Sunteți pe pagina 1din 555

Master BFKT Anul I BFKT

2014

Cresterea fortei musculare ocupa in practica fizioterapeutica un loc de prima importanta, constituind una dintre metodele de lucru dintre cele mai utilizate si mai eficiente pe termen lung.

Pornind de la informatiile oferite de publicatiile de specialitate, sunt propuse citeva notiuni importante pentru practica curenta.

Legatura dintre starea de dezvoltare a musculaturii si calitatea vietii este prezentata in numeroase lucrari de specialitate.

Dezvoltarea musculaturii implica scaderea tesuturilor grase, cresterea densitatii minerale a oaselor, cresterea rezistentei tesuturilor conjunctive, a puterii anaerobe,o coloana lombara sanatoasa si o incredere sporita in propriile forte.

In activitatile de recuperare si in fitness, oamenii executa diverse miscari activate de muschii scheletali . Muschii sunt elementele dinamice care genereaza forta necesara deplasarii oaselor unele fata de celelalte. În activitatea obişnuită, muşchiul se scurteaza, se lungeste sau ramane constant Corespunzatoracestor modificariexista mai multe tipuri de miscari:

Se ştie că proprietatea fundamentală a fibrei musculare este aceea de a intra în contracţie, dar că intensitatea acesteia depinde de mai mulţi factori: lungimea muşchiului, viteza sa de scurtare sau de cedare etc. Lungimea fibrei musculare este determinantă pentru cantitatea de tensiune pe care o poate suporta. Astfel, cu cît fibra este mai lungă, cu atît tensiunea pe care o dezvoltă va fi mai mare, regulă valabilă atît în cazul contracţiilor izometrice, cît şi în cel al contracţiilor izotonice.

Forţa unui muşchi reprezintă tensiunea maximă pe care o dezvoltă acesta în timpul contracţiei. Măsurarea forţei individuale a unui muşchi este de regula, imposibila in vivo, fiind mult mai simplu să evaluăm forţa unei mişcări articulare, la care contribuie mai mulţi muşchi. Existenţa a trei forme de contracţie implică posibilitatea de a măsura trei forţe diferite:

forţa izometrică, forţa izotonică concentrică şi forţa izotonică excentrică.

Contracţia izotonica (cea mai obisnuita): muşchiul işi modifica lungimea dar tensiunea este constanta; produce mişcarea şi lucrul mecanic (exista contractii concentrice si excentrice). Contracţia izometrică (statică) modifică tensiunea muşchiului, dar lungimea rămâne constantă. Articulatiile nu se misca. Ex: actionarea unei greutati prea mari; musculatura posturală; Contractiile

izometrice se utilizeaza si in tehnici de facilitare neuromusculara proprioceptiva, care promoveaza stabilitatea corpului si mobilitatea

Contracţia izokinetica – se modifica lungimea muschiului; muşchii sunt contractati la capacitate maxima pe intreaga cursa. Ex: ridicare haltere

Forţa izometrică se măsoară cu ajutorul dinamometrului;

Forţele izotonice, valoarea exactă a acestora poate fi aflată doar utilizînd aparate complexe care permit neglijarea factorului reprezentat de viteza de scurtare sau de alungire.Totusi, pentru forţa izotonică concentrică, majoritatea lucrărilor de specialitate folosesc noţiunile de 1 RM (greutatea maximă care poate fi manipulată pentru o singură mişcare), respectiv 10 RM (greutatea maximă pentru realizarea a 10 mişcări complete). (repetition maximum)

The test procedure begins with a warm-up of 5- 10 repetitions at 40% to 60% of the client‘s estimated maximum. After a brief rest period, the load is increased to 60% to 80% of the client‘s estimated maximum, attempting to complete 3-5 repetitions. At this point a small increase in weight is added to the load and a 1 RM lift is attempted. The goal is to determine the client‘s 1 RM in 3 to 5 trials. The client should be allowed ample rest (at least 3-5 minutes) before each 1 RM attempt.

Daca Fmotrice # Frezistenta: muschiul isi schimba lungimea la aceeasi tensiune. Se admite termenul de contractie izotonica (de mentinere constante a tensiunii musculare) pe toata perioada desfasurarii contractiei.

Studii atente ale relatiei forta-lungime a muschiului arata ca tensiunea scade pe masura desfasurarii contractiei; mai corect ar fi denumirea de „anizotonic sau neizotonic).

Contractia izotonica este tipul cel mai des intalnit in activitatea cotidiana si in sport

Contractia izotonica realizeaza un lucru mecanic extern (Lm = F x d) in care; Lm = lucru mecanic, F = forta; d = deplasarea.

Contractiile izotonice se desfasoara in conditii metabolice favorabile fara jena circulatorie si respiratorie, de aceea sunt mai putin obositoare decat cele izometrice.

Contractia izotonica simpla, fara incarcare, nu duce la nu determină creşterea forţei musculare şi nici a masei musculare.

In schimb, contractiile dinamice concentrice si excentrice cu rezistenta (greutati, arcuri elastice etc.) duc la cresterea fortei si obtinerea hipertrofiei musculare

Daca Fmotrice = Frezistenta: contractia nu

antreneaza nici o miscare si i se spune

izometrica"

(contractia cu lungime constanta).

.. in acest tip de contractie se realizeaza numai cresterea tensiunii interne fara modificarea lungimii muschiului. Spre deosebire de contractia izotonica unde contractia si relaxarea muschilor constituie o „pompa circulatorie", in contractia izometrica circulatia locala este obstructionata prin comprimarea, capilarelor (deficit de oxogen)

Contractiile musculare izometrice pot fi realizate in trei moduri.

-

contractiile izometrice scurte, sunt contractii

maximale sau submaximale de scurta durata (2 secunde);

  • - contractii izometrice de tip statice continue:

sunt contractii obositoare;

  • - contractii izometrice intrerupte, sunt contractii

izometrice de durata limitata separata de pauze; se creeaza astfel conditii metabolice favorabile continuarii efortului.

Rezultatele unor cercetari arată că, la rate de creştere a forţei asemănătoare,in cazul

exercitiilor izometrice, tratamentul necesar

este mai scurt cu 25 %, fata de cazul

exercitiilor izotonice, încheindu-se prin

urmare mai devreme. Se ajunge la concluzia că mişcările limitate şi puţine la număr pe care se bazează exerciţiile izometrice favorizează stabilizarea proceselor inflamatorii şi asigură o vindecare mai rapidă.

timpul necesar obtinerii hipertrofiei este mult redus, comparativ cu contractia izotonica, ca urmare a duratei mentinerii tensiunii maxime (circa 10 - 12secunde)

Cercetatorul Atkey, a demonstrat

superioritatea exerciţiilor izometrice asupra celor izotonice,

şi prevalenta exerciţiilor izometrice necompletate cu mişcări de amplitudine asupra exerciţiilor izometrice combinate cu mişcări de amplitudine.

Alegerea unei tehnici trebuie să ţină seama de problemele patologice concrete. In consecinţă, baza terapeutică a reeducării iniţiale a forţei o vor constitui exerciţiile

izometrice.

Recurgerea la tehnicile izometrice poate fi oportună si in momentele intermediare sau chiar în etapa finală a reeducării,

Rolul ce revine exerciţiilor izotonice convenţionale este acela de a spori acumulările de forţă în faza finală a reeducării.

Viteza de miscare este constantă este un tip de contractie dinamica in care muschii se contracta la capacitate maxima pe intreaga amplitudine de miscare

Contracţiile izokinetice se pot realiza numai cu aparate complicate inventate, în special, pentru antrenamentele sportive.

Beneficiul principal consta in faptul ca acest tip de antrenament permite muschiului sa lucreze maximal pe tot parcursul miscarii.

Exerciţiile să fie progresive în privinţa efectului lor asupra dezvoltării forţei, precum şi asupra proceselor inflamatorii. Exerciţiile izometrice să fie utilizate în toate fazele reeducării, datorită faptului că ele compensează, în oarecare măsură, efectele favorabile ale exerciţiilor izotonice, iar acţiunea lor asupra articulaţiilor este mai puţin traumatizantă.

Intensificarea exerciţiilor izometrice, mai întîi prin creşterea cantitativă a forţei, apoi prin prelungirea duratei de contracţie (pînă la 10- 15 secunde).

Ultima etapă tratamentului /antrenamentului va consta în repetarea de 10-15 ori pentru toate amplitudinile la un loc (internă, medie şi externă) a contracţiilor maxime de lungă durată.

Pierderea forţei musculare trebuie compensată, în cazul în care atingerea unui nivel maxim al contracţiei este imposibilă sau nerecomandabilă (din diferite motive:

imobilizare, durere, starea plăgii, teamă sau împotrivire din partea pacientului etc), prin prelungirea duratei şi nu prin creşterea numărului de repetiţii.

Exerciţiile izotonice de forţă să se execute mai cu seamă în faza finală a reeducării, în momentul în care o recidivă inflamatorie este practic exclusă. Gradarea efortului în exerciţiul izotonic se realizează prin creşterea sarcinii (de la 20 RM la 5 RM), avînd drept consecinţă reducerea repetiţiilor (de la 20 la 5) şi înmulţirea seriilor (de la 1 la 4-5).

Contractia izotonica concentrica presupune scurtarea in lungime a muschiului. (Exemplu: flexia antebratului pe brat). Determina miscarea articulara

Dar nu se va putea face niciodata o contractie izotonica completa cu o greutate mai mare decat potentialul maxim al individului.

Contractia izotonica excentrica (sau negativa) este inversul unei contractii concentrice si readuce muschiul la pozitia de start (exemplu: coborarea halterei dupa o flexie a antebratului pe brat). Desi muschii se alungesc, ei tot genereaza forta.

Contractia excentrica este cea mai eficienta din punct de vedere al castigului de forta musculara, pentru ca poate fi utilizata o incarcatura mai mare decat potentialul maxim al sportivului

Contractiile excentrice se intalnesc in majoritatea activitatilor sportive

Devine importanta intelegerea consecintelor biomecanice ale contractiilor excentrice ale muschilor si a modului in care pot influenta performantele fizice.

Pentru studiul miscarii produse de contractiile excentrice in cazul unui sportiv sau pacient este necesara definirea cantitativa a miscarii excentrice. Intensitatea miscarii excentrice poate fi definita conventional prin produsul:

P=F x V in care P=puterea muschiului F=forta muschiului aplicata sarcinii V=viteza muschiului

Pentru studiul miscarii produse de contractiile excentrice, trebuie inregistrata forta musculara si vitezele de actionare

Forta unui muschi este estimata cu ajutorul unor modelari matematice.

O metoda indirecta de estimare a puterii muschilor se bazeaza pe determinarea puterii momentului rezultant al articulatiei P=Mxω P=puterea produsa de momentul fortelor M=rezultanta momentelor fortelor din articulatie ω=viteza unghiulara a articulatiei Cu axa articulatiei perpendiculara pe planul de studiu(F,L,H)

Puterea muschilor poate fi evaluata si cu alte metode, mai simple si mai imprecise calculand:

Puterea si Lucrul mecanic (LM) efectuat la ridicarea unei sarcini Lucrul mecanic (LM) extern; Lucrul mecanic intern; Lucrul mecanic total.

Relatia Momentelor (Forta – Viteza) a muschilor flexori ai cotului

Viteza s-a setimat din viteza unghiulara a articulatiei iar Forta din momentul masurat (Dupa Komi 1973.)

Momentul este maxim in timpul solicitarii excentrice Momentul creste cu viteza chiar la viteze mici si scade usor cu viteza (Cabri 1991; Prilutsky 1991). The maximum eccentric moment exceeds the isometric moment by appr30–40%

Maximele momentelor excentrice sunt mai mari decat maximele momentelor concentrice.

Aceasta diferenta intre momentele maxime se mareste la viteze unghiulare mai mari.

Exercitiile excentrice solicita mai putine fibre musculare dacat exercitiile concentrice la aceeasi sarcina. (Abbot et al. 1952; Asmussen 1953)

extensia genunchiului

extensia gleznei

flotări

tracţiuni

Pot aparea umflaturi si o sensibilitate crescuta in the portiunea centrala a tendonului quadriceps aproape de insertia la partea superioara a patelei.

Fiecare exercitiu consta in 3 faze.

Prima faza, numita si concentrica, reprezinta

contractia propriu-zisa a muschiului

..

In

aceasta faza muschiul isi micsoreaza volumul prin contractie, iar segmentele corpului implicate in miscare se apropie. La finalul acestei faze, muschiul este intr-o contractie completa.

http://www.doctor.info.ro/amplitudinea_de_

miscare_pagina-10.html#ixzz3C9Wn33OH

A doua faza este numita si faza de tranzitie sau "varful contractiei". Practic aici se face tranzitia intre ridicarea si coborarea greutatii. Una dintre tehnicile de intensitate presupune mentinerea contractiei in acest punct timp de 1-2 secunde. Este vorba de o contractie izometrica, in care muschiul este tinut in tensiune, fara sa isi mai modifice dimensiunile.

A treia faza, numita excentrica reprezinta

revenirea lenta a muschiului la starea de relaxare. Si in faza excentrica muschiul este mentinut in tensiune

• Imbunatatirea coordonarii muschilor • Imbunatatirea echilibrului • Scaderea stresului cardiovascular fata de contractiile concentrice • Cresterea rezistentei pe tot domeniul de miscare al articulatiei • Cresterea rezistentei la diferite viteze de miscare • Cresterea puterii musculare si a performantei sportive • Recuperare dupa accidentarea tendoanelor

• Incalzire timp de 5-10 minute inainte de exercitii • Durerile musculare persista 24-48 ore dupa exercitii • Asigurati-va ca execitiile sunt efectuate corect inainte de cresterea sarcinilor • Se incepe incet; (se cer cateva repetitii la pornire in vederea prevenirii febrei musculare) • Exercitiile pot creste nivelul acidului lactic mai mul ca exercitiile concentrice.

• In cazul exercitiilor mai grele se recomanda un antrenor sau terapeut • Exercitiile cu greutati mari se vor efectua mai rar (1 /saptamana) • Pentru adultii cu dureri articulare (ex.osteoartrite), exercitiile excentrice pot accentua durerile • In cazul recuperarilor dupa accidente, se recomanda consultarea unui medic inainte de a face exercitii

• Persoanele in varsta pot efectua astfel de exercitii dar se recomanda utilizarea unor echipamente sau instalatii care permit reglarea fina a greutatilor

Pentru a dezvolta forţa trebuie create în muşchi tensiuni maxime. Aceasta sepoate obţine prin următoarele metode:

Metoda efortului maximal: 1-3 repetări - 4-7 serii - 7minute pauză Metoda efortului repetat: 5-7 repetări - 6-15 serii - 5minute pauză Metoda efortului dinamic: 6-15 repetări - 10-30 serii - 3minute pauză

Influenta contractiilor asupra performantei muschilor este mai accentuata la viteze scazute de scurtare fata de vitezele mari.

The ability of the muscle to dissipate energy increases with an increase in activation level (Gasser & Hill 1924) and with the magnitude of length change (Rack & Westbury 1974). For example, the damping of oscillation is approximately 40 times greater in an active muscle compared with a passive one

V. M. ZATSIORSKY

BIOMECHANICS IN SPORT PERFORMANCE ENHANCEMENT AND INJURY PREVENTION,

Published by Blackwell Science Ltd, 2000

Master

Anul I

BFKT

2014

Rezistenta si puterea sunt in general asociate cu sporturile care cer performanta musculara,

Ca urmare, antrenamentul de rezistenta a fost aplicat mai ales in cazul sporturilor se forta si mai putin in sporturile in care era sistemul cardiovascular era suprasolicitat.

Totusi, toate sporturile si toate miscarile umane au nevoie de nivele corespunzatoare de rezistenta si putere.

Antrenamentul de rezistenta a fost multa vreme privit ca fiind cauza:

accidentarilor musculoscheletale, a flexibilitatii reduse si a miscarilor incetinite.

Schimbarea opiniei despre utilizarea antrenamentelor de rezistenta si forta se datoreaza in mare masura si biomecanicii care a adus o contributie importanta la cresterea performantelor umane si a eficientei echipamentelor de antrenare si a sigurantei in utilizarea acestora.

Aplicarea biomecanicii in vederea examinarii rezistentei si puterii ca niste calitatii motrice Si de a arata cum pot fi aplicate aceste cunostinte in optimizarea antrenamentului de rezistenta si putere intr-o mare varietate de aplicatii sportive.

cresterea rezistentei maxime cresterea rezistentei explozive; cresterea vitezei de producere a fortei; obtinerea de forte mari pentru anumite perioade ;

• a permite muschilor aplicarea unor forte mici pe perioade indelungate;

• a permite cresterea muschilor si a tesuturilor conjunctive (hipertrofie)

• tipul de antrenament de rezistenta necesar; • tipul de contractie musculara necesara (isometric, concentric, excentric); • viteza de miscare in diferite faze de miscare; • acceleratia in punctele critice ale miscarii; • intervalele de odihna dintre repetitii, serii sau aplicatii; • odihna activa /pasiva/intervalele de recuperare ;

• ordinea exercitiilor; • rezistenta relativa a muschilor agonisti , antagonisti si stabilizatori • dezvoltarea amplitudinii optime de miscare statica si dinamica

• deficitul de rezistenta a unui grup de muschi; • anamneza (istoria) antrenamentului individual ; • anamneza accidentelor individuale; • nivelul performantei sportive individuale ;

Succesul antrenamentului de rezistenta si putere depinde de intelegerea factorilor care influenteaza dezvoltarea rezistentei.

este importanta determinarea factorilor care influenteaza dezvoltarea rezistentei prin antrenament si a metodelor de antrenament mai eficiente si mai ferite de accidentari.

O parte din factori sunt structurali iar o alta parte sunt functionali.

Factorii structurali asigura doar un potential de producere a rezistentei, intrucat rezistenta este un fenomen neuromuscular care exploateaza acest potential in vederea generarii activitatii motrice.

Se stie ca rezistenta este proportionala cu sectiunea transversala a muschiului asa ca muschii mai mari au un potential de a dezvolta rezistente mai mari decat muschii mai mici.

Totusi s-a constatat la campioni, ca in cazul halterofililor, cresterea rezistentei de la an la an se poate face si la aceeasi masa musculara. Acest lucru arata ca rezistenta depinde si de alti factori.

S-a observat ca un muschi va produce o rezistenta mai mare daca numarul de fibre care se contracta simultan este mai mare. Acest lucru depinde de eficacitatea cu care nervii fibrelor trimit impulsuri catre fibrele musculare.

O rezistenta scazuta apare atunci cand nu se coordoneaza eforturile muschilor (Vorobyev

1978).

Unii cercetatori (Vorobyev 1978) au aratat ca rezistenta maxima este produsa la o frecventa optima a nervilor si nu la un maxim de frecventa de declansare (firing) a nervilor.

Factori structurali si functionali:

Sectiunea transversala a muschilor; Densitatea fibrelor musculare pe unitatea de sectiune transversala Randamentul mecanic al articulatiei; Numarul de fibre musculare care se contracta simultan; Viteza de contractare a fibrelor musculare ;

Eficacitatea sincronizarii declansarii (firing) fibrelor musculare Viteza de conducere a fibrelor nervoase; Gradul de inhibare a fibrelor musculare care nu contribue la miscare Proportia de fibre musculare active de diametru mare • Eficacitatea cooperarii dintre diferite tipuri de fibre musculare

Eficacitatea reflexelor de intindere in controlarea tensiunii musculare

Pragul de excitare a fibrelor nervoase ce coordoneaza muschii;

Lungimea initiala a muschilor inainte de contractie.

Au existat mult timp doua teorii referitoare la antrenamentele suplimentare de rezistenta.

Prima teorie sustinea ca aceste antrenamente trebuie sa simuleze cat mai aproape miscarile efectuate in sport, cu respectarea tiparelor miscarilor, a vitezei, a fortei in timp si a tipului de contractii . (antrenamente specifice)

A doua teorie sustinea ca este suficienta antrenarea muschilor necesari , fara particularitati (antrenamente nespecifice). Urmeaza apoi un antrenament secundar, legat de tehnicile de indemanare, care ar fi suficient apoi pentru punerea in valoare a rezistentei castigate in antrenamentele nespecifice.

Cercetarile recente sprijina principiul antrenamentelor specifice cu si in functie de urmatoarelor aspecte:

tipul de contractie musculara ; sablonul miscarii; regiunea miscarii; viteza miscarii; forta de contractie

. amploarea fibrelor implicate; metabolism; adaptarea biochimica; flexibilitate; oboseala.

Rezistenta= capacitatea corpului de a produce forta Energia=capacitatea unui obiect sau corp de a exercita o forta, Lucrul mecanic= energia consumata pentru deplasarea dintr-o pozitie in alta. Puterea=viteza cu care se executa un lucru mecanic

Cuplul fortei este un produs intre forta si distanta la axul miscarii

Momentul fortei

Se calculreaza la fel ca un cuplu de forte

Inginerii numesc momentul forței, în unele contexte, cuplu.

Flexia cotului scade cuplul care apare la umar in timpul ridicarii laterale a unei haltere de mana, aducand greutatea mai aproape de articulatia umarului Sau in cazul asezat supin, ridicarea halterelor din lateral in sus, pana la contact

Pastrarea unei distante cat mai mici intre bara de haltere si corp la ridicarea de jos permite o siguranta mai buna si un cuplu mai mic in dreptul coloanei lombare

Un atlet cu fibre musculare bine dezvoltate pare potrivit la prima vedere pentru sporturi de putere si de viteza; Utilizarea unor tehnici dezavantajoase , care nu optimizeaza cuplul fortei in articulatii anuleaza avantajul fibrelor dezvoltate

Ocasional apar si cazuri cand cresterea fortei musculare pentru o anumita activitate sportiva, poate depasi toate tehnicile defectuoase aplicate in sportul respectiv.

forta maxima (sau cuplul maxim) generata de muschi este rezistenta maxima si nu Rezistenta.

Conform legii lui Newton, Rezistenta este capacitatea de a genera forta necesar in invingerea inertiei sau sarcina (greutatea)

Optimizarea fortei, vitezei si puterii sau producerea de capacitati motrice “ la momentul potrivit si in cantitate potrivita” este un principiu esential in performanta.

Destul de des se aplica si principiul de performanta: “ cel mai bine este sa avem rezistenta mai mare, hipertrofie mai mare” Desi sunt rezultate mai constante obtinute de sportivi mai usori si mai putin puternici

This identifies a fundamental factor in training for strength and power, namely the importance of developing optimal hypertrophy, strength and power to suit a given individual in a given activity, and avoiding the tendency to develop superfluous

In vederea optimizarii fortei si rezistentei este utila calcularea rezistentei relative:

Sarcina maxima ridcata impartita la masa corpului

Daca performanta ramane aceeasi, in timp ce rezistenta relativa ramane aceeasi , sau descreste cu cresterea masei corporale , se considera ca o crestere a hipertrofiei este nefolositoare

Lucrul mecanic (W) = energia finala– energia initiala = final (PE + KE) – initial (PE + KE)

energia potentiala =(PE) energia cinetica =(KE)

Urmatoarele grafice sunt utile in biomecanica rezistentei si puterii in sport:

forta /timp (or torque vs. time); forta/deplasare; forta/viteza; cresterea fortei/timp

Principiul incarcarii progresive se refera nu numai la utilizarea unei sarcini progresive dar si la o crestere progresiva a tensiunii muculare prin procese voluntare sau involuntare

Aceasta crestere a tensiunii mecanice poate fi realizata in diferite modalitati, aplicand legea aII-a a lui Newton: F = m × a,

Plecand de la F = m × a, putem produce acceasi forta F in diferite moduri.

  • 1 F = M × a, in care masa M este mare si acceleratia mica

  • 2 F = m × A, in care masa M este mica si acceleratia este mare

  • 3 F = m × a, atat masa cat si acceleratia sunt moderate

Aceste solutii sugereaza ca toate metodele de antrenare a fortei sunt asemanatoare Si sunt alese in functie de utilizator

Apare intrebarea daca exista o diferenta Intre metodele de antrenare conform datelor de mai sus.,

Teoretic nu este nici o diferenta

Experienta practica din mai multe sporturi (haltere, culturism s.a), arata ca exista 3 practici:

  • 1. exercitii cu greutati foarte mari in cazul

halterelor

  • 2. exercitii diverse ca in decatlon

  • 3. exercitii pentru hipertrofia muschilor, in

cazul culturismului; cu greutati moderate dar

cu repetari de 8-10 ori

Rezultatele practice arata ca cele 3 metode prezentate de generare a fortei nu duc la acelasi rezultat din cauza ca sunt implicate diferite procese :

Procese neuronale Procese metabolice Procese musculare

Rezulta ca rezistenta si puterea unui sportiv depind de aplicarea principiului de antrenament specific

Cercetarile au arata ca pragul de antrenare

care produce cresterea rezistentei musculare

nu trebuie sa fie mai mic o treime din rezistenta maxima a persoanei (Hettinger & Muller 1953). Cu cresterea rezistentei, intensitatea antrenamentului necesar care produce efect trebuie crescuta pana la 80–95% din capacitatea maxima a sportivului. (Verkhoshansky 1977).

Master

Anul I

BFKT

2014

Contractiile concentrice produc o forta cu care se invinge o sarcina (greutate)

Contractiile excentrice produc o forta care rezista la o sarcina

Cuplul de forte excentrice creste cu 20% peste nivelul normal (impus voluntar) daca sunt aplicate stimulari electrice

Cuplul maxim excentric obtinut voluntar nu reprezinta cuplul maxim al unui om (Westing et al. 1990).

Cuplul de forte excentrice este influentat de procese mentale (Handel et al. 1997)

In cazul cuplurilor izometrice si concentrice stimularea electrica nu are efect

Tensiunea musculara in orice miscare este mai mica in faza excentrica decat in faza izometrica sau concentrica.

faza excentrica inmplica mai putine inflamatii si mai putine iritatii sau dureri musculare.

Exercitiile excentrice (submaximale) pot avea importanta in adaptarea mai usoara la antrenamentul de rezistenta in comparatie cu exercitiile concentrice la sarcini similare (Hortobágyi et al. 1996)

Exercitiile izometrice au fost mai utilizate in anii 60

Un effort zilnic de 2/3 din forta maxima exersat 5-6 ori timp de10 saptamani poate creste rezistenta cu 5% pe saptamana in medie (Hettinger 1961),

Cercetarile au dat rezultate contradictorii dar au aratat ca antrenamentele izometrice pot fi mai eficace decat cele dinamice mai ales in

timpul stadiilor incipiente de recuperare dupa accidente.

Daca este vorba de un sport care implica miscari de viteza, antrenamentul isometric nu da rezultate.

In timpul exercitiilor izometrice, trebuie ca tensiunea musculara sa creasca incet si sa fie mentinuta un timp mai lung daca se urmareste cresterea rezistentei.

Prelungirea exercitiilor cere un consum de energie, care stimuleaza o adaptare mai buna a sistemului neuromuscular.

Exercitiile izometrice oscilante constituie o tehnica care provoaca contractii puternice pe o amplitudine mica de miscare.

Rezultatele unor cercetari au aratat ca tensiunea maxima produsa voluntar, in timpul EIO (5 Hz) poate fi egala cu tensiunea maxima produsa de un sportiv.

(Soechting & Roberts 1975). Basmajian (1978)

Imediat dupa un exercitiu izometric, se executa o singura serie de micro-contractii in aceeasi pozitie izometrica. (osc. verticale)

Mai recent, vibraţiile mecanice au devenit foarte populare şi uzuale în unele dintre antrenamentele sportive şi în tratarea diferitelor afecţiuni. Acţiunea benefică a vibraţiilor a fost studiata de Sanders (1936) şi Whedon (1946) care au folosit un pat oscilant menit să contracareze decondiţionarea cardiovasculară şi musculoscheletală.

Fragilitatea musculară este o consecinţă a îmbătrânirii şi antrenamentul se pare că ar fi cel mai indicat să prevină măcar parţial efectele debilitante ale senescenţei. Un număr mare de studii au demonstrat că antrenamentul cu vibraţii este dacă nu mai bun, atunci cel puţin egal ca şi eficacitate cu un antrenament convențional de rezistenţă, pentru a îmbunătăţi forţa musculară la vârstnici [Roelants şi colaboratorii, 2004; Russo şi colaboratorii,

2003]

Antrenamentul cu vibraţii a întregului corp duce la o scădere a nivelului glucozei intraplasmatice sugerând o redirecţionare a acesteia către muşchi (Di Loreto et al., 2004). În concordanţă cu asta, anumite studii au demonstrat îmbunătăţirea toleranţei la glucoză în diabetul zaharat de tip II ca rezultat al unei sesiuni de 9 săptămâni de antrenamente cu vibraţii (Baum şi echipa,

2007)

In alte aplicatii, vibratiile mecanice de joasa frecventa (10–35Hz) asupra corpului au indus o recuperare mai rapida.

Vibratiile modeleaza activitatea muschilor, asigura o stabilitate a puterii si rezistentei ,

scad presiunea arteriala si intaresc procesele oxidative

(Kopysov 1978)

Vibratiile de 26 Hz aplicate intregului corp prin extremitatile inferioare produc cresterea marcanta a puterii de a sari (Bosco et al.

1998).

Exercitiile izometrice nu constituie doar mentinerea unei contractii statice pentru un anumit timp.

Exercitiile izometrice urmaresc ca unui muschi sa-i creasca tensiunea de la relaxare la o valoare maxima sau submaximala pentru un anumit timp; apoi sa mentina tensiunea si apoi sa descreasca tensiunea .

Contractiile izometrice pot fi produse prin

contractii voluntare

sau involuntare (ca un raspuns reflex al muschilor intre fazele excentrice si concentrice)

Exercitiile de contractie voluntara se pot

clasifica si in:

Exercitii izometrice explozive, cu timpul de

crestere a fortei foarte mic

Exercitii izometrice lente cu un timp de crestere mai lung

Contractiile involuntare (ca un raspuns reflex al muschilor intre fazele excentrice si concentrice) pot fi:

Rapide (explozive) si Oscilatorii.

Fiecare tip de exercitiu izometric produce un anumit tip de efecte.

Daca exercitiile izometrice sunt executate cu accent pe viteza si forta, pot fi utilizate pentru dezvoltarea rezistentei explozive.

Cu cat muschii lucreaza sa invinga o rezistenta mare cu atat lucrul mecanic devine mai mult izometric, ca in curbele Forta-viteza

Efecte inhibitorii apar mai ales in miscarile musculare voluntare dinamice.

Dar nu se intalnesc in miscarile reflexive izometrice si ca urmare se obtin forte explozive mai mari in regimul izometric

Daca se urmărește dezvoltarea rezistentei explozive, tensiunea izometrica trebuie generata cu viteza maxima

Actiunile izometrice reflexive explozive produse prin miscari pliometrice (plyometric movements) pot fi extrem de eficace.

Miscari pliometrice (Plyometrics), cunoscute si cu termenul de “antrenare prin sarituri” sau "plyos", sunt exercitii care urmaresc dezvoltarea unei forte maxime in intervale scurte de timp si care cresc viteza si puterea de executie.

Diferenta dintre contractiile statice si dinamice nu depind de muschi ci de sistemul nervos care controleaza intensitatea, viteza durata si forma de contractie.

Sistemul nervos produce activarea fibrelor specifice a numarului lor, a vitezei , a duratei si a secventei de actionare,

Contractiile izometrice pot fi modificate ca intensitate, intre maxim si minim, prelungind perioada de aplicare a contractiilor aparand astfel contractiile quasi-izometrice.

Contractiile izometrice efectuate foarte lent pe o amplitudine data a unor articulatii sunt cunoscute sub denumirea de contractii quasi- izometrice

Spre deosebire de actiunile izometrice care au loc la un unghi fix al unei articulatii (fara miscare), contractiile quasi- izometrice pot fi executate pe toata amplitudinea unei miscari

Contractiile quasi- izometrice sunt importante pentru exercitiile de rezistenta maxima, pentru hipertrofia muschilor si mai putin pentru putere maxima sau viteza de executie.

Exista doua tipuri de izometrie:

  • 1. Mentinerea unei pozitii si prevenirea

miscarii

  • 2. Impingerea sau tragerea impotriva unui

obiect imobil

Quasi Isometrice: mentinerea unei pozitii si contractarea antagonistilor cat mai tare posibil. Cu cat muschii obosesc va aparea o intindere mai mare

Izometric – quasi izometric

Intarirea tendoanelor solicitate Rezistenta este aceeasi la toate unghiurile de miscare a articulatiei. Fuxul de sange este blocat si apare acidul lactic

Activitatile dinamice ale muschilor (contractiile excentrice si concentrice) contin faze de tranzitie statice la pornirea si oprirea miscarilor.

Toate miscarile dinamice sunt polifazice

La pornirea din starea de relaxare, faza de inceput este izometrica Este urmata de faze concentrice sau excentrice si la terminarea exercitiului se trece printr-o faza de actiune izometrica dupa care are loc revenirea spre pozitia initiala trecand prin aceleasi faze.

Contractiile simultane au loc atunci cand muschii agonisti si cei antagonisti actioneaza simultan, dar cu dominatia agonistilor , ceea ce produce miscarea.

Miscarile zise balistice au loc in timpul unor actiuni ca: alergatul, saritul si aruncarea si implica declansari musculare urmate de faze de relaxare in care miscarea continua ca urmare a momentului de inertie acumulat.

De exemplu, la miscarea piciorului exista un impuls initial agonist, care determina deplasarea, asemanata cu deplasarea balistica a unui glont dupa explozia pulberii din cartus. ,

Miscarile de indemanare, rapide si balistice sunt programate de sistemul nervos central in timp ce miscarile lente si discontinue nu sunt programate.

Miscarile balistice au foarte rar de reactii (feedback) in timpul desfasurarii lor.

Reactia muschilor si articulatiilor catre sistemul nervos cemtral face ca miscarea sa fie controlata tot timpul si eventual modificata.

Miscarea rezultata devine precisa iar tesuturile moi sunt aparate de accidentari prin modificarea tensiunii muschilor si prin activarea fibrelor antagoniste care permit controlul si finalizarea miscarii.

Daca nu exista reactii senzoriale sau proprioceptive , controlul miscarii se face in bucla deschisa. (Smith & Smith 1962; Green

1967).

In acest caz, controlul miscarii este preprogramat in sistemul nervos central si sistemul neuromuscular de sistemele vizuale si auditive, inaintea inceperii miscarii.

Contractiile izometrice de scurta durata intre fazele excentrice si concentrice ale unei miscari balistice sunt importante in antrenamentul de viteza si rezistenta.

Reprezinta un mod de a produce forta izometrica exploziva. Este asociata cu obtinerea de putere musculara mare in miscari de tipul haltere smulse, sarit in inaltime etc

Una dintre cele mai cunoscute relatii despre actiunea muschilor este curba hiperbolica F/v.

Rezultatul antrenamentului de mare rezistenta este deplasarea curbei F/v in sus, mai ales in cazul incepatorilor (Perrine & Edgerton 1978; Caiozzo et al.)

Aceste curbe arata ca viteza de contractare a muschilor este invers proportionala cu sarcina si ca o sarcina mare nu poate fi manevrata rapid.

Abilitatea de a genera o rezistenta maxima si abilitatea de a executa miscari rapide sunt abilitati motrice diferite

Dezvoltarea unei rezistente mari nu implica cresterea vitezei de executie a miscarilor.

Studiile asupra relatiei dintre rezistenta si viteza au fost efectuate asupra unei singure articulatii sau pe muschi izolati in vitro fara a tine cont de inertie si gravitatie.

De asemenea, relatiile elementare viteza-timp si viteza-rezistenta in cazul unor actiuni motrice elementare nu corespund cu relatiile similare pentru miscarile complexe cu multe articulatii.

In curba Forta/viteza pot fi identificate diverse tipuri de fitness localizate intre extremele definite prin V = 0 (rezistenta izometrica) si V = maxim (rezistenta exploziva)

Din curbele F/v se pot desprinde 5 tipuri diferite de calitati ale rezistentei:

Rezistenta izometrica la V=0; Rezistenta quasi-izometrica la viteze mici; Rezistenta-viteza la viteze mici; Viteza –rezistenta la viteze intermediare ; Rezistenta exploziva la viteze mari.

Diferenta dintre rezistenta-viteza si viteza- rezistenta este importanta elaborarea programelor de pregatire in sporturi specifice.

In sporturile de Rezistenta-viteza si de Viteza –rezistenta pot exista urmatoarele categorii:

ciclice, de putere maxima: alergari pe distante

mici, inot, ciclism. de putere maxima: sprinturi cu sarituri sau obstacole.

de putere maxima cu sarcini grele (haltere) de putere maxima cu aruncari (ciocan, sulita)

sporturi cu sarituri.

Graficul permite determinarea rezistentei explozive, si a altor parametri in activitatea de ridicare a greutatii. Sarcina este greutatea depasita de forta F(t). Miscarea are loc atunci cand forta depaseste greutatea.

S-a constatat ca un muschi poate executa diferite actiuni supra articulatiilor.

Faptul ca unii muschi pot actiona mai multe articulatii are o implicatie importanta in analiza actiunilor muschilor.

Muschiul gastrocnemius, cunoscut ca flexor al genunchiului poate executa urmatoarele sarcini complexe:

  • 1 flexia genunchiului si extensia gleznei;

  • 2 flexia genunchiului si flexia gleznei; and

  • 3 extensia genunchiului si extensia gleznei.

Considerarea acestor tipuri de actiuni ale muschilor multiarticulari permite o selectare optima a unor exercitii de rezistenta mult mai eficiente si ofera o recuperare mai buna a persoanelor accidentate.

Master

Anul I

BFKT

2014

Trecerea de la mers la alergat se face in jurul vitezei de 2 m/s;

dispare perioada de dublu sprijin apare faza de zbor;

Pentru sportivi, obiectivul ramane imbunatatirea performantei; Pentru alte categorii: mentinerea sau imbunatatirea starii de sanatate si de fitness

Biomecanica ofera un sprijin important in gasirea explicatiilor diferitelor moduri de alergare Studiile au aratat ca intre 50 si 80% dintre alergatori sunt accidentati in fiecare an.

Influenta vitezei de alergare

Majoritatea masuratorilor biomecanice sunt influentate de viteza;

Compararea datelor biomecanice intre persoane si diverse afectiuni se face numai la aceeasi viteza de alergare

Influenta antropometriei

Datele

antropometrice ale unui alergator pot

influenta biomecanica alergarii.

Lutter (1985) a scris ca din3500 de alergatori

accidentati consultati, pe o perioada de 7 ani,

intr-o clinica sportiva, numai 10% au avut

picioare considerate a fi optime biomecanic

James et al. (1978) au gasit ca doar 22% of

din180 de sportivi/pacienti aveau o aliniere

neutra a postpiciorului, 58% fiind pronatori si

20% supinatori.

Caz patologic: Pes valgus

Cand piciorul este in mers sau alergare trece

prin mai multe secvente de miscare.

In cazul ideal, la contactul cu solul se inclina

spre interior (pronatie) iar bolta plantara se

aplatizeaza, pentru a absorbi socul contactului.

In continuarea miscarii, piciorul se inclina la loc,

in pozitia neutra, permitand impingerea cu

degetele.

Alte studii au aratat influenta ghetelor de

sport asupra pronatiei postpiciorului si

asupra performantelor;

(Nawoczenski et al. 1998),

Femeile au un pelvis mai larg si un

unghi quadriceps (Q) mai mare,

fiind mai expuse la anumite

accidentari.

(Atwater 1990; Messier et al.

1991)

ASIS=spina iliaca antero-superioara

Se traseaza o linie prin ASIS ( spina iliaca anterosuperioara) si mijlocul patelei A doua linie trece prin mijlocul patelei si prin tuberculul tibial ( tuberozitate tibiala)

Messier et al. (1991) au gasit o relatie intre

unghiul Q si durerea patelo-femurala dar si

ca relatia era similara in unele cazuri atat

pentru barbati cat si pentru femei.

Conform (Agliettis et. al. Clin. Ortho 1983):

la barbati: unghiul Q = 14 grade (+/- 3)

la femei: unghiul Q = 17 grade (+/- 3)

Depinde de inaltime; la h mare, Q mic

Mai multe cercetari au examinat diferentele

dintre alergarea pe covorul rulant si alergarea

pe teren;

Rezultatele sunt in mare parte contradictorii

dar concorda in ceea ce priveste prezentarea

diferentelor (van Ingen Schenau 1980; Nigg et

al.1995).

Nigg et al. (1995) au concluzionat ca

evaluarea cinematicii alergarii, pe covorul

rulant, duce la concluzii inadecvate daca se

refera la si la alergarea pe teren.

Cinematica implica masuratori utilizate la

identificarea diferentelor dintre alergatori sau

grupe de alergatori.

Cele mai utilizate date cinematice sunt despre

distanta, viteza si acceleratia segmentelor

anatomice precum si date despre centrul de

greutate.

Ciclul de mers (CM) este o marime des

studiata. Reprezinta distanta dintre doua

contacte succesive ale aceluiasi picior cu

solul.

Lungimea pasului (LP) se refera la distanta

dintre doua contacte succesive stang-drept.

Viteza alergarii depinde de LP si frecventa

pasului (FP in Hz):

V = LP ×FP.

Viteza in functie de pas si frecventa

Lungimea pasului este adesea pusa in

legatura cu lungimea piciorului.

Multe studii au aratat ca aceasta legatura nu

este semnificativa in cazul alergarilor de

distanta.

(Cavanagh & Kram 1989)

Inversiunea gleznei cand piciorul se sprijina

pe toata talpa a fost studiata intensiv in

alergarile de distanta ca urmare a

accidentarilor legate de pronatia fata de

articulatia subtalara

(Engsberg1996; Nawoczenski et al. 1998),

Unghiurile

piciorului si

calcaiului in

faza de sprijin.

Alergarea cu pasi mari duce la reducerea

pronatiei (Williams & Ziff 1991).

Exista o legatura intre forma boltii plantare si

gradul de pronatie:

Un picior plat efectueaza o pronatie mai

accentuata

Un picior cu o bolta plantara pronuntata

efectueaza o pronatie diminuata

Alergatorii care la contactul cu solul au o

supinatie mai mare pot fi expusi la inversiuni

(entorse)

Oscilatiile verticale ale trunchiului descresc cu

viteza de alergare (Dillman 1975),

Oscilatiile sunt de 4,7 cm la 9,8 m / s

(Mero et al. 1992).

Alergatorii tind sa se incline usor inainte intre

4 si 7 grade la viteze in jur de 6m/s

Inclinarea trunchiului creste usor dupa

contactul piciorului cu solul, pana la 12–13°,

apoi descreste pana la desprinderea

degetelor de pe sol (Elliott & Roberts

1980; Elliott & Acklund 1981). Frishberg

(1983)

S-a gasit ca rotatia trunchiului are loc cu o

amplitudine de circa 24,3° la sold si cu 26,7°

la umar la viteza de 3,6 m / s

Cu o considerabila variatie intre subiecti

(Williams1982).

measurements (Hinrichs et al. 1983).

Momentul bratelor, in jurul unei axe verticale

este aproape egal cu momentul restului

corpului, rezultand un moment total redus pe

ciclul de mers.

Actiunea bratelor in relatie cu picioarele are

rolul de a optimiza energia alergarii.

Cea mai mare presiune musculoscheletala la

nivelul piciorului are loc la faza de sprijin.

Forta de reactie a solului

Distributia centrului presiunii din talpa, in

vederea stabilirii tipului de contact cu solul se

determina utilizand indexul de contact (SI)

Adica distanta de la calcai la locul centrului

de presiune (al primului punct masurat),

masurat ca procentaj din lungimea ghetei

(Cavanagh & Lafortune 1980)

Date obtinute cu o platforma de presiune Strike index= indexul de contact

Cu cresterea vitezei, marimea fortei de reactie

verticala creste iar contactul cu solul se face

la un pas mai mare.

(Frederick & Hagy 1986; Mero & Komi 1986;

Munro et al. 1987; Nigg et al. 1987).

Prin combinarea informatiilor despre reactia solului, centrul de presiune si parametrii segmentelor anatomice se pot determina fortele de reactie si momentele articulatiilor din extremitatile inferioare

Genunchiul si glezna prezinta momente de

extensie pe aproape toata perioada de sprijin

in timp ce momentul soldului din extensie

trece in flexie in a doua jumatate a sprijinului

Dupa 30 ms de la contactul calcaiului , soldul

are un moment de extensie , genunchiul de

flexie si glezna un moment nul.

Marimea semnalelor EMG din picior creste cu

viteza de alergare (Nilsson et al. 1985; Mero

& Komi 1986).

Lucrul mecanic din timpul alergarii se poate

calcula dupa trei metode generale:

  • 1 bazata pe modificarea energiei centrului de

greuitate

  • 2 bazata pe modificarea energiei segmentelor

anatomice calculata in cinematica;

  • 3 bazata pe modificarea puterii segmentelor

anatomice cu ajutorul fortelor si momentelor

din articulatii.

Toate metodele au neajunsuri legate de:

Limitari in identificarea energiei transferata

intre segmente

Dificultati in identificarea sursei puterii

mecanice pozitive

Se pot calcula doar momentele musculare

minime care produc un efect

Necunoasterea a intregului rol al muschilor ce

actioneaza mai multe articulatii

Incapacitatea de a cuantifica precis efectul

ciclului de intindere/scurtare a muschilor •

Informatiile biomecanice legate de

performanta vin fie de la factori legati de

performanta (consumul submaximal de

oxigen) in alergarile de distanta, fie de la

examinarea unor caracteristici in laborator,

sau gasirea unor relatii intre factori

biomecanici si timpii de performanta

Variatia volumului de oxigen consumat la

alergatori, la aceeasi viteza, este mare, cu

valori cuprinse intre 15% si 30%

(Williams & Cavanagh 1983; Daniels 1985).

Cercetarile au aratat o dependenta liniara

intre viteza de alergare si consumul de

oxigen (Daniels1985)

Totusi, pentru o persoana, se observa o

variatie a consumului cu lungimea pasului,

fiind mai mic la pasul ales liber si creste la

pas mai lung sau mai scurt

(Cavanagh & Williams 1982).

Studiile despre relatia dintre putere si

consumul de oxigen au gasit o puternica

relatie intre costul metabolic (consumul de

oxigen) si puterea mecanica (Shorten et al.

1981).

La anumite viteze, studiile au aratat ca exista

o tendinta spre un consum mai mic de

oxigen si o putere mai mica (Williams &

Cavanagh1987)

Mai multe caracteristici biomecanice au fost

asociate cu un consum redus de oxigen:

Extensie mica a soldului si extensie mare a

genunchiului la desprinderea piciorului si mai

multa dorsiflexie la sprijin

Ununghi mai mare al gambei fata de o verticala,

la contactul cu solul, mai putina flexie plantara la

desprindere, o inclinare mai mare a trunchiului

inainte

(Williams & Cavanagh 1987);

Un timp de sprijin mai mare, extensie mai

mare a soldului si genunchiului la

desprindere (Williams & Cavanagh 1986);

Miscare mai redusa a bratelor (Anderson &

Tseh 1994).

Pugh(1971) a constatat ca alergatul contra

vantului creste consumul de oxigen proportional

cu patratul vitezei vantului.

Alergatul in spatele altor sportivi asigura o

protectie la vant si reduce consumul de oxigen

(Kyle 1979).

Alergatul in grup reduce rezistenta aerului cu

40-80% in functie de densitatea grupului iar

consumul scade cu 3–6% (Pugh 1971; Kyle1979).

Rezultatele unor studii au indicat sursa celor

mai dese accidentari ale membrelor inferioare

Studii epidemiologice asupra alergarii au

aratat ca genunchiul este cel mai supus la

accidentari. (Clement et al. 1981; Maughan &

Miller 1983)

Chondromalacia patella (afectarea cartilajului

art. genunchiului) si durerile in zona patelara

sunt cele mai frecvente cazuri de accidentari .

Pronatia postpiciorului constituie cauza

multor dureri ale genunchiului, insotite de

rotatia interna a patelei

( James et al. 1978).

Messier et al. (1991) au gasit ca unghiul Q

Constituie un factor important in aparitia

accidentarilor.

Alergatorii acuza adesea dureri musculare

dupa alergari in panta, la vale; cauza

durerilor musculare poate fi cauzata de

actiunea puterniuc excentrica a muschilor.

Dick si Cavanagh (1987) au constatat o

crestere de 10% a volumului de oxigen

consumat in acest caz si o crestere de 23% a

ariei EMG membrelor inferioare

Diferenta dintre lungimile picioarelor (d si s)

a fost deseori citata ca un factor care duce la

accidentari.

Friberg (1982) a concluzionat ca diferenta

dintre lungimile picioarelor (asimetria) duce

la predispunerea recrutilor militari la fracturi.

Noutatile din proiectarea incaltamintei au fost

si sunt o consecinta a informatiilor furnizate

de studiile biomecanice, despre interactiunea

dintre biomecanica alergarii si incaltaminte.

Prin modificarea desenului si materialelor

incaltamintei, se pot realiza o varietate mare

de modificari in biomecanica alergarii.

Clarke et al. (1983b) a constatat ca pronatia

postpiciorului este mai mare cand ghetele au

un material ( pentru talpa intermediara care

absoarbe socurile), mai moale , iar ca

inaltimea calcaiului nu influenteaza pronatia.

Alti cercetatori au constatat ca o crestere a

rigiditatii materialului talpii intermediare

duce la cresterea vitezei de pronatie (Nigg et

al.1986).

Ca rezultat al cercetarilor, s-a propus ca

materialul mai moale sa fie plasat in partea

laterala externa a calcaiului spre a ajuta la

amortizarea socurilor iar in partea interna sa

fie utilizat un material mai dur spre a limita

pronatia

Ghetele ergonomice scad unghiul de pronatie

maxima in comparatie cu alergarea cu

puicioarele goale.

Interactiunea dintre alergator si desenul si

materialul ghetelor este complexa si nu se

poate prezice cum va reactiona un sportiv la o

anumita gheata. (Frederick 1986).

Acest lucru explica dece este dificil de a face

legaturi directe intre incaltaminte, fortele de

impact si accidentari.

Master

Anul I

BFKT

2014

In timpul plutirii prin apa, corpul deplaseaza un

anumit volum de apă. Forta de reactie a apei

fata de corp apare ca:

1. Oforta de presiune perpendiculara pe

suprafata frontala a corpului;

2. Oforta de frecare de-a lungul suprafetei

corpului

Lucrul mecanic al inotatorului este utilizat in

depasirea rezistentei hidrodinamice

Omanifestare evidenta a acestei forte este

incetinirea alunecarii in apa si oprirea, imediat

dupa o scufundare sau dupa un impuls.

Rezistenta hidrodinamica poate fi clasificata:

• Rezistenta pasiva (sau franarea pasiva) si

rezistenta activa

Rezistenta pasiva apare cand:

corpul este tractat,

corpul aluneca pe un tobogan cu apa,

corpul executa alunecari pe apa, fara miscari

Rezistenta hidrodinamica activa apare cand

inotatorul inoata cu forta.

Rezistenta activa include si Rezistenta pasiva

a corpului si efectele valurilor si vartejurilor

create in timpul inotului (Clarys 1978)

Atat rezistenta pasiva cat si cea activa au in

realitate mai multe componente:

  • 1 rezistenta fata de aer a corpului aflat deasupra apei si a bratelor

  • 2 frecarea dintre apa si suprafata corpului;

  • 3 rezistenta presiunii, care include:

(a)Rezistenta cauzata de vartejurile din siajul

corpului si al membrelor

(b)Rezistenta la formarea valurilor

Franarea pasiva apare doar la alunecarea pe

apa dupa:

saritul in apa ,

la intoarceri si

in cazul fazelor de tranzitie in stilurile bras si

fluture

Tehnica corecta a inotului depinde de

cunoasterea rezistentei pasive si de

interactiunea acesteia cu corpul inotatorului

la diferite viteze si diferite pozitii de inot

La viteza constanta, Fd si Fp vor fi egale Marirea vitezei se poate face prin scaderea franarii

Marimea rezistentei pasive poate fi stabilita

experimental intr-un bazin prin tractarea

inotatorului sau prin expunerea acestuia la un

anumit debit de apa intr-un tunel cu apa.

Este descrisa de formula:

In care ρ este densitatea apei, v este viteza

apei, SM = sectiunea medie a corpului, CDP =coeficientul de franare (coef. hidrodinamic)

Coeficientul hidrodinamic CDP depinde de

numarul Reynolds: Re =ρVL/µ cu ρ=densitate,

V = debitul apei, L = lungimea corpului

µ=coefficientul de viscozitate dinamica

(µ=0,987 × 10-3 N·s·mla 26°C).

Numarul Reynolds (Re) este un criteriu care

stabileste daca apa curge laminar sau

turbulent.

Caracterul apei de langa corpul inotatorului

determina marimea rezistentei hidrodinamice

Curgerea laminara are loc atunci cand apa

curge rectiliniar fara turbulente.

Viteza si presiunea in toate punctele de curgere

este constanta.

Curgerea laminara are loc cand corpul este

hidrodinamic si cand viteza acestuia este mica.

Prin cresterea vitezei, apar vartejurile sau

turbulentele.

Turbulenta apare cand in straturile de la

marginea corpului , coeficientul de frecare

devine destul de mare.

Apare atat in inotul activ cat si in cel pasiv.

Straturile de la margine sunt mai subtiri in

partea frontala a corpului si mai groase la

partea opusa. Curgerea este de regula

laminara in partea frontala si turbulenta in

partea opusa

Dupa Clarys (1979), pentru inotatorii avansati

numarul Reynolds (Re) este intre

2x105 si 2,5x106

La maximul numarului (Re), fortele de inertie

predomina iar stratul de margine este

turbulent

In timpul inotului, stratul de apa in contact cu

corpul se lipeste de acesta si capata aceeasi

viteza .

Datorita viscozitatii apei, acest strat

interactioneaza cu straturile adiacente si le

antreneaza.

Finetea suprafetei corpului, a pielii, a parului si

etanseitatea costumului de baie precum si

materialul acestuia sunt cei mai importanti

factori in rezistenta de frecare cu apa.

Factorii enumerati contribuie la formarea

turbulentelor si la cresterea rezistentei de

frecare.

La formarea turbulentelor, moleculele de apa

preiau energia cinetica din corpul inotatorului.

In acest fel, frecarea scade viteza si creste

pierderile de energie.

Finetea suprafetei corpului se elimina partial

prin ras si prin utilizarea de costume special

proiectate.

Sharp and Costill (1989) au aratat ca inotatorii

care si-au ras pielea au avut o pierdere de

energie mai mica, un ritm mai bun si o viteza

de inotat mai mare.

Costumele moderne sunt din materiale la care

apa nu adera dar si din materiale elastice

ultrasubtiri care cresc finetea corpului si scad

rezistenta de frecare.

Curgerea apei exercita o forta de rezistenta F

asupra oricarui obstacol intalnit.

Aceeasi forta apare cand un inotator se

deplaseaza prin apa stationara.

Conform principiului lui Bernouli, orice

modificare a puterii cinetice este insotita de o

modificare proportionala a presiunii asupra

suprafetei corpului:

pVi2 /2 + pi = constant

in care primul termen este energia cinetica a

volumului de apa iar al doilea termen este

energia potentiala a presiunii acelui volum

Presiunea din fata corpului este mai mare ca

presiunea din spatele corpului

Acest lucru se datoreaza straturilor limita

care se desprind de corp si incetinesc inainte

de a ajunge la partea din spate a corpului.

Straturile care se desprind formeaza vartejuri

sau turbulenţe

Dupa punctul de separare apare o zona de

presiune scazuta.

Diferenta de presiune dintre fata si spatele

corpului, numita gradient de presiune,

determina marimea rezistentei de presiune

Rezulta ca rezistenta de presiune este un

rezultat al gradientului de presiune.

La viteze mici, straturile de apa marginase

trec lin fata de corpul care inainteaza si se

formeaza foarte putine vartejuri. In acest caz,

rezistenta presiunii tinde spre zero;

rezistenta hidrodinamica va consta din forta

de frecare.

La viteze mari, rezistenta de frecare devine

neglijabila fiind intrecuta de rezistenta de

presiune; formarea vartejurilor are loc din ce

in ce mai aproape de partea frontala.

Studii experimentale (Clarys 1978) au aratat ca

forma sau profilul longitudinat al corpului are o

mare influenta asupra rezistentei de presiune

Influenta

formei apare in coeficientul de

rezistenta CD

Dinacest motiv, rezistenta de presiune este

notata si ca rezistenta formei iar CD este coeficientul de rezistenta a formei.

Motivul unui numar Re mai mare la om se

datoreaza unor centre de presiune locala: la cap,

fese, genunchi, calcai etc.

Clarys

(1978) a raportat diferente la coeficientul

de rezistenta CD la corpuri egale ca lungime si

sectiune transversala dar cu profile

hidrodinamice diferite.

Factorii care afecteaza marimea rezistentei de

forma in timpul inotului, la aceeasi viteza:

1. Formasau CD

2.Sectiunea transversala frontala;

3.Gradul de scufundare a corpului

4.Orientarea corpului fata de directia de

inaintare

5.Pozitia corpului in apa

Marginile ascutite provoaca vartejuri si cresc

frecarea.

Devierea corpului si a capului fata de alinierea

orizontala maresc unghiul de atac si cresc

rezistenta.

Un inotator poate reduce rezistenta la inaintare

prin pozitia adoptata in apa si prin alegerea

bataii optime (ca adancime) a picioarelor si prin

sincronizarea rotatiei soldurilor si umerilor

Atentia inotatorului trebuie concentrata asupra

fazelor in care pozitia optima permite crearea

unei forte de inaintare maxima.

In apa se formeaza un cuplu de forte care

actioneaza asupra corpului:

1. forta gravitationala, in dreptul centrului de masa;

2. forta lui Arhimede (de plutire) in dreptul centrului

de plutire

By definition the centre of buoyancy is the

centroid

of the displaced volume of the water and is

dependent

on the distribution of the displaced volume of

the

Centrul de plutire este plasat in mijlocul

volumului de apa dislocuita si este dependent

de distributia volumului de apa dislocuit fata

de corp.

Cuplul de forte rezultant (G si F de plutire)

tinde sa alinieze centrul de masa si centrul de

plutire, rezultand o pozitie a corpului usor

inclinata in apa.

Inotatorul are la viteze mici si moderate o

postura inclinata in apa;

Unghiul dintre axa longitudinala si viteza de

curgere se numeste unghi de atac, notat cu α.

Forta hidrodinamica are o componenta

normala, de impingere in sus fata de curgere

si o componenta de franare in directia opusa

inaintarii.

Cand corpul ajunge orizontal, forta de ridicare

scade drastic iar coeficientul CD se stabilizeaza.

Cercetarile au stabilit 3 faze in dinamica

coeficientul CD fata de cresterea vitezei:

(i) reducerea CD datorita descresterii unghiului de

atac

(ii) Faza de stabilizare

(iii) Faza de crestere a coeficientului CD datorita

rezistentei de creare a valurilor (la adancimi mici)

Estimarea cresterii rezistentei datorita cuplului

de forte implica doua seturi de masuratori:

1. Masurare

in timpul miscarii corpului pasiv

intr-o pozitie orizontala (artificiala)

2. Masurare

in timpul miscarii corpului intr-o

pozitie naturala

Rezultatele cercetarilor arata ca cele mai bune

rezultate (optimul) se obtin cand pozitia

soldurilor fata de apa este mai ridicata

Rezistenta la crearea valurilor apare la inotul in

apropierea suprafetei apei.

O

parte

a apei dislocuite trece de la presiune

mare langa corp, la presiune mica, deasupra

apei netulburate si astfel apar primele valuri.

Acest

proces este insotit de lucrul mecanic

efectuat de inotator impotriva gravitatiei si

impotriva inertiei cantitatii de apa ridicata la

suprafata

Forta de rezistenta la crearea valurilor este

proportionala cu energia continuta in primul

val generat de corp.

Forta depinde de:

Densitatea apei

Amplitudinea valului

Lungimea valului

Viteza valului

Unghiul dintre directia CG si frontul primului

val

Se formeaza 2 tipuri de valuri

  • 1 valuri divergente, provocate de stern si valuri

arcuite formate de partea frontala si din spate

  • 2 valuri transversale, formate in partile

frontale si din spate dar actionand transversal

fata de directia inotatorului

Valurile sunt o marturie vizibila a pierderilor

de energie create de miscarilor corpului prin

apa, aceasta fiind impinsa in afara caii

inotatorului.

O caracteristica a valurilor generate de inotator

este ca au o viteza egala cu viteza inotatorului

Iar distanta dintre valuri este egala cu distanta

parcursa de inotator intr-o secunda

La cresterea vitezei de inotare, distanta dintre

valuri creste pana cand lungimea din apa a

inotatorului este egala cu distanta dintre

valuri. (viteza de adancitură)

La ceasta viteza, inotatorul este prins intr-o

adancitura formata intre crestele valurilor.

Cu cat forta creste, cu atat adancitura creste

si oricat ar creste viteza este imposibil de a iesi

din aceasta.

Teoretic nu se poate traversa pe apa mai repede

decat o lungime de corp /s

Viteza poate varia:

intre 1,9 si 2,6 m /s pentru persoane intre1,95–

2.00 m,

Si intre1,7 and 2,3 m /s pentru talii intre1,75–

1,85m.

Exista parerea ca taliile inalte au un avantaj

fata de restul inaltimilor;

Teoria se bazeaza pe numarul Froude (Fn),

Fn = V/√(gL)

unde V = viteza, g = acc. gravitationala

iar L = inaltimea inotatorului.

Daca inotul are loc sub apa si nu apar valuri ar

insemna ca energia potentiala a apei aflate

deasupra inotatorului este mai mare sau egala

cu energia apei aflate la presiune, in contact cu

corpul

Astfel, adancimea minima de inot, cand nu

apar valuri la suprafata se numeste adancimea

de echilibrare a valului

Inotul deasupra adancimii de echilibrare a

valului duce la aparitia valurilor

Apare problema stabilirii rezistentei

hidraulice minime: la inotul la suprafata sau

sub apa

Marimea rezistentei hidrodinamice pe apa si

sub apa ramane controversata datorita

varietatii bazinelor de apa utilizate si datorita

procedurilor diferite.

Rezistenta totala= Ftotal = Ffrecare + Fvaluri + Fforma

Aceste calcule nu sunt considerate precise dar permit eveluarea contributiei celor 3 factori

Experimental s-a constatat ca cea mai

hidrodinamica postura este cea cu corpul si

picioarele intinse, degetele stranse, bratele sunt

intinse peste cap , cu mainile una peste alta iar

urechile sunt presate peste umeri

Unele rexultate au aratat ca forma corpului si

nu suprafata corpului este factorul decisiv in

determinarea rezistentei hidrodinamice

totale.

Proeminentele osoase creeaza turbulente;

Pielea grasa poate avea un impact pozitiv

asupra calitatilor hidrodinamice

Pielea si grasimea subcutanata reduc

turbulentele

Master

Anul I

BFKT

2014

Motricitatea inotatorului este un rezultat al

interactiunii dintre apa si segmentele active

ale corpului

Rezistenta hidrodinamica se manifesta ca:

(i) forta care incetineste si opreste inaintarea

(ii) forta de reactie la miscarile memebrelor

inotatorului

Forta de reactie (FR) este sursa propulsiei

inotatorului.

Viteza in apa depinde de marimea si directia FR

creata de membrele inotatorului si de marimea

rezistentei hidrodinamice

Forta FR oscileaza ca marime si directie in

timpul miscarilor ciclice de inot ca urmare a

modificarii fazelor de inot si de recuperare.

Interactiunea dintre forta de propulsie si

rezistenta hidrodinamica poate fi descrisa de

ecuatia: (Toussaint et al. 1998);

Cappaert 1998; Kolmogorov & Lyapin 1998):

FP(effective)(t) – FDA(frontal)(t) = (m0+∆m)dv(CM)/dt

In care FP este forta propulsiva instantanee FDA este componenta frontala a fortei rezistente

Cand

FP>FD

Cand

FP<FD

inotatorul accelereaza

Inotatorul incetineste

Forta de propulsie in apa provine de la contractiile

musculare ale inotatorului. La miscarea lanturilor

cinematice umar-antebrat-mana si sold-picior-

talpa, apare rezistenta hidrodinamica

Cand muschii echilibreaza rezistenta hidrodinamica,

centrul de greutate accelereaza in directia propulsiei

Astfel, forta de reactia hidrodinamica devine o forta

de propulsie

Miscarile de tragere a apei sunt de rotatie a

extremitatilor in articulatii, fortele de tragere

pot fi exprimate in forma:

In care: Fm este forta rezultanta a muschilor

rm este bratul fortei, I este momentul de

inertie al bratului, F este forta hidrodinamica

rezultanta,r este bratul fortei F, mg este

greutatea iar r inertia este bratul fortei de inertie,

Q este forta hidrostatica, rQ este bratul fortei Q, φ este unghiul bratului iar ω este acc unghiulara

Dupa simplificare, fortele de tragere apar:

Conform ecuatiei, reducerea bratului fortei de

reactie hidrodinamice r prin indoirea cotului

face ca deplasarea sa se faca cu mai putina

forta activata

Daca se considera ca viteza mainii este

proportionala cu viteza unghiulara la umar,

multiplicata cu distanta mana-umar (r)

rezulta ca si cuplul hidrodinamic RF depinde

de patratul lungimii bratului fortei, In timp ce

cuplul inertiei depinde de patratul lui rinertie

  • 1 Indoirea cotului permite cresterea vitezei

unghiulare si accelerarea mainii si antebratului

fara implicarea umarului

  • 2 Indoirea cotului creste suprafata segmentelor

care trag corpul

  • 3 Cotul indoit creste puterea bratului

4 Miscarile articulatiilor bratelor sunt

coordonate in asa fel incat se obtin viteze

unghiulare maxime

5 Miscarile de flexie si extensie sunt

sincronizate;

Faza de apucare se realizeaza prin extensia

umarului si simultan de flexia cotului si a

palmei

5 In miscarile de tragere a apei , indoirea

cotului si extensia alterneaza ducand la

o crestere a fortei de reactie a apei si a

componentei de propulsie in partea initiala a

tragerii si

o crestere a fortei la sfarsitul tragerii

Teoria bratului –vâslă

Cel mai eficace inot utilizeaza o miscare a

antebratului si mainii de-a lungul directiei de

inaintare, cu unghiul brat-antebrat de 90grade

(vazut din fata)

Unghiul brat-

antebrat

Teoria bratului-elice

Teoria bratului elice are la baza observarea

existentei unor devieri de la traiectoria

teoretica a mainii in planele verticale si

orizontale

S-a observat ca segmentele active ale mainilor

si picioarelor fac miscari nu numai de-a lungul

axei X (planul lateral) dar si in planele

orizontale si verticale

Viteza mainii conform teoriei bratului elice

Unghiul de 90 grade intre mana si directia de

inaintare nu se mai regaseste in traiectoriile

mainii

Contributia majora la tractiune revine fortei

hidrodinamice

Forta de propulsie este creata de

componentele normale si frontale ale reactiei

apei (FHR)

Teoria vârtejului

Teoria vartejului este utilizata la analiza

inotului pestelui si a fost introdusa ca teorie a

propulsiei la inotatori de catre Colwin

(1984,1992)

Colvin a sustinut ca o parte a energiei cinetice

pierdute in masa apei ar putea fi transformata

in forta de tragere de catre vartejuri

Se considera in aceasta teorie ca mana

produce in apa un vartej primar circular.

Circulatia apei la suprafata superioara a

mainii devine mai mare, respectiv forta de

ridicare verticala este mai mare

Miller (1975), a utilizat un model matematic

pentru stilul craul si a gasit ca raportul

fortelor de reactie a apei intre mana si

antebrat este de circa 2,5:1

Presiunea in g/cm2

stilul craul

Experimentarea s-a facut in stilul craul cu 46

inotatori experimentati

Experimentul a constat in:

  • 1 inot static, legat de un punct fix

Cu bratul atacand drept

  • 2 inot static, legat de un punct, cu bratul

indoit

  • 3 inot ‘natural’

Majoritatea fortelor de propulsie sunt

generate de mana si de partea distala a

antebratului

(Counsilman 1968; au aratat ca cele mai bune

combinatii pentru obtinerea unor forte mari

de reactie a apei sunt urmatoarele:

  • 1 toate degetele tinute lipite

  • 2 toate degetele lipite cu exceptia degetului

gros

  • 3 toate degetele usor indepartate

Picioarele pot crea o forta de propulsie mai

mare decat bratele (Bagrash et al. 1973); cauze:

  • 1 Picioarele au o suprafata de actiune mai mare

  • 2 Muschii picioarelor sunt mai puternici

Datorita orientarii, picoarele creaza forte care

actioneaza numai vertical si numai o parte

actioneaza in directia miscarii

Ca urmare, picioarele creaza o forta de

propulsie mai mica decat bratele.

In probele de craul doar 15% din forta de

propulsie totala este creata de picioare.

In stilul fluture, forta picioarelor ajunge la 20–

25%.

In bras, se ajunge la 50%

Neutralizeaza fortele negative (gravitatea su

inertia)

Neutralizeaza componentele transversale ale

fortei de reactie produse de tractiune

Netezeste fluctuatiile de viteza la propulsie

Mentine un corp in pozitie hidrodinamica

Regleaza viteza si amplitudinea de rotatie a

corpului in jurul axei longitudinale la craul si

transversal la bras si fluture

Usureaza fazele de propulsie la brate

Experimentarea s-a facut in stilul craul cu 46

inotatori experimentati

Experimentul a constat in:

  • 1 inot static, legat de un punct fix

Cu bratul atacand drept

  • 2 inot static, legat de un punct, cu bratul

indoit

  • 3 inot ‘natural’

Prezinta un avantaj picioarele cu articulatia

genunchiului in flexie-extensie fata de cazul

piciorului tinut drept.

Pentru ca picioarele sa fie eficiente, trebuie ca

miscarea sa aiba originea in sold, si tot

piciorul trebuie sa actioneze.

Daca miscarea pleaca din genunchi, sau

glezna, nu se va produce forta de propulsie.

Colwin (1984, 1992) a introdus in teorie

reconfigurarea corpului ceea ce presupune

sincronizarea corpului ai a alinierii membrelor

cu varfurile de acceleratie brat-antebrat

cu scopul reducerii:

(i)suprafatei frontale a inotatorului;

(ii)Rezistentei

Inacest fel, fortele de propulsie vor

predomina asupra celor de franare

Rotatia corpului de-a lungul axei

longitudinale (ruliu) in stilul craul ajuta

inotatorul sa utilizeze muschii spatelui si ai

pieptului si la cresterea fortei de inaintare

Corpul uman poate furniza cuplu maxim doar

in cateva momente izolate, cand segmentele

bratelor fac unghiuri particulare.

Unghiurile care oermit obtinerea fortei maxime

se numesc unghiuri de forta maxima

In timpul deplasarii prin apa, inotatorul

incearca sa execute cat mai multe miscari cu

unghiurile de forta maxima in cot, umar, sold,

genunchi si glezna

In timpul inotului, este necesara ridicarea

periodica a capului pentru recuperare si respirare

In aceste miscari, greutatea corpului deasupra

apei poate creste de la 5 pana la 15 kg, marind

forta de scufundare.

Compensarea acestei forte se face prin aplicarea

unei forte dirijate in sus.

Viteza de bataie a bratelor se evalueaza in

batai pe secunda (VB)

Distanta unei batai se evalueaza in m si

reprezinta distanta parcursa la o bataie de

brate (DB)

Viteza=VBxDB in bătăi/s

Un inotator are viteza maxima la anumite

valoari pentru VB si DB

O viteza de bataie (VB) prea mare perturba

coordonarea miscarilor de inot daca muschii

nu se pot relaxa in perioada de recuperare

ceea ce duce la instalarea oboselii

Daca viteza de bataie (VB) este mica iar

distanta de bataie (DB) este prea mare,

efortul devine excesiv pentru inotator, ceea

ce creste actiunea anaerobica a muschilor si

ca urmare acumularea de acid lactic, care

scade performanta muschilor

La antrenamente, inotatorii isi aleg cele mai

potrivite VB si DB.

Viteza de bataie ‘confortabila’ pare a fi cea mai

stabila caracteristica individuala, care depinde

de sistemul nervos central si de compozitia

fibrelor musculare.

Acest parametru se schimba foarte putin pe

durata multor ani de antrenamente

V. M. ZATSIORSKY

BIOMECHANICS IN SPORT

PERFORMANCE ENHANCEMENT AND

INJURY PREVENTION,

Published by Blackwell Science Ltd, 2000

http://www.coreconcepts.com.sg/mcr/more-

essential-stretches-for-swimmers/

Master

Anul I

BFKT

2014

Inotul terapeutic sau Recuperarea in apa

(hidrokinetoterapia) este una dintre cele mai

recomandate metode de recuperare medicala

Reprezinta un complex de exercitii

individualizate efectuate in apa, realizat in

functie de varsta, diagnostic, indicatiile

medicului, potential functional s.a.

Hidrokinetoterapia (HKT) este o formă de

terapie care utilizează mijloacele kinetologiei

medicale aplicate în mediu hidric (apa de

piscină, apa de mare, apa cu diverse săruri) şi

se adresează unei palete largi

de afecţiuni, cu precădere ale aparatului

locomotor, ale aparatului respirator, afecţiuni

cardiovasculare etc.

Afectiunile care se preteaza recupararii in apa

sunt reprezentate de:

  • - afectiuni ale coloanei vertebrale: scolioze,

cifoze, lombalgii, discopatii,

  • - afectiuni ale articulatiei genunchiului:

gonartroze, genu varum, genu valgum, luxatii,

entorse,

  • - hipotonii,

  • - pareze: hemipareze, paralizii de plex

brahial,

  • - fracturi,

  • - afectiuni ale labei piciorului: tal valg,

  • - recuperea sportivilor care au suferit

traumatisme ortopedice (fracturi, entorse,

luxatii, elongatii de ligamente),

Recuperarea in apa are efecte benefice si

rapide datorita proprietatilor fizice ale apei.

Acestea sunt reprezentate de:

temperatura,

presiune,

densitate,

compresibiliate,

vascozitate, etc.

Temperatura apei din piscina favorizeaza

scaderea inflamatiilor, scaderea durerii ca

intensitate sau disparitia ei, scaderea in greutate

prin termoreglare, etc.

Rezistenta apei ajuta la cresterea fortei si a

masei musculare, gradarea miscarilor (in pareze),

imbunatatirea echilibrului, dezvoltarea

coordonarii, cresterea amplitudinii articulare.

Prin imersia in apa un corp isi reduce

greutatea cu volumul apei dislocate (legea lui

Arhimede), avand ca efect reducerea presiunii

intra-articulare in timpul efortului fizic in

apa, ameliorand simptomele afectiunilor

articulare.

greutatea unui corp scufundat în apă se reduce

proporţional cu nivelul la care respectivul corp

este scufundat. Astfel reducerea este de:

  • - 95% până la nivelul gambelor

  • - 80% până la jumătatea coapsei

  • - 66% până la linia trohanteriană

  • - 50% până la zona ombilicală

  • - 33% până la linia mameloanelor

  • - 7% până în zona cervicală

In hidrokinetoterapie această parţială

neutralizare a gravitaţiei este utilizată pentru a

descărca greutatea avută de diferite segmente,

prin plasarea subiecţilor

la diferite adâncimi, ceea ce permite

mobilizarea unor

segmente imposibil de mişcat pe uscat.

Efecte (Plas şi Hagron, 2001):

-facilitare a mişcării - cu cât membrul se

apropie de orizontală (se ridică), cu atât forţa

lui Arhimede creşte, facilitând mişcarea.

- Înacest caz segmentul trebuie să fie complet

scufundat în apă;

- sprijin - membrul aflat în poziţie orizontală

este susţinut de forţa lui Arhimede, care

atinge, la orizontală, valoare maximă;

- element de rezistenţă - rezistenţa opusă

mişcării este maximă atunci când membrul se

află în poziţie

orizontală;

- rezistenţa va scădea pe măsură ce membrul

coboară şi devine apoi nulă când acesta ajunge

la verticală.

Alte efecte benefice ale forţei lui Arhimede sunt

următoarele:

  • - scăderea forţelor de compresie articulară;

  • - dozarea cantitativă a exerciţiului de la 0% la

greutatea maximă de pe uscat;

  • - pierderea parţială a gravitaţiei determină

reducerea durerii ceea ce favorizează creşterea

posibilităţii de mişcare;

  • - reducerea rolului de susţinere a muşchilor,

determinând relaxarea şi întinderea acestora;

  • - permite subiectului să-şi mobilizeze

segmentele din poziţii funcţionale normale

pentru respectiva mişcare şi nu numai din

poziţii antalgice ca pe uscat

Conform legii lui Pascal asupra corpului

scufundat în apă acţionează presiunea

hidrostatică care este aplicată egal pe toate

suprafeţele acestuia.

Această presiune este direct proporţională cu

adâncimea la care se găseşte corpul. Pratt

(2002) afirmă că presiunea hidrostatică creşte

„cu aproximativ 2 mm Hg/inci de adâncime”.

are următoarele influenţe:

• favorizează reîntoarcerea venoasă prevenind

stagnarea sângelui la nivelul extremităţilor

inferioare;

• opune rezistenţă muşchilor în inspiraţie şi

ajută la expiraţie;

• permite o mai bună percepţie a membrelor

(stimulare senzorială);

• ajută musculatura să se relaxeze datorită

creşterii cantităţii de sânge circulant;

• ajută la descreşterea edemelor datorită

presiunii create constant în jurul membrelor.

Ionescu (1994) si Cordun (1999) arata că apa,

în care se găsesc săruri minerale, are

densitatea

crescută, faţă de apa dulce. Astfel un individ

cu o greutate de 70 kg, care cântăreşte în apă

dulce 7.9 kg, va cântării în apă sărată 2.8 kg.,

fapt care va facilita mişcarea.

Apa este de 12 ori mai vâscoasă decât aerul şi

de aceea produce o rezistenţă mai mare la

mişcare comparativ cu mişcarea pe uscat.

Viscozitatea permite:

• crearea unor programe de exerciţii cu

rezistenţă progresivă;

• percepţia mai bună a poziţiei membrelor;

• îmbunătăţirea echilibrului.

Rezistenţa hidrodinamică (care este de 900 ori

mai ridicată decât a aerului) asigură:

• decontracţia musculară mai bună;

• inhibarea reflexelor de încordare

musculaturii antagoniste;

• dozarea exerciţiilor, acestea putând fi

executate atât lent, cât şi rapid;

• opoziţia la un curent de apă permite un lucru

mecanic de tip izometric fără mobilizare

articulară.

Temperatura apei este un alt mijloc care

uşurează executarea exerciţiilor corective în

apă, efectele induse fiind dependente de

temperatura apei utilizate.

baie

baie

baie

baie

rece, 0-26 grade

neutră, fără efecte

hipertermă 35-38 grade

intens hipertermă 38-45grade

Efecte asupra sistemului cardiovascular:

• creşterea volumului de sânge la nivelul inimii

prin creşterea întoarcerii venoase (imersia până

la nivelul gâtului determină o creştere a

volumului de sânge central cu până la 60%);

• creşterea forţei de contracţie a miocardului

prin creşterea volumului de sânge care ajunge

la nivelul inimii (legea lui Starling);

• creşterea volumului-bătaie cardiac cu

aproximativ 35% (echivalent cu efectele unui

exerciţiu maximal pe uscat la o persoană

sedentară);

• creşterea debitului cardiac (ca urmare a

creşterii volumului-bătaie) şi a frecventei

cardiace; VBvolumul de sange pompat dinspre inima la fiecare bataie

aceşti factori depind şi de temperatura apei

(frecvenţa cardiacă creşte în apă caldă)

efecte asupra sistemului respirator:

• datorită presiunii exercitate de mediul fluid

asupra cutiei toracice scade volumul pulmonar,

volumul de aer expirat; şi creşte presiunea în

cavitatea pleurală

(când corpul uman este scufundat până la gât

dificultatea respiraţiei creşte cu 60%);

• respiraţia este îngreunată şi de creşterea

volumului de sânge central (vase toracice);

• creşte travaliul respirator (fiind o metoda

foarte bună pentru exerciţiile respiratorii, dar

necesită mare atenţie la pacienţii cu boli

respiratorii)

• creşterea fluxului sanguin la nivel muscular

aproape de trei ori (mare parte din debitul

cardiac mărit este dirijat către piele şi muşchi);

• creşterea eliminării metaboliţilor toxici de la

nivel muscular, scade edemul;

• creşterea ratei metabolismului muscular şi

consumul local de oxigen.

Prin dezvoltarea kinetoterapiei şi a tehnicilor

de antrenament la efort s-au adaptat programe

specifice de exerciţii în apă care produc

modificări în organism, în plus, faţă de simpla

imersie. Aceste programe specifice de HKT au

următoarele obiective terapeutice (Sbenghe,

1987; Drăgan, 2002):

• creşterea mobilităţii articulare;

• creşterea forţei musculare;

• creşterea flexibilităţii structurilor musculo-

articulare;

ameliorarea echilibrului şi a coordonării;

• creşterea controlului proprioceptiv;

• antrenamentul cardiovascular şi respirator la

efort;

• atenuarea durerii;

• creşterea nivelului funcţional global;

Contraindicaţiile sunt impuse de existenţa următoarelor afecţiuni:

• boli cardiovasculare, respiratorii, digestive şi

renale decompensate sau în stadii avansate;

• boli febrile, boli infecţioase (hepatita cronică

şi HIV nu reprezintă contraindicaţii, dar necesită

precauţiile obişnuite);

• hipertensiunea arterială necontrolată

medicamentos;

• pacienţi cu convulsii necontrolate

medicamentos;

• pacienţi care nu pot urma indicaţiile

terapeutului (ex. pacienţi afazici, geriatrici,

psihiatrici), nu pot răspunde acestuia sau nu pot

anunţa o problemă (ex. pacienţi cu

traheostomă);

• pacienţi cu sondă nasogastrică (stadii precoce

postoperatorii la traumatizaţii medular);

• incontinenţă urinară, fecală;