Sunteți pe pagina 1din 55

CRITICISMUL

JUNIMIST
CUPRINS:

• Istoricul junimismului

• Obiectivele Junimii

• Trăsăturile Junimii

• Spiritul critic

• Activitatea membrilor de bază ai Junimii

• Prozatorii Junimii :

1. Titu Maiorescu

2. Mihai Eminescu

3. Ion Creangă

4. Ioan Slavici

5. I.L. Caragiale

• Teoria formelor fără fond

• Convorbiri literare

• Contradiţia lui Maiorescu

• Bibliografia
ISTORICUL JUNIMISMULUI

Se poate vorbi într-un fel de o perioadă de existenţă a Junimii “ avant la date” .


Primele prelegeri publice ţinute de Maiorescu în 1864 la Iaşi în sala Băncii Moldovei,
apoi cele ţinute la Universitatea de Maiorescu, Pogor, Carp şi Th. Rosetti sunt de fapt
forme timpurii ale manifestării junimismului. Tot la acest capitol trebuie inclusă şi prima
reuniune a tinerilor care vor forma apoi nucleul de bază al societăţii, cu care ocazie, din
iniţiativa lui Maiorescu, P. Carp a citit traducerea tragediei “Macbeth”.

Reuniunea aceasta fu urmată de altele, desfăşurate de obicei duminică, după


prelegerile de la Universitate, când se comentau mai ales probleme legate de
subiectele “prelecţiunilor populare” (de fapt de loc populare datorită publicului care le
frecventa - lumea bună a Iaşilor -, a temelor dezbătute şi modalitatea tratării ). La una
dintre aceste întâlniri, se cristalizează ideea înfiinţării unei societăţi literare. Se propune
drept nume “ Ulpia Traiana”. Nimeni n-a acceptat însă denumirea din cauza izului
latinizat pe care viitorii junimişti nu-l prizau. Discuţiile continuară câteva duminici la rând,
când Th. Rosetti propusese “ un nume fără pretenţie” acceptat de toţi: Junimea. Pogor
sancţiona botezul printr-un hazliu ritual popesc, ad-hoc inventat. Fondatorii erau: Titu
Maiorescu, P. Carp, Vasile Pogor, Th. Rosetti, Iacob Negruzzi.

Revista societăţii a apărut însă de-abia peste trei ani. În acest timp, principala
formă de manifestare publică a societăţii a fost prelegerea. În aceeaşi vreme, în
şedintele Junimii se discută despre înfiinţarea unei tipografii proprii , pentru care
membrii se obligă , în octombrie 1865 , să cotizeze lunar. Tipografia a luat fiinţă , dar a
dat slabe rezultate , de vreme ce până în 1868 nu apăruseră decât şapte titluri , dintre
care , cu excepţia a două traduceri din Schiller şi Shakespeare , a lucrării lui Maiorescu
Despre scrierea limbii române , restul sunt modeste manule şcolare .

La 1 martie 1867 apare Convorbiri literare - cea mai importantă publicaţie din a
doua jumătate a veacului trecut - , denumită astfel la sugestia lui I. Negruzzi . Direcţia
revistei i-a fost încredinţată lui Iacob Negruzzi , funcţie pe care a ocupat-o timp de
douăzeci şi trei de ani. Societatea are de acum la dispoziţie un instrument permanent ,
cu ajutorul căruia îşi va face publice punctele de vedere. Numărul membrilor creşte. Se
adaugă : Gr. Buicliu, Th. Şerbănescu , Samson Bodnărescu , Eminescu. Apoi Al. D.
Xenopol -încă în timpul studenţiei - , Miron Pompiliu , Slavici , Th. Nica , Matilda Cugler,
V. Burlă , St. Virgolici , Cernescu , Lambrior , Tassu , mă târziu , G. Panu , V. Conta , I.
Creangă , P. Missir , A. Naum , Caragiale , Duiliu Zamfirescu(după 1880) etc. Junimea
creşte în notorietate , şi luptele începute înainte câştigă în amplitudine.

Notoritatea şi prestigiul câştigat relativ destul de repede nu stârnesc mirare. Iaşul


a cunoscut în deceniul al şaptelea o viaţă culturală submediocra, dominată de figurile
suficiente ale unor profesori secundari sau universali , care se distingeau mai ales prin
diluţie verbală şi retorică abundentă. În raport cu aceştia , grupul tinerilor ce se vor
organiza în Junimea , mai toţi cu pregătire culturală şi filosofică , informaţi şi la curent cu
viaţa cultural-ştiinţifică europeană , se impune cu pregnanţă, cucerind simpatii şi ,
evident , antipatii. Lucrurile nu se prezentau mult mai bine sub raportul vieţii culturale
nici în capitala ţării. Literatura trece şi ea printr-o perioadă grea. Avântul paşoptismului
fusese potolit de reacţiunea coalizata a burgheziei şi moşierimii. Scriitorii care dăduseră
viaţă programului Daciei literare şi creaseră generoasa literatură paşoptistă nu mai
scriau sau, istoviţi, produceau lucrări inferioare operei de tinereţe. Vasile Alecsandri ,
retras la Mircesti , avea să strălucească din nou de-abia spre sfârşitul deceniului , când
începe publicarea pastelurilor. Dintre scriitorii afirmaţi în aceşti ani , numai numele lui
Haşdeu şi Odobescu impuneau , distingându-se net în epocă. Pe acest fond cultural şi
literar, junimiştii se afirmă , mai ales că revista lor nu are cu cine concura într-o perioadă
când publicaţiile cunoşteau parcă obligatoriu o existentă efemeră, dispărând după
câteva luni de la apariţie.

La începutul deceniului următor (1881) , va apărea Contemporanul , care se va


strădui să încline balanţa aprecierii publice în defavoarea Convorbirilor. Deocamdată,
însă, Convorbirile literare , junimismul în general , beneficia de o situaţie favorabilă
ascensiunii.

Chiar de la primul număr, revista îşi anunţa programul , lăsând să se întrevadă


unele elemente tipice pentru orientarea social-politică a grupării . Cuvântul către cititori,
iscălit de Negruzzi , dar scis de Maiorescu , cum mărturiseşte mai târziu redactorul
Convorbirilor , prevenea că ‘’ atunci când vorbesc pasiunile politice, arta şi ştiinţa îşi
ascund producerile lor liniştite’’. De astfel , Negruzzi mărturiseşte că Maiorescu şi-a
argumentat propunerea pentru înfiinţarea revistei demonstrând că e nevoie de o
publicaţie ‘’ în care s-ar tipări scrierile cetite şi aprobate de societate ‘’, dar şi în care ‘’
să putem rezuma o parte din discuţiile noastre ce prezentau un interes general’’.
Spiritus rector al societăţii simte aşadar nevoia de a-şi face publice punctele de vedere
pe care le împărtăşea grupul ieşean , dirijat de el şi de Carp.

Cei aproape doi ani de la înfiinţarea societăţii până la apariţia revistei nu au fost
însă irosiţi. Dovadă că, în chiar primii doi ani de la apariţia revistei, junimismul îşi face
cunoscut programul estetic, social-politic şi ideologic. S-a discutat mult, Maiorescu şi
Carp dovedindu-se neobosiţi în efortul de a imprima societăţii o concepţie unitară, un
punct de vedere comun asupra tuturor problemelor abordate. Lecturi în comun ,
recomandarea unei anumite cărţi sau a unui anume autor , contribuiau la aceasta. Apoi
se luau în discuţie ideile sau unele probleme mai importante punse de carte, pentru a
se ajunge la o apreciere comună, la un punct de vedere unanim. Maiorescu- secondat
de Carp – era cu deosebire , aplicat în asemenea acţiuni , şi distincţia sa intelectuală
,rigoarea logică a exprimării şi argumentării convingeau , cucerind aderenţi şi izolând pe
preopinenţi. În acest fel , Maiorescu şi Carp au reuşit să creeze –cum vom vedea – din
această societate cu profil eterogen , format din avocaţi, medici, magistraţi, profesori,
militari, oameni politici şi destul de puţini scriitori , un organism capabil să imprime o
direcţie a sa în cultura românească.

Printre primele discuţii cu temă anunţată au fost acelea consacrate ortografiei şi


pentru alcătuirea proiectatei antologii a poeziei româneşti. La început haotică, discuţia
în jurul ortografiei se limpezeşte, ajungându-se la clarificări datorită spiritului
sistematizator al lui Maiorescu , care aduce în toiul dezbaterilor , la una dintre şedinţe,
primul capitol din Despre scrierea limbei române , întregită săptămânal cu câte un nou
capitol. Bazat pe ultimele cercetări lingvistice , Maiorescu face propuneri raţionale, care
nu puteau să nu-şi demonstreze superioritatea şi exagerările fonetismului.În liniile sale
de bază, lucrarea lui Maiorescu s-a demonstrat de mare valoare ştiinţifică, reprezentând
un moment important în evoluţia lingvisticii româneşti, propunerile fiind, nu fără
îndelungate dispute, unanim acceptate nu numai de Junimea.

Discuţia în jurul poeziei româneşti a pornit, de la necesitatea stabilirii unui sumar


la proiectata antologie.Hotărârea fusese luată încă în 1865, şi fiecare dintre membrii
mai pricepuţi în ale literaturii primiseră însărcinarea de a citi opera câtorva poeţi, din
care să propună apoi ceea ce li s-a părut mai reprezentativ. Propunerile erau citite la
şedinţele săptămânale, pentru a obţine aprobarea întregii societăţi , condiţie fără de
care piesa aleasă nu putea intra în sumar.Începu discuţia asupra condiţiei poeziei ,
Maiorescu aducând şi aici luminile sale ordonatoare. Aceasta este originea studiului
maiorescian O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867.

Estetica idealistă, folosind teze platoniciene şi posthegeliene din fondul comun al


esteticii germane a epocii,pe care o profesa Maiorescu atunci, îşi îndeplinea misiunea.
Principiile estetice prescrise de Maiorescu, aplicate cu rigoare , anunţau că sumarul
antologiei se va subţia, de unde la început unii dintre membrii cenaclului erau îngrijoraţi
de dimensiunile mari ale volumului. Studiul, apărut mai întâi în Convorbiri literare şi
apoi în acelaşi an în volumul (Poesia română), indicând şi linii de orientare pentru viitor,
a stârnit aprinse dispute, calificat fiind de unii, pe baza unor principii extraestetice, ca un
act ce interzicea chiar tema patriotică în poezie, într-o epocă în care lupta pentru
cucerirea indipendenţei naţionale era o problemă de prim ordin, pasionând spiritele cele
mai înaintate.

După afirmarea programului estetic şi social-politic, junimismul şi-a expus într-o


formă concentrată ideologia.În contra direcţiei de astăzi în cultura română, publicat tot
de Maiorescu în acelaşi an 1868 în Convorbiri, reprezintă o piesă de bază în donctrina
ideologică junimistă, mereu completată cu studiile lui Th. Rosetti sau discursurile lui
Carp, dar întotdeauna reluând sau pornind de la una din temele principale expuse în
1868.

Cu cele trei studii ale lui Maiorescu, cu studiul lui Rosetti şi discursurile lui Carp,
junimismul şi-a pus fundamentele concepţiei sale,precizându-şi orientarea pe plan
estetic,social-politic şi ideoligic.Prin excelenţă, aceste studii aveau un caracter negator,
ridicându-se împotriva căii pe care evoluaseră sectoarele cele mai importante ale
suprastructurii.Junimismul se voia însă nu numai negator, ci un curent capabil să
imprime societăţii şi culturii româneşti o anumită direcţie în dezvoltare.

În 1874, Maiorescu , deputat şi ministru încă din 1871, se mută la


Bucureşti.Societatea rămâne fără mentor, încât, notează Negruzzi, ’’ a fost un moment
teama că societatea să nu meargă spre desfiinţarea ei ’’. Alarma, adaugă Negruzzi, s-a
dovedit falsă.Maiorescu continua să se ocupe de mersul societăţii , se îngrijea de tinerii
de talent,pe care îi forma în spiritul ideologiei şi esteticii junimiste.Ba,nu o dată, se
deplasa la Iaşi pentru a participa la o ’’junime’’. În acelaşi timp, Maiorescu încerca
organizarea unei filiale bucureştene a Junimii, organizând la locuinţa sa reuniuni în care
se făceau lecturi. Unele materiale erau expediate Convorbirilor spre publicare,
Maiorescu însuşi continuând să trimită din când în când câte un articol,fără ca de acum
încolo colaborarea lui să atingă frecvenţa celei din deceniul precedent.Maiorescu plecat
fiind, Junimea începe să fie găzduită de I. Negruzzi , alternând săptămînal cu Pogor.
Societatea primeşte membri noi dintre tinerii ieşeni. Atmosfera şedinţelor se schimbă,
cei ce-şi impun acum punctul de vedere sunt tinerii, pâna mai ieri tăcuţi şi ascultători,
ocupând locuri modeste în caracudă. Gazdele erau acuma Negruzzi si Gane, acceptat
după lungi potestări şi lamentaţii îngrijorate.

În 1885, i-a venit rândul lui Negruzzi să se mute la Bucureşti.Invitat la


Universitatea din Bucureşti pentru a ocupa o catedră rămasă vacantă,după ezitări şi
consultări,I.Negruzzi se mută. O dată cu el pleacă din Iaşi Convorbirile , si vechea
Junime de fapt se destramă. La Bucureşti, reuniunile din casa lui Maiorescu au şi ele cu
totul un alt caracter. Populate cu femei din înalta societate,de tovărăşia cărora
Maiorescu nu se putea lipsi, şi de oameni politici influenţi, dar fără nici o legătură cu
literatura. Nimic nu mai reanima tradiţia şedinţelor lipsite de protocol în care prima
anecdota, când interlocutorii îşi zvârleau reciproc perini, caracuda şi grupul ’’celor zece’’
chestionând mereu pe lectori şi declarându-şi deschis ignoranţa.Totul acuza acum
oficializare,îmbătrânire.Anul 1885 înseamnă de fapt sfârşitul Junimii ( nu şi al
junimismului ), încât I. Negruzzi are într-un fel dreptate când spune : „ Societatea
literară Junimea s-a schimbat prin plecarea lui Maiorescu din Iaşi ; ea a pierit prin
plecarea mea’’.

Nu e mai puţin adevărat însă că până la această dată cenaclul Junimea trăise un
deceniu de mare înflorire.În această perioadă şi-au citit aici operele Eminescu,
Caragiale, Alecsandri,Creangă,Slavici,Duiliu Zamfirescu,Conta,Xenopol, iar
Convorbirile literare au publicat cele mai multe dintre antumele lui Eminescu, marile
piese ale lui Caragiale, poveştile şi amintirile lui Creangă, o bună parte din opera lui
Slavici şi Duiliu Zamfirescu, unele dintre lucrările filosofice ale lui Conta, lucrările
cultural-filosofice din perioada berlinezâ, ca şi cele economice ale lui Xenopol etc. Fără
a intra acum în dezbaterea analitică a operei celor trei mari clasici , pentru a determina
măsura în care ele aparţin sau nu junimismului , aici constatăm faptul în sine că în acest
deceniu (1874-1885) Junimea si Convorbirile literare se bucură de colaborarea celor trei
mari scriitori ai veacului trecut, a unui filosof cum a fost Conta, a unui sociolog şi istoric
de valoarea lui Xenopol. Junimea devenise la începutul deceniului al nouălea un
organism care se bucura - pentru sfera literaturii - de recunoaşterea şi aprecierea
unanimă a tuturor personalităţilor (din toate generaţiile) literare ale vremii. E momentul
culminant în istoria Junimii, care ieşise astfel din sfera importanţei regionale, cucerind
pe deplin prestigiul naţional. Dar, după 1885 , sfârşitul se anunţă de acum încolo tot mai
clar. Junimea şi apoi Convorbirile decad, pierzându-şi din importanţă.

Realitatea este şi a fost recunoscută de chiar apologeţii junimismului : orientarea


ideologică şi estetică a junimismului nu mai satisfăcea, intrând într-o criză cronică.
Literatura noastră intrase într-un nou moment al evoluţiei sale , reclamând o altă,
fundamental deosebită direcţie estetică. Junimismul îşi trăise veacul.

În cele peste două decenii de existenţă a Junimii, organismul nostru economico-


social făcuse paşi hotărâţi pe drumul evoluţiei spre capitalism. Rânduielile feudale
îngemănate cu relaţii specifice capitalismului comercial, atât de mult apărate de
junimism , îşi dovediseră pregnant fondul anacronic. Evoluţia – pe plan economic –
trăită în aceşti ani de ţara noastră , a operat însemnate modificări şi în organismul social
al României. Pe arena istoriei apăruseră clasa muncitoare, care începe să se afirme şi
pe tărâm politic, aducând în mişcarea ideologică a epocii idealurile ei de clasă,
concepţia ei filosofică.

Convorbirile literare continuă să apară, agonizând aproape jumătate de


veac.Dar numai periodic câte un număr jubiliar mai amintea de vechea Junime şi de
îmbătrânitul junimism. Avea dreptate Lovinescu : „junimismul îşi încheiase ciclul”. Ceea
ce publică acum Convorbiri literare , o îmbătrânită revistă academizantă, iese din sfera
acestei discuţii. Postmaiorescenii , noile generaţii de junimişti prin formaţie , vor apăra
mai ales idealurile estetice ale maiestrului.Pe plan sociologic şi ideologic , junimismul –
cu anume corectări - a fost preluat de sămănătorism , care în estetică profesa principii
în bună măsură opuse junimismului.
OBIECTIVELE “JUNIMII”:
• Să organizeze după modelul Occidental conferinţe publice pe care ei le-au
numit “prelecţiuni populare “, cu scopul educării publicului

• Să fixeze ortografia limbii române

• Să alcătuiască o antologie de poezie română pentru şcolari

TRĂSĂTURILE “JUNIMII “:

• Spiritul critic

• Spiritul filosofic

• Gustul pentru clasic

• Spiritul oratoric

• Ironia
SPIRITUL CRITIC

Spiritul critic este cea mai importantă trăsătură a junimismului, definitorie pentru
această mişcare culturală .

“Spiritul critic completează imaginea structurii junimiste. Ea este poate cea mai
de seamă trăsătură a întregului şi în tot cazul aceea care a fost remarcată mai des. […]
Criticismul junimist se caracterizează deci pentru noi nu atât din punctele de doctrină pe
care le împărţea cu cei mai mulţi dintre contemporanii şi înaintaşii imediaţi, cât din
unele înclinări altoite pe trunchiul doctrinei amintite şi pe acea atitudine centrală făcută
din ceea ce Maiorescu a numit respectul adevărului.” (Tudor Vianu, Junimea , în Şerban
Cioculescu , Tudor Vianu , Vladimir Streinu, Istoria literaturii române moderne ).

Maiorescu trasează principalele direcţii în dezvoltarea literaturii române moderne


prin spiritul critic pe care îl impune atât în cadrul şedinţelor “Junimii “ şi în paginile
revistei, cât şi prin studiile O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867 (1867)
şi Direcţia Nouă în poezia şi proza română (1872).

Un rol important îl are criticul şi în intuirea genialităţii lui Mihai Eminescu. În


Direcţia nouă în poezia şi proza română, Titu Maiorescu îl plasează pe tânărul
Eminescu imediat după Vasile Alecsandri în seria valorică a poeţilor români, punctându-
i defectele , dar subliniindu-I , în egală măsură, calităţiile :

“Cu totul osebit în felul său , om al timpului modern, deocamdată, blazat în cuget,
iubitor de antiteze cam exagerate , reflexive mai peste marginile uitate , până acum aşa
de puţin format , încât ne vine greu să-l cităm îndată după Alecsandri , dar , în fine,
poet, poet în toată puterea cuvântului, este d. Mihai Eminescu. De la d-sa cunoaştem
mai multe poezii publicate în Convorbiri literare , care toate au particularităţile arătate
mai sus , însă au si farmecul limbagiului( semnul celor aleşi ) , o concepţie înaltă şi, pe
lângă aceste ( lucru rar între ai noştrii ) , iubirea şi înţelegerea artei antice . “
Titu Maiorescu elaborează, de asemenea , primul studiu dedicat lui Mihai
Eminescu în anul morţii acestuia( Eminescu şi poeziile lui , 1889) şi îi ia apărarea lui I.L.
Caragiale în scandalul provocat după premiera comediei D-ale carnavalului (Comediile
d-lui I.L.Caragiale , 1885 ) . Criticul stabileşte valoarea dramaturgului şi evidenţiază rolul
moralizator al artei , combatând astfel părerile celor care catalogaseră comediile lui
Caragiale ca fiind imorale.
Activitatea membrilor de bază ai Junimii

Ei îşi încep activitatea prin organizarea unei serii de prelegeri populare. Printr-o
formulă junimiştii când vorbeau despre asta spuneau: "Originea Junimii se pierde în
negura timpului".

“Prelecţiunile populare” devin o lungă tradiţie a “Junimii” din Iaşi. Timp de


şaptesprezece ani ele se urmează neîncetat, mai întâi asupra unor subiecte fără
legătura între ele; apoi, din 1866, grupate în cicluri unitare; în fine, din 1874, prin
intervenţia noilor membri, Lambrion şi Panu, asupra unor teme cum ar fi istoria şi
cultura naţională.

Astfel, de unde mai înainte se vorbise despre Elementele de viaţă ale popoarelor şi
despre Cărţile omenirii, cicluri din 1874 şi 1875 limitează preocupările la elmentele
naţionale ale culturii noastre şi la influenţele consecutive exercitate asupra poporului
român.

“Junimea” devine proprietara unei tipografii, trecută mai târziu în alte mâini.

Asociaţia înfiinţează şi o librărie, pusă sub supravegherea lui Vasile Pogor, dar
dispărută şi ea după o scurtă funcţionare. Existenţa tipografiei permite “Junimii”
publicarea, începând din 1867, a unei reviste: Convorbiri literare, puse de la început sub
conducerea lui Iacob Negruzzi. Această publicaţie se va bucura de cel mai înalt
prestigiu în istoria literaturii române. Ea a impus, încă de la apariţie, o direcţie nouă,
modernă, întregii noastre culturi, definindu-se prin spiritul ei etic şi sentimentul valorii
estetice. Înca de la începuturile ei, mişcată de conştiinţa primelor nevoi ale culturii
româneşti în acel moment, “Junimea” abordează problema ortografiei româneşti, foarte
acută în epoca trecerii de la întrebuinţarea alfabetului chirilic la cel latin.

În şedinţe însufleţite, ţinute de obicei în casa lui Vasile Pogor sau acasă la Titu
Maiorescu şi dominate de personalitatea plină de prestigiu a acestuia din urmă, se
discută probleme de ortografie şi limbă, se recitesc poeţii români în vederea unei
antologii şi se compun sumarele revistei, uneori în hazul general pentru producţiile care
trebuiau respinse.

Convorbiri literare păstrează în cea mai mare parte urma activităţii “Junimea”, şi
lectura atentă a revistei permite refacerea vieţii renumitei grupări literare şi a etapelor pe
care le-a străbătut.

Mentorul Junimii, Titu Maiorecu, se detaşează prin publicarea mai multor studii şi
cercetări, pe baza cărora se structurează principiile filosofice şi estetice ale culturii
române. Dintre acestea amintim:

• Despre scrierea limbii romane (1866)

• cercetare critica asupra prozei romane de la 1867 (1867)

• Directia noua in poezia si proza romana (1872)

• Neologismele (1881)

• Comediile d-lui I.L.Caragiale (1885)

Ideile, privind procesul de desăvârşire a limbii române literare, emise de Titu


Maiorescu, sunt larg receptate, încăt, în anii 1880-1881, Academia Română îşi
însuşeşte aceste principii, contribuind astfel, în mod efectiv, la unificarea limbii române
moderne.

În celelalte lucrări, Maiorescu fundamentează teoretic conceptele estetice şi direcţiile


criticii literare. Pornind de la estetica lui Hegel, în lucrarea O cercetare critică asupra
poeziei române, el conchide că „frumosul este ideea manifestată în materie sensibilă“,
de unde artele se diferenţiază între ele, pornind de la materialul prin care se
concretizează ideea. Muzica, de pildă, se bazează pe sonuri, în timp ce sculptura se
reflectă prin piatră, lemn sau alte materiale.
Realizând, într-un anume fel, deosebirea dintre forma şi fondul operei literare,
Maiorescu stabileşte, pentru prima oară conceptele: „condiţia materială“ şi „condiţia
ideală“ a poeziei, demonstrând că, nu cuvintele, în cazul literaturii, reprezintă materialul
ei, ci imaginile ce se nasc în mintea noastră cu ajutorul lor.
PROZATORII "JUNIMEI"

TITU MAIORESCU

Însemnările contribuţiei lui Titu Maiorescu în ordinea artei literare nu este cu


nimic mai prejos de aceea pe care el a obţinut-o în atâtea alte domenii ale culturii
naţionale. Sunt câteva orientări stilistice care devin imposibile îndată ce, după 1867,
Maiorescu publică primele sale studii critice. Este adevărat că aceste studii privesc în
primul rând poezia lirică, înjosită în mai multe opere contemporane şi a cărei îndrumare
i se părea criticului mai urgentă.

În Beţia de cuvinte, Maiorescu ne indică cu toată siguranţa neajunsul pe care unii


din scriitorii timpului, moştenindu-l de la retorismul înaintaş, îl perpetuau în ignorarea
nolior cerinţe ale momentului. Beţia de cuvinte este forma epigonică şi degenerată a
retoricii. Ocupându-se astfel de elucurbaţiile stilistice ale unui Pantazi Ghica, Maiorescu
are ocazia să noteze: "În fatazia de-sale cea învăpăiată adjectivele înoată cu grămadă,
şi d-sa pescuieşte cînd pe unul , cînd pe altul şi-l aruncă fără alegere în braţele vreunui
substantiv. Folosul acestei procedări literare este că poţi petrece timpul cu variaţii
asupra aceleiaşi teme, cu combinări şi permutări în marginea numărului de cuvinte
date. Înţelesul rămâne acelaşi şi uneori fraza câştigă " ("Beţia de cuvinte", 1873, "Critice
I”, p.235). Procedeul semnalat este renumita "amplificare", punctul principal în tehnica
stilistică a retoricei. Altădată, mai târziu, când în Oratori, retori şi limbuţi (1902), criticul
caracterizează pe unul din vorbitorii vremii, el îşi dă bine seama că are de-a face cu o
prelungire degenerată a retoricei clasice. În locul acestor manevre oratorice, Maiorescu
ar fi preferat "exactitatea şi sinceritatea discursului".

Aceste ieşiri critice, oarecum întâmplătoare, definesc bine rolul lui Maiorescu în
dezvoltarea prozei literare. Prin el şi după el retorismul paşoptist devine o categorie
stilistică imposibilă. În răsturnarea de criterii pe care Maiorescu o provoacă se îngroapă
reputaţia literară a lui Heliade. Scriitorul sobru şi demn, care a fost şi unul dintre cei mai
însemnaţi vorbitori ai timpului său, nu se ridică atât împotriva retoricei, cât şi împotriva
degenerării ei caricaturale, făcută din ostentaţie şi intemperanţa verbală.

În atelierul oratoriei găseşte Maiorescu mijloacele sale stilistice de căpetenie.


Desigur, Maiorescu nu este un scriitor cu imaginaţia vie, cu paleta încărcată de culoare,
deşi pe-alocuri, comparaţiile şi metaforele joacă un rol oarecare în scrisul său.
Farmecul literar al operelor lui maiorescu provine din scurtimea sugestivă, din
pregnanţa formulărilor sale. Maiorescu este în proza românească descoperitorul
conciziunii lapidare. Scriitorul trecuse prin buna şcoală a literaturii şi limbii latine, în care
va lăuda mai târziu "brevietatea lapidară, vigoarea şi energia stilului" cioplit parcă în
granit. Caracterul sentenţios al prozei maioresciene este incontestabil. Expunerea sa se
opreşte din când în când pentru a lua forma maximei şi apoftegamei.

Nenumărate sunt sentinţele lapidare în scrisul lui Maiorescu. Astfel, vorbind


despre linguşirea care înconjoară adeseori operele cele mai mediocre, Maiorescu îşi
concentrează în formulă izbitoare cugetarea sa: "Corul de apologişti în cantitatea lui stă
în proporţie inversă cu valoarea dinlăuntru a obiectului lăudat, şi soarta prea blândă
fiindcă a rezervat nulităţilor despretul uitării în viitor, le mângâie cu parfumul ieftin al
linguşirilor majorităţii contimporane".

Comparaţiile şi imaginile care apar pe alocuri sub condeiul lui Maiorescu, nu se


ivesc însă, ca să spunem aşa, cu o finalitate proprie, adică pentru plăcerea scriitorului
de a zugrăvi prin cuvinte şi de a evoca realitatea sensibilă. Imaginile maioresciene au
fost totdeauna o funcţiune practică şi retorică; ele sunt mijloace în serviciul lucrării de
comunicare a ideilor. Ele intervin în anumite momente caracteristice ale vorbirii, pentru
a sprijini pe cale intuitivă raţionamentul şi pentru a smulge şi aprobarea acelora pe care
expunerea abstractă de până atunci nu i-ar fi convins încă.

În planul imaginaţiei maioresciene, trebuiesc amintite şi acele câteva portrete în


care trăsătura fizică sprijină caracterizarea morală. De exemplu, iată-l pe Leon
Negruzzi; "înalt la statură, lat la faţă şi la piept, cu umbletul balansat ca al marinarilor, cu
gestul larg şi cu rîsul zgomotos al temperamentului sanguinic, era mai întîi de toate un
om bun la inimă, milos, cinstit şi vesel până la uşurinţă".

Oricât ar fi funcţionat pe-alocuri fantazia lui Maiorescu, darurile lui scriitoriceşti


trebuiesc căutate cu precădere pe alte tărâmuri decât ale imaginii. Una din uneltele
artistice pe care le-a mânuit mai bine Maiorescu şi aceea care i-a asigurat mai multe
succese este, fără îndoială, ironia lui. Să spunem îndată că ironia maioresciană este
altceva decât amarnicul sarcasm al lui Heliade, altceva decât humorul mai degrabă
blând al lui C. Negruzzi şi Ion Ghica, Râsul lui Maiorescu este tăios, dar demn. Este
reacţia unui om care priveşte de sus pe adversari, inveselindu-se pe seama lor, dar fără
să depăşească vreodată nivelul acelei urbanităţi în care se ghiceşte preocuparea
omului de a se respecta mai întâi pe sine. Cum procedează ironia maioresciană?
Speculând mai întâi comicul reducerii la absurd, ca atunci când în Poezia română
transformă în proză unele din versurile contemporanilor săi, pentru a evidenţia mai bine
absurditatea hilarianta a imaginilor cuprinse în ele.Alteori, ironia maioresciană
procedează prin micşorare, prin bagatelizare.

De fapt, veselia maioresciană nu urcă niciodată până la nivelul exuberanţei. Ea


opune mai degrabă măsura ei exceselor de atâtea feluri ale contemporanilor.

EDIŢIA MAIORESCU

Într-una din operele sale binecunoscute Paul Cornea vorbeşte despre Titu
Maiorescu.

Nu e nevoie să fim experţi pentru a înţelege că hotărârea lui Maiorescu de a


întocmi o ediţie a poeziilor lui Eminescu nu fusese luată nici in pripă, nici la
întâmplare.Criticul nu era omul care să-şi pună în joc numele si prestigiul fără
încredinţarea că ceea ce face e profund necesar.De n-ar fi fost aşa,i-ar fi venit foarte
uşor să găsească un apropiat sau un discipol căruia să-i dea sarcina de a scoate
volumul.Faptul că, deşi suprasolicitat,supus celor mai diverse hărţuieli şi presiuni, şi-a
impus cu dezinteresare o muncă ingrată şi aparent de subsidiar,neremunerată, e o
dovadă că-i atribuia o valoare excepţională:voia să-l servească pe tânărul prieten lovit
de un destin nenorocos,servind, în acelaşi timp,cultura română;intuia însă deopotrivă
că-şi serveşte sieşi, prin legarea pe veci a numelui de al poetului genial. Iar o dată
angajat în săvârşirea faptei de înaltă cuviinţă, Maiorescu era ultimul care să lase
lucrurile în voie, contând pe improvizaţie ori pe favoarea zeilor. Ediţia sa, ieşită de sub
tipar in decembrie 1883/1884, nu e deloc alcătuită, cum işi închipuie poate profanul, din
simpla punere cap la cap a poeziilor eminesciene publicate în ‘’Convorbiri’’. Ea
constituie rodul unei elaborări bine gândite şi al unui efort laborios.

În momentul în care volumul apărea la Socec, Eminescu se afla internat într-un


sanatoriu din Austria. Semnalând faptul într-o concisă prefaţă, editorul atrăgea atenţia
că din această pricină poeziile nu fuseseră revizuite, aşa cum autorul ‘’avea de gând să
facă’’, ‘’cel puţin’’ în ce priveşte bucăţile mai vechi. Dacă totuşi Maiorescu se hotărâse
să publice aceste poezii ‘’mai vechi’’ fără îndreptări, ‘’aşa cum se găsesc’’,era dintr-un
‘’simţământ de datorie literară’’. Acum, că poetul era bolnav, se impunea ca scrierile lui
să devină accesibile, de vreme ce în întregul lor le întrupau ‘’adânca simţire’’ şi ‘’cele
mai înalte gândiri într-o frumuseţe de forme, subt al cărei farmec limba româna pare a
primi o nouă viaţă’’.

Calificativul de ‘’începător’’ avea însă pentru Maiorescu un caracter restrictiv. În


adevăr, titlurile citate de el cuprind numai poezii apărute în ‘’Convorbiri literare’’, situate
între 1870 (Venere şi Madonă) şi 1879 (Rug ăciunea unui dac). Compunerile anterioare,
începând cu ‘’La mormântul lui Aron Pumnul’’ şi continuând cu 12 poezii publicate între
1866-1869 în ‘’Familia’’ lui Iosif Vulcan le considera mai puţin decât ‘’ începătoare’’,
probabil, după expresia lui Ibrăileanu, drept ‘’exerciţii de şcoală’’. ‘’ În aceste poezii de
adolescenţă Eminescu încă nu este el. Aceste poezii nu numai că sunt mult mai slabe
decât cele de la ‘’Venere şi Madonă’’ încoace, dar nici nu sunt ‘’eminesciene’’, nici ca
fond, nici ca formă’’.

Fireşte, astăzi opinia s-a schimbat, nu în sensul că n-am recunoaşte existenţa


unor distorsiuni ori denivelări în scrierile debutului, ci fiindcă regăsim şi aici, ca
pretutindeni, intensitatea trăirii, fulguraţiile inspiraţiei, voinţa de a sfărâma canoanele
unui limbaj căzut în rutină. Totuşi, în contextul vremii, când contestările de rea-credinţă
şi criticile mioape la adresa lui Eminescu erau departe de a se fi lămurit, decizia lui
Maiorescu de a alege din operă piesele cele mai reuşite, spre a oferi imaginea unui
poet clasic, în deplina putere a cuvântului, devine comprehensibilă, chiar dacă nu o
aprobăm.

Foarte semnificativ e că editorul adaugă celor 38 poezii apărute în ‘’Convorbiri


literare’’ şi celor 6 publicate în ‘’Familia’’, 17 poezii inedite ‘’aflate pe la particulari’’, în
fapt deţinute în totul sau în parte de criticul însuşi. Aproape toate aceste bucăţi sunt
capodopere: ‘’Oda’’, ‘’Glossa’’, ‘’Mai am un singur dor’’, ‘’Ce te legeni codrule’’, ‘’S-a
stins viaţa falnicei Veneţii’’, ‘’Criticilor mei’’, ‘’Trecut-au anii’’ etc. Prin pondere, îndeosebi
prin calitate, ele îi conferă volumului un preţ inestimabil. În ediţiile următoare, Maiorescu
îşi va continua operaţia de recuperare a ineditelor eminesciene: astfel, ed. a III-a (1888)
include ‘’La steaua’’, ‘’De ce nu-mi vii’’ şi ‘’Kamadeva’’; ed. a V-a (1890) – ‘’Diana’’,
‘’Sara pe deal’’, ‘’Oricâte stele’’, ‘’Dalila’’; ed. a VI-a (1892) cuprinde înca 5 poezii: ‘’Nu
mă-nţelegi’’, ‘’Pe un album, între păsări’’, ‘’Fragment’’, ‘’Rugăciune’’; totalul atinge 73
poezii.

Cu totul remarcabilă în ediţia Maiorescu e organizarea materiei. Criticul se


străduise în acest sens şi socotea că modul de întocmire a sumarului contribuia la
impresia puternică lăsată de volum. Fapt e că materialul nu e ordonat nici cronologic,
nici tematic, ci pus în scenă mult mai subtil.

Aspectul cel mai vulnerabil al ediţiei Maiorescu îl constituie ceea ce numim azi
‘’stabilirea textului’’. Deşi criticul işi dăduse o mare silinţă, nelimitându-se să copieze pur
şi simplu poeziile apărute în ‘’Convorbiri’’ sau ‘’Familia’’, ci căutând, în măsura
posibilului să le colaţioneze cu manuscrisele şi cu toate că pierduse mult timp cu
corectarea şpalturilor, ediţia sa conţine un număr relativ însemnat de greşeli (cca. 260
după semnalările specialiştilor). Trebuie remarcat că spre sfârşitul secolului trecut
regulile editării critice erau la noi de-abia aproximate: domnea candoarea, prin urmare
indulgenta şi incuria. Apoi, o serie de greşeli din mulţimea mai sus mentionată sunt
derizorii - se înţelege din unghiul cititorului de rând, nu al eminescologilor, pentru care şi
o literă, deplasată din loc şi îndreptată de oricine tacit, reprezintă un scandal.
Nu rămâne mai puţin adevărat că ediţia Maiorescu e gravată de o serie de erori
care nu sunt minore, n-au fost niciodată îndreptate de critic şi nu pot fi explicate doar
prin carenţa ştiinţei tehnologice a epocii. O ipoteză ce pare probabilă e că asemenea
tuturor oamenilor foarte inteligenţi şi cu personalitate puternică, Maiorescu era un prost
corector; antrenat de lectură, desprins să caute tiparul sintetic al ideii sub pulverizarea
formelor, el anticipa sensurile, ghicind ce trebuia ‘’citit’’, fără să distingă totdeauna ce
era realmente ‘’scris’’. În plus, se pune întrebarea dacă, în afara erorilor involuntare,
criticul n-a comis şi altele, de o natură deliberate. Este vorba de posibile imixtiuni în
textul eminescian, la intervenţii autoritare, motivate de dorinţa de a corija nu
transcrierea, ci însăşi scrierea poetului.

Chestiunea a stârnit controverse, în special cu privire la ‘’Luceafărul’’. Dar şi cele


6 poezii apărute întâi în ‘’Familia’’ se înfăţişează diferit în ediţia Maiorescu. Dacă
Maiorescu ar fi posedat o versiune a ‘’Luceafărului’’ modificată de poet atunci
‘’Convoribirile’’ ar fi reprodus-o, în loc s-o preia pe cea din Almanahul ‘’României June’’.
Reluând cu acribie problema, într-un cadru mai larg şi urmărind toate implicaţiile tezelor
în conflict, Petru Creţia a ajuns la rându-i la concluzia că Maiorescu trebuie exonerat de
învinuirea suprimării celor 4 strofe (modificarea Luceafărului prin eliminarea a 4 strofe:
72,82,83,84).

Nu e deci de crezut că Maiorescu a introdus modificări pentru care nu avea


cauţiune: el a schimbat litere ori cuvinte fiindcă nu le-a inţeles, în alte cazuri a greşit fără
voie; e insă extrem de improbabil că şi-ar fi permis să adauge ori să taie, exersându-şi
magisteriul asupra unui autor de talia lui Eminescu, autor care, pe deasupra, nici nu
putea riposta. Singurul său demers arbitrar pare a consta în înlocuirea titlului de
‘’Scrisori’ prin cel de ‘’Satire’’. În rest, i se pot reproşa erori, nu însă infidelităţi.

Şi tocmai pentru că erorile au grevat în decursul anilor uzul ediţiei Maiorescu,


iniţiativa de a-i adăuga ‘’noului tiraj’’ un capitol final de îndreptări pare binevenită.

Să abordăm acum un alt aspect:ecoul public al primei ediţii.Toate datele


concordă în a consemna un succes fulgerător,de întinse repercusiuni.Criticul însuşi işi
informa sora,Emilia Humpel,că din cele 1000 exemplare tipărite se vânduseră în patru
săptămâni 556 – ‘’un adevărat record’’. Tot el îl vestea pe Eminescu, aflat într-o fază,
din păcate trecătoare, de remisiune, că editorul Socec e ‘’uimit’’ de scurgerea rapidă a
tirajului. ‘’De pe acum – îl avertiza Maiorescu, într-o scrisoare din 10 februarie 1884,
admirabilă prin delicateţe si tact – de pe acum trebuie să te grăbeşti la ediţia a doua,
care va fi reclamată pe la toamnă’’.Şi adaugă: ‘’Poeziile d-tale, până acum îngropate în
Convorbiri, sunt astăzi citite de toate cocoanele de la Palat până în mahala la Tirchileşti,
şi la întoarcerea în Ţară te vei trezi cel mai popular scriitor al Românilor’’.

Aşa şi era. Răspunzând cererii presante şi în continuă creştere, Maiorescu va


continua să scoată noi ediţii din nenorocire fără concursul poetului, măcinat de boală. O
va face şi după moartea lui Eminescu, încercând să suplimenteze materia volumului din
1883 şi să-i înlăture greşelile. Ultima ediţie apărută în timpul vieţii sale, a 11-a, în 1913,
anunţă că s-a ajuns la 14.000 exemplare. Între timp, se iviseră şi alţi editori: V.G.
Mortun (1890), A.D. Xenopol (o ediţie în 1893 şi alte două fără indicarea anului). Matei
Eminescu, I. Săndulescu (1908), I. Scurtu (o ediţie în 1908 şi alte 4 ulterior, dintre care
două sub titlul ‘’Lumină de lună’’, la care se gândise cândva Eminescu) etc. După o
estimare aproximativă, tirajul total al ediţiilor apărute până la 1913 se situează între
36.000 şi 40.000 exemplare. Cifra e fără de precedent în analele literaturii române şi
totuşi rămâne modestă, foarte modestă în raport cu ceea ce avea să aducă viitorul.
Pentru a evoca acest ‘’viitor’’ editorial, pe care l-am lăsat astăzi îndărăt, voi da o
singură informaţie: de la prima apariţie editorială şi până la sfârşitul anului 1988 s-au
tipărit nu mai puţin decât 570 de ediţii române şi străine ale operei lui Eminescu.

Nici una dintre ediţiile acestea, realizate cu mai multă sau mai puţină pricepere,
deşi pătrunse de o aceeaşi fervoare admirativă, nici măcar integrala iniţiată de
Perpessicius, n-a mai avut, n-a mai putut avea un impact asemănător ediţiei Maiorescu.
Aceasta l-a impus pe Eminescu drept cel mai mare poet al românilor.

Căci în pofida deshumării postumelor şi a emergenţei poetului uranic, abisal,


orfic cu proiecte ciclopice, mitologii răvăşite, cu exuberanţe si eufonii ale colosalului,
Eminescu trăieşte în conştiinţa multor contemporani ca o expresie a lirismului pur, a
unui clasicism care- şi domină melancoliile selenare şi conştiinţa tragică prin armonia
cântecului şi ‘’catharsis’’-ul distanţei contemplative.
Titu Maiorescu
MIHAI EMINESCU

Biografie

S-a născut în Ipoteşti sau în apropiere,la Botoşani pe 15 ianuarie 1850.


Copilăria şi-a petrecut-o la Ipoteşti unde se cufunda în vreun bordei la o babă ,ori
cutreiera pădurile cu o carte în mână şi vreo doi-trei covrigei,dormind pe malul apelor
(ex: poezia ”Fiind băiet păduri cutreiram” ).Învăţătura a început-o la Cernăuţi,în gazdă la
Aron Pumnul,profesorul său de română,vreme când trimite primele versuri la ”Familia”
lui Iosif Vulcan(Oradea),care îl prezintă cu laude in numărul din 9 martie 1866
,schimbându-i numele în Eminescu din acela de Eminovici. De aici fuge cu trupa de
teatru a lui Tardini –Vlădicesu,care dădea reprezentaţii acolo pentru întâia oară.După
moartea lui Aron Pumnul,căruia îi dedică o poezie,pleacă pe jos spre Ardeal trecând
prin Blaj căruia îi zise: ”Te salut din inimă Roma-mică.”Îţi mulţumec Dumnezeule că m-
ai ajutat s-o pot vedea”.După un timp,în care lucra ca sufleur la trupa lui Iorgu Caragiale
şi a lui Pascali, îl prinde tatăl său şi il trimite la studii la Viena,la universitate ,când îl
cunoscu pe Slavici.De aici se întoarce şi îi vizitează pe junimişti ,care i-au dat o bursă
să plece la studii la Belin. Se întoarce în ţara unde a avut mai multe ocupaţii: director al
bibliotecii centrale, revizor şcolar pe judeţele Vaslui şi Iaşi,când îl cunoşte pe Creangă,
apoi redactor la Timpul. De acum înainte boala va înainta necruţătoare iar în iunie 1883
îl cuprinde nebunia. Maiorescu pe toată această periodă tristă s-a purtat
admirabil,deoarece prin grija şi ajutorul lui a fost internat în mai multe rânduri ,însă în
zorii zilei de 15 iunie 1889 moare de o criză cardiacă şi a fost înmormântat în cimitirul
Bellu,între un tei şi un brad.
Stilul

Poetul Eminescu a pus în umbră pe prozator. Făt-Frumos din lacrimă ,


Sramanul Dionis, Cezara, Geniu pustiu au fost de cele mai multe ori citite cu interesul
de a se vedea cum unele din motivele sau mijloacele lirismului eminescian se prepară
sau se regăsesc în ele, cu interesul adică pe care l-am încerca pătrunzând în
laboratorul unui alhimist. Miracolul eminescian putea fi contemplat aici în schiţa lui
premergătoare şi în mecanismul lui demontat. Proza lui Eminescu merită însă a fi citită
pentru ea însăşi. Câteva din frumuseţile cele mai de seamă ale artei româneşti de-a
povesti au căzut din condeiul poetului. Valori noi îşi află aici începutul drumului lor prin
lume.

Eminescu este un povestitor fantastic, căruia i se impune nu observarea


realităţii, ci recompunerea ei vizionară, grea de semnificaţii adânci. Nimeni înaintea lui
Eminescu şi nimeni după el n-a reuşit mai bine în acea pictură fantastică a realităţii,
care aminteşte arta unui William Blake. Iată un apus de soare: "Departe, munţii cu
fruntea încununată de codri, cu poalele pierdute în văi cu izvoare aleb. Nouri mari,
rotunzi şi plini pare-ce de vijelie, treceau pe cerul adânc-albastru; prin ei munţii ridicau
adâncuri şi coste-n risipă, stanuri negre şi trunchete despicau pe ici, pe colo, negurile, şi
un brad se înalţă singur şi detunat pe-un vârf de munte în faţa soarelui ce apunea.
Când soarele intră în nouri, ei părură roşii şi vineţi. tiviţi cu aur ce lumina dinapoia lor".
Craracterul fantastic şi vizionar al aceste descripţii provine din abundenţa ei fastuoasă,
din arhitectonică ei barocă, din coloarea revărsată peste ea cu profunzime, din
simbolurile care îi dau adâncimea unei vieţi morale.

Observaţia este adevărată şi pentru portretele eminesciene. Iată-l pe acela a lui


Dionis: "Faţa era de acea dulceaţă vânată, albă ca şi marmura în umbră, cam trasă fără
a fi uscată, şi ochii tăiaţi în forma migdalei erau de acea intensivă voluptate, pe care o
are catifeaua neagra". Pictorul expresiunii coboară în adâncimile psihologice ale eroului
său unde găseşte aplecarea spre voluptarea intensă unită cu inocenţa copilărească.

Pictorul vieţii morale găseşte unul din mijloacele sale cele mai potrivite în
întrebuinţarea pe care o dă epitetului. Epitetele eminesciene apar mai întotdeauna în
grupe de trei şi într-un amestec caracteristic al epitetului sensibil cu cel moral, ca şi cum
ele ar aparţine de drept aceluiaşi plan.

Tot ca mijloc al interiorizării tablourilor şi descrierilor apar în proza lui Eminescu


comparaţiile morale, adică acele care ilustrează şi întăresc o trăsătură văzută, printr-
una spirituală. Când n-avem de-a face cu comparaţii morale, Eminescu ne oferă unele
dintr-o categorie care, departe de a spori gradul de sensibilitate a viziunilor sale, le
împuţinează mai degrabă consistenţa lor materială, promovându-le către fantomatic şi
diafanitate. Dar în timp ce sacde consistenţa materială a aspectelor văzute, creşte
expresia stărilor de intensitate şi adâncime morală. Împrejurarea poate fi obsrevata
chiar în vocabularul scriitorului, care face un uz neîngrădit de termeni, apăruţi cu mare
frecvenţă mai întâi în paginile lui.

Privind lumea, mai cu seamă sub aspectul expresiei ei morale, şi pe oameni, în


stratul stărilor lor de adâncime şi intensitate, Eminescu nu putea fi un pictor al realităţii.
Ceea ce realismul a pierdut în el, a câştigat însă fantazia avântată, meşteră a zugrăvi
ficţiunea eterocosmica, peisajul transcendent.

Legătura care uneşte pe scriitorii "Junimei" provine nu numai din barajul pe care
ei îl opun retorismului mai vechi, dar şi din contactul pe care îl stabilesc cu viaţa, cu
limba şi cu inspiraţia populară. Necesitatea acestui contact, afirmată în principiu de Titu
Maiorescu, este ilustrată de fiecare di scriitorii "Junimei", cu diferenţe apreciabile. Poate
că nu există alt mijloc mai bun de a învedera aceste diferenţe, decât înfăţişarea modului
în care ei tratează materia obştească a unu basm popular.

Caracterizarea mijloacelor lui Eminescu n-ar fi cât de cât completă, dacă n-am
vorbi şi despre ironia lui romantică, adică acea aplecare de a lua în râs lururile sau
gândurile în faţa cărora se opreşte mai întâi cu gravitate; un joc obişnuit al Demiurgului
romantic, care manifestă cu această atitudine libertatea lui neîngrădită, puterea lui
suverană în acţiunea de a crea şi de a distruge. Pentru ilustrarea ironiei romantice a lui
Eminescu, exemplele cele mai bune sunt de căutat în acele pagini ale Sărmanului
Dionis, unde după adâncile reflecţii iniţiale asupra idealităţii spaţiului şi timpului,
urmează două pagini în stil realist, cu descrierea noroioaselor străzi, ale oraşului,
întretăiate de accentele de ironie menite să umilească adâncile gânduri de mai înainte.
Mihai Eminescu
ION CREANGĂ

Biografia

Data naşterii este incertă existând acte oficiale contrazicătoare.Cea de 1 martie


1837 pe care o alege scriitorul însuşi trebuie încă păstrată.Copilăria şi-o petrece în satul
natal,Humuleşti,unde îşi începe învăţătura,apoi la Broşteni. La insistenţele mamei
merge la fabrica de popi din Fălticeni,unde se înscrie ca fiind Ion Creangă după numele
din partea mamei nu al tatălui de Ştefănescu.Merge mai departe la Socola de unde
este hirotonisit diacon,după ce se însoară,dar se ceartă cu socrul său,îşi tunde pletele
spunând că-i cald vara cu ele,mergea la teatru,tragea cu puşca după ciorile de pe turla
bisericii şi astfel este dat în judecată şi dezbrăcat de hainele diaconeşti la care nu ţinea
prea mult. Mai departe va fi profesor,când se întâlneşte cu Eminescu,revizor şcolar
atunci,care îl pune în legătură cu Junimea. Aici îşi citeşte operele făcând mult haz.Se
leagă o strânsă prietenie între el şi Eminescu,pe care îl găzduieşte în bojdeuca lui,însă
împrejurările îi desparte,boala lui Eminescu,iar Creangă se îmbolnăveşte şi el de
epilepsie şi la 31 decembrie 1889 moare.
Stilul

Cititorul lui Creangă este mai întâi izbit de mulţimea mijloacelor tipice ale prozei
sale. O mare parte din energia expresivă a graiului nostru a fot pusă la contribuţie în
paginile Amintirilor, ale Povestirilor, ale Anecdotelor. Imaginile, metaforele, copmaratiile
lui Creangă sunt proverbe sau ziceri tipice ale poporului, expresii scoase din marele
rezervor al limbii. S-au întocmit glosare ale lui Creangă. S-ar putea alcătui şi bogatul
inventar al zicerilor sale tipice, cu indicaţia izvorului lor folcloric şi al ariei lor de
răspândire, o lucrare prin care ne-am putea de mai exact seamă de partea poporului
care vorbeşte prin Creangă, atunci când sub pana sa apar expresiile: "înaintată la
învăţătura până la genunchiul broaştei; s-a dus unde i-a fost scris; tot îs mai aproape
dinţii decât părinţii; îi plin de noroc ca broasca de păr; biserica-i inima omului , ce ţi-i
scris în frunte ţi-i pus; las-o moartă-n păpuşoi; mă lasă cu pielea goală în baltă" etc. Cu
toateacestea, cine ar vedea în paginile lui Creangă o simplă culegere folclorică sau un
medium întâmplător, prin care se rosteşte fantazia lingvistică a poporului, ar comite una
din cele mai grave erori ale judecăţii literare. Zicerile tipice sunt în Creangă mijloacele
uni artist individual. Prin ele ne vorbeşte un om al poporului, dar nu un exemplar
impersonal şi anonim. Mulţimea expresiilor tipice în scrisul lui Creangă zugrăveşte o
natură rustică şi jovială, un stilist abundent, folosind formele oralităţii.

Problema stilistică pe care o impune proză lui Creangă constă din izolarea
mijloacelor ei individuale, mai uşor de trecut cu vederea la el, tocmai din pricina
numeroaselor elemente generale pe care le foloseşte. Toate acestea decurg din
înşiruirea precumpănitoare a artei sale orale, făcută mai mult pentru a fi ascultată,
decât absorbită cu ochii în paginile unei cărţi. Pentru a ilustra oralitatea artei lui
Creangă, analizei i se impun mai întâi formele graiului viu. Prin astfel de mijloace,
Creangă restituie povestirea funcţiei ei estetice primitive, care este de a se adresa nu
unor cititori, ci unui auditor, capabil a fi cucerit prin toate elementele de sugestie ale
graiului viu, cu tot ce poate transmite aceasta peste înţelesul abstract al lucrurilor
comunicate.

Orală este la Creangă şi plăcerea pentru cuvinte, înşirate uneori în lungi


enumerări fără alt scop, decât acel artistic al defilării lor cu atâtea fizionomii variate.
Orală este, în sfârşit, frumoasa cadenţă, mai puţin observată, a perioadei crengiste, în
care scriitorul ne oferă unul din exemplele cele mai interesante ale artei rafinate. Aceste
perioade se pot descompune în unităţi ritmice mai lungi sau mai scurte, a căror
alternanţă alcătuieşte un tablou plin de o armonie opulentă şi variată.

Artistul se vădeşte în Creangă nu numai prin puternicul lui simţ muzical care îl
făcea să-şi citească tare frazele, pentru a le proba în ritmul şi sonoritatea lor, dar şi prin
puterea vie cu care îşi reprezintă scenele văzute. Darurile muzicale ale lui Creangă, de
la oralitatea lui bogată în inflexiuni până la armonia perioadelor sale, a fost de altfel
observată mai târziu, ca un efect al transformării conceptului poeziei, centrat acuma mai
cu seamă în jurul valorilor acustice ale cuvântului. Primii comentatori ai lui Creangă au
fost atenţi mai mult la puterea lui de a-şi reprezenta vizual oamenii şi lucrurile.

Adevărul este însă că Ion Creangă nu este un descriptiv colorat, în felul lui
Alecsandri. Peisajul este ca şi inexistent în paginile lui. Abia dacă putem spicui în
notaţiile Amintirilor viziunea Cetăţii Neamţului. Epitetul lui Creangă întotdeauna general
şi valoarea picturilor lui nu trebuie căutată în vrăjirea aspectelor strict individuale ale
lucrurilor şi oamenilor, cât în evocarea scenelor de mişcare, în care fraza musculoasă,
bogată în verbe, operează adevărate minuni.

Unic prin geniul lui oral, Creangă apare, prin neasemănata lui putere de a
evoca viaţa, un scriitor prezentat tipic al "Junimei", prin acea vigoare a cunostiintei
artistice care îl uneşte aşa de strâns cu Maiorescu şi cu Eminescu, bucuroşi din primul
moment a fi ghicit în el o conştiinţă înrudită.
Ion Creangă
IOAN SLAVICI

Biografie

Născut la 7 ianuarie 1848 ,cu numele adevărat Ioan Sârbu,în satul Siria(lângă
Arad),era fiul unui cojocar. Şi-a făcut studiile primare la Arad şi Timişoara,după care
pleacă la Viena unde îl cunoaşte pe Eminescu şi prin el lucrurile româneşti, căci după
cum mărturiseşte chiar el se complăcea bine cu comunitatea maghiară şi se înstrăinase
de cea română căreia nu-i cunoştea nici “trecutul nici literatura”,astfel încât a combătut
acţiunea de eliberare a Ardealului,iar când se înfăptui unirea spuse că rău făcuse ce s-a
făcut şi Călinescu a afirmat că “moartea izbăvi opera de om”.Eminescu îl pune în
legătură cu “Convorbiri literare” în 1871 când debutează cu comedia “Fata de birău”
,însă vocaţia lui este de prozator şi se va concretiza în 1881 cu volumul Novele din
popor,moment de seamă în evoluţia prozei româneşti.

Între timp , poposeşte la Iaşi pentru scurtă vreme (1874), apoi vine la Bucureşti,
unde este secretar al unei comisii de documente istorice (colecţia Hurmuzachi),
profesor la Liceul “Matei Basarab” şi redactor la “Timpul”(coleg de redacţie cu Eminescu
şi Caragiale între 1877-1881). În 1882 este ales membru corespondent al Academiei,
secţia istorică.
În 1884 se stabileşte la Sibiu. Întemeiază ziarul “Tribuna”, fiind un jurnalist de rară
fecunditate. Aici îndruma primii paşi în literatură şi înlesneşte debutul poetului George
Cosbuc.
Din 1890 revine în Bucureşti. Lucrează în învăţământ, editează ziare şi reviste
(“Vatra” împreună cu Caragiale şi Cosbuc), publică volume de nuvele şi romane,
precum şi volume cu caracter memoralistic.
Moare la 17 august 1925 în casa fiicei sale, Lavinia, din Crucea de Jos, Panciu. E
înmormântat la schitul Brazi din Panciu.
Stilul

Ioan Slavici introduce oralitatea populară în scrierile sale înaintea lui Creangă. În
Popa Tanda, care apare în 1874, prin urmare cu un an mai înainte de Soacra cu trei
nurori, prima povestire a lui Creangă, şi cu şapte ani mai devreme decât Amintirile
aceluiaşi, întâmpinăm formele orale şi zicerile tipice care alcătuiesc pecetea stilistică a
povestitorului moldovean. Pentru desăvârşita stăpânire a acestei stilistice, îi lipseşte lui
Slavici jovialitatea şi verva lui Creangă. El întrebuinţează de altfel oralitatea populară nu
ca un mijloc permanent al manifestării sale, ci ca un instrument în vederea picturii
mediului rural. Astfel, chiar în cuprinsul nuvelei Popa Tanda, când, după ce evocase
împrejurările din Saraceni, ajunge să împingă în primul plan al povestirii pe preotul
însuşi, istorisirea continuă din punctul acestuia de vedere şi cu mijloacele stilistice ale
unei adevărate predice preoţeşti; "Sfânta Scriptură ne învăţa, că întocmai precum
plugarul trăieşte din rodul muncii sale, şi păstorul sufletesc, care slujeşte altarului din
slujba sa, de pe altar să trăiască. Şi părintele Trandafir şi într-asta era credincios către
sfânta învăţătura; el totdeauna a lucrat numai pentru povăţuirea sufletească a
poporenilor săi, aşteptând ca aceştia, drept răsplată, să se îngrijească de traiul lui zilnic"
etc. Este în aceasata varietate a tonului o dovadă de plasticitate pe care trebuie să i-o
recunoaştem cu toată hotărârea lui Slavici.

Ceea ce apare nou şi fără asemănare în epoca începuturilor lui este analiza
psihologică pe care Slavici o practică într-un limbaj abstract. Rareori se ridică Slavici
peste cenuşiul acestui limbaj şi atâtea alte expresii din aceeaşi categorie uzată, câte se
pot spicui în paginile sale. Dar cu aceste mijloace sărace izbuteşte să dea personajelor
lui o viaţă interioară, surprinsă într-o adâncime care nu-l ispitise niciodată pe Creangă.
Povestitorul vede oamenii lui dinlăuntru, în sentimentele sau în crizele lor morale, ba
chiar în procesele lor intelectuale, ca în cazul neuitatului Budulea, care descoperă
înţelesul, mecanismul şi foloasele scrisului şi ale cititului.

Când însă moralistul şi logicianul priveşte la spectacolul lumii externe, pana sa


devine mai puţin ingenioasă. Descrieri ca acelea care aştern noutăţi precum; "nu e însă
negură; cerul e senin; vântul se mişcă leneş în răcoarea dimineţii", nu sunt ale unei
imaginaţii înzestrate. Scriitorul intră, aşadar, în sine şi mişcarea aceasta este atribuită
personajelor lui, pentru că scriitorul o trăise adeseori el însuşi. La drept vorbind însă nu
icoane se năzare ochiului său lăuntric, ci şirul gândurilor prinse în latura lor lipsită de
amintirea sensibilă.

Imaginaţia lingvistică a lui Slavici este deopotrivă cu fantazia lui vizuală. Puţine
cuvinte îi stau la dispoziţie, cu toate împrumuturile pe care se întâmplă a le face zicerilor
populare. În genere el evită însă cuvântul particular. Nici provizia de termeni ai regiunii
în care copilăreşte şi din care păstra atâtea aminitiri, nici îndeletnicirile oamenilor de
pe-acolo nu îmbogăţesc vocabularul lui. Claritatea fiind ţinta pe care o urmăreşte mai
adesea, Slavici va întrebuinţa de preferinţă cuvântul general, repetandu-l ori de câte ori
va fi nevoie, chiar înlăuntrul aceloraşi fraze, fără să se lase stânjenit de ucigătoarea
monotonie care rezultă. Slavici se mulţumeşte însă cu un singur termen general.
Paginile lui ne prezintă la fiecare pas exemple din aceeaşi categorie, pe care modestia
conştiincioasă a scriitorului n-a căutat nicidecum să le înlăture cu prilejul numeroaselor
reeditări ale operelor sale.
Ioan Slavici
I. L. CARAGIALE

Biografia

Se născu la Haimanale(“haimanaua sanguină el însuşi”cum spunea


Călinescu, deoarece nu avea o etnie anume ) la 29 Ianuarie 1852. În sat îşi petrece
copilăria după care merge la Ploieşti pentru şcoala primară unde a avut ca profesor pe
Bazil Dragoşecu,om rigid în privinţa virgulelor şi ordinei gramaticale,pe care o restabilea
cu ajutorul unei nuieluşe la şcolari.

Rând pe rând ocupa mai multe functii:copist la Tribunalul Prahova,tatăl său fiind
avocat,sufler în trupa lui Pascali,co-director la “Naţiunea Română”,redactor la
“Timpul”,unde a avut colegi pe Eminescu şi Slavici,revizor şcolar la Neamţ şi
Suceava,apoi la Argeş şi Tulcea,funcţionar la Regia monopolurilor,când o cunoscu pe
Maria Constantinescu de la care avu primul copil,Mateiu,director al Teatrului
Naţional.Acum o cunoaşte pe Alexandrina Burrely cu care se căsătoreşte.Se ocupă
puţin cu negoţul,fiind berar,ca descendenţii săi,însă nu-i prea merse afacerea.Dar viaţa i
se schimbă în urma unei moşteniri considerabile de la o mătuşă cu ajutorul căreia se
mută la Berlin deoarece”omul are peste 50 de ani ,a trăit o viată strâmtorat,vrea în fine
să ia putin aer european”.Moare la 9 iunie 1912 la Berlin închiend “o existenţă destul de
chinuită,suportată cu un r

âs fără tenebre de om răsăritean”,cum spunea Călinescu.


Stilul

Printr-o diferenţiere individuală, proprie creaţiei de geniu, realismul povestitorilor


români din secolul al XIX-lea atinge neaşteptata lui plenitudine în opera lui I. L.
Caragiale. Din punctul de vedere al istoriei literare, autorul Momentelor se găseşte deci
în succesiunea unui Costache Negruzzi sau N. Filimon. Pictura mediului contemporan,
a omului care îl reprezintă şi a chipului în care el se mişcă şi vorbeşte alcătuiesc
obiectul altei lui I. L. Caragiale. Desigur, în timpul bogatei sale cariere, Caragiale
depăşeşte de câteva ori cadrele realismului. Totuşi, pentru fixarea momentului său
literar, este necesară raportarea lui la toţi acei înaintaşi care, înaintea lui şi cu mijloace
pe care abia el trebuia să le desăvârşească, au încercat o artă ancorată în categoria
"adevărului". În vederea împlinirii programului său, Caragiale a înţeles că trebuie să se
elibereze de directivele retoricei clasice, care continuă să înlănţuiască nu numai pe
scriitorii militanţi din prima jumătate a secolului, dar şi pe unii din scriitorii apreciaţi ai
timpului său. Propriile lui săgeţi împotriva retoricei clasice amintesc pe acele azvârlite
de Titu Maiorescu; iar supunerea lui la obiect, echilibrul mijloacelor sale, scrupulul
conştiintei sale artistice îndreptăţesc alăturarea lui de ceilalţi scriitori ai "Junimei". Ironia
însăşi era o unealtă mult mai experimentată de vestita societate literară, pe care o
înveselise humorul lui Creangă, dar care acum exercită cu o armă ascuţită adeseori în
propriul ei arsenal.

Antiretorismul lui Caragiale este o atitudine conştientă. În Câteva păreri (1896),


adevărata artă poetică a marelui scriitor, sunt notate directive şi principii în legătură cu
esenţa operei literare şi cu fenomenul stilului, pe care un studiu ca al nostru nu le poate
trece cu vederea. Caragiale ştie să deosebească între "stil şi manieră". Străvechea
înţelepciune retorică ne învaţă că există stiluri clare şi concise, pompoase şi uşoare,
marete, simple şi sublime, patetice, largi, ornamentate ş înflorite. Ar fi destul deci să-ţi
alegi stilul operei tale, pentru a găsi, sub rubrica respectivă, normele care ţi-l
garantează. Cât despre materialul diverselor stiluri, vechea retorică recomandă de
asemeni tropii sau figurile, clase generale de expresie, a caror folosinţă împrumută
neapărat agrement şi distincţie vorbirii. Faţă de acest mod de a înţelege fabricatul
literar, atins de îndelebila marcă a maniericmului, conştiinţă de om modern a lui
Caragiale îl face să priceapă ceea ce este absolut individual în fenomenul stilului , ca în
oricare altă manifestare a vieţii. Nu există, aşadar, mai multe feluri de stil şi nici formule
generale, la care acestea pot fi reduse. Există numai un fel de stil; "stilul potrivit", haina
unică a trupului individual care trebuie înveşmântat.

Caragiale a folosit de câteva ori în chip ironic categoriile retoricei clasice.


Procedeul, cuprinzând invocaţia patetică, aluzia mitologică, solemnă comparaţie
consacrată, este folosit cu intenţie vădită de a-l compromite, prin aplicarea lui la o
împrejurare trivială. Saltul din registrul realist în acel retoric este manifestarea atitudinii
ironice a scriitorului faţă de unele din procedeele tradiţionale ale literaturii. El renunţă cu
dragă inimă la beneficiile patosului retoric, în faldurile căruia atâţia scriitori ai tradiţiei
clasice se învăşmântau ca într-o haină a demnităţii. Renunţând la patosul retoric,
ironistul Caragiale atinge însă un alt patos, pe acel al lucidităţii şi al adevărului, mai
vrednic a fi râvnit în noua constelaţie a realismului european.

Caragiale nu cultivă ceea ce am văzut că se putea numi, sub pana primilor


realişti, portretul fizic şi moral al omului. În Câteva păreri, ironia sa se îndreaptă nu
numai împotriva manierismului retoric, dar şi împotriva aşa-numitei "analize
psihologice". Renunţând la portretul moral şi la despicarea complexelor sufleteşti,
Caragiale nu foloseşte mai mult nici aşa-numitul portret fizic. Rareori întâlnim evocarea
aparenţei umane. În schimb, ceea ce notează Caragiale, cu o insistenţă care trebuie
neapărat reţinută, este reacţia fiziologică, vagă senzaţie organică, cenestezia eroilor.

Dincolo de senzaţia organică, mai sus, în planul gândurilor şi simţurilor care-i


traversează personajele, Caragiale opreşte de asemeni notaţia sa, fără a întreprinde
propriu-zis o direcţie psihologică, adică o operaţie intelectuală care menţine distanţa
dintre scriitor şi complexul sufletesc supus scalpelului său. Pătrunzând în actualitatea
sufletească a personajelor carageliene, nu suntem obligaţi să ne reprezentăm pe
autorul care o reflectă. Distanţa dintre acesta şi oamenii pe care-i zugrăveşte este
suprimată, prin fuziune simpatetică, încât viaţa intreioara a acestora nu este "oglindită",
ci "produsă". Ideile şi sentimentele nu ne apar din perspectiva scriitorului, ci din acea a
eroilor.
Stilul simpatetic şi cel indirect liber sunt oarecum treptele care conduc în centrul
însuşi al artei scriitoriceşti a lui Caragiale. Ele sunt modalităţile tehnice ale unu scriitor
care îşi vede şi îşi aude eroii, care nu poate să scrie despre ei decât privindu-i şi
ascultându-i, făcându-i să se mişte şi să grăiască. De aceea toată arta lui Caragiale
tinde către prezentarea directă a omului. Dar cum autorul Momentelor nu este
descriptiv, un ochi plastic, amator de amănunte concrete şi de culori vii, viziunea omului
este în proza lui efectul chipului în care omul vorbeşte şi este ascultat. Nimeni înaintea
lui, numai Creangă în acelaşi timp cu el, destul de puţini după dânşii, au fost scriitorii
care au adus în notarea graiului viu aceeaşi preciziune a auzului, aceeaşi intuiţie exactă
a sintaxei vorbite, a vocabularului şi a inflexiunilor cere ne uimesc în proza lui Caragiale.
Vorbirea lui este o întrebare sau un răspuns. Oamenii lui Caragiale se găsesc
totdeauna în acţiune, în acţiunea orală, adică în dialog.

Proza lui Caragiale ar putea fi cu mult folos studiată pentru a stabili divergenţele
stilului oral de acel scriptic. Trecerea în interiorul aceleaşi fraze, de la o formă de
construcţie gramaticală la alta, este unul din procedeele mai des intrebuintatea de
Caragiale, în transcrierea stilului vorbit. Interesant este de urmărit şi procedeul vorbirii
digresive, care reproduce ideaţia neselectată prin atenţie, cedând oricărei ascociatii.

Am spus că I. L. Caragiale nu este un descriptiv, un ochi plastic. Evocarea


mediului ocupă totuşi un mare loc în arta sa. Dar evocarea mediului nu este aici efectul
notării unor lucruri văzute, ci a moravurilor şi a vorbirii. Caragiale nu descrie niciodată
interioare, rareori şi cu zgârcenie aspecte vestimentare, foarte puţin din lucrurile cu care
oamneii se înconjoară şi pe care ei la mânuiesc. Oameni lui Caragiale se mişcă într-o
lume fără obiecte, dar se mişcă după deprinderile comune timpului şi societăţii lor.
Marele lui meşteşug constă în prezentarea tipului în individ, încât adevărata temă a
naraţiunilor lui este viaţa societăţii româneşti, mai cu seamă a micii burghezi
bucureştene, în cele două sau trei decenii după 1880.

Scriitor urban, este firesc ca I. L. Caragiale se nu fi dat loc prea mare descrierilor
de natură. El a resimţit totuşi natura într-un chip mai viu decât acela care i se
recunoaşte de obicei. Dar natura care apare, ici şi colo, în povestirile lui Caragiale ca tot
atâtea luminişuri neaşteptate, nu este un mediu pitoresc, ci mai degrabă unul trecut
printr-o imaginaţie difluenţă, receptat ca sunet şi ca senzaţie organică întovarăşitoare ,
mai puţin ca trăsătură văzută. Contemporanii au vorbit adeseori despre remarcabile
înclinaţii muzicale ale lui Caragiale, despre melomania lui pasionată, despre
prodigioasa memorie care îi ţinea oricând la dispoziţie toate motivele mai de seamă ale
clasicismului muzical. Dar dovada muzicalităţii lui Caragiale, în afară de cele câteva
referinţe la unele opere renumite ale marelui repertoriu, pe care oricine le poate spicui
în opera sa, stă în felul în care el a evocat natura.
I.L. Caragiale
Teoria Formelor Fără Fond

Teoria formelor fără fond care exprimă viziunea lui Titu Maiorescu asupra culturii, are
un fundament filozofic, fiind construită pe trei principii: autonomia valorilor, unitatea între
cultură şi societate şi unitatea între fond şi formă în cultură şi dezvoltarea socială. Prin fond,
Maiorescu înţelege sistemul activităţilor materiale şi sociale dar şi mentalităţile dominante şi
formele caracteristice ale psihologiei colective, tradiţiile şi spiritul acestora (ansamblul lor),
aşa cum se reflectă în conduita practică. Prin formă,sunt desemnate structurile instituţionale,
juridice şi politice ale societăţii, sistemul educational, instituţiile culturale( presa, teatrul,
conservatorul, filarmonica, Academia etc), prin care se realizează circulaţia valorilor în cadrul
societăţii .

În criticele sale, în capitolul “ În contra direţiei de astăzi în cultura română”(1868),


tratează această problemă vitală şi de actualitae în acele timpuri. Revista “Convorbiri
literare” a publicat un şir de cercetări critice asupra lucrărilor mai inseminate prin care s-a
caracterizat cultura română în timpul din urmă, asupra poeziei de salon şi poeziei populare,
asupra etimologismului d-lui Cipariu şi Lepturariului D-lui Pumnul, asupra dreptului public al
românilor după şcoala Barnuţiu şi asupra limbei române în jurnalele din Austria.

În primul rand, el constată că majoritatea foilor literare şi politice sunt atât de slab
redactate, aşa de stricăcioase prin forma şi cuprinsul lor, deoarece trăiesc şi se inspiră din
ideile şi de simţămintele unei societăţi care, în opinia criticului este bazată pe neadevăr;
neadevăr prezent în toate formele de manifestare a spiritului public.

Titu Maiorescu explică fenomenul social şi prin „vanitatea" celor care, afirmând
că se trag direct de la Traian, „vor sã arate cã şi noi suntem egali în civilizaţiune”.
Cauza ar fi deci „o rãtãcire totalã a judecãţii", care ne face ca înainte de a avea un
partid politic, care sã simtã trebuinţa unui organ, un public iubitor de ştiinţã, care sã aibã
nevoie de lecturã, noi am fundat jurnale prestigioase şi reviste literare:„înainte de a
avea învãţãtori sãteşti, am fãcut şcoli pentru sate şi înainte de a avea profesori capabili,
am deschis gimnazii şi universitãti şi tot astfel atenee, asociaţii de culturã, Academie
Românã, conservator de muzicã, şcoli de belle arte, care în realitate sunt toate producţii
moarte, pretenţii fãrã fundament, stafii fãrã trup, iluzii fãrã adevãr.

Pe de altă parte, criticul subliniază, prin înlesnirea comunicărilor, "vine acum


însăş cultura occidentală la noi [..] sub luminna ei biruitoare va deveni manifest tot
artificiul şi toată caricature “civilizaţiunii” noastre, şi formele deşerte cu care ne-am
îngâmfat până acum îşî vor răzbuna atrăgând cu lăcomie fondul străin din inima
străină". Singura modalitate de scăpare este, spune Maiorescu, ca tinerimea
română, cu dispreţul neadevărului de până acum, să deştepte voinţa de a pune
fundamental adevărat acolo unde se află numai pretenţii iluzorii. De altfel, trebuie
descurajate vehement medoicrităţile care nu duc la altceva decat la “otrăvirea” tuturor
formelor de manifestare a culturii. Pentru a stărpi această nouă directie, Titu Maiorescu
este de părere că, mai bine se evită existenţa unui şir de forme fără fundament, şi că în
timpul în care acestea nu există, fondul neatârnat de ele s-ar putea produce în viitor şi
atunci s-ar sfii să se îmbrace în vestmântul lor dispreţuit.

În concluzie, criticul afirmă , ca nu sunt deloc “ bagatele” cererile sale de existenţă


a unui fond pentru formele din cultura românească, şi susţine că este de datoria tinerilor
vremii de a osândi şi de a părăsi o dată pentru totdeauna direcţia acestor
“anteluptători” ai naţiunii.
,,CONVORBIRI LITERARE”

Revista Convorbiri literare,apărută la 1 martie 1867 din iniţiativa lui Iacob


Negruzzi,în paginile căreia s-au publicat în timp cele mai multe dintre operele marilor
clasici:Eminescu,Caragiale,Maiorescu,Creangă,Slavici,devine curând după apariţie cea
mai importantă publicaţie a epocii.

Iacob Negruzzi a fost însărcinat de Junimea cu editarea revistei,de care s-a


ocupat timp de 28 de ani.

Convorbirile apar la început bilunar,în 16 pagini,într-un tiraj de 300 de


exemplare.Prin comparaţie cu programul coerent pe care îl formulase cu decenii în
urmă Dacia literară,care debutase cu o rubricaţie fixă şi o politică culturală bine definită
de la primul număr,Convorbirile puteau trece drept o iniţiativă modestă,amatoristă
chiar.Revista nu este exclusiv literară;ea acorda un spaţiu important studiilor ştiinţifice şi
general culturale,înscriindu-se în curentul epocii.

Printre primii autori de literatură publicaţi de revistă se numărau Iacob şi Leon


Negruzzi, M. Cornea, Th.Şerbănescu,V. Pogor,Nicu Gane,cei mai mulţi dintre ei
catalogabili în a doua linie valorică .Primul succes remarcabil este cooptarea lui
Alecsandri,care îşi publică începând cu nr.20 “Cânticele comice”.Rar ,revista găzduieşte
şi unele recenzii semnate de Maiorescu, Pogor,Carp sau N.Quintescu.Mai târziu,revista
junimistă are şansa să publice cele mai remarcabile producţii literare ale momentului:
1868-Alecsandri,încredinţează colegilor săi Pastelurile,iar în 1872-poemul
istoric,Dumbrava Roşie.Din 1870,începe colaborarea cu Eminescu ( Venere şi
Madona, Epigonii,apoi în 1871 Mortua est).Aceste trei poeme îi furnizau lui Maiorescu
argumentele înscrierii poetului debutant în direcţia semnalată în 1872.
Dintre prozatori,Convorbirile au recrutat de timpuriu,pe ardeleanul Slavici,care îşi
publică aici poveştile şi basmele populare,apoi nuvelistica exemplară:Popa
Tanda,Scormon,Budulea Taichii(1880).Revista publică nuvela lui Eminescu-Sărmanul
Dionis,apoi Făt-Frumos din lacrimă.Direcţia nouă a prozei româneşti(anticipată de
Maiorescu din 1872) este spectaculos ilustrată în pag. revistei care publică jurnalul lui
Alecsandri-Călatorie în Africa şi apoi poveştile,nuvelele şi Amintirile lui Creangă. Nu
trebuie omise nici ScrisorileCătre V.Alecsandri ale lui I. Ghica.

Dramaturgia este strălucit ilustrată de Convorbiri,prin publicarea integrală a


pieselor lui Caragiale, începând cu Noaptea furtunoasă (1879),dar şi a creaţiilor teatrale
târzii ale lui Alecsandri. Nu lipsesc din paginile revistei traducerile din marea literatură a
lumii (Homer,Ovidius,Lamartine,Shakespeare,Schiller,Goethe,Byron,Baudelaire şi mulţi
alţii) şi nici literatura populară.

Bine reprezentate sunt şi lucrările de orientare ştiinţifică,cele mai spectaculoase


intervenţii fiind disputele filologice prilejuite de reforma ortografică. Maiorescu le
inaugurase prin studiul său Despre scrierea limbii române.Revista mai găzduieşte
Critica ortografiei d-lui Cipariu,urmat apoi de o întreagă serie de studii maioresciene.Dar
mentorul Junimii nu a dus singur această bătălie extrem de importantă pentru
dezvoltarea viitoare a limbii româneşti.A ţinut să i se alăture filologul Vasile Burlă,cu
nişte Observări polemice asupra gramaticei limbei române de T. Cipariu,urmate de un
protest Contra ortografiei impuse şcoalelor române din Moldova de Ministerul
Instrucţiunii Publice.

Cu o astfel de reprezentare,secţiunea filologică a Junimii, a reuşit să creeze


cadrul cel mai propice apariţiei unei noi generaţii de cercetători,care vor asigura
longevitatea acestor preocupări în paginile Convorbirilor.Totodată,în cadrul cenaclurilor
sunt stimulate discuţii pe teme istoriografice,preocupări care au creat premisele apariţiei
în cercul junimist şi implicit în paginile Convorbirilor a unei generaţii de istorici,între care
Xenopol şi apoi N.
Iorga. Nu lipsesc însă nici preocupările pentru problemele locale.În 1871 Slavici
încredinţa Convorbirilor ale sale Studii asupra maghiarilor,iar Eminescu publica în 1876,
Influenţa austriacă asupra românilor din Principate.

Revista Convorbiri literare,în perioada cât a funcţionat la Iaşi(1867-1885) a fost o


tribună fără precedent a spiritului inovator al epocii.Deşi ameninţată în repetate rânduri
de influenţele activităţii politice a membrilor Junimii,ea a reuşit să rămână o publicaţie
literară şi ştiinţifică.

Numit profesor la Universitatea Bucureşti în 1885,Iacob Negruzzi ia cu el şi


Convorbirile,mutare ce avea să consolideze şi mai mult noua filială.Noul cerc intelectual
va furniza Convorbirilor material ştiinţific din
plin(istoriografie,filologie,filosofie,estetică,folcloristică,dar şi economie politică sau studii
juridice),dar din paginile revistei lipseşte marea literatură care o consacrase.Cei

mai mulţi scriitori ai Junimii încetaseră să scrie: Eminescu era bolnav,şi nu mai dăduse
după 1883,nimic semnificativ;Creangă,din ce în ce mai slăbit de crizele epileptice nu
poate răspunde cererilor insistente de texte noi ce veneau la redacţie;Caragiale se
abţine de la scris după eşecul comediei D’ale carnavalului şi va reveni abia spre
sfârşitul deceniului.Despre o nouă generaţie de scriitori nu putea fi vorba.Pe cât de greu
de stabilit data naşterii acestui fenomen cultural,pe atât de dificilă este şi sarcina de a
preciza când s-a încheiat. Maiorescu ţine cu orice preţ să facă şcoala şi în acest scop
atrage noi generaţii de intelectuali în sfera sa de influenţă,dorind să formeze o nouă
Junime, însă Negruzzi ia decizia la 1 ianuarie 1895 să se retragă de la conducerea
revistei,lăsând-o pe mâna tinerilor,care îi vor schimba radical orientarea.Acesta este
practic începutul sfârşitului,căci fenomenul cultural junimist se încheiase.

Astfel se face că spre sfârşitul secolului XIX marii scriitori rămaşi în viaţă sau cei
ridicaţi din noua generaţie devin ostili Junimii şi Convorbirilor şi îi descoperim activând
în alte publicaţii ale epocii de cu totul alte orientări.
Pagină din Convorbiri literare, studiul lui Titu Maiorescu Direcţia Nouă
Pagină din Convorbiri literare, studiu de T. Maiorescu Despre Poesia Rumână
Contradicţia lui Maiorescu
de Nicolae Manolescu

Nicolae Manolescu spune că vresurile baladei “Meşterului Manole” pot avea şi un


alt înţeles,că, în creaţie nu există un început unic absolut,că fiecare început presupune
“un zid parasit”, adică un început anterior.El se întreabă dacă istoria culturii noastre nu
decurge dintr-un sacrificiu originar,ci mai degrabă este un şir de sacrificii.Manolescu
crede că ne lipseşte un Homer, ca simbol al întâiului descălecat cultural deoarece
cărturarii nostril suferă de obsesia începutului şi încearcă să facă ei adevăratul
început.Despre Maiorescu spune că nu este “original” la fel ca alţii deoarece a vrut să
construiască pe zidul “nemantuit” de predecesori, un zid mai trainic.

Istoria culturii române cunoaşte, până la Maiorescu, câteva mari vocatii ale
începutului şi niciun început indiscutabil.

Omenirea este tot mai interesată să-şi găsească începuturile.

Vocaţia pentru început a lui Maiorescu, oricât ar fi fost de bună, avea


contradicţiile ei, deoarece un început absolut se constituie în sine, fără opoziţie, pentru
că el afirmă ceva fără să nege nimic.Maiorescu afirmă negând, într-o continuă opoziţie
cu “Formele fără fond” ale înaintaşilor.Structura însăşi a operei lui Maiorescu este
contradictorie: spiritului “religios” al întemeietorului îi raspunde spiritul “polemic”al celui
care neagă.

În limbă, Maiorescu a făcut abstracţie de starea istorică a controverselor dintre


specialişti şi abea mai târziu şi-a adus aminte de ei şi i-a combatut, pe etimologişti, pe
fonetişti, pe latinişti şi pe italienişti.

Spiritul “religios” şi cel “polemic” nu sunt numai simultane la Maiorescu, ci de


multe ori ele se confundă.Ca să fim consecvenţi, trebuie să spunem că ceea ce am
numit “Contradictia lui Maiorescu” este o contradicţie lăuntrică a operei şi a
personalităţii.

Spiritul iniţial al oratoriei maioresciene este cel religios, structura multor


discursuri devine polemica şi mijlocul stilistic cel mai frecvent este ironia.

Apelând la Maiorescu şi la opera lui, ca la simbolul unui început trebuie să ne


întrebăm prin ce anume poate fi Maiorescu eroul exemplar de care avem nevoie.
Maiorescu este astăzi punctul de vedere al unei şcoli de importanţa
structuralismului.Pentru structuralişti, criticul este gândit de critică, supus presiunii, unei
ideologii şi a unui limbaj.Structuralismul se opune umanismului modern în această idee
precisă: omul nu gândeşte, acţionează, vorbeşte, ca liber subiect, el este gândit,
acţionat şi vorbit,deci, după expresia lui Lacan, “descentrat” ca subiect.Eroarea
principală este ignorarea dialecticii.La mijloc este o contradicţie.

Maiorescu este văzut permanent ca fiind un simbol pentru început, dar să nu


uităm că acest simbol implică o contradicţie internă.Exemplaritatea lui Maiorescu nu
provine doar din năzuinţa de a începe absolut cultura, dar , în egală măsură, din eşecul
acestei năzuinţe. Maiorescu nu este nici numai prin vocaţie începutul absolut, nici
numai prin ratare, ci tocmai prin această contradicţie, care-l împinge de-o potrivă spre
impresonalitate şi spre polemica, spre abstragere din condiţia sa istorică şi spre opoziţie
faţă de ea, pe care el a trăit-o ca nimeni altul.Pentru ca, în ultima instanţă, contradicţia
însăşi devine exemplară prin cel ce o trăieşte.Primul critic român nu poate avea alt
destin decât criticii care l-au urmat.Criticul sintetizează destinul criticilor.

Nicolae Manolescu spune că păstrând toate proporţiile, contradicţia lui Maiorescu


este şi contradicţia lui.Manolescu a scris prin opoziţie şi nu a început cu adevărat decât
după ce a polemizat.Tonul cărţii este, pe alocuri, de pledoarie, deoarece a scrie prin
opoziţie nu înseamnă doar a respinge, ci şi a apăra.

Dintr-un punct de vedere absolut, cartea este un eşec,dar un eşec de care


Manolescu a fost conştient.Fiind conştient de această contradicţie, el şi-a asumat-o şi a
transformat-o într-o condiţie necesară.De aceea, Manolescu îl vede pe Maiorescu
criticul exemplar.În condiţiile în care cultura romană începe de mai multe ori în fiecare
secol, dar fără să aibă niciodată conştiinţă începutului dintâi, nu se poate vorbii de o
libertate a criticului de circumstanţe.Dacă sunt scriitori care au iluzia libertăţii, criticii sunt
mai lucizi şi mai sceptici şi se lasă zidiţi în timpul lor cu bună-ştiinţă, convinşi că nu au
de ales.Legenda înfăţişează mai multe sfârşituri pentru Manole, dar unul singur pentru
Ana.

Niciun mare critic român nu a putut să fie numai impersonal;polemica a fost


întotdeauna actuală.Este semnificativ că, la Maiorescu însuşi, ne întoarcem mai des ca
la cel care a pus capăt culturii vechi, decât ca la întemeietorul culturii noi.Polemistul a
fost necontenit preferatul cititorului, şi cele mai multe exemple de stil maiorescian s-au
tras din polemici.”Pendantul” pozitiv al ironiei lui Maiorescu a fost rareori luat în
considerare.Când spunem o data la un sfert de secol”avem nevoie de un Maiorescu”,
ne gândim, aproape fără excepţie, ca avem nevoie de cineva care să lupte contra
tiraniei mediocrităţii.Creatorul de cultură Maiorescu nu este simţit ca o ficţiune la fel de
necesară cum este simţit polemistul Maiorescu.
În 1869, Maiorescu scria în apărarea “criticii”, a polemicii, următoarele cuvinte:
“Din momentul în care se recunoaşte că santem în tranzitiune, din acel moment se
recunoaşte şi legitimitatea criticii şi se osândeşte lenevirea, care aşteaptă binele în viitor
fără nicio luptă şi care, văzând răul, îl măguleşte, cu speranţa că se va îndrepta de la
sine. De la sine nu se îndreptează nimic în capetele unei generaţiuni;căci orice cultură
este rezultatul unei lucrări încordate a inteligenţei libere, şi datoria de a afla adevărul şi
de a combate eroarea se impune fără şovăire fiecărui om care nu se mulţumeşte cu
existenţa sa privata, de toate zilele, care mai are o coardă în sine, ce răsună la fericirea
şi nefericirea naţiunii din care s-a nascut.

Prin urmare, din aceea că o stare de lucruri se poate explica istoriceşte, nu


rezultă că se poate justifica.

Dar, în genere, toată ideea aceasta are trebuinţă de o meditare mai strânsă.De
câte ori se arată nulitatea unei lucrări literare, fie tractat ştiinţific, fie culegere de poezii,
ni se obiectează:Nu descurajaţi! Toate începuturile sunt mici!

Toate începuturile sunt mici! Atârnă de la înţelesul ce se dă cuvântului mic.Dacă


e vorva de cantitate sau mai bine de extensiune, atunci e adevărat că începuturile sunt
mici; dar dacă e vorba de calitate, de valoare intensive, atunci toate începuturile sunt
mari”

În 1940 era rândul lui E. Lovinescu: “In materie de cultură, evoluţiile nu sunt nici
perpetui, nici lineare; când crezi că ai pus mână pe ţărm, un val te smulge departe în
larg;pânza ţesută ziua se desface noaptea; apele se ascund sub nisip şi ciulinul creşte
pe marginea cetăţii ruinate; în adăpostul limpezit odinioară, îţi umple ochii cerneala
norilor învolburaţi.”

Suntem obligati să trăim în prezent deoarece o eventuală abstragere se numeşte


laşitate.Fiecare descoperire este de fapt o redescoperire.Avem conştiinţa că începem
mereu şi scepticism faţă de toate începuturile.Noi trăim în cultul provizoriului şi al
relativului.Sub orice construcţie pe care o începem bănuim că a fost cândva “un zid
părăsit şi neisprăvit”
“Ceea ce a trebuit să placă străinilor in poeziile lui Alecsandri, Bolintineanu,
Eminescu şi Şerbănescu şi novelele lui Slavici , Negruzzi şi Gane este , pe lângă
măsura lor estetică , originalitatea lor naţională. Toţi autorii aceştia , părăsind oarba
imitare a concepţiunilor stăine, s-au inspiriat de viaţa proprie a poporului lor şi ne-au
înfăţişat ceea ce este , ceea ce gândeşte şi ceea ce simte românul în partea cea mai
aleasă a firei lui entice . Acest element original al materiei , îmbrăcat în forma estetică a
artei universale , păstrând şi în acestă formă ca o rămăşiţă din pământul său primitiv , a
trebuit să încânte pe tot omul luminat şi să atragă simpatica lui luare aminte asupra
poporului nostru. Căci orce individualitate de popor îşi are valoarea ei absolută , şi
îndată ce este exprimată în puternica formă a frumosului, întâmpină un răsunet de
iubire în restul omenirii ca o parte integrantă a ei “

( Titu Maiorescu : Literatura română şi străinătatea )


BIBLIOGRAFIA:

• Cornea, Paul – Semnele vremii

• Vianu, Tudor - Arta prozatorilor români

• Calinescu, George- Istoria literaturii române de la origini până în prezent

• Ornea, Z. – Junimismul

• Vianu, Tudor; Cioculescu, Şerban; Streinu, Vladimir – Istoria literaturii


române moderne

• Manolescu, Nicolae – Contradicţia lui Maiorescu

• Maiorescu, Titu – Critice I

• Manual de Limba şi literatura română pentru clasa a XI-a , autori : Sofia


Dobra, Monica Halaszi, Dorina Kudor , Luminiţa Medeşan

• Internet