Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
JUNIMIST
CUPRINS:
• Istoricul junimismului
• Obiectivele Junimii
• Trăsăturile Junimii
• Spiritul critic
• Prozatorii Junimii :
1. Titu Maiorescu
2. Mihai Eminescu
3. Ion Creangă
4. Ioan Slavici
5. I.L. Caragiale
• Convorbiri literare
• Bibliografia
ISTORICUL JUNIMISMULUI
Revista societăţii a apărut însă de-abia peste trei ani. În acest timp, principala
formă de manifestare publică a societăţii a fost prelegerea. În aceeaşi vreme, în
şedintele Junimii se discută despre înfiinţarea unei tipografii proprii , pentru care
membrii se obligă , în octombrie 1865 , să cotizeze lunar. Tipografia a luat fiinţă , dar a
dat slabe rezultate , de vreme ce până în 1868 nu apăruseră decât şapte titluri , dintre
care , cu excepţia a două traduceri din Schiller şi Shakespeare , a lucrării lui Maiorescu
Despre scrierea limbii române , restul sunt modeste manule şcolare .
La 1 martie 1867 apare Convorbiri literare - cea mai importantă publicaţie din a
doua jumătate a veacului trecut - , denumită astfel la sugestia lui I. Negruzzi . Direcţia
revistei i-a fost încredinţată lui Iacob Negruzzi , funcţie pe care a ocupat-o timp de
douăzeci şi trei de ani. Societatea are de acum la dispoziţie un instrument permanent ,
cu ajutorul căruia îşi va face publice punctele de vedere. Numărul membrilor creşte. Se
adaugă : Gr. Buicliu, Th. Şerbănescu , Samson Bodnărescu , Eminescu. Apoi Al. D.
Xenopol -încă în timpul studenţiei - , Miron Pompiliu , Slavici , Th. Nica , Matilda Cugler,
V. Burlă , St. Virgolici , Cernescu , Lambrior , Tassu , mă târziu , G. Panu , V. Conta , I.
Creangă , P. Missir , A. Naum , Caragiale , Duiliu Zamfirescu(după 1880) etc. Junimea
creşte în notorietate , şi luptele începute înainte câştigă în amplitudine.
Cei aproape doi ani de la înfiinţarea societăţii până la apariţia revistei nu au fost
însă irosiţi. Dovadă că, în chiar primii doi ani de la apariţia revistei, junimismul îşi face
cunoscut programul estetic, social-politic şi ideologic. S-a discutat mult, Maiorescu şi
Carp dovedindu-se neobosiţi în efortul de a imprima societăţii o concepţie unitară, un
punct de vedere comun asupra tuturor problemelor abordate. Lecturi în comun ,
recomandarea unei anumite cărţi sau a unui anume autor , contribuiau la aceasta. Apoi
se luau în discuţie ideile sau unele probleme mai importante punse de carte, pentru a
se ajunge la o apreciere comună, la un punct de vedere unanim. Maiorescu- secondat
de Carp – era cu deosebire , aplicat în asemenea acţiuni , şi distincţia sa intelectuală
,rigoarea logică a exprimării şi argumentării convingeau , cucerind aderenţi şi izolând pe
preopinenţi. În acest fel , Maiorescu şi Carp au reuşit să creeze –cum vom vedea – din
această societate cu profil eterogen , format din avocaţi, medici, magistraţi, profesori,
militari, oameni politici şi destul de puţini scriitori , un organism capabil să imprime o
direcţie a sa în cultura românească.
Cu cele trei studii ale lui Maiorescu, cu studiul lui Rosetti şi discursurile lui Carp,
junimismul şi-a pus fundamentele concepţiei sale,precizându-şi orientarea pe plan
estetic,social-politic şi ideoligic.Prin excelenţă, aceste studii aveau un caracter negator,
ridicându-se împotriva căii pe care evoluaseră sectoarele cele mai importante ale
suprastructurii.Junimismul se voia însă nu numai negator, ci un curent capabil să
imprime societăţii şi culturii româneşti o anumită direcţie în dezvoltare.
Nu e mai puţin adevărat însă că până la această dată cenaclul Junimea trăise un
deceniu de mare înflorire.În această perioadă şi-au citit aici operele Eminescu,
Caragiale, Alecsandri,Creangă,Slavici,Duiliu Zamfirescu,Conta,Xenopol, iar
Convorbirile literare au publicat cele mai multe dintre antumele lui Eminescu, marile
piese ale lui Caragiale, poveştile şi amintirile lui Creangă, o bună parte din opera lui
Slavici şi Duiliu Zamfirescu, unele dintre lucrările filosofice ale lui Conta, lucrările
cultural-filosofice din perioada berlinezâ, ca şi cele economice ale lui Xenopol etc. Fără
a intra acum în dezbaterea analitică a operei celor trei mari clasici , pentru a determina
măsura în care ele aparţin sau nu junimismului , aici constatăm faptul în sine că în acest
deceniu (1874-1885) Junimea si Convorbirile literare se bucură de colaborarea celor trei
mari scriitori ai veacului trecut, a unui filosof cum a fost Conta, a unui sociolog şi istoric
de valoarea lui Xenopol. Junimea devenise la începutul deceniului al nouălea un
organism care se bucura - pentru sfera literaturii - de recunoaşterea şi aprecierea
unanimă a tuturor personalităţilor (din toate generaţiile) literare ale vremii. E momentul
culminant în istoria Junimii, care ieşise astfel din sfera importanţei regionale, cucerind
pe deplin prestigiul naţional. Dar, după 1885 , sfârşitul se anunţă de acum încolo tot mai
clar. Junimea şi apoi Convorbirile decad, pierzându-şi din importanţă.
TRĂSĂTURILE “JUNIMII “:
• Spiritul critic
• Spiritul filosofic
• Spiritul oratoric
• Ironia
SPIRITUL CRITIC
Spiritul critic este cea mai importantă trăsătură a junimismului, definitorie pentru
această mişcare culturală .
“Spiritul critic completează imaginea structurii junimiste. Ea este poate cea mai
de seamă trăsătură a întregului şi în tot cazul aceea care a fost remarcată mai des. […]
Criticismul junimist se caracterizează deci pentru noi nu atât din punctele de doctrină pe
care le împărţea cu cei mai mulţi dintre contemporanii şi înaintaşii imediaţi, cât din
unele înclinări altoite pe trunchiul doctrinei amintite şi pe acea atitudine centrală făcută
din ceea ce Maiorescu a numit respectul adevărului.” (Tudor Vianu, Junimea , în Şerban
Cioculescu , Tudor Vianu , Vladimir Streinu, Istoria literaturii române moderne ).
“Cu totul osebit în felul său , om al timpului modern, deocamdată, blazat în cuget,
iubitor de antiteze cam exagerate , reflexive mai peste marginile uitate , până acum aşa
de puţin format , încât ne vine greu să-l cităm îndată după Alecsandri , dar , în fine,
poet, poet în toată puterea cuvântului, este d. Mihai Eminescu. De la d-sa cunoaştem
mai multe poezii publicate în Convorbiri literare , care toate au particularităţile arătate
mai sus , însă au si farmecul limbagiului( semnul celor aleşi ) , o concepţie înaltă şi, pe
lângă aceste ( lucru rar între ai noştrii ) , iubirea şi înţelegerea artei antice . “
Titu Maiorescu elaborează, de asemenea , primul studiu dedicat lui Mihai
Eminescu în anul morţii acestuia( Eminescu şi poeziile lui , 1889) şi îi ia apărarea lui I.L.
Caragiale în scandalul provocat după premiera comediei D-ale carnavalului (Comediile
d-lui I.L.Caragiale , 1885 ) . Criticul stabileşte valoarea dramaturgului şi evidenţiază rolul
moralizator al artei , combatând astfel părerile celor care catalogaseră comediile lui
Caragiale ca fiind imorale.
Activitatea membrilor de bază ai Junimii
Ei îşi încep activitatea prin organizarea unei serii de prelegeri populare. Printr-o
formulă junimiştii când vorbeau despre asta spuneau: "Originea Junimii se pierde în
negura timpului".
Astfel, de unde mai înainte se vorbise despre Elementele de viaţă ale popoarelor şi
despre Cărţile omenirii, cicluri din 1874 şi 1875 limitează preocupările la elmentele
naţionale ale culturii noastre şi la influenţele consecutive exercitate asupra poporului
român.
“Junimea” devine proprietara unei tipografii, trecută mai târziu în alte mâini.
Asociaţia înfiinţează şi o librărie, pusă sub supravegherea lui Vasile Pogor, dar
dispărută şi ea după o scurtă funcţionare. Existenţa tipografiei permite “Junimii”
publicarea, începând din 1867, a unei reviste: Convorbiri literare, puse de la început sub
conducerea lui Iacob Negruzzi. Această publicaţie se va bucura de cel mai înalt
prestigiu în istoria literaturii române. Ea a impus, încă de la apariţie, o direcţie nouă,
modernă, întregii noastre culturi, definindu-se prin spiritul ei etic şi sentimentul valorii
estetice. Înca de la începuturile ei, mişcată de conştiinţa primelor nevoi ale culturii
româneşti în acel moment, “Junimea” abordează problema ortografiei româneşti, foarte
acută în epoca trecerii de la întrebuinţarea alfabetului chirilic la cel latin.
În şedinţe însufleţite, ţinute de obicei în casa lui Vasile Pogor sau acasă la Titu
Maiorescu şi dominate de personalitatea plină de prestigiu a acestuia din urmă, se
discută probleme de ortografie şi limbă, se recitesc poeţii români în vederea unei
antologii şi se compun sumarele revistei, uneori în hazul general pentru producţiile care
trebuiau respinse.
Convorbiri literare păstrează în cea mai mare parte urma activităţii “Junimea”, şi
lectura atentă a revistei permite refacerea vieţii renumitei grupări literare şi a etapelor pe
care le-a străbătut.
Mentorul Junimii, Titu Maiorecu, se detaşează prin publicarea mai multor studii şi
cercetări, pe baza cărora se structurează principiile filosofice şi estetice ale culturii
române. Dintre acestea amintim:
• Neologismele (1881)
TITU MAIORESCU
Aceste ieşiri critice, oarecum întâmplătoare, definesc bine rolul lui Maiorescu în
dezvoltarea prozei literare. Prin el şi după el retorismul paşoptist devine o categorie
stilistică imposibilă. În răsturnarea de criterii pe care Maiorescu o provoacă se îngroapă
reputaţia literară a lui Heliade. Scriitorul sobru şi demn, care a fost şi unul dintre cei mai
însemnaţi vorbitori ai timpului său, nu se ridică atât împotriva retoricei, cât şi împotriva
degenerării ei caricaturale, făcută din ostentaţie şi intemperanţa verbală.
EDIŢIA MAIORESCU
Într-una din operele sale binecunoscute Paul Cornea vorbeşte despre Titu
Maiorescu.
Aspectul cel mai vulnerabil al ediţiei Maiorescu îl constituie ceea ce numim azi
‘’stabilirea textului’’. Deşi criticul işi dăduse o mare silinţă, nelimitându-se să copieze pur
şi simplu poeziile apărute în ‘’Convorbiri’’ sau ‘’Familia’’, ci căutând, în măsura
posibilului să le colaţioneze cu manuscrisele şi cu toate că pierduse mult timp cu
corectarea şpalturilor, ediţia sa conţine un număr relativ însemnat de greşeli (cca. 260
după semnalările specialiştilor). Trebuie remarcat că spre sfârşitul secolului trecut
regulile editării critice erau la noi de-abia aproximate: domnea candoarea, prin urmare
indulgenta şi incuria. Apoi, o serie de greşeli din mulţimea mai sus mentionată sunt
derizorii - se înţelege din unghiul cititorului de rând, nu al eminescologilor, pentru care şi
o literă, deplasată din loc şi îndreptată de oricine tacit, reprezintă un scandal.
Nu rămâne mai puţin adevărat că ediţia Maiorescu e gravată de o serie de erori
care nu sunt minore, n-au fost niciodată îndreptate de critic şi nu pot fi explicate doar
prin carenţa ştiinţei tehnologice a epocii. O ipoteză ce pare probabilă e că asemenea
tuturor oamenilor foarte inteligenţi şi cu personalitate puternică, Maiorescu era un prost
corector; antrenat de lectură, desprins să caute tiparul sintetic al ideii sub pulverizarea
formelor, el anticipa sensurile, ghicind ce trebuia ‘’citit’’, fără să distingă totdeauna ce
era realmente ‘’scris’’. În plus, se pune întrebarea dacă, în afara erorilor involuntare,
criticul n-a comis şi altele, de o natură deliberate. Este vorba de posibile imixtiuni în
textul eminescian, la intervenţii autoritare, motivate de dorinţa de a corija nu
transcrierea, ci însăşi scrierea poetului.
Nici una dintre ediţiile acestea, realizate cu mai multă sau mai puţină pricepere,
deşi pătrunse de o aceeaşi fervoare admirativă, nici măcar integrala iniţiată de
Perpessicius, n-a mai avut, n-a mai putut avea un impact asemănător ediţiei Maiorescu.
Aceasta l-a impus pe Eminescu drept cel mai mare poet al românilor.
Biografie
Pictorul vieţii morale găseşte unul din mijloacele sale cele mai potrivite în
întrebuinţarea pe care o dă epitetului. Epitetele eminesciene apar mai întotdeauna în
grupe de trei şi într-un amestec caracteristic al epitetului sensibil cu cel moral, ca şi cum
ele ar aparţine de drept aceluiaşi plan.
Legătura care uneşte pe scriitorii "Junimei" provine nu numai din barajul pe care
ei îl opun retorismului mai vechi, dar şi din contactul pe care îl stabilesc cu viaţa, cu
limba şi cu inspiraţia populară. Necesitatea acestui contact, afirmată în principiu de Titu
Maiorescu, este ilustrată de fiecare di scriitorii "Junimei", cu diferenţe apreciabile. Poate
că nu există alt mijloc mai bun de a învedera aceste diferenţe, decât înfăţişarea modului
în care ei tratează materia obştească a unu basm popular.
Caracterizarea mijloacelor lui Eminescu n-ar fi cât de cât completă, dacă n-am
vorbi şi despre ironia lui romantică, adică acea aplecare de a lua în râs lururile sau
gândurile în faţa cărora se opreşte mai întâi cu gravitate; un joc obişnuit al Demiurgului
romantic, care manifestă cu această atitudine libertatea lui neîngrădită, puterea lui
suverană în acţiunea de a crea şi de a distruge. Pentru ilustrarea ironiei romantice a lui
Eminescu, exemplele cele mai bune sunt de căutat în acele pagini ale Sărmanului
Dionis, unde după adâncile reflecţii iniţiale asupra idealităţii spaţiului şi timpului,
urmează două pagini în stil realist, cu descrierea noroioaselor străzi, ale oraşului,
întretăiate de accentele de ironie menite să umilească adâncile gânduri de mai înainte.
Mihai Eminescu
ION CREANGĂ
Biografia
Cititorul lui Creangă este mai întâi izbit de mulţimea mijloacelor tipice ale prozei
sale. O mare parte din energia expresivă a graiului nostru a fot pusă la contribuţie în
paginile Amintirilor, ale Povestirilor, ale Anecdotelor. Imaginile, metaforele, copmaratiile
lui Creangă sunt proverbe sau ziceri tipice ale poporului, expresii scoase din marele
rezervor al limbii. S-au întocmit glosare ale lui Creangă. S-ar putea alcătui şi bogatul
inventar al zicerilor sale tipice, cu indicaţia izvorului lor folcloric şi al ariei lor de
răspândire, o lucrare prin care ne-am putea de mai exact seamă de partea poporului
care vorbeşte prin Creangă, atunci când sub pana sa apar expresiile: "înaintată la
învăţătura până la genunchiul broaştei; s-a dus unde i-a fost scris; tot îs mai aproape
dinţii decât părinţii; îi plin de noroc ca broasca de păr; biserica-i inima omului , ce ţi-i
scris în frunte ţi-i pus; las-o moartă-n păpuşoi; mă lasă cu pielea goală în baltă" etc. Cu
toateacestea, cine ar vedea în paginile lui Creangă o simplă culegere folclorică sau un
medium întâmplător, prin care se rosteşte fantazia lingvistică a poporului, ar comite una
din cele mai grave erori ale judecăţii literare. Zicerile tipice sunt în Creangă mijloacele
uni artist individual. Prin ele ne vorbeşte un om al poporului, dar nu un exemplar
impersonal şi anonim. Mulţimea expresiilor tipice în scrisul lui Creangă zugrăveşte o
natură rustică şi jovială, un stilist abundent, folosind formele oralităţii.
Problema stilistică pe care o impune proză lui Creangă constă din izolarea
mijloacelor ei individuale, mai uşor de trecut cu vederea la el, tocmai din pricina
numeroaselor elemente generale pe care le foloseşte. Toate acestea decurg din
înşiruirea precumpănitoare a artei sale orale, făcută mai mult pentru a fi ascultată,
decât absorbită cu ochii în paginile unei cărţi. Pentru a ilustra oralitatea artei lui
Creangă, analizei i se impun mai întâi formele graiului viu. Prin astfel de mijloace,
Creangă restituie povestirea funcţiei ei estetice primitive, care este de a se adresa nu
unor cititori, ci unui auditor, capabil a fi cucerit prin toate elementele de sugestie ale
graiului viu, cu tot ce poate transmite aceasta peste înţelesul abstract al lucrurilor
comunicate.
Artistul se vădeşte în Creangă nu numai prin puternicul lui simţ muzical care îl
făcea să-şi citească tare frazele, pentru a le proba în ritmul şi sonoritatea lor, dar şi prin
puterea vie cu care îşi reprezintă scenele văzute. Darurile muzicale ale lui Creangă, de
la oralitatea lui bogată în inflexiuni până la armonia perioadelor sale, a fost de altfel
observată mai târziu, ca un efect al transformării conceptului poeziei, centrat acuma mai
cu seamă în jurul valorilor acustice ale cuvântului. Primii comentatori ai lui Creangă au
fost atenţi mai mult la puterea lui de a-şi reprezenta vizual oamenii şi lucrurile.
Adevărul este însă că Ion Creangă nu este un descriptiv colorat, în felul lui
Alecsandri. Peisajul este ca şi inexistent în paginile lui. Abia dacă putem spicui în
notaţiile Amintirilor viziunea Cetăţii Neamţului. Epitetul lui Creangă întotdeauna general
şi valoarea picturilor lui nu trebuie căutată în vrăjirea aspectelor strict individuale ale
lucrurilor şi oamenilor, cât în evocarea scenelor de mişcare, în care fraza musculoasă,
bogată în verbe, operează adevărate minuni.
Unic prin geniul lui oral, Creangă apare, prin neasemănata lui putere de a
evoca viaţa, un scriitor prezentat tipic al "Junimei", prin acea vigoare a cunostiintei
artistice care îl uneşte aşa de strâns cu Maiorescu şi cu Eminescu, bucuroşi din primul
moment a fi ghicit în el o conştiinţă înrudită.
Ion Creangă
IOAN SLAVICI
Biografie
Născut la 7 ianuarie 1848 ,cu numele adevărat Ioan Sârbu,în satul Siria(lângă
Arad),era fiul unui cojocar. Şi-a făcut studiile primare la Arad şi Timişoara,după care
pleacă la Viena unde îl cunoaşte pe Eminescu şi prin el lucrurile româneşti, căci după
cum mărturiseşte chiar el se complăcea bine cu comunitatea maghiară şi se înstrăinase
de cea română căreia nu-i cunoştea nici “trecutul nici literatura”,astfel încât a combătut
acţiunea de eliberare a Ardealului,iar când se înfăptui unirea spuse că rău făcuse ce s-a
făcut şi Călinescu a afirmat că “moartea izbăvi opera de om”.Eminescu îl pune în
legătură cu “Convorbiri literare” în 1871 când debutează cu comedia “Fata de birău”
,însă vocaţia lui este de prozator şi se va concretiza în 1881 cu volumul Novele din
popor,moment de seamă în evoluţia prozei româneşti.
Între timp , poposeşte la Iaşi pentru scurtă vreme (1874), apoi vine la Bucureşti,
unde este secretar al unei comisii de documente istorice (colecţia Hurmuzachi),
profesor la Liceul “Matei Basarab” şi redactor la “Timpul”(coleg de redacţie cu Eminescu
şi Caragiale între 1877-1881). În 1882 este ales membru corespondent al Academiei,
secţia istorică.
În 1884 se stabileşte la Sibiu. Întemeiază ziarul “Tribuna”, fiind un jurnalist de rară
fecunditate. Aici îndruma primii paşi în literatură şi înlesneşte debutul poetului George
Cosbuc.
Din 1890 revine în Bucureşti. Lucrează în învăţământ, editează ziare şi reviste
(“Vatra” împreună cu Caragiale şi Cosbuc), publică volume de nuvele şi romane,
precum şi volume cu caracter memoralistic.
Moare la 17 august 1925 în casa fiicei sale, Lavinia, din Crucea de Jos, Panciu. E
înmormântat la schitul Brazi din Panciu.
Stilul
Ioan Slavici introduce oralitatea populară în scrierile sale înaintea lui Creangă. În
Popa Tanda, care apare în 1874, prin urmare cu un an mai înainte de Soacra cu trei
nurori, prima povestire a lui Creangă, şi cu şapte ani mai devreme decât Amintirile
aceluiaşi, întâmpinăm formele orale şi zicerile tipice care alcătuiesc pecetea stilistică a
povestitorului moldovean. Pentru desăvârşita stăpânire a acestei stilistice, îi lipseşte lui
Slavici jovialitatea şi verva lui Creangă. El întrebuinţează de altfel oralitatea populară nu
ca un mijloc permanent al manifestării sale, ci ca un instrument în vederea picturii
mediului rural. Astfel, chiar în cuprinsul nuvelei Popa Tanda, când, după ce evocase
împrejurările din Saraceni, ajunge să împingă în primul plan al povestirii pe preotul
însuşi, istorisirea continuă din punctul acestuia de vedere şi cu mijloacele stilistice ale
unei adevărate predice preoţeşti; "Sfânta Scriptură ne învăţa, că întocmai precum
plugarul trăieşte din rodul muncii sale, şi păstorul sufletesc, care slujeşte altarului din
slujba sa, de pe altar să trăiască. Şi părintele Trandafir şi într-asta era credincios către
sfânta învăţătura; el totdeauna a lucrat numai pentru povăţuirea sufletească a
poporenilor săi, aşteptând ca aceştia, drept răsplată, să se îngrijească de traiul lui zilnic"
etc. Este în aceasata varietate a tonului o dovadă de plasticitate pe care trebuie să i-o
recunoaştem cu toată hotărârea lui Slavici.
Ceea ce apare nou şi fără asemănare în epoca începuturilor lui este analiza
psihologică pe care Slavici o practică într-un limbaj abstract. Rareori se ridică Slavici
peste cenuşiul acestui limbaj şi atâtea alte expresii din aceeaşi categorie uzată, câte se
pot spicui în paginile sale. Dar cu aceste mijloace sărace izbuteşte să dea personajelor
lui o viaţă interioară, surprinsă într-o adâncime care nu-l ispitise niciodată pe Creangă.
Povestitorul vede oamenii lui dinlăuntru, în sentimentele sau în crizele lor morale, ba
chiar în procesele lor intelectuale, ca în cazul neuitatului Budulea, care descoperă
înţelesul, mecanismul şi foloasele scrisului şi ale cititului.
Imaginaţia lingvistică a lui Slavici este deopotrivă cu fantazia lui vizuală. Puţine
cuvinte îi stau la dispoziţie, cu toate împrumuturile pe care se întâmplă a le face zicerilor
populare. În genere el evită însă cuvântul particular. Nici provizia de termeni ai regiunii
în care copilăreşte şi din care păstra atâtea aminitiri, nici îndeletnicirile oamenilor de
pe-acolo nu îmbogăţesc vocabularul lui. Claritatea fiind ţinta pe care o urmăreşte mai
adesea, Slavici va întrebuinţa de preferinţă cuvântul general, repetandu-l ori de câte ori
va fi nevoie, chiar înlăuntrul aceloraşi fraze, fără să se lase stânjenit de ucigătoarea
monotonie care rezultă. Slavici se mulţumeşte însă cu un singur termen general.
Paginile lui ne prezintă la fiecare pas exemple din aceeaşi categorie, pe care modestia
conştiincioasă a scriitorului n-a căutat nicidecum să le înlăture cu prilejul numeroaselor
reeditări ale operelor sale.
Ioan Slavici
I. L. CARAGIALE
Biografia
Rând pe rând ocupa mai multe functii:copist la Tribunalul Prahova,tatăl său fiind
avocat,sufler în trupa lui Pascali,co-director la “Naţiunea Română”,redactor la
“Timpul”,unde a avut colegi pe Eminescu şi Slavici,revizor şcolar la Neamţ şi
Suceava,apoi la Argeş şi Tulcea,funcţionar la Regia monopolurilor,când o cunoscu pe
Maria Constantinescu de la care avu primul copil,Mateiu,director al Teatrului
Naţional.Acum o cunoaşte pe Alexandrina Burrely cu care se căsătoreşte.Se ocupă
puţin cu negoţul,fiind berar,ca descendenţii săi,însă nu-i prea merse afacerea.Dar viaţa i
se schimbă în urma unei moşteniri considerabile de la o mătuşă cu ajutorul căreia se
mută la Berlin deoarece”omul are peste 50 de ani ,a trăit o viată strâmtorat,vrea în fine
să ia putin aer european”.Moare la 9 iunie 1912 la Berlin închiend “o existenţă destul de
chinuită,suportată cu un r
Proza lui Caragiale ar putea fi cu mult folos studiată pentru a stabili divergenţele
stilului oral de acel scriptic. Trecerea în interiorul aceleaşi fraze, de la o formă de
construcţie gramaticală la alta, este unul din procedeele mai des intrebuintatea de
Caragiale, în transcrierea stilului vorbit. Interesant este de urmărit şi procedeul vorbirii
digresive, care reproduce ideaţia neselectată prin atenţie, cedând oricărei ascociatii.
Scriitor urban, este firesc ca I. L. Caragiale se nu fi dat loc prea mare descrierilor
de natură. El a resimţit totuşi natura într-un chip mai viu decât acela care i se
recunoaşte de obicei. Dar natura care apare, ici şi colo, în povestirile lui Caragiale ca tot
atâtea luminişuri neaşteptate, nu este un mediu pitoresc, ci mai degrabă unul trecut
printr-o imaginaţie difluenţă, receptat ca sunet şi ca senzaţie organică întovarăşitoare ,
mai puţin ca trăsătură văzută. Contemporanii au vorbit adeseori despre remarcabile
înclinaţii muzicale ale lui Caragiale, despre melomania lui pasionată, despre
prodigioasa memorie care îi ţinea oricând la dispoziţie toate motivele mai de seamă ale
clasicismului muzical. Dar dovada muzicalităţii lui Caragiale, în afară de cele câteva
referinţe la unele opere renumite ale marelui repertoriu, pe care oricine le poate spicui
în opera sa, stă în felul în care el a evocat natura.
I.L. Caragiale
Teoria Formelor Fără Fond
Teoria formelor fără fond care exprimă viziunea lui Titu Maiorescu asupra culturii, are
un fundament filozofic, fiind construită pe trei principii: autonomia valorilor, unitatea între
cultură şi societate şi unitatea între fond şi formă în cultură şi dezvoltarea socială. Prin fond,
Maiorescu înţelege sistemul activităţilor materiale şi sociale dar şi mentalităţile dominante şi
formele caracteristice ale psihologiei colective, tradiţiile şi spiritul acestora (ansamblul lor),
aşa cum se reflectă în conduita practică. Prin formă,sunt desemnate structurile instituţionale,
juridice şi politice ale societăţii, sistemul educational, instituţiile culturale( presa, teatrul,
conservatorul, filarmonica, Academia etc), prin care se realizează circulaţia valorilor în cadrul
societăţii .
În primul rand, el constată că majoritatea foilor literare şi politice sunt atât de slab
redactate, aşa de stricăcioase prin forma şi cuprinsul lor, deoarece trăiesc şi se inspiră din
ideile şi de simţămintele unei societăţi care, în opinia criticului este bazată pe neadevăr;
neadevăr prezent în toate formele de manifestare a spiritului public.
Titu Maiorescu explică fenomenul social şi prin „vanitatea" celor care, afirmând
că se trag direct de la Traian, „vor sã arate cã şi noi suntem egali în civilizaţiune”.
Cauza ar fi deci „o rãtãcire totalã a judecãţii", care ne face ca înainte de a avea un
partid politic, care sã simtã trebuinţa unui organ, un public iubitor de ştiinţã, care sã aibã
nevoie de lecturã, noi am fundat jurnale prestigioase şi reviste literare:„înainte de a
avea învãţãtori sãteşti, am fãcut şcoli pentru sate şi înainte de a avea profesori capabili,
am deschis gimnazii şi universitãti şi tot astfel atenee, asociaţii de culturã, Academie
Românã, conservator de muzicã, şcoli de belle arte, care în realitate sunt toate producţii
moarte, pretenţii fãrã fundament, stafii fãrã trup, iluzii fãrã adevãr.
mai mulţi scriitori ai Junimii încetaseră să scrie: Eminescu era bolnav,şi nu mai dăduse
după 1883,nimic semnificativ;Creangă,din ce în ce mai slăbit de crizele epileptice nu
poate răspunde cererilor insistente de texte noi ce veneau la redacţie;Caragiale se
abţine de la scris după eşecul comediei D’ale carnavalului şi va reveni abia spre
sfârşitul deceniului.Despre o nouă generaţie de scriitori nu putea fi vorba.Pe cât de greu
de stabilit data naşterii acestui fenomen cultural,pe atât de dificilă este şi sarcina de a
preciza când s-a încheiat. Maiorescu ţine cu orice preţ să facă şcoala şi în acest scop
atrage noi generaţii de intelectuali în sfera sa de influenţă,dorind să formeze o nouă
Junime, însă Negruzzi ia decizia la 1 ianuarie 1895 să se retragă de la conducerea
revistei,lăsând-o pe mâna tinerilor,care îi vor schimba radical orientarea.Acesta este
practic începutul sfârşitului,căci fenomenul cultural junimist se încheiase.
Astfel se face că spre sfârşitul secolului XIX marii scriitori rămaşi în viaţă sau cei
ridicaţi din noua generaţie devin ostili Junimii şi Convorbirilor şi îi descoperim activând
în alte publicaţii ale epocii de cu totul alte orientări.
Pagină din Convorbiri literare, studiul lui Titu Maiorescu Direcţia Nouă
Pagină din Convorbiri literare, studiu de T. Maiorescu Despre Poesia Rumână
Contradicţia lui Maiorescu
de Nicolae Manolescu
Istoria culturii române cunoaşte, până la Maiorescu, câteva mari vocatii ale
începutului şi niciun început indiscutabil.
Dar, în genere, toată ideea aceasta are trebuinţă de o meditare mai strânsă.De
câte ori se arată nulitatea unei lucrări literare, fie tractat ştiinţific, fie culegere de poezii,
ni se obiectează:Nu descurajaţi! Toate începuturile sunt mici!
În 1940 era rândul lui E. Lovinescu: “In materie de cultură, evoluţiile nu sunt nici
perpetui, nici lineare; când crezi că ai pus mână pe ţărm, un val te smulge departe în
larg;pânza ţesută ziua se desface noaptea; apele se ascund sub nisip şi ciulinul creşte
pe marginea cetăţii ruinate; în adăpostul limpezit odinioară, îţi umple ochii cerneala
norilor învolburaţi.”
• Ornea, Z. – Junimismul
• Internet