintă doar un epilog, pregătit de mult, fiind un rezultatul perturbării sau al răsturnării
raporturilor obişnuite, socialmente acceptabile, dintre individ şi colectivitatea în sânul căreia trăieşte.

4
Devianţa Şcolară – Tema nr. 2: Devianţă şi delincvenţă juvenilă ** Masterand

Pentru a înţelege şi a explica un delict înseamnă a-i determina valoarea necunoscutelor ecuaţiei
responsabile de conduita individului în situaţia delictuală.
Sub aspect sociopsihologic, factorul comun al delincvenţilor este că subiecţii din această
categorie dau dovadă de nonconformare, au un comportament deviant de la normele socio-morale, în
sensul că îşi realizează unele scopuri şi aspiraţii pe căi sociale neacceptabile. Punctul de vedere juridic
trebuie completat cu punctul de vedere psihosocial, deoarece el permite nu numai o înţelegere mai
aprofundată a delincvenţei, ci permite o mai adecvată „tratare” a delincvenţilor pentru a facilita
reinserţia lor socială, precum şi o acţiune mai sistematică, multi şi interdisciplinară, în direcţia
prevenirii recidivelor şi în direcţia profilaxiei devianţei sociale. A introduce punctul de vedere
psihologic alături de cel social, etic, pedagogic, juridic, medico-psihiatric înseamnă a studia în toată
complexitatea sa acest tip de comportament deviant. Punctul de vedere psihologic are în vedere omul
concret, al cărui comportament este determinat de modul în care el există şi acţionează în mediul
ambiant fizic şi social, de modul cum el „cugetă” asupra acestui mediu şi-l evaluează, precum şi de
mediul cum omul percepe şi se evaluează pe sine în raport cu alţii şi cu mediul său.
Abordarea ştiinţifică a delincvenţei juvenile trebuie făcută de pe poziţiile determinismului
probabilist aplicat în psihologie, conform căruia orice fenomen psihic este determinat în ultima
instanţă, de acţiunea externă, dar orice acţiune externă determină actul psihic numai mijlocit,
refractându-se prin însuşirile, stările şi activitatea psihică a persoanei care este supusă acestei acţiuni.
În definirea delincvenţei noi considerăm că este util să pornim de la conceptul de maturizare socială.
Maturizarea socială are ca element definitoriu capacitatea individului de a menţine un echilibru
dinamic între interesele sale şi interesele societăţii. Delincventul nu reuşeşte să-şi ajusteze conduita în
mod activ şi dinamic la cerinţele relaţiilor interpersonale din mediul uman respectiv, datorită unui
dificit de socializare, determinat de perturbarea sau insuficienţa produselor de asimilare a cerinţelor şi
normelor mediului socio-cultural şi a produselor de acomodare la acestea prin acte de conduită
acceptabile din punct de vedere social-juridic. Delincvenţa apare ca o tulburare a structurării
raporturilor sociale ale individului, tocmai datorită insuficienţei maturităţi sociale. La majoritatea
delincvenţilor se manifestă un caracter disonant al maturizării sociale şi al dezvoltării personalităţii.
Pentru înţelegerea fenomenului delincvenţei, se impune şi analiza diverselor universuri
existenţiale şi comportamentale ale tinerilor ajunşi în derivă. Unii „naufragiaţi sociali” pot fi victime
ale unor represiuni, persecutări politice sau religioase iar alţii pot fi victime ale unor cataclisme
naturale, ale războiului. Mulţi dintre asemenea tineri, după un traseu existenţial disocial sau antisocial,
posedă suficiente resurse interioare pentru a deveni la o conduită dezirabilă. Alţi tineri devin adevărate
epave sociale, inserându-se în viaţa grupurilor generatoare de delicte, chiar dacă la început au pornit
doar de la vagabondaj. Dar realităţile cotidiene arată că sunt destul de fragile frontierele trecerii de la
acte disociale (vagabondaj, cerşetorie) la delicte grave (furt) şi foarte grave (tâlhărie, viol, crimă).

5
Devianţa Şcolară – Tema nr. 2: Devianţă şi delincvenţă juvenilă ** Masterand

În ultimele decenii numeroase lucrări abordează comportamentul delincvenţilor minori în mod


diferenţiat, pornind de la premisa că există numeroase niveluri ale cauzelor şi ale manifestărilor
caracteristice inadaptării sociale şi devianţei, iar aceste niveluri sunt structurate astfel:
- factori situaţionali devianţei la care copilul este expus acasă sau în mediul extrafamilial
(familie destrămată; disciplină neadecvată – climat hiperpermisiv sau hiperpunitiv; vicii în familie;
situaţie materială deficitară, nesigură);
- probleme comportamentale care reprezintă un mod specific de inadaptare la mediu, în raport
cu vârsta la care apar;
- atitudini disociale în care copilul descoperă reacţii subiective îndreptate împotriva autorităţii,
dar fără o înclinaţie serioasă spre agresiune (izolare; anxietate; ostilitate);
- ieşirea de sub control, cu încălcarea unor norme sau a unor standarde ale comunităţii printr-un
comportament disocial moderat (inactivitate; fuga de acasă; vagabondaj);
- încălcarea normelor şi legilor prin acte antisociale grave şi foarte grave (furt; tâlhărie; viol;
omor).
Portretul psihic, comportamental al delincventului înglobează următoarele trăsături: existenţă
marginală, inactivitate, parazitism, respingerea valorilor morale, disociere între eul personal şi cel
social, absenţa orizontului temporal existenţial şi resentimente contra societăţii. Toate aceste trăsături
sunt generatoare de comportamente indezirabile, disociale şi antisociale.
Factorii şi cauzele delincvenţei în structura personalităţii sunt mai puţin generali, întotdeauna concreţi
şi legaţi de condiţiile şi evenimentele existenţiale, de procesul educaţional, de modul specific în care
individul interacţionează cu colectivitatea.
Baremele care reliefează în mod cert aplecarea spre delincvenţă a copiilor ar putea fi indicate şi
de următoarele aspecte:
- absenţe frecvente de la şcoală;
- atitudine indiferentă faţă de şcoală;
- atitudine rebelă faţă de autorităţile şcolare şi reprezentanţii ordinii;
- reacţii disproporţionate faţă de diferite situaţii şi faţă de colegi;
- tendinţa de asociere cu elemente depravate;
- utilizarea precoce a unui limbaj trivial, obscen şi violent;
- neglijenţă privind vestimentaţia, aspectul exterior al persoanei;
- minciuni şi furturi frecvente, chiar înainte de vârsta de 9 ani;
- solicitări exagerate a unor sume de bani de la cei apropiaţi;
- preocupări sexuale precoce;
- “consum” de literatură pornografică;

6
Devianţa Şcolară – Tema nr. 2: Devianţă şi delincvenţă juvenilă ** Masterand

- vizionarea foarte frecventă a filmelor cu conţinut necorespunzător, din punct de vedere


educativ.

Posibile soluţii în vederea eliminării delincvenţei

● implicarea cadrelor didactice în programe speciale de reeducare a elevilor care prezintă


caracteristicile enumerate mai sus;
● educarea persoanelor care doresc să devină părinţi şi obligarea lor să urmeze cursuri
prenatale de psihologie infantilă;
● implicarea guvernului prin sprijin financiar şi acordarea unor facilităţi celor care se ocupă de
astfel de cazuri;
● o campanie de informare şi implicare a societăţii în privinţa delincvenţei.
Majoritatea persoanelor chestionate ştiu ce este delincvenţa şi consideră că este o problemă
care ar trebui să preocupe societatea, 80% considerând că această problemă se poate rezolva dacă îi va
fi acordată atenţia necesară.
Doar împreună vom reuşi să construim o lume mai sigură, dacă mâine ne vom trezi şi ne vom
îndruma copiii să respecte Drepturile şi libertăţile omului.
Nimeni nu se gândeşte că un copil nu se naşte rău, că ceea ce devine el la un moment dat este şi
rezultatul mediului familial şi social în care a trăit, al modului în care a fost iubit sau a fost lăsat să
iubească de către persoanele cele mai apropiate. Ceea ce se întâmplă în jurul lor, agresiuni, certuri,
neglijenţă, îi fac să simtă că au pierdut cel mai important lucru pentru ei: afecţiunea părinţilor. Oare nu
e adevărat că cei mici îi înţeleg mai bine pe cei mari decât invers? Această lipsă de înţelegere a
adulţilor poate face ca iubirea să se transforme în ură. Atunci copilul se va simţi singur iar, în
momentul în care va avea suficientă energie şi hotărâre, îşi va lua destinul în propriile mâini. Ce va
face însă un copil care se simte puternic şi în stare de orice atunci când cei din jurul lui consideră că nu
e în stare de nimic bun? Foarte probabil lucruri rele.

Tatuajele şi piercing-ul – comportament deviant?

Mi-am propus ca spre finalul lucrării să supun atenţiei acest aspect al “pavoazării” corpului de
către unii tineri, şi nu numai. Întrebarea la care am încercat să-i găsesc un răspuns este cea din subtitlul
de mai sus: Tatuajele şi piercing-ul constituie un comportament deviant?

7
Devianţa Şcolară – Tema nr. 2: Devianţă şi delincvenţă juvenilă ** Masterand

Pictarea pielii (tatuajul), precum şi obiceiul de a purta cercei în diferite locuri de pe corp (body-
piercing-ul) sunt vechi de când lumea. Le întâlnim la popoarele arhaice, dar şi la unele triburi din zilele
noastre. Cum se face că întâlnim astfel de elemente decorative în plin progres, în plină civilizaţie?
Pentru omul postmodern au ele aceeaşi valoare ca şi pentru omul arhaic? Ce mesaj vor să transmită
aceşti oameni? Sunt ele fond sau doar forme?
Îmi amintesc o discuţie avută cu un coleg de liceu la începutul anilor '90. Purta un cercel într-o
ureche, avea părul lung, însă, întotdeauna când intra în incinta şcolii, îşi scotea cercelul. L-am întrebat
atunci de ce nu rămâne cu el la ore. Mi-a raspuns foarte direct: "Nu pot purta un dialog sincer, deschis,
pe acest subiect cu vreunul dintre profesori. Nu pot să explic pertinent motivul pentru care-l port. Să-i
spun că vreau să mă deosebesc de mulţime? Că vreau să par şmecher? Să-i spun că e un subiect de
fiţe?".
Departe de mine gândul de a aborda subiectul din perspectiva istorico-sociologică. Trebuie însă spus
că în vremurile din urmă piercing-ul şi tatuajul s-au reinventat în epoca punk (mijlocul anilor '70) şi s-
au dezvoltat în epoca rock-ului metalic (anii '80). O vreme au fost semn de identificare pentru perverşii
sado-maso. La noi în ţară tatuajul şi piercing-ul ca fenomen au luat amploare după 1990, când a
devenit sinonim cu răzvrătirea, dar şi extravaganţa, cu capriciul, cu trufia ar spune teologul.
Astăzi eşti cool, eşti trendy dacă ai tatuaj sau piercing. Tinerii sunt învăţaţi să trăiască după
modă, indiferent dacă promovează ceva bun sau ceva rău. Rar li se spune să fie cu luare aminte şi cu
discernământ, că nu tot ce zboară se mănâncă. În mediul liceal spre exemplu, dacă n-ai mobil, mai
ales cu cameră foto sau sonerie polifonică, eşti “varză”, eşti un nimeni. Multe suferinţe adolescentine
vin din aceste lipsuri şi din desconsiderarea pe care le-o arată cei ce au celor ce nu au.
Cultura “MTV” şi “Bravo” au făcut ca fenomenul body-piercing & tatoo să ia amploare. Mulţi
tineri liceeni sunt înnebuniţi. Şi cum să nu fie când idolii lor se întrec în a susţine această modă? E
cunoscut faptul că idolii influenţează alegerile fanilor. Nu degeaba vedetele sunt plătite fabulos pentru
apariţiile în reclame. Dacă Mutu, Beckham, Eminem sau Angelina Jolie au tatuaje, de ce să fi mai
prejos? Dacă băieţii de la The Rasmus sau Linkin Park, dacă Pink sau Christina Aquilera au piercing-
uri, de ce să nu-ţi faci şi tu? Iată de ce, oricât de mult ai vorbi despre deşertăciunea unor astfel de
gesturi, nu poţi sta împotriva curentului. Chiar şi copiii sunt virusaţi. Ei caută mai nou gume "cu
tatuaj", iar la petrecerile McDonalds sunt pictaţi pe mâini şi pe faţă ("Doar McDonald's te distrează şi
pe faţă te pictează" sună un slogan).
Tinerii vremurilor noastre nu mai cunosc valoarea trupului, consideră că pot face orice cu el,
dacă le produce placere. Scriptura spune că trupul nostru nu-i de fapt al nostru, ci templu al Duhului şi
că nu se cade a-l face părtaş necurăţiei, desfrânării. Pentru că fraţii noştri mai mici pentru care Hristos
a murit găsesc că toate acestea aduc plăcere, aş vrea să rămânem puţin pe acest tărâm, al plăcerii...
Piercing-urile se pun în buze, în sprâncene, în nas ("bobiţa"), în limbă ("bara"), în cartilagiile urechii,

8
Devianţa Şcolară – Tema nr. 2: Devianţă şi delincvenţă juvenilă ** Masterand

în buric, în zona genitală! Puţini ştiu că, de cele mai multe ori, zona se infectează şi puroiază. E valabil
şi-n cazul tatuajelor. Puţini ştiu, spre exemplu, că după gaura făcută în limbă 2-3 săptămâni trebuie să
bei iaurt sau supă, că abia poţi vorbi şi că rişti oricând să înghiţi bila din capătul barei.
Nădăjduim că aceste funny-things nu vor ţine o veşnicie, deşi semnele "de bună-purtare" vor
rămâne în cele mai multe dintre cazuri până la mormânt. De obicei găurile nu se acoperă, iar tatuajele
se scot extrem de greu. E cunoscut faptul că multe vedete merg să şteargă mesajele tatuate pe piele
pentru veşnicie (vezi Angelina Jolie care şi-a tatuat numele soţului, Billy Bob Thorthon, de care între
timp a divorţat sau cazul lui Johnny Depp care-şi tatuase pe braţ "Winona forever", numai că "forever-
ul" a durat doar câţiva ani, iar tatuajul a trebuit, fireşte, şters).
Victimă a modei, posesorul de tatuaje sau plin de piercing-uri nu e doar un tip sau o tipă cool, o
persoană excentrică, ci, din ce am observat în jur este, de cele mai multe, ori o persoană nefericită.
Neîmplinirile, golul din suflet caută să-l ascundă cu artificii de acest gen. El pare că s-a eliberat de
prejudecăţile lumii, însă totodată vrea să spună tuturor că nu-i un om împăcat.

BIBLIOGRAFIE

Ciofu, Carmen, Interacţiunea părinţi-copii


Neculau, Adrian, Ferreal Gilles, Minoritari, Marginali,Excluşi, Editura Polirom, Iaşi, 1996
Neveanu-Popescu, Paul, Dicţionar de Psihologie, Editura Albatros, Bucureşti, 1978
Tihan, Eusebiu, Fenomene psihosociale de masă, Editura Institutul de Ecologie Socială şi Protecţie
Umană, Bucureşti, 2002
Dicţionarul Explicativ Ilustrat al Limbii Române – Editura Arc & Gunivas, 2007