Sunteți pe pagina 1din 166

CURS 1

PARTEA I-A

Obiectiv: Parcurgerea acestui capitol va permite cursantului să se familiarizeze cu particularitaţile speciei, cu situaţia actuală şi de perspectivă în domeniul cuniculturii şi să afle motivaţiile pentru care tot mai mulţi crescători se ocupă de creşterea iepurilor.

CREŞTEREA IEPURILOR

IMPORTA ŢA ECO OMICĂ ŞI PERSPECTIVELE CREŞTERII IEPURELUI DE CASĂ

Iepurele, încă din cele mai vechi timpuri, a fost vânat, prins şi apoi crescut în captivitate, iar odată cu domesticirea acestuia în Evul Mediu, a devenit o îndeletnicire curentă pentru numeroase popoare. Această activitate s-a desfăşurat în timp, mai întâi ca animale de ornament pe lângă gospodăriile unor crescători pasionaţi din mediul rural, ulterior ca animale de laborator şi apoi, în primul rând pentru carne şi în secundar pentru blăniţe şi păr. Importanţa economică a creşterii acestei specii rezultă din caracterul, volumul, valoarea şi diversitatea producţiilor pe care le furnizează, într-o perioadă scurtă de timp şi la un preţ de cost destul de redus. Carnea de iepure fiind uşor digestibilă, se pretează foarte bine pentru diverse preparate culinare, iar sub formă de carne conservată reprezintă un articol alimentar de export. Datorită caracteristicilor nutritive, carnea de iepure constituie unul dintre cele mai avantajoase alimente ale omului, care nu provoacă efecte metabolice nefavorabile, micşorând în acelaşi timp riscul instalării unor boli gastrointestinale, precum şi agravarea acestora. O însuşire importantă a cărnii de iepure o reprezintă faptul că grăsimea sa nu se depune pe fibrele musculare ale omului, favorizând consumul acestei cărni de către cei cu regim alimentar impus. În prezent consumul de carne de iepure variază foarte mult de la o ţară la alta, de la o zonă la alta, sau chiar de la o regiune la alta.

Creşterea iepurilor reprezintă o ramură a zootehniei care se pretează la orice sistem de întreţinere, putându-se practica în toate zonele, indiferent de altitudine sau condiţii pedoclimatice, contribuind la ridicarea veniturilor celor care se ocupă de această îndeletnicire. Un avantaj al creşterii iepurilor este şi faptul că ei pot fi crescuţi în spaţii foarte reduse, asemănătoare celor utilizate în creşterea păsărilor, economisind teren

1

agricol care poate fi destinat altor producţii, la care se adaugă consumul de hrană în exclusivitate vegetală, ce se găseşte permanent în gospodăriile populaţiei, ceea ce conduce la economicitatea exploatării speciei. Înmulţirea foarte rapidă a iepurelui de casă, reprezintă un alt avantaj al speciei, ceea ce permite ca pe parcursul unui an să se obţină 3-6 fătări, respectiv o cantitate de 40-50 kg de carne, la care se adaugă o serie de produse şi subproduse. Un alt argument care relevă importanţa creşterii iepurilor se desprinde şi din cerinţele mereu crescânde a cărnii de iepure la export, contribuind astfel la obţinerea unor devize şi dezvoltarea comerţului exterior. Iepurele de casă reprezintă şi un material valoros în domeniul cercetării ştiinţifice, în studii de histologie, genetică, citologie, embriologie etc. Părul obţinut de la iepurii de casă din rasa Angora, cu caracteristici apropiate de ale lânii, este tors şi folosit pentru confecţionarea de stofe fine sau a altor articole vestimentare. Dejecţiile obţinute de la iepuri constituie un valoros îngrăşământ organic pentru agricultură, contribuind la fertilizarea solului şi deci la obţinerea unor producţii agricole sporite. Indiferent de direcţia principală de exploatare, iepurii furnizează şi numeroase subproduse, folosite la confecţionarea unor articole de galanterie şi marochinărie, a fetrului pentru pălării etc., astfel că nimic nu se pierde şi totul se valorifică de la această specie.

CREŞTEREA IEPURELUI DE CASĂ Î ROMÂ IA

Iepurele de casă este crescut în ţara noastră de foarte multă vreme, la scurt timp de

la semidomesticirea acestuia, ce se crede că a avut loc acum 2000-2500 de ani în Spania, la început ca divertisment şi pasiune, îndeosebi în Transilvania şi puţin mai târziu în celelalte regiuni ale ţării. Încercări sporadice de creştere în efective mari s-au făcut de mai multe ori, dar acestea au eşuat datorită adoptării unor tehnici care nu răspundeau principalelor particularităţi biofiziologice specifice iepurilor. Crearea primului centru de selecţie şi ameliorare a iepurilor din ţara noastră a avut loc la Întreprinderea Avicolă de Stat Sibiu, ferma Cisnădie, în anul 1979, după care, la scurt timp a urmat apoi înfiinţarea unor noi complexe de iepuri la nivelul întregii ţări. Aceste complexe au fost dotate cu abatoare a căror capacitate depăşea 1000 tone anual. Într-un interval de numai cinci ani, creşterea iepurilor de casă din ţara noastră a făcut progrese mari, trecând de la stadiul de amatorism în sfera marilor producţii zootehnice. În continuare, atât în ţara noastră, cât şi pe plan mondial, atenţia specialiştilor este îndreptată spre dezvoltarea şi a altor specii de animale, cu care omul nu intră în concurenţă de hrană. În această privinţă, rumegătoarele, peştii şi iepurii de casă au

2

marele avantaj de a nu concura omul, ceea ce le va permite să se dezvolte pe scară largă în continuare, invadând piaţa cu carne de cea mai bună calitate. Din păcate, după anul 1989, interesul manifestat faţă de agricultură în general şi faţă de iepuri în special, în România a înregistrat un declin extrem de pronunţat, astfel că astăzi, iepurii se cresc doar în gospodăriile populaţiei. Pe plan mondial interesul este din ce în ce mai mare faţă de carnea de iepure, precum şi faţă de creşterea în sistem intensiv şi superintensiv, iar cererea de carne este extrem de mare.

PREOCUPĂRI Î CREŞTEREA IEPURILOR DE CASĂ

Caracterul intensiv pe care 1-a luat creşterea iepurilor pe plan mondial şi sporirea productivităţii acestora în condiţii din ce în ce mai artificializate, presupune o bună cunoaştere a problemelor de biologie, creştere şi reproducţie a animalelor, recoltarea şi prelucrarea primară a blăniţelor etc. Prelucrarea, ambalarea şi prezentarea cărnii de iepure la nivelul celor mai ridicate standarde mondiale, vor contribui de asemenea, în mod substanţial, la extinderea creşterii iepurelui de casă. Extinderea însămânţărilor artificiale la iepuri va permite valorificarea mai rapidă a reproducătorilor sub raportul transmiterii la descendenţi a însuşirilor productive urmărite. De asemenea, intervenţia la nivelul materialului seminal, prin utilizarea unor substanţe chimice mutagene, va conduce la obţinerea unor produşi cu însuşiri noi, superioare formelor parentale. Creşterea iepurilor de casă şi extinderea acestei preocupări, dar mai ales îmbunătăţirea tehnologiei de hrănire în concordanţă cu cerinţele fiziologice ale speciei, alături de celelalte aspecte enunţate mai sus, sunt doar câteva din obiectivele care vor sta în atenţia specialiştilor pentru adoptarea unor tehnologii moderne de exploatare.

SCURT ISTORIC AL DOMESTICIRII IEPURELUI DE CASĂ

Se apreciază ca semidomesticirea iepurelui s-a făcut cu cca. 2000-2500 de ani în urmă, în Spania, de unde apoi s-a extins în diverse ţări europene. Toate rasele de iepuri de casă cunoscute în prezent îşi au originea în iepurele de vizuină. În sistematica zoologică, iepurele este considerat ca aparţinând Regnului animal, Încrengătura VERTEBRATA, Clasa Mamalia, Ordinul Lagomorpha, care cuprinde două familii:

Familia Leporide

Subfamilia Paleolagine

Genul Pentalagus ( în estul Asiei ) Genul Pronolagus ( în sud-estul Africii ) Genul Romerolagus ( în Mexic )

3

Subfamilia Leporine Genul Lepus ( iepurele sălbatic ), cu numeroase specii atât în Europa, cât şi în America Genul Macrotolagus, considerat uneori un subgen al genului Lepus; Genul Oryctolagus ( iepurele de casă european şi african ) Genul Sylvilagus ( iepurele de casă american ) Genul Coprolagus ( iepurele de casă asiatic ) Genul Nesolagus ( specie din Sumatra ) Genul Brachylagus ( iepurele pigmeu din S.U.A. )

Familia Ochotonide

Genul Ochotona cuprinde iepuri din partea de nord a Europei, Asiei şi Americii. Iepurele de casă, ca şi cel de câmp, fac parte din ordinul rozătoarelor. Oryctolagus cuniculus – iepurele de casă – provine din iepurele de pădure, a cărui patrie se află în ţările sud-vestice ale Europei ( Spania, Italia, sudul Franţei etc.). Lepus cuniculus ( iepurele de pădure sau de vizuină ), strămoşul iepurelui de casă, se deosebeşte de iepurele de câmp ( Lepus europeus timidus ), atât din punct de vedere morfologic, cât şi etologic. Iepurele de vizuină ( Lepus cuniculus ), este de talie mică, zvelt, cu lungimea corpului de cca. 40 cm şi o greutate corporală de 1,3-2,2 kg. De culoare cenuşiu-ruginie, are părul pigmentat pe lungimea lui, cu zone circulare negre, albastre, cafenii sau galbene. Pe abdomen, partea inferioară a gâtului şi a cozii, culoarea părului este mai deschisă. Urechile sunt relativ scurte, în medie 5-6 cm. Iepurele de vizuină atinge maturitatea sexuală la cca. 4-7 luni, având o durată a gestaţiei de 28-30 de zile, producând la o fătare 4-8 pui golaşi, cu ochii închişi, care se deschid la 10-12 zile după fătare. Alăptarea puilor se face timp de 5-6 săptămâni, după care femela înţarcă puii. Această specie fată de 4-5 ori pe an. Iepurele de câmp ( Lepus timidus ), este de dimensiuni mai mari, cu lungimea corpului de 75 cm şi o greutate medie de 3,8-4 kg. De culoare ruginie-cenuşie-roşiatică, are abdomenul mai deschis, alb-murdar. Diferenţele dintre cele două forme nu sunt între morfologia scheletului, a blănii şi a organelor interne, cât mai ales de ordin biologic.

Astfel, iepurele de vizuină sapă galerii în pământ, în care stă aproape toată ziua, de unde iese numai noaptea, când de altfel se hrăneşte. Spre deosebire de acesta, iepurele de câmp nu sapă niciodată galerii în pământ, adăpostul şi-l construieşte în boscheţi sau alte vegetaţii abundente de suprafaţă. Iepurele de câmp atinge maturitatea sexuală ceva mai târziu, la 8-9 luni, fată de 3-4 ori pe an câte 1-4 pui la o fătare. Durata gestaţiei este ceva mai lungă, 35-50 de zile. La fătare, puii sunt îmbrăcaţi cu păr şi au ochii deschişi, ei fiind părăsiţi de mamă după cca. 10 zile, iar în continuare îşi caută singuri hrana.

4

Cercetările ştiinţifice au demonstrat că iepurele domestic de casă provine din cel de vizuină şi nu din cel de câmp, cu care de altfel nu se împerechează. Şi astăzi se întâlnesc cazuri în care iepurele de vizuină se îmblânzeşte uşor, nu de puţine ori împerechindu-se cu cel de casă şi dă produşi viabili normali.

CO SIDERAŢII PRIVI D ISTORICUL DOMESTICIRII IEPURELUI

Resturile de schelete fosile descoperite in Spania, Franţa, Belgia, Italia etc., atestă că iepurele de vizuină este prezent pe aceste locuri încă pe la sfârşitul terţiarului şi începutul diluviului. Se apreciază că semidomesticirea iepurelui de vizuină s-a produs în Spania, aspect relevat şi de unele gravuri care reprezintă scene din secolul VI î.e.n., cu iepurele păscând la picioarele unui călăreţ. Romanii, care se apreciază că au contribuit la răspândirea iepurelui, şi-au făcut baze de aprovizionare cu carne de iepure, înfiinţând aşa-zisele „LEPORARII", care reprezentau rezervaţii pentru creşterea iepurilor, de unde îi prindeau la nevoie. În Evul Mediu, iepurii s-au extins în ţările continentale, pe domeniile castelelor feudale şi ale mănăstirilor, contribuind substanţial la satisfacerea nevoilor de carne ale populaţiei. Creşterea iepurilor se făcea în garene libere pe teritorii vaste. În continuare, garenele s-au redus ca suprafaţă, teritoriile rezervate s-au închis cu garduri şi şanţuri umplute cu apă, numindu-se garene forţate. Creşterea în captivitate şi domesticirea totală s-a produs în perioada dintre secolele VI şi X e.n., pe domeniile mănăstirilor din Franţa şi a altor ţări din vestul continentului. În a doua jumătate a secolului al XVI-lea apar primele rase, sunt selecţionate exemplare de iepuri de casă cu blana colorată negru, albastru, gri, galbenşi pestriţ. Începe astfel conturarea unor rase de iepuri, dintre care amintim: în anul 1630 - "Argintiul pitic"; 1723 - "Angora"; 1825 - "Marele belgian"; 1857 -Himalaia"; 1868 - "Berbecul": 1880 - "Olandezul"; 1899 - "Havana". 1910 - "Rexul" si "Neozeelandezul alb" etc. În Australia, iepurele este introdus în secolul al XIX-lea, unde se înmuţeste foarte repede, numărul lor ajungând în 30 de ani la peste 20 milioane, iar după alţi 40 de ani la peste 350 milioane. Aceasta explozie de înmulţire a iepurilor a obligat oamenii de ştiinţă să intervină în limitarea lor, recurgând la îmbolnăvirea acestora cu virusul mixomatozei. Domesticirea iepurelui s-a făcut şi se face şi în prezent uşor, dar în acelaşi timp şi procesul invers, adică de sălbăticire, se produce tot aşa de facil.

5

PARTICULARITĂŢI FIZIOLOGICE LA IEPURE

Datorită faptului că multă vreme nu s-au luat în considerare o serie de particularităţi ale speciei, s-au înregistrat numeroase eşecuri în creşterea iepurilor. Din aceste considerente, vom relata foarte succint cele mai semnificative aspecte. Pentru orice crescător de iepuri, sunt foarte importante de cunoscut şi de stăpânit următoarele particularităţi fiziologice:

Reactivitatea neuroendocrină foarte ridicată în condiţii de stres; Particularităţi ale aparatului digestiv; Particularităţi ale reproducţiei. Reactivitatea neuroendocrină

Una dintre cele mai sensibile specii de animale la factorii de stres este iepurele. Mutitudinea factorilor care acţionează asupra acestui organism sensibil are drept consecinţă ruperea uşoară a echilibrului sistemului neuroendocrin. Dintre numeroşii factori care-şi pun amprenta asupra organismului iepurelui, putem menţiona pe cei mai importanţi şi anume: mirosurile străine, zgomotele stridente, lumina foarte puternică, variaţii mari şi bruşte de temperatură, modificările parametrilor de confort, prezenţa unor animale străine în apropiere etc., fiind tot atâtea surse de a-l menţine pe iepure într- o stare de alertă maximă cu implicaţii majore asupra stării de sănătate, a reproducţiei, performanţelor de creştere, comportamentului etc. Menţinerea iepurelui într-un mediu cu factori stresanţi permanenţi poate conduce

la tulburări mai mult sau mai puţin grave sau pot cauza moartea animalului. Reacţia organismului la factorii perturbatori externi se face prin intermediul glandelor suprarenale care reacţionează prompt la orice acţiune care scoate iepurele din confort biologic. Pentru menţinerea efectivului la parametri normali este necesar să asigurăm confortul biologic, astfel ca echilibrul neuroendocrin să se menţină la valori cât mai constante. Factorii stresanţi fizici, chimici sau biologici sunt preluaţi de receptorii iepurelui, astfel că mesajele transmise sistemului nervos central sunt prelucrate şi apoi răspunsul influenţează activitatea suprarenalei care va secreta o anumită cantitate de adrenalină. Efectul acestei secreţii se manifestă prin creşterea presiunii arteriale, accelerarea bătăilor inimii, reducerea drastică a tranzitului digestiv şi a peristaltismului, modificarea pH-ului etc. În a doua etapă, secreţia pronunţată a adrenalinei are efect asupra metabolismului glucozei şi a sărurilor minerale, prin creşterea potasiului şi scăderea sodiului, favorizând astfel acidoza.

6

PARTICULARITĂŢI ALE APARATULUI DIGESTIV

Aparatul digestiv al iepurelui prezintă unele particularităţi ca urmare a adaptării la modul de viaţă care i-a permis să supravieţuiască în condiţiile în care este înconjurat în permanenţă numai de duşmani. Cavitatea bucală adaptată comportamentului de rozător este prevăzută cu 28 de dinţi, din care 6 incisivi ( 4 pe maxilarul superior şi 2 pe cel inferior ) în continuă creştere şi 22 premolari şi molari. În continuare urmează esofagul, un stomac extrem de simplu, un intestin subţire de cca. 2,5-3 m, cecumul sau rezervorul orb, colonul proximal, colonul distal, anusul şi glandele anexe. Pentru practicarea unei furajări corecte, crescătorii trebuie să aibă în vedere câteva din particularităţile aparatului digestiv la această specie. Începând chiar din cavitatea bucală, furajele sunt mărunţite cu ajutorul dinţilor, apoi sunt umectate cu salivă şi transformate într-un bol alimentar. Pe lângă

transformările care au loc din punct de vedere mecanic, la nivelul cavităţii bucale se produce şi o digestie chimică, care constă din descompunerea amidonului în maltoză, sub acţiunea maltozei salivare. În continuare, bolul alimentar străbate faringele şi esofagul şi ajunge în stomac, care la iepure este unicompartimentat (monogastric). Volumul stomacului este de 50-200 ml şi prezintă un sfincter foarte puternic la nivelul orificiului cardia, care nu permite iepurelui să vomite. Musculatura stomacului este slab dezvoltată, cu excepţia zonei din jurul celor două orificii (cardia şi pilor), ceea ce îi conferă acestuia posibilităţi mici de contracţie. Datorită acestui fapt, stomacul unui iepure sănătos nu este niciodată gol. O altă particularitate a stomacului la iepure este că permanent acesta consumă cantităţi mici de nutreţuri, care se deplasează la nivel digestiv mai mult prin presiune şi mai puţin prin contracţie. Pe parcursul a 24 de ore, în funcţie de sistemul de creştere, iepurele consumă 30-80 de tainuri, fiecare tain durând 1 până la 2 minute. Slaba motilitate a stomacului este compensată de o pronunţată capacitate secretorie dată de numeroasele glande situate la acest nivel. Sucul gastric are un

pronunţat caracter acid ( pH=1 ), al cărui conţinut este de 99 % apă şi 1 % substanţe organice şi anorganice. Cel mai important component este acidul clorhidric, care este strict necesar în activitatea enzimelor gastrice, conferind totodată sucului gastric şi o proprietate antiseptică împotriva bacteriilor ingerate odată cu nutreţurile. Mucina şi enzimele sunt cele mai importante componente organice care protejează mucoasa stomacului de acţiunea nocivă a acidului clorhidric. La nivelul stomacului, pepsina scindează macromoleculele proteice prin mai multe secvenţe până la peptone. Grăsimile sunt descompuse în acizi graşi şi glicerol, sub acţiunea lipazei gastrice. Chimul gastric ajunge în contact cu sucul pancreatic şi bila la nivelul duodenului, care este astfel neutralizat datorită marii acidităţi cu care vine în contact la acest nivel.

7

Substanţele nutritive astfel descompuse se pot apoi absorbi la nivelul epiteliului intestinal. Mişcările peristaltice ale intestinului subţire împing treptat chimul spre intestinul gros. Primul segment al intestinului gros este reprezentat de cecum, care la iepure are o lungime de cca. 1 m şi o capacitate de 6-12 ori mai mare comparativ cu stomacul. La nivelul cecumului, celuloza suferă acţiunea florei bacteriene, punând la dispoziţia organismului acizi graşi, proteine şi vitamine, mai ales din complexul B. Deoarece flora bacteriană din cecum este foarte sensibilă, ea trebuie ferită de acţiunea unor substanţe medicamentoase care ar putea să o distrugă, sens în care antibioticele trebuie administrate cu mult discernământ. O particularitate pe care o întâlnim la iepure o reprezintă cecotrofia, fenomen care presupune eliminarea a două tipuri de excremente, moi şi respectiv tari, din care cele moi sunt reingerate sistematic. Trebuie să mai facem precizarea că fenomenul de cecotrofie nu trebuie confundat cu fenomentul coprofagie, caracteristic unor specii de animale care produc un singur tip de excremente, din care o parte sunt reingerate, aşa cum se întâmplă la şobolan, porc şi accidental la câine. Crotinele moi sau cecotrofele nu sunt sesizate de crescători, deoarece odată eliminate sunt imediat reingerate. Cecotrofele, sub raportul compoziţiei chimice, se diferenţiază net de crotinele tari, aşa cum se poate vedea din datele tabelului 1.

Tabelul 1

Compoziţia chimică a celor două tipuri de crotine

Compoziţia

Crotine tari

Cecotrofe

Substanţă uscată (%)

58,9

29,3

Proteină brută (%)

10,7

32,3

Grăsime (%)

2,7

2,2

Celuloză (%)

51,1

28,5

Cenuşă (%)

5,2

7,9

Extractive neazotate (% din SU)

30,2

29,5

Cecotrofele se prezintă ca o îngrămădire de 5-10 mici bule aşezate sub formă de strugure, înconjurate de un strat subţire de mucus. În momentul expulzării lor din anus cecotrofele sunt absorbite la nivelul cavităţii bucale de către iepure. În gură ele sunt eliberate şi apoi înghiţite fără masticaţie. La nivelul stomacului ele sunt lent desfăcute sub influenţa mişcărilor peristaltice şi se amestecă cu nutreţuri ingerate, constituind un amestec de nutreţ şi cecotrofe, care trece apoi de pilor în intestin. Pentru producerea cecotrofelor, o anumită fracţiune din conţinutul cecumului traversează colonul, fără mari transformări. Această fracţiune se înconjoară de o peliculă de mucus la sfârşitul colonului proximal, înainte de a fi eliminată prin anus şi imediat ingerată.

8

Producerea crotinelor tari se face în cursul trecerii unei fracţiuni din conţinutul cecal, prin segmentul boselar al colonului (tabelul 2).

Tabelul 2

Cantitatea dejecţiilor produse pe zi în funcţie de vârstă şi starea fiziologică

     

Alte categorii (femele adulte

în

Specificare

Femele în

lactaţie

Tineret în

creştere

repaus, masculi în serviciu, femele

gestante etc.)

Fecale (g)

180

40-50

70-75

Urină (ml)

230-300

100

100

În prima parte a acestui segment se face îmbogăţirea în celuloză, în particule grosiere nedigerate şi sărăcirea în proteină. În partea a doua a colonului boselat se realizează formarea crotinelor dure şi apoi deshidratarea acestora. După reingurgitarea cecotrofelor, la nivelul stomacului începe o nouă fermentaţie, înainte ca aceasta să treacă pilorul. Dezvoltarea microbiană într-un mediu net acid nu este posibilă decât datorită puterii mucusului cecotrofelor de tamponare a acidităţii stomacale. Secreţia de pepsină provoacă liza a cca. 40 % din microorganismele de fermentaţie înainte ca acestea să treacă pilorul. Cecotrofia este un fenomen caracteristic numai tineretului şi adulţilor, neexistând posibilitatea formării lor la nou născuţi, decât după trei săptămâni,

odată cu începerea consumului de alimente solide. De reţinut este faptul că cecotrofele reingerate, după ce trec în intestinul subţire unde are loc a doua digestie, evită cecumul, trecând direct în intestinul gros, unde se deshidratează, formă sub care apoi sunt eliminate. Dacă iniţial cecotrofele au o umiditate de 45-70-80 %, după a doua eliminare, aceasta se reduce la 50%. La iepurele hrănit la discreţie, crotinele tari se formează noaptea, între orele 18,00 şi 7,00 dimineaţa, iar cecotrofele sunt formate şi eliminate în jurul prânzului. Animalele stresate – deci cu glandele suprarenale foarte solicitate – sunt expuse la oprirea cecotrofiei, ceea ce conduce la carenţe ale vitaminelor din grupa B, precum şi a unor aminoacizi indispensabili sintezei hormonului corticoid necesar ovulaţiei. Compoziţia chimică a cecotrofelor după cele două cicluri sunt prezente în tabelul 3.

Tabelul 3

Compoziţia chimic ă a crotinelor moi la iepure

Specificare

Crotine moi Ciclul I (%)

Crotine dure Ciclul II (%)

Proteină brută

34,97

10,92

Lipide brute

3,55

4,10

Celuloză brută

13,89

35,53

.

36,59

41,10

Substanţe minerale

11,00

8,35

9

Kulwit şi col. (1954) constată că iepurii care nu consumă cecotrofe manifestă o considerabilă scădere a sulfului în sânge, muşchi şi ficat, concomitent cu o reducere a tranzitului lor intestinal. După alţi autori (Rebreanu, 1989), suprimarea coprofagiei reduce considerabil tranzitul intestinal al furajelor, dar procesul fiziologic intim al acestui fenomen nu este încă pe deplin cunoscut.

Întrebări şi aplicaţii

Care este obiectul de studiu al cuniculturii?

Care sunt avantajele exploataţiilor cunicule?

Care sunt cauzele înregistrării a numeroase eşecuri în creşterea şi exploatarea iepurilor?

Care particularităţi fiziologice trebuiesc cunoscute şi stăpânite?

10

Întrebări de autocontrol

1.Iepurele se creşte astăzi:

a. – în Europa b.– în America c. – pe tot globul.

2.Întreţinerea iepurilor se pretează în:

sistem extensiv

a. – b.– în toate sistemele c. – în sistem intensiv

3.O însuşire foarte importantă a cărnii de iepure o reprezintă:

a – digestibilitatea ridicată b – grăsimea nu se depune pe fibrele musculare şi nu produce efecte metabolice secundare

c

– nu produce efecte metabolice

  • 4. Reacţia organismului la factorii perturbatori externi se face prin intermediul:

a – glandelor suprarenale; b – sistemul nervos central;

c

– prin accelerarea respiraţiei.

  • 5. Stomacul este:

a – întotdeauna plin; b – încărcat maxim 50 %;

c

– încărcat 75 %.

  • 6. Cecotrofia este fenomenul prin care se produc:

a – crotinele tari; b – crotinele moi;

c

– ambele tipuri de crotine.

11

CURS 2

Obiectiv: Însuşirea cunoştinţelor legate de hrănirea iepurilor. Se vor însuşii toate tipurile de nutreţuri ce se utilizează în hrănirea iepurilor de la cele mai simple la cele mai complexe. Se va cunoaşte tehnica de hrănire pe sisteme de exploatare, categorii de vârstă şi stare fiziologică.

ALIME TAŢIA IEPURELUI

UTREŢURILE UTILIZATE Î HRA A IEPURILOR

Fiind un animal ierbivor, iepurele valorifică în mod avantajos toate resursele furajere ale unei gospodării, permiţând totodată alcătuirea unor raţii economice fără prea mari eforturi. În funcţie de originea nutreţurilor utilizate în alimentaţia iepurelui, putem face următoarea clasificare:

nutreţuri de origine vegetală ( suculente, fibroase, concentrate ); nutreţuri de origine animală ( făinuri animale, lapte şi derivatele lui ); nutreţuri de origine minerală (creta furajeră, sarea de bucătărie, calciu furajer etc.) Suculentele – sunt reprezentate de plantele verzi a căror compoziţie echilibrată de substanţe proteice cu valoare biologică ridicată, cu un conţinut de vitamine şi săruri minerale uşor asimilabile, sunt deosebit de apreciate de către iepuri. Pe lângă digestibilitatea şi asimilabilitatea ridicată, prin prezenţa clorofilei, suculentele intervin în funcţia hematopoetică, de formare a hemoglobinei. Consumul suculentelor conduce la sporirea rezistenţei, îmbunătăţirea paremetrilor reproductivi şi a vitalităţii produşilor. Plantele verzi, pe lângă efectele benefice pot avea şi efecte dăunătoare, datorită conţinutului ridicat în apă, care conduce la alterarea rapidă a furajului şi producerea unor enterite. Din aceste considerente, furajele verzi vor fi administrate numai după o uşoară pălire, respectiv deshidratare. Dintre plantele florei spontane pe care iepurii le consumă cu multă plăcere, putem aminti: cimbrişorul, mărarul, cimbrul, măghiranul, susaiul, salvia, troscotul, trifoiul sălbatic etc. Plantele furajere cultivate deosebit de importante pentru alimentaţia iepurilor sunt reprezentate îndeosebi de lucernă, trifoi, măzăriche, ovăz, sparcetă etc. De asemenea, în structura raţiilor mai intră şi legumele, fructele, bostănoasele, salata, varza, morcovii, cartofii etc. În cantităţi mai reduse, datorită volumului şi valorii lor nutritive, mai pot intra cocenii, paiele, pleava, seminţele de cereale şi leguminoase, frunze şi rămurele de salcâm, tei, stejar, frasin, plop, prun etc. O atenţie sporită se impune în cazul în care se administrează varză furajeră, deoarece are un conţinut ridicat de apă şi poate conduce la

12

apariţia unor tulburări gastrointestinale, considerent pentru care se va utiliza în proporţii reduse, ca de altfel şi în cazul administrării frunzelor de sfeclă furajeră. Fibroasele – reprezintă furajele de bază în sezonul rece, asigurând atât saţietate, cât şi un aport ridicat de calciu şi magneziu, fiind constituite din fân şi în cantitate mai redusă de paie. Valoarea acestor fibroase este în strânsă corelaţie cu stadiul dezvoltării plantei, modul de recoltare, uscare, conservare şi păstrare, care poate să influenţeze mult calitatea nutritivă. În acest sens, trebuie să menţionăm că planta verde cosită mai trăieşte o anumită perioadă, în care are loc schimbul de aer, dar pentru că s-a întrerupt legătura cu solul, începe să se degradeze, consumându-şi proprii săi principii nutritivi şi astfel trece la alterarea furajului dacă nu s-au luat măsuri corespunzătoare de uscare. Ţinând cont de aceste aspecte, uscarea şi depozitarea se vor face cât mai rapid şi cu pierderi cât mai reduse. Depozitarea fibroaselor după uscare este indicată a se face dimineaţa sau seara când umiditatea aerului este mai mare şi fragilitatea firelor de fân va fi mai redusă, iar pierderile mai mici. Fânul obţinut din prima coasă are o valoare nutritivă superioară atât otăvii, cât şi celorlalte recoltări care au loc mai târziu, însă otava este mai bogată în albumină digestibilă. În ceea ce priveşte administrarea în hrana iepurilor a paielor (de orz sau de ovăz), acestea vor fi date numai în amestec cu făinuri de calitate bună şi îndeosebi de lucernă. Pe lângă cele menţionate, în sezonul rece se mai pot administra în cantităţi reduse şi vreji de soia, mazăre, fasole, linte etc. Concentratele – reprezintă sortimentul de furaje cel mai valoros şi el cuprinde grăunţele, făinuri şi şroturile de cereale şi seminţe de floarea soarelui, in sau de diverse alte plante din flora spontană sau cultivată. Ele se caracterizează printr-o ridicată valoare nutritivă şi un înalt grad de digestibilitate. Dintre grăunţele de cereale, cel mai mult utilizate în hrana iepurilor sunt: ovăz, orzul, secara şi porumbul, iar în cantităţi mai reduse, mazărea şi soia, care deşi au un conţinut ridicat de proteine şi lipide, în cantitate mare, ele devin toxice. Reziduurile furajere industriale – completează structura raţiei, unele dintre ele având o valoare deosebită pentru hrana iepurilor. Tărâţele se situează pe primul loc în cadrul acestei grupe, fiind deosebit de bogate în vitamine, îndeosebi din complexul B şi vitamina E şi care pot intra în raţie până la 25 % din aceasta. Nutreţurile de origine animală, bogată în substanţe proteice, săruri minerale şi vitamine, sunt reprezentate atât de lapte, de derivatele acestuia, cât şi de făinurile de carne şi peşte, administrate de obicei în amestec cu celelalte furaje. Sărurile minerale – sunt deosebit de necesare în creşterea iepurilor şi ele nu sunt acoperite în mod corespunzător de către furajele vegetale şi animale, considerent pentru care este necesar a fi completate în funcţie de necesităţi.

13

Sarea de bucătărie poate fi administrată în raţie în proporţie de până 1 % sau la discreţie, sub formă de blocuri de sare. Calciu furajer se introduce în amestecul de uruieli în proporţie de până la 2 %. Premixurile minerale care conţin toate sărurile minerale şi microelementele combinate intră în nutrţurile combinate într-o proporţie de până la 3 %. Un excelent furaj energetic folosit cu deosibit succes în hrana iepurilor, este drojdia furajeră, care pe lângă rolul energetic mai contribuie şi la fortificarea organismului, prin sărurile de calciu, fier şi vitaminele A şi D.

Prepararea şi administrarea furajelor

În mod obişnuit, furajele se administrează ca atare, dând astfel posibilitatea iepurilor de a roade nutreţurile şi astfel contribuie la tocirea dinţilor şi favorizează motilităţi gastrice şi intestinale. Pentru îmbunătăţirea calităţii gustative a furajelor, este recomandabil ca acestea să fie supuse unor transformări, îndeosebi concentratele şi suculentele. Concentratele pot fi administrate în proporţie de 50 % sub formă de boabe şi 50 % sub formă de uruieli (dimineaţa boabe şi seara uruieli). Furajele verzi se vor administra numai după ce au fost uscate parţial (pălite) sau în amestec egal cu fânul. În crescătoriile industriale, cu efective numeroase, iepurii sunt furajaţi cu nutreţuri combinate granulate, a căror diametru este cuprins între 3,2 şi 4,2 mm. Folosirea nutreţurilor granulate prezintă o serie de avantaje, dintre care putem aminti: evitarea apariţiei fenomenelor de meteorism şi a unor boli parazitare, valorificarea completă a furajelor, dozarea furajelor în funcţie de necesităţile fiziologice ale iepurilor, creşterea acumulărilor de masă corporală şi randamentul la sacrificare. Administrarea furajelor se face diferenţiat în funcţie de sistemul de creştere şi de prelucrările care au loc în prealabil.

TEH ICA DE HRĂ IRE A IEPURILOR Î SISTEM GOSPODĂRESC

În sistem gospodăresc, hrănirea iepurilor se face cu nutreţuri din gospodărie (verzi, uscate sau rădăcinoase), completate cu un supliment de concentrate sub formă de

amestec preparat la faţa locului. Acest sistem prezintă inconvenientul că dă un procent ridicat de pierderi din efective, deoarece iepurele nu-şi poate regla consumul în funcţie de necesităţi, îndeosebi sub raportul celulozei, consumând cantităţi mari de furaje apetisante, dar cu conţinut scăzut de celuloză. De asemenea, nutreţurile utilizate necesită spaţii de depozitare mari, spaţii care trebuie să asigure păstrarea fără deprecierea calităţii furajelor depozitate, ceea ce se poate asigura mai greu. Aceste dezavantaje nu trebuie să conducă la concluzia că sistemul gospodăresc nu trebuie practicat, dar crescătorii trebuie să acorde atenţie echilibrării raţiilor, conform cerinţelor biofiziologice ale materialului biologic.

14

TEH ICA DE HRĂ IRE Î EXPLOATAREA SEMII TE SIVĂ

Hrănirea iepurilor în acest sistem presupune utilizarea atât a nutreţurilor de tip gospodăresc, cât şi a nutreţurilor folosite în creşterea intensivă. Această hrănire combinată se poate aplica cu foarte bune rezultate în acele crescătorii unde există surse ieftine de nutreţuri principale. Faţă de nutreţurile de tip gospodăresc adminisrtrate la discreţie, se mai adaugă 50-75 g nutreţuri combinate, diferenţiat în funcţie de valoarea materialului biologic. Structura raţiilor şi ponderea componentelor în acest sistem sunt în strânsă legătură şi cu starea fiziologică şi categoria de vârstă, aşa cum reiese din modelul prezentat în tabelul 4.

Tabelul 4

Variantă a unei raţii utilizate în sistemul semiintensiv

Specificare

Structura raţiei

Categoria

Cantitatea (g)

 

Fibroase

Discreţie

Tineret reproducţie

Suculente

Discreţie

Nutreţ concentrat

80

Tineret supus îngrăşării

Fibroase

Discreţie

Suculente

Discreţie

4-10 săptămâni

Concentrate

Discreţie

 

Fibroase

Discreţie

Femele în lactaţie

Suculente

Discreţie

Concentrate

100

 

Fibroase

Discreţie

Femele gestante

Suculente

Discreţie

Concentrate

100

 

Fibroase

Discreţie

Masculi reproducători

Suculente

Discreţie

Concentrate

150

O variantă deosebit de apropiată de cerinţele biologice ale speciei este frecvent utilizată de crescătorii din S.U.A., în care ponderea nutreţurilor combinate este egală cu cea a făinii de lucernă, a cărei valoare nu mai este cazul de a fi comentată.

TEH ICA DE HRĂ IRE Î CRESCĂTORII I TE SIVE

În acest sistem, iepurele beneficiază de un produs industrial unic, alcătuit din mai multe sortimente de nutreţuri, care se utilizează pe tot parcursul anului, a cărui compoziţie diferă în funcţie de vârstă, direcţia de exploatare sau starea fiziologică. Utilizând o astfel de furajare, raţia este echilibrată atât sub raport energetic şi plastic, cât şi sub raportul vitaminelor şi a sărurilor minerale, ceea ce permite materialului biologic să-şi pună în valoare potenţialul biologic. Hrănirea cu nutreţuri combinate la discreţie, pe lângă avantajul echilibrării componentelor necesare organismului, reduce substanţial munca fizică şi implicit preţul de cost al producţiei. Foarte succint vom face câteva consideraţii asupra particularităţilor privind hrănirea femelelor şi a tineretului cunicul.

15

Hrănirea iepuroaicelor destinate reproducţiei

Cantitatea, dar mai ales calitatea furajelor administrate iepuroaicelor, este

diferenţiată, în funcţie de starea lor fiziologică. În funcţie de stadiul de reproducţie,

consumul de hrană este foarte variabil.

Pe durata gestaţiei, femelele primesc la discreţie nutreţuri bogate în substanţe

proteice, furaje care se menţin chiar şi după fătare dacă numărul descendenţilor este mai

mic de 5. În cazul în care numărul acestora este mai mare, raţia trebuie îmbunătăţită în

substanţe energetice.

După fătare, în cazul în care femelele sunt date din nou la reproducţie, nivelul

proteic se va îmbunătăţi imediat, evitându-se astfel îngrăşarea acestora. Sub raportul

consumului de furaje, în situaţia în care accesul este liber, putem preciza că un iepure

adult, pe parcursul a 24 de ore, mănâncă de cca. 30 de ori, consumând 4-5 g pe repriză,

când este hrănit cu furaj combinat şi de până la 80 de ori, atunci când utilizează furaj

tradiţional. Dacă analizăm timpul afectat consumului de furaje pe parcursul a 24 de ore,

se constată că acesta are o durată medie de 1 oră şi 30 de minute până la 2 ore. În

general, consumul mai frecvent este noaptea, când înregistrăm 2 mese în medie pe oră,

faţă de ziua, când în medie este o masă pe oră.

Pe parcursul zilei, îndeosebi în jurul prânzului, se constată perioade de repaus

alimentar, caracterizate prin absenţa meselor timp de 1-3 ore. Este foarte adevărat că

aceste pauze sunt înregistrate la momente şi intervale care diferă de la un individ la altul

şi de la o zi la alta. Consumul de furaje este mai redus cu cca 3 g în intervalul cuprins

între orele 8 şi 17, depăşind în medie 8 g pe oră şi individ în timpul nopţii.

Apa necesară consumului este dată la discreţie, utilizând adăpători automate.

Necesarul zilnic de apă în anotimpul cald, ajunge la 400-500 ml, iar pentru femele în

lactaţie, ajunge până la 1000 ml, spre deosebire de sezonul rece, când consumul de apă

se reduce la 200-400 ml şi 100-200 ml la tineretul cunicul. Canibalismul întâlnit la

unele iepuroaice, este adeseori consecinţa setei insuportabile din timpul fătării sau

alăptării, cauzate de lipsa apei din adăpost sau lipsa de săruri minerale.

Consumul de furaje înregistrează o evoluţie deosebit de interesantă pe parcursul

evoluţiei stării de gestaţie. Pentru diferitele categorii de vârstă, evoluţia consumului de

furaje prezintă unele diferenţe, sugestiv prezentate în tabelele 5.

Tabelul 5

Consumul de furaje în funcţie de categoria de vârstă

Specificare Femele în repaus

130-150

Cantitatea medie de furaj (g/zi)

Reproducători adulţi

130-150

Remonţi

130-140

Femele gestante

150-175

Femele în lactaţie

330-400

Tineret la îngrăşat

110-150

16

Randamentul alimentaţiei prezintă variaţii largi în funcţie de stadiul şi natura

producţiei. O dată cu vârsta, variază şi ponderea ţesuturilor în creştere, ceea ce

presupune că spre sfârşitul perioadei de îngrăşare, când depunerile în greutate au un

procent mai ridicat în grăsime, indicele de consum să fie mai ridicat comparativ cu

prima perioadă a îngrăşării, când depunerile sunt mai mult de natură plastică. Este ştiut

că indicele global de consum este de cca. 4 kg nutreţ combinat pe kg viu la valorificare.

Hrănirea iepuraşilor în perioada de lactaţie

Până la vârsta de 4 săptămâni, iepuraşii consumă numai laptele supt de la mamă şi

apoi, spre sfârşitul intervalului, încep să consume şi alte nutreţuri. Colostrul produs în

primele trei zile este foarte bogat în substanţă uscată, dar mai ales în grăsimi, după care

în continuare, el are o compoziţie constantă.

Pe parcursul alăptării, un pui de iepure primeşte în medie 20 g lapte matern în

fiecare zi. Consumul zilnic creşte de la 6-8 g în primele zile, atinge un platou (25-30 g),

după care scade treptat spre final.

Consumul mediu de lapte este în funcţie de numărul puilor de la o femelă. Astfel,

dacă un iepuraş dintr-un cuib de 4 pui consumă în medie 100 g lapte, în unul cu 12 pui,

cantitatea nu depăşeşte 75 g. În mod obişnuit, alăptarea este făcută o singură dată în 24

de ore şi este dependentă de voinţa femelei, în general dimineaţa, cu o durată cuprinsă

între 3 şi 5 minute. Datorită faptului că iepuraşii au locuri fixe, există posibilitatea ca o

iepuroaică să alăpteze chiar 12 pui, având însă 8 sau 10 sfârcuri. În cazul în care un pui

nu a consumat lapte cu ocazia suptului, el va fi handicapat foarte mult în zilele

următoare şi îndeosebi în prima săptămână de viaţă.

Producţia de lapte scăzută explică în mare măsură variabilitatea ridicată a puilor în

primele 7 zile după fătare, ceea ce presupune asigurarea femelelor în lactaţie cu o

alimentaţie corespunzătoare, dacă avem în vedere corelaţia dintre aceasta şi producţia de

lapte. În prezent şi la iepuri se fac intense testări privind utilizarea diferitelor reţete de

substituenţi de lapte, în vederea salvării şi păstrării efectivelor de pui care au pierdut

mamele din diferite motive, a celor care nu au lapte sau a puilor supranumerari.

O dată cu reducerea producţiei de lapte, iepuraşii încep să consume nutreţuri,

perioadă care se suprapune peste vârsta de 18-20 de zile. Cu cât cantitatea de furaj

consumat înainte de înţărcare este mai mare, cu atât stresul la înţărcare va fi mai redus.

De fapt, înţărcarea se va face numai în momentul în care puii pot consuma furajele care

vor fi oferite după înţărcare şi în cantitate suficientă.

Hrănirea tineretului

După înţărcare, perioada primelor zile este hotărâtoare pentru performanţele

ulterioare. Furajele care vor fi administrate vor fi aceleaşi cu cele din perioada de

pregătire pentru înţărcare şi nu se vor schimba în prima săptămână. În continuare,

tineretul trebuie să

beneficieze de un nutreţ bogat în substanţe

proteice şi săruri

17

minerale, iar cel care va fi destinat valorificării pentru producţia de carne, de un nutreţ

bogat în glucide, echilibrat şi complet.

Consumul de furaje este în strânsă corelaţie cu vârsta, astfel, începând cu 18-21

zile el are o evoluţie ascendentă , după care se reduce treptat spre vârsta de 8-9

săptămâni. Consumul spontan se diminuează în jurul vârstei de 15 săptămâni. Timpul

consacrat alimentaţiei este de 3 ore pe zi pentru tineret, la vârsta de 5 săptămâni şi

se reduce apoi la 2 ore şi 15 minute la 10 săptămâni şi respectiv 1 oră şi 30 minute la

6 luni.

Numărul reprizelor de apă este relativ stabil comparativ cu cele privind furajarea,

situându-se la 30, la iepurii în vârstă de 6 săptămâni şi creşte odată cu vârsta, dar numai

sub raport cantitativ.

La tineret se remarcă, pe lângă repausul alimentar înregistrat la mijlocul zilei şi

un repaus de 3-4 ore situat spre dimineaţă, care însă dispare o dată cu vârsta.

Sporul mediu zilnic se apreciază a fi în medie de:

slab – 30 g / zi;

mijlociu – 30-35 g / zi;

bun – 35-40 g / zi;

foarte bun – mai mare de 40 g / zi.

Întrebări şi aplicaţii

Care sunt particularităţile aparatului digestiv ?

De ce este economică creşterea şi hrănirea iepurelui?

18

Întrebări de autocontrol:

  • 1. În funcţie de originea nutreţurilor utilizate se face următoarea clasificare: a – vegetale , animale; b – vegetale, animale, minerale;

    • c – suculente, fibroase, grosiere.

  • 2. În sistemul gospodăresc se utilizează: a – componente vegetale şi minerale; b – concentrate şi fibroase;

    • c – suculente, fibroase şi concentrate.

  • 3. În sistemul intensiv, hrănirea se bazează pe: a – furaje concentrate şi suculente; b – nutreţuri combinate complexe;

    • c – concentrate şi fibroase.

19

CURS 3

Obiectiv: Capitolul de reproducere cuprinde aspecte legate de particularităţile

reproductive ale aparatului genital , fiziologia reproducţiei, sistemele de montă, de

înţărcare şi respectiv sistemele de reproducere cele mai des aplicate la noi î n ţară.

REPRODUCŢIA IEPURELUI DE CASĂ

Rentabilitatea creşterii iepurilor este influenţată în mod evident, printre alte

fenomene şi de o reproducere corespunzătoare, care nu se poate realiza decât în

condiţiile cunoaşterii foarte exacte a anatomiei şi fiziologiei reproducţiei.

Reproducerea iepurilor cuprinde, asemănător celorlalte mamifere, mai multe

secvenţe: împerecherea, fecundaţia, nidaţia, gestaţia, fătarea şi alăptarea. Desfăşurarea

activităţii de reproducere se derulează în funcţie de dezvoltarea aparatelor de

reproducere la cele două sexe.

FIZIOLOGIA REPRODUCŢIEI

Manifestările sexuale ale celor doi parteneri în scopul reproducerii sunt

dependente de integritatea anatomo-funcţională a aparatului lor de reproducţie, de starea

de sănătate, alimentaţia, precum şi de condiţiile de întreţinere.

Maturitatea sexuală – este în strânsă corespondenţă cu rasa, climatul, alimentaţia şi

întreţinerea, situându-se la o vârstă cuprinsă între 5 şi 9 luni. Cu toate acestea, se va ţine

cont că femelele nu trebuie date prea timpuriu la reproducţie deoarece există riscul de a

da naştere la produşi deosebit de fragili. În condiţiile de exploatare normală, femelele

pot fi utilizate la reproducţie timp de 3-4 ani, iar masculii 2-3 ani. În cazul în care

materialul biologic este deosebit de valoros, acesta poate fi utilizat la reproducţie şi

peste această vârstă.

Numărul produşilor obţinuţi de la o femelă la o fătare prezintă variaţii largi, de la

4 până la 12 pui, cu maxima înregistrată până la 20 de pui, astfel că pe o femelă, într-un

an, se pot obţine cca. 60-80 de pui. După fătare, femela poate fi utilizată la reproducţie

chiar în cursul primei luni, datorită capacităţii ridicate de refacere a organelor genitale,

permiţând obţinerea a 4-5 serii de produşi pe an.

În cazul creşterii iepurilor pentru producţia de carne, se recurge la aşa-numita

epuizare fiziologică a iepuroaicelor prin maxim de fătări (de 7-9 ori pe an), ceea ce de

fapt conduce la eliminarea din efective după 1,5-2 ani de exploatare. Dacă se recurge la

o exploatare raţională a materialului biologic, femelele pot fi utilizate la reproducţie o

durată mai ridicată, dar se obţin produşi mai puţini. Încărcătura de femele pe mascul

este de 8-10 capete, cu 3-4 monte pe zi şi o pauză de 24 de ore după 2-3 zile de montă.

20

CĂLDURILE LA IEPUROAICĂ

O particularitate a acestei specii este că ea se poate reproduce pe tot parcursul

anului, cu o intensitate a căldurilor mai mare primăvara şi toamna.

După fătare, la 1-3 zile, căldurile se manifestă cu intensitate maximă şi se repetă

după 8-10 zile. În această perioadă nu este recomandabilă împerecherea, datorită

alăptării puilor şi a influenţei gestaţiei asupra lactaţiei iepuroaicei.

Se apreciază că cel mai favorabil moment al împerecherii după fătare este după a

30-a zi sau în funcţie de momentul înţărcării, imediat după acesta.

În cazul exploatării intensiv-industriale, reproducţia se derulează pe tot parcursul

anului, spre deosebire de celelalte sisteme de creştere, unde reproducerea iepurilor

începe la finele iernii şi se încheie la sfârşitul verii.

Semnele caracteristice perioadei de călduri sunt următoarele:

femelele sunt agitate, răscolesc aşternutul, încearcă să-şi organizeze cuibul, îşi

smulg părul, stau liniştite când îngrijitorul le mângâie etc.;

nu-şi consumă în totalitate hrana, dar consumă cantităţi sporite de apă şi prezintă

preferinţe faţă de unele componente ale raţiei;

organele genitale externe au o culoare roşie intensă şi uşor tumefiate;

femela în călduri, introdusă în cuşca masculului îl acceptă foarte rapid, iar în cazul

în care nu este, îl evită, ţine coada lipită de corp, scoate sunete stridente, se trânteşte sau

chiar atacă masculul.

Monta

Animale poliestrice, iepurii se pot împerechea pe tot parcursul anului, ceea ce

constituie un mare avantaj în creşterea industrială şi posibilităţi de obţinere a unui

număr sporit de produşi. O dată recunoscută femela în călduri, este introdusă în cuşca

masculului pentru montă, conform potrivirii perechilor, care se face în funcţie de planul

de reproducţie, selecţie şi ameliorare. În cazul în care am duce masculul în cuşca

femelei, acesta, necunoscând noul mediu în care se află, nu execută actul montei, ci mai

întâi cercetează locul, ceea ce poate conduce la o comportare agresivă din partea

femelei, ducând de multe ori la rănirea masculului, mai ales la nivelul testiculelor.

Recomandabil este ca monta să fie executată dimineaţa sau seara, când

temperatura este mai scăzută. După ce are loc actul montei, care se derulează foarte

rapid ( câteva secunde ), femela este dusă din nou în cuşca ei, înregistrându-se pe tăbliţa

cuştii data montei, masculul cu care s-a împerecheat şi data probabilă a fătării. Dacă

după câteva zile de la data montei femela începe din nou să-şi smulgă părul de pe

abdomen şi să-şi pregătească cuibul, va fi din nou dată la montă, deoarece acest

comportament relevă că femela nu a rămas gestantă.

21

Însămânţarea artificială

Avantajele ztilizării însămânţărilor artificiale la iepuri sunt numeroase, dintre care

putem aminti următoarele:

programarea grupată şi relativ precisă a fătărilor;

utilizarea mai raţională a reproducătorilor;

reducerea forţei de muncă şi creşterea productivităţii;

evitarea unor afecţiuni genitale transmise prin monta naturală.

Utilizarea însămânţării artificiale presupune două etape: recoltarea materialului

seminal şi însămânţarea propriu-zisă.

Recoltarea materialului seminal – se face cu ajutorul vaginei artificiale, a cărei

pereţi, în momentul utilizării, trbuie să aibă temperatura de 45 0 C, deoarece la

temperaturi mai joase, masculii refuză să ejaculeze. Vagina artificială trbuie să fie

acoperită de un iepure viu, iepure mort sau manechin împăiat, în cel mai rău caz

utilizând o mănuşă realizată din piele de iepure.

Însămânţarea artificială – se execută cu o pipetă a cărei lungime este de 15-20 cm

lungime, cu care se recoltează cca. 0,4 ml spermă şi apoi, extremitatea pipetei care este

mai îngustă, este introdusă în vagin pe o distanţă de 3-4 cm, iar după ce ajunge în zona

corespunzătoare, se apasă pe para de cauciuc, evacuând conţinutul spermatic şi

respectiv hormonii luteinizaţi în doze de 20 U.I., cu scopul de a provoca ovulaţia.

Având în vedere că la iepuroaică maturarea foliculilor ovarieni şi ovulaţia se

produc numai după un anumit timp de la împerechere, în cazul însămânţării artificiale,

ovulaţia este stimulată artificial, prin administrarea de hormoni luteinizanţi, în doză de

20 U.I. în 0,4 cm 3 de apă distilată.

Doi tehnicieni cu experienţă pot însămânţa în timp de o oră 40 de iepuroaice cu o

fecunditate de peste 94%.

Gestaţia

O particularitate în reproducţia la iepuri o constituie faptul că dehiscenţa foliculară

nu se realizează în mod spontan, ci ea este condiţionată de excitaţiile sexuale care au loc

în timpul actului montei. De asemenea, procesul de nidare a embrionilor pe mucoasa

coarnelor uterine se realizează doar în a patra zi după amfimixie. Din aceste motive,

controlul gestaţiei prin ducerea femelei în cuşca masculului se poate realiza doar în a 6-

a sau a 7-a zi. Dacă femela refuză masculul, apreciem că ea a rămas gestantă.

La iepuroaică, durata gestaţiei prezintă limite de variaţie cuprinse între 26 şi 33 de

zile, această durată influenţând şi viabilitatea produşilor, cele mai bune rezultate

obţinându-se la o durată a gestaţiei de 30-31 de zile.

Realizarea unei dezvoltări normale a fetuşilor şi menţinerea femelelor într-o stare

bună de întreţinere este dependentă şi de alţi factori, dintre care putem aminti:

22

administrarea unor raţii nutritive cât mai echilibrate şi în strânsă corespondenţă cu

momentul gestaţiei;

asigurarea unei temperaturi medii de 16-17 0 C şi un regim de lumină de cca. 16

ore zilnic;

asigurarea permanentă de apă proaspătă şi curată;

în adăpost să fie respectaţi toţi parametrii de confort în strânsă corelaţie cu

momentul şi starea fiziologică a femelelor;

asigurarea unui climat de linişte şi calm care să-i creeze o stare de izolare şi

siguranţă, având în vedere sensibilitatea deosebită a femelelor la zgomote;

în cazul apariţiei unor avorturi, femelele respective se vor da la montă chiar a doua

zi, deoarece mucoasa uterină se reface în câteva ore.

Cu cca. 2-3 zile înainte de momentul fătării, femelele devin liniştite, încep sa-şi

pregătească cuibul, smulgându-şi părul de pe abdomen.

Fătarea

Fătarea la iepuroaică decurge foarte uşor şi are loc mai ales noaptea, având o

durată de 15-25 minute. Distociile la această specie sunt foarte rare.

După expulzarea produşilor, femelele desfac cu dinţii învelişul placentar,

secţionează cordonul ombilical, ling puii şi îi direcţionează spre sfârcuri pentru supt.

Puii se nasc cu ochii închişi şi sunt complet golaşi. La cca. 10-20 minute este eliminată

placenta, care este consumată de iepuroaică imediat.

Controlul cuibului este indicat a se face în absenţa femelei şi numai după ce în prealabil îngrijitorul s-a spălat pe mâini cu săpun fără miros. Foarte important este ca în această perioadă să fie asigurată hrană de calitate şi mai ales apă, în caz contrar, femela îşi devorează propriai-i progenitură.

Creşterea puilor în perioada de alăptare

Această etapă postnatală se împarte în două perioade:

a – etapa de la naştere până la 21 de zile, când puii sunt hrăniţi în exclusivitate cu

lapte matern;

b – de la 21 de zile până la înţărcare, perioadă când, pe lângă lapte matern, puii

consumă şi hrană suplimentară.

Prima perioadă este în general mai dificilă, deoarece puii sunt mai sensibili la

curenţii de aer, se îmbolnăvesc mai uşor, la care se mai adaugă şi posibilitatea ca femela

să-şi omoare puii, ca o reacţie faţă de pericolele ce ar putea să-i ameninţe (zgomote

puternice, câini, pisici, şobolani etc). În general, o iepuroaică poate alăpta 8-10 pui, în

funcţie de numărul de sfârcuri şi cantitatea de lapte a femelei. Dacă există pui

supranumerari, este indicat ca ei să fie repartizaţi iepuroaicelor doici, având grijă ca

diferenţa de vârstă dintre puii gazdă şi cei străini să nu fie mai mare de 2-3 zile.

23

Pentru a evidenţia dinamica de creştere a masei corporale, săptămânal se va face

cântărirea puilor, ocazie cu care se determină şi producţia de lapte a iepuroaicelor

mame. Aceasta se poate determina având în vedere că pentru fiecare gram spor în

greutate sunt necesare două grame de lapte. Pentru a stabili dacă raţia administrată

acoperă nevoile de hrană ale iepuroaicelor în perioada alăptării, femelele se vor cântări

la intervale de cca. 10 zile.

Referitor la producţia de lapte, se cunoaşte că în prima zi de lactaţie, femela

produce cca. 40 g lapte, având apoi o evoluţie ascendentă, astfel că la 3 săptămâni să

ajungă la 220 g, apoi scade la 110 g la 6 săptămâni, la 70 g la 2 luni şi la 45 g la 70 de

zile. Această evoluţie relevă aportul redus al laptelui după 6 săptămâni, la iepuraşii care

ating cca. 2 kg greutate vie şi care, nu mai reprezintă aproape nimic pentru hrana

acestora, decât eventual o manifestare de lăcomie şi distracţie.

În prima săptămână de viaţă, un iepuraş poate consuma în 24 de ore o cantitate de

lapte egală cu 15-20 % din greutatea sa, consum ce se reduce odată cu ingerarea altor

categorii de nutreţuri. Din aceste considerente se poate deduce că iepurele poate fi

înţărcat mai timpuriu, favorizând totodată declanşarea mecanismelor şi asimilarea cât

mai rapidă a furajelor vegetale. În mod obişnuit, în perioada de lactaţie, o iepuroaică

produce zilnic 150-300 g lapte, cantitate care are o evoluţie ascendentă în primele trei

săptămâni, după care descreşte rapid în ultima perioadă de lactaţie.

Perioada a doua se caracterizează prin consumul de lapte matern, la care se adaugă

consumul de furaje din raţia mamei, fapt ce contribuie la accelerarea ritmului de

creştere, dar şi de dezvoltare a tubului digestiv. Tot în această etapă apar dinţii, ceea ce

grăbeşte consumul de furaje, instinctul de rozător şi relativa independenţă faţă de laptele

mamei.

Înţărcarea

Puii care au fost obişnuiţi să consume hrană vegetală încă din perioada de alăptare,

vor suporta mai uşor criza de înţărcare, comparativ cu cei care au consumat doar

întâmplător furajele vegetale, în perioada de lactaţie. Datorită efectului stresant al

înţărcării asupra tineretului cunicul, operaţiunea este indicat să se facă treptat, începând

cu iepuraşii mai bine dezvoltaţi, care vor fi separaţi de mamă pe parcursul zilei şi lăsaţi

să sugă numai noaptea, timp de 3-4 zile, obligându-i pe aceştia să consume ziua hrană

artificială.

În funcţie de direcţia de creştere, la vârsta de 4 săptămâni sunt înţărcaţi puii

destinaţi producţiei de carne, la 8 săptămâni, cei destinaţi reproducţiei. Dacă avem în

vedere diferitele sisteme de creştere, înţărcarea poate avea loc la:

14-20 zile – foarte timpurie;

21-29 zile – înţărcare timpurie;

30-40 zile – înţărcare tradiţională;

24

50-60 zile – tardivă.

Experienţele în acest domeniu au relevat faptul că puii de iepure pot fi înţărcaţi

începând cu vârsta de 14 zile, cu condiţia ca aceştia să aibă o greutate minimă de 250 g.

În cazul aplicării acestei metode, iepuraşii vor primi pâna la vârsta de 28 de zile furaje

granulate la discreţie, iar în apă se va dilua lapte praf. Înţărcarea la 14 zile prezintă

avantajul că permite montarea femelei imediat după fătare, ceea ce conduce la

înţărcarea anuală a peste 60 capete pe femelă.

Încercările de a înţărca iepurii la vârsta de 14 zile nu au dat însă rezultatele

scontate, deoarece la această vârstă flora digestivă nu este definitiv formată şi deci nu se

recomandă crescătorilor. Testele făcute de numeroşi crescători au relevat că perioada

cea mai favorabilă este începând cu vârsta de 25 de zile, când atât flora digestivă, cât şi

fenomenul de cecotrofie s-a consolidat. Deoarece variabilitatea iepuraşilor la înţărcare

este destul de mare, este bine ca aceasta să se facă pe o perioadă de 3-4 zile, începând

cu vârsta de 4 săptămâni, astfel ca aceştia să poată face faţă condiţiilor de exploatare de

după înţărcare, iar pierderile să fie cât mai reduse.

Acumularea ridicată a masei corporale a iepuraşilor, în perioada de alăptare,

relevă valoarea nutritivă ridicată a laptelui de iepuroaică.

Având în vedere momentul când iepuraşii ies din cuib (12-15 zile vara şi 15-21

zile iarna) pentru a căuta hrană suplimentară şi faptul că înlocuirea primilor dinţi de

lapte are loc chiar la vârsta de 21-22 de zile, apreciem că înţărcarea timpurie (21-29

zile) este cea mai indicată în exploatarea intensivă. De asemenea, s-a constatat că după 3

săptămâni de la naştere funcţionează corespunzător atât echipamentul enzimatic, cât şi

flora digestivă.

În ceea ce priveşte înţărcarea tradiţională sau tardivă, este uşor de realizat ăi este

specifică tehnologiilor semiintensive sau extensive, sau în cazul materialului biologic

destinat viitoarelor nuclee de reproducţie.

La atingerea vârstei de 4 săptămâni, hrana suplimentară reprezintă 65 % din raţie,

iar laptele matern doar 35 %.

Creşterea tineretului cunicul

După înţărcare, iepuraşii poartă denumirea de tineret, moment în care ei sunt

separaţi de mame şi transferaţi în cuştile pentru tineret ( individuale sau colective ), fie

în boxe, sau padocuri, dacă se cresc în alte sisteme, separându-se totodată pe sexe, rase

şi greutăţi corporale. Cu această ocazie se face individualizarea, cântărirea şi prima

operaţiune de selecţie, eliminându-se minus variantele. După înţărcare şi până la

maturitatea reproductivă, tineretul cunicul va beneficia de o hrană echilibrată, raţională,

completă şi administrată la discreţie.

25

De asemenea, se vor asugura condiţii corespunzătoare de întreţinere, cu atât mai

mult cu cât tineretul cunicul este mai sensibil la curenţi, la temperaturile scăzute,

umezeală etc.

În primele zile după înţărcare, iar după 7-8 zile se poate trece treptat la

administrarea de nutreţuri noi, bogate în vitamine, proteine şi săruri minerale. Cu

excepţia tineretului crescut în sistem industrial, unde furajele granulate sunt obligatorii,

în celelalte sisteme de creştere se administrează vara nutreţuri verzi, dar cu umiditate

scăzută, în sezonul rece fânuri, suculente, grăunţe de cereale, săruri minerale şi

vitamine. Apa de consum va fi de calitate corespunzătoare, în care se poate pune puţin

hipermanganat de potasiu sau albastru de metilen, până ce apa capătă coloritul alb.

SISTEME DE REPRODUCŢIE

Odată cu atingerea maturităţii reproductive, urmează pregătirea materialului

biologic conform planului de reproducţie stabilit şi aplicarea în funcţie de condiţiile

concrete asigurate de fiecare crescătorie, a sistemului de reproducţie cel mai adecvat.

Ca şi în cazul altor specii de animale domestice şi la iepuri există posibilitatea

dirijării numărului de fătări. În acest sens, la iepuri se pot aplica patru sisteme de

reproducţie:

sistemul de reproducţie moderat;

sistemul de reproducţie semiintensiv;

sistemul de reproducţie intensiv;

sistemul de reproducţie foarte intensiv

Sistemul de reproducţie moderat

Acest sistem este caracteristic gospodăriilor populaţiei sau unor crescătorii care au

condiţii mai vitrege de hrănire şi întreţinere şi se bazează pe două fătări pe an, de la care

se pot obţine 12-18 pui înţărcaţi pe femelă. În acest sistem, al doilea ciclu de reproducţie

se declanşează în timpul manifestării căldurilor ce apar imediat după înţărcarea puilor,

asfel că cele două cicluri de reproducţie însumează 180 de zile pe an şi se derulează în

intervalul 1 martie – 15 septembrie, conform următoarei planificări (tabelul 6)

Tabelul 6

Planul de montă aplicat în sistemul de reproducţie moderat

 

Primul ciclu

Al doilea ciclu

Ciclul de reproducţie Data montei

  • 1 martie

15 iunie

Data fătării

  • 1 aprilie

15 iulie

Data înţărcării

1 iunie

15 septembrie

Sistemul de reproducţie semiintensiv

Aplicat pe scară

largă atât

la

noi

în ţară,

cât

şi

în

alte

zone

al

lumii,

se

caracterizează printr-un număr de trei cicluri reproductive, la finele anului obţinându-se

pe femelă 26-28 pui înţărcaţi.

26

Spre deosebire de sistemul precedent, durata unui ciclu este mai redusă (75 de

zile), din care gestaţia este constantă (30 de zile), iar alăptarea este mai redusă cu 2

săptămâni (45 de zile). Cele trei cicluri, totalizând pe parcursul unui an 225 de zile, se

derulează conform planului menţionat în tabelul 7.

Tabelul 7

Planul de montă şi fătări aplicat în sistemul de reproducţie semiintensiv

 

Primul ciclu

Al doilea ciclu

Al treilea ciclu

Ciclulde reproducţie Data montei

  • 1 martie

20 mai

10 august

Data fătării

  • 1 aprilie

20 iunie

10 septembrie

Data înţărcării

15 mai

5 august

25 octombrie

Sistemul de reproducţie intensiv

Acest sistem se bazează pe patru cicluri de reproducţie pe parcursul unui an,

situaţie în care se pot obţine pe femelă 30-35 de pui înţărcaţi.

Durata unui ciclu de reproducţie este asemănătoare cu sistemul precedent (75 de

zile), cu menţiunea că se derulează pe parcursul a 300 de zile, cu singura perioadă de

repaus total în luna decembrie, aşa cum reiese din datele tabelului 8.

Tabelul 8

Planul de montă şi fătări aplicat în sistemul de reproducţie intensiv

Ciclul de reproducţie

Primul ciclu

Al doilea

Al treilea ciclu

Al patrulea

ciclu

ciclu

Data montei

5 ianuarie

martie

  • 25 15 iunie

5 septembrie

Data fătării

5 februarie

  • 25 aprilie

15 iulie

5 octombrie

Data înţărcării

22 martie

10 iunie

30 august

20 noiembrie

Sistemul de reproducţie foarte intensiv

Acest sistem presupune ca fătările să aibă loc la un interval de 2 luni, ceea ce

conduce la obţinerea a 6 fătări pe an, situaţie care epuizează femela şi duce la scurtarea

duratei reproductive şi la sacrificarea foarte timpurie a femelelor.

Sistemul de reproducţie foarte intensiv are o durată de 60 de zile, din care gestaţia

durează 30 de zile, iar alăptarea tot atâtea, însumând deci practic întreaga perioadă a

anului (tabelul 9)

Tabelul 9

Planul de montă şi fătări aplicat în sistemul de reproducţie foarte intensiv

Ciclul de

           

reproducţie

I

II

III

 

IV

 

V

VI

Data montei

ian.

martie

  • 1 7 mai

  • 4 iulie

10

13

sept.

  • 15 nov.

Data fătării

febr

  • 1 aprilie

  • 4 7 iunie

10 august

13 oct.

  • 15 dec.

Data înţărcării

1 martie

4 mai

7 iulie

10

sept.

13

nov.

  • 15 ian ..

27

Întrebări şi aplicaţii:

Cum se explică numărul mare de produşi ce se pot obţine anual de la o femelă de

iepure.

Întrebări de autocontrol:

  • 1. Ciclul sexual la iepuroaică este:

 

a – scurt;

b – lung;

c

– mediu.

  • 2. Iepurele se reproduce:

 

a – primăvara şi vara;

b – numai vara;

c

– pe tot parcursul anului.

  • 3. Gestaţia la iepuroaică este de

 

a – 30-45 zile;

b – 20-30 zile;

c

– 30-32 zile.

  • 4. Înţărcarea puilor se poate face la:

 

a – 21-29 zile;

b – 30-40 zile;

c

– 14-60 zile.

  • 5. Sistemul de reproducere intensiv presupune:

 

a – 3 cicluri de reproducţie;

b – 2 cicluri de reproducţie;

c

– 4 cicluri de reproducţie

28

CURS 4

Obiectiv: Sunt abordate toate sistemele de creştere şi întreţinere a iepurilor de la cele

mai simple până la cele mai performante. Sunt descrise toate tipurile de adăposturi cu

cele mai semnificative informaţii, care să permită transpunerea cât mai facilă în

practică.

De asemenea sunt foarte bine relevate modalităţile de selecţie, ameliorare şi

producerea de hibrizi industriali.

SISTEME DE CREŞTERE ŞI EXPLOATARE

A IEPURILOR DE CASĂ

Clasificarea sistemelor de creştere a iepurilor de casă se poate face după

numeroase criterii, dar dintre acestea apreciem că cea mai corespunzătoare este după

gradul de intensivizare a producţiei cunicule. După acest criteriu, sistemele de creştere

se diferenţiază având în vedere tipul de adăposturi, gradul de mecanizare şi utilare al

acestora, ritmul reproducţiei, materialul biologic folosit, prolificitatea, densitatea pe

unitatea de suprafaţă, structura şi tipul furajului, consumul specific, eficienţa economică

etc.

CREŞTEREA IEPURILOR Î SISTEME EXTE SIVE

Spania a fost prima ţară care a încercat acum 4-5 mii de ani să crească iepurele în

rezervaţii, perioadă în care de fapt s-a efectuat şi semidomesticirea acestora. Mai târziu,

romanii şi apoi francezii, au organizat rezervaţii destinate creşterii iepurilor, numite

garene sau leporarii.

Garenele erau rezervaţii naturale cu suprafeţe nelimitate, care de fapt reprezentau

o formă de ocrotire a iepurilor de vizuină, de unde se recoltau apoi în funcţie de

necesităţi. În organizarea acestor garene se preferau zone de deal, cu pante de scurgere a

apelor de precipitaţii, cu vegetaţie arboricolă care să ofere protecţia iepurilor. Datorită

înmulţirii rapide a iepurilor şi pentru a nu părăsi rezervaţiile s-au realizat în continuare

garene forţate, care aveau suprafeţe limitate, prin şanţuri umplute cu apă, garduri de

nuiele sau plasă de sârmă de înălţimi variabile(1,5–2 m), împiedicând în acelaşi timp

pătrunderea animalelor de pradă. Pentru că hrana nu mai era îndestulătoare, îndeosebi în

perioada de iarnă, se asigura hrană suplimentară, cum ar fi paie, fân, coceni sau

frunzare.

Într-o etapă următoare, creşterea iepurilor s-a făcut în voliere sau ţarcuri, unde

influenţa omului îşi punea tot mai pregnant amprenta.

Creşterea în voliere sau ţarcuri

Caracteristica acestui sistem este dată de suprafaţa încă mare destinată pentru o

femelă şi descendenţii ei (50-60 m 2 ), împrejmuită prin garduri, iar hrănirea materialului

29

biologic se face cu masă verde, suculente, concentrate şi săruri minerale. În cadrul

acestor voliere sau ţarcuri sunt amplasate cuiburi de fătare unde iepurii au acces liber şi

unde se derulează actul fătării.

Acest sistem permite utilizarea unui material biologic ameliorat, care este utilizat

la reproducţie dirijat, precum şi ţinerea unei evidenţe asupra produşilor şi

performanţelor reproducătorilor. În prezent, creşterea în voliere şi ţarcuri se mai

întâlneşte doar în unele gospodării ale populaţiei şi nu poate fi recomandat pentru

extindere, datorită numeroaselor dezavantaje, dintre care amintim:

îmbibarea pardoselii cu urină şi dejecţii, care conduce la apariţia

pododermatitelor;

apariţia unor boli respiratorii, ca urmare a prezenţei amoniacului degajat din

urină şi dejecţii;

eficienţa economică scăzută;

transmiterea rapidă a unor boli în cadrul materialului biologic, cum este de

exemplu coccidioza.

Creşterea iepurilor în harem

În acest sistem, creşterea iepurilor se realizează în paralel în adăposturi destinate

pentru alte animale, şoproane sau alte improvizaţii, de obicei cu pardoseală din pământ,

neîncălzite şi cu schimbul de aer natural. În mod obişnuit se organizează loturi de câte

6-10 femele şi un mascul, pentru a evita efectele consangvinizării. Împerecherea se face

liber, dar cunoscând masculul se pot ţine evidenţe corespunzătoare. Femelele îşi sapă

cuiburi subterane la marginea pereţilor adăpostului, sub dale etc., în care fată şi cresc

puii până la înţărcare.

Alimentaţia se face pe bază de masă verde, fibroase şi suculente, uneori şi cu

adaos de concentrate şi săruri minerale. Suprafaţa destinată pe femelă şi puii ei este de

15-20 m 2 , iar sub raportul producţiei se poate obţine 50-70 kg material viu pe femelă.

Avantajele acestor sisteme sunt date de volumul mic de muncă, utilizarea în hrana

iepurilor a furajelor naturale consumate direct, valorificarea unor subproduse vegetale,

utilizarea unor adăposturi ieftine şi simple, iar reproducţia se realizează în sistem

natural.

Dezavantajele sistemelor extensive sunt reprezentate de numeroase aspecte ce nu

pot fi controlate de către crescător, expunând materialul biologic la numeroase pericole,

ceea ce conduce la obţinerea unor rezultate fluctuante, la care hazardul joacă un rol

predominant. Progresiste la început, ele sunt astăzi mult depăşite în ceea ce priveşte

cantitatea şi calitatea producţiei, precum şi rezultatele economice reduse ce se obţin.

30

CREŞTEREA IEPURILOR Î SISTEME SEMII TE SIVE

Creşterea iepurilor în acest sistem este mai răspândită comparativ cu precedentul,

prin eliminarea unor neajunsuri ale sistemului extensiv întânit îndeosebi în cadrul

gospodăriilor populaţiei. Amplasarea crescătoriei este dependentă de perimetrul

gospodăriei fiecărui crescător şi de baza materială existentă. Posibilităţile de aplicare a

acestui sistem sunt multiple şi ele se diferenţiază în funcţie de tipul adăpostului şi locul

de amplasare şi mai puţin de celelalte verigi de creştere.

Creşterea şi întreţinerea în padocuri

Această metodă de creştere se bazează pe utilizarea unor cuşti confecţionate din

material lemnos sau din cărămidă, care au în prelungire amplasate padocuri de diferite

dimensiuni.

Într-un astfel de adăpost de tip cuşcă se poate creşte o femelă împreună cu

produşii ei până la înţărcare. Ca amenajări interioare putem menţiona jgheaburile pentru

furaje, adăpătorile şi cuiburile de fătare.

Prezintă dezavantajul că pardoseala se îmbibă cu urină, este greu de întreţinut,

ceea ce conduce la apariţia unor boli, în cazul în care nu se execută periodic curăţiri,

drenări şi dezinfectări.

Creşterea iepurilor în baterii

Crescuţi în acest sistem, iepurii îşi desfăşoară întregul ciclu de producţie în cuşti

cu spaţiu limitat, care pot fi individuale sau grupate în baterii de cuşti, amplasate pe

unul sau pe mai multe nivele.

În acest sistem, cuştile de iepuri se amplasează direct sub cerul liber, sub copertine

simple, în şoproane sau alte adăposturi. Se poate utiliza şi sistemul mixt, vara afară, iar

la sfârsitul toamnei cuştile se introduc în diferite spaţii până la începutul primăverii.

Organizarea crescătoriilor semiintensive

Alegerea locului de amplasare a crescătoriei reprezintă unul dintre elementele

cheie în realizarea unor performanţe corespunzătoare şi în derularea normală a fluxului

tehnologic.

La alegerea locului se vor avea în vedere următoarele aspecte:

terenul să fie uscat, cu apă freatică la adâncimea mare, care să asigure evacuarea

uşoară a apelor rezultate din precipitaţii;

crescătoria să fie apărată de vânturile dominante puternice, ceea ce presupune

amplasarea în depresiuni, după mameloane deluroase, înconjurat de perdele de arbori

plantaţi sau chiar în poieni;

locul va fi protejat de accesul vulpilor, câinilor, dihorilor, pisicilor, şobolanilor etc.,

cu lumină suficientă şi surse de umbră pentru perioadele foarte calde;

să existe căi de acces pentru orice anotimp;

sursa permanentă de apă este indispensabilă;

31

amplasarea în apropierea unor localităţi care să asigure forţa de muncă necesară;

existenţa sursei de energie electrică pentru iluminat şi alte activităţi.

Adăposturi pentru creşterea iepurilor în sistem semiintensiv

În acest sistem se utilizează cuşti de o mare varietate de forme, tipuri şi

dimensiuni, confecţionate din lemn, plasă de sârmă, tablă, cărămidă, chirpici, mase

plastice sau materiale feroase. De obicei, cuştile sunt protejate de acoperişuri ( într-o

apă ) din ţiglă, carton asfaltat, azbociment, eternit etc.

Indiferent de materialul din care este construită şi de tipul ei, cuşca trebuie să

satisfacă anumite cerinţe şi anume:

să protejeze iepurii împotriva intemperiilor ( ploi, vânt, frig, caniculă, zăpadă etc. )

şi să nu permită pătrunderea în cuşti a altor animale;

să nu permită ieşirea iepurilor din cuşcă şi îndeosebi a puilor şi a tineretului;

să asigure spaţiu suficient de odihnă şi mişcare a iepurilor, care să le menţină un

tonus muscular corespunzător;

cuştile să fie dotate cu cuiburi de fătare şi jgheaburi pentru administrarea furajelor;

să permită igienizarea corespunzătoare a spaţiilor de cazare, de prevenire şi

combatere a bolilor;

materialul de construcţie să fie ieftin şi asamblat de aşa natură încât să permită

înlocuirea uşoară în cazul deteriorării unor componente;

să asigure o funcţionalitate corespunzătoare, fără posibilitatea de accidentare a

materialului biologic sau a personalului de deservire.

Sub raportul dimensiunilor, cuştile trebuie să aibă în vedere dimensiunile

materialului biologic, în funcţie de categoria de vârstă.

În cazul confecţionării unor cuşti cu adâncimi mai mari de 60-70 cm, este

îngreunată activitatea personalului muncitor în manipularea iepurilor şi igienizarea

adăpostului.

La stabilirea suprafeţei unei crescătorii şi a numărului de cuşti, va trebui să se aibă

în vedere efectivul matcă, rulajul materialului biologic, durata de creştere a tineretului,

sporul de masă corporală planificată şi vârsta de valorificare.

ADĂPOSTURI ŞI UTILAJE FOLOSITE Î SISTEMUL DE Î TREŢI ERE

  • I TE SIV

O parte din dezavantajele celor două sisteme de creştere prezentate anterior sunt

eliminate prin adoptarea sistemului de creştere intensiv. În acest sistem, creşterea

iepurilor se realizează în hale închise, în care sunt amplasate cuştile . Halele sunt

compartimentate şi dispun de un sistem propriu de încălzire şi ventilaţie. Unitatea

funcţională a acestui sistem o reprezintă cele două compartimente: maternitatea şi de

32

tineret, care comunică între ele printr-o cameră tampon, cu rol de filtru, sanitar, numit

SAS.

Creşterea în sistem intensiv-industrial reprezintă un tot unitar coordonat şi reglat

sub raportul necesităţilor biofiziologice ale iepurilor, alimentaţiei, selecţiei,

microclimatului, reproducţiei, a întregului flux tehnologic, care să permită exprimarea

cât mai fidelă a potenţialului biologic şi reproductiv şi la o eficienţă economică maximă.

Sistemul intensiv nu este însă strict sinonim cu cel industrial, el poate fi realizat şi

pe spaţii mici, chiar în crescătoriile familiale, pe când cel industrial se practică numai în

unităţile mari. Indiferent însă de dimensiuni, acest sistem presupune utilizarea unui

material biologic cu potenţial ridicat, în mod obişnuit hibrizi industriali, cu microclimat

complet dirijat şi stăpânit, furaj combinat granulat şi un rulaj cât mai ridicat.

În prezent, cele mai utilizate sisteme de creştere intensivă a iepurilor sunt:

creşterea în baterii supraetajate;

creşterea în baterii tip Flat-Deck.

Creşterea iepurilor în baterii etajate

Caracteristic acestei variante este amplasarea cuştilor pe două sau mai multe

nivele în hale cu microclimat dirijat. Bateriile sunt amplasate pe două sau mai multe

nivele, în care pardoseala cuştii de la nivelul superior să nu fie situată la o înălţime mai

mare de 150-160 cm, deoarece la înălţimi mai mari, observarea şi manipularea

materialului biologic este mult mai dificilă.

Tipurile de cuşti şi modul lor de amplasare sunt diferite şi deosebit de variate, ceea

ce ne face să nu insistăm asupra lor. Între etajele de cuşti se amplasează fie tăviţe pentru

recoltarea dejecţiilor, fie planuri înclinate care dirijează dejecţiile spre canale colectoare

plasate în spatele bateriilor.

Italienii utilizează în exploatarea intensivă a iepurilor baterii de cuşti pe trei nivele,

la care furajarea şi adăparea iepurilor se face automat, iar evacuarea dejecţiilor se

realizează cu ajutorul unui mecanism de extragere acţionat manual. Şi în alte ţări

europene se utilizează aceste baterii pe mai multe nivele, dar se remarcă totuşi o

restrângere a lor datorită faptului că sunt mai greu de igienizat, permit o observare şi o

supraveghere mai dificilă şi nu asigură la toate nivelele o lumină uniformă, precum şi

alţi parametri de microclimat.

Creşterea iepurilor în baterii orizontale montate pe fose profunde

Bateriile orizontale amplasate pe fose profunde permit o intensivizare mai mare a

producţiei de carne comparativ cu bateriile etajate, cu toate că la o analiză mai atentă s-

ar părea că nu este aşa.

În decursul ultimelor decenii, bateriile orizontale au cunoscut diverse

îmbunătăţiri, ceea ce a condus la utilizarea unei game largi de tipuri de baterii şi cuşti

utilizate în creşterea industrială a iepurilor. Halele sunt împîrţite în compartimente,

33

fiecare dintre ele având sistem propriu de încălzire şi ventilaţie, creând un microclimat

optim, fără curenţi de aer şi diferenţe de temperatură. Cele două compartimente sunt

reprezentate de maternitate şi de tineret, cuştile prezentând diferenţe constructive între

ele, ce vor fi descrise în continuare.

Unitatatea funcţională este constituită din cele două celule legate între ele printr-o

anticameră, numită în mod frecvent SAS. Una din cele două celule este destinată cazării

adulţilor reproducători masculi şi femele, precum şi tineretului până la vârsta de

înţărcare. Această celulă este numită celula de maternitate.

A doua celulă, de tineret, este destinată cazării tineretului de la înţărcare la livrare.

Diferenţa dintre celula de maternitate şi celula de tineret constă numai în tipul de cuşti

utilizate – de maternitate sau de tineret – şi în destinaţia celulei. Ca urmare , există

posibilitatea ca în funcţie de necesităţi să poată fi schimbate tipurile de cuşti.

SAS-ul, care leagă cele două celule, are mai multe roluri. În primul rând,

împiedică curenţii reci de aer să pătrundă direct în celule în momentul când se circulă

din exterior. La înţărcare, iepuraşii sunt transportaţi din celula de maternitate în celula

de tineret, tot prin SAS, nefiind astfel expuşi unor stresuri suplimentare cauzate de frig,

vânt, ploaie etc. ca şi în cazul în care ar fi scoşi direct în afara celulei. De asemenea,

SAS-ul mai serveşte şi ca depozit temporar de furaje, pentru a evita golurile ce mai apar

în aprovizionarea cu furaje. SAS-ul poate fi utilizat şi ca filtru sanitar, fiind dotat cu

instalaţie de spălare, dezinfecţie etc. Cuştile din maternitate sunt confecţionate din plasă

de sârmă zincată şi sunt montate pe suporţi.

Fiecare cuşcă are sistem propriu de furajare şi adăpare, iar dejecţiile cad libere în

fosa de sub ele. Fosa joacă rolul de depozit al dejecţiilor, care sunt evacuate la un

interval de 2-3 ani, precum şi asigurarea unei temperaturi constante la nivelul inferior al

cuştilor.

Compartimentele sunt prevăzute cu prize de admisie a aerului, iar fiecare priză

dispune de baterie proprie de încălzire (în sezonul rece) şi un ventilator pentru

evacuarea aerului.

Una din condiţiile de care trebuie să ţinem seama în cazul înfrăţirii şi construirii

unei ferme moderne, o reprezintă amplasarea adăposturilor.

SELECŢIA ŞI AMELIORAREA IEPURILOR

Ameliorarea acestei specii, chiar dacă a fost domesticită mai târziu, a suferit în

timp serioase modificări, care însă nu limitează posibilităţile de îmbunătăţire şi

perfecţionare, dar în primul rând de cunoaştere sub raport tehnologic al modului de

aplicare.

34

Considerente referitoare la povara genetică a speciei au relevat că aceasta dispune

de suficientă variabilitate, ceea ce permite valorificarea într-un număr apreciabil de

combinaţii a cromozomilor în gameţi.

Trebuie însă reţinut că izolarea reproductivă a unor populaţii în cadrul speciei le-a

modificat constituţia genetică, ceea ce a condus la actuala variabilitate genetică.

Numărul mare de descendenţi produşi pe unitatea de timp, ne oferă

posibilitatea aplicării unei intensităţi de selecţie ridicate şi o precizie a selecţiei sporită,

prin aplicarea selecţiei combinate, iar intervalul între generaţii redus, o schimbare rapidă

a generaţiilor, ceea ce conduce la realizarea unui progres genetic ridicat în unitatea de

timp.

Pe baza celor mai sus menţionate, putem concluziona că specia poate fi

ameliorată în continuare, iar ameliorarea ei este uşoară comparativ cu alte specii

domestice. O atenţie deosebită trebuie acordată în ameliorarea iepurilor la interacţiunea

genotip-mediu.

Interacţiunea genotip-mediu, în mod obişnuit se neglijează, sau i se acordă prea

multă atenţie în explicarea cauzală a performanţei, deoarece nu întotdeauna este

prezentă cu un efect semnificativ.

Din acest considerent, este necesar să se ţină seama de interacţiunea genotip-

mediu atunci când se alege populaţia care urmează să fie exploatată într-un anumit

mediu, dar şi în cazul în care se alege mediul în care o populaţie este selecţionată.

În mod obişnuit, se acceptă ca selecţia să se facă, în cazul în care există

interacţiune genotip-mediu, iar dacă nu, să se facă în medii mai bune şi în ultimă

instanţă, în orice mediu.

OBŢI EREA HIBRIZILOR PE TRU CAR E

Aşa cum am văzut, realizarea anuală a unei mari producţii de carne pe femelă

depinde de un număr mare de caractere, greu de găsit pe o populaţie, iar producerea ei

prin selecţie este un lucru foarte dificil. O soluţie mai simplă şi mai eficientă economic

şi genetic este să se producă populaţii specializate în câteva direcţii, iar calităţile lor să

fie cumulate pe un produs obţinut prin încrucişarea acestor populaţii specializate. Se

exploatează astfel complementaritatea caracterelor pe hibrid.

La hibridul obţinut se observă la unele caractere şi o deviaţie a performanţelor

medii faţă de media aşteptată la acele caractere. Această deviaţie se numeşte heterozis şi

diferă de la o schemă de încrucişare la alta, de la un caracter la altul. Heterozisul este

cauzat de interacţiunile neaditive dintre gene şi ca urmare este prezent cu valori mai

mari la caracterele cu heritabilitate mică.

Maximizarea heterozisului se poate face deci prin alegerea populaţiilor

participante la încrucişare şi prin selecţia ulterioară a lor, astfel încât să se ajungă la

frecvenţa genelor care să permită maximizarea lui.

35

La noi în ţară, pentru exploatarea industrială în direcţia sporirii producţiei de carne, s-a

realizat hibridul ZIKA, tetraliniar, rezultat din încrucişarea unor linii special

selecţionate, linii sintetice, care au condus la obţinerea unui material biologic cu

performanţe productive omogene şi ridicate.

ALEGEREA REPRODUCĂTORILOR ŞI POTRIVIREA PERECHILOR

Reproducătorii trebuie să îndeplinească condiţiile de puritate a rasei,

productivitate ridicată şi prolificitate mare. In esenţă, ca material de reproducere se vor

selecţiona numai exemplare cu calităţi superioare, verificate în prealabil.

Alegerea materialului de reproducţie începe chiar de la vârsta de 2-3 luni, când se

pot deja aprecia caracterele exterioare ale acestuia, precum şi gradul de dezvoltare a lor.

Tineretul destinat constituirii nucleului de reproducţie nu va fi supus unui regim

de supraalimentaţie, care ar putea conduce la îngrăşare, cu consecinţe negative asupra

spermatogenezei şi ovogenezei, ci va fi crescut în condiţii optime de hrănire şi

întreţinere.

Numai selecţionarea reproducătorilor nu asigură realizarea dezideratului final:

obţinerea unei descendenţe superioare, motiv pentru care se impune potrivirea

perechilor, în funcţie de calităţile partenerilor. Potrivirea perechilor cunoaşte două

modalităţi:

potrivire individuală, aplicată cu mult succes la nucleele de elită cu efective

reduse;

potrivire de clasă, utilizată mai frecvent, îndeosebi în unităţile cu efective mari.

Masculul trebuie să îndeplinească, indiferent de metoda aplicată, două condiţii

esenţiale:

valoarea lui să fie superioară femelelor;

masculul să nu fie înrudit cu femelele ce i-au fost destinate.

Nu în ultimul rând, în ameliorarea iepurilor, un rol de o deosebită însemnătate îl

reprezintă conducerea corectă şi la zi a evidenţelor.

36

Întrebări de control:

  • 1. Câte sisteme de creştere a iepurilor se practică astăzi:

 

a – 3;

b – 5;

c

– 4.

  • 2. Creşterea în sistemul extensiv se poate face în:

a – voliere, ţarcuri, padocuri;

b – ţarcuri, şoproane, magazii, poduri, beciuri, voliere;

c

– în spaţiu deschis, închis sau mixt.

  • 3. Creşterea iepurilor în sistemul semiintensiv se poate face în:

a – padocuri şi baterii;

b – padocuri, baterii, hale;

c

– cuşti cu padocuri, magazii, şoproane, hale.

  • 4. În sistemul intensiv, creşterea se face în:

a- spaţii deschise;

b – în hale închise;

c

– în hale mixte.

37

CURS 5

Obiectiv: Se vor însuşi cunoştinţe despre direcţiile de valorificare a iepurilor pornind

de la producţia de carne şi continuând cu obţinerea unor produse secundare cum

sunt: părul, pielicelele, lâna sau subproduse cum sunt: sângele, organele interne,

urechile, membrele, excrementele, etc.

VALORIFICAREA IEPURILOR DE CASĂ

Valorificarea iepurilor de casă se face în primul rând pentru producţia de carne,

dar în acelaşi timp se urmăreşte obţinerea unor produse secundare, dintre care amintim:

părul, pielicelele, lâna, precum şi unele subproduse cum sunt: sângele, limba, creierul,

pulmonii, rinichii, ficatul, urechile, membrele, excrementele etc.

Iepurele poate fi valorificat în stare vie sau după sacrificare, pe piaţa internă sau la

export, pentru consum uman sau în scop industrial.

VALORIFICAREA PE TRU REPRODUCERE

Procurarea de material pentru reproducere se face numai da la furnizori cunoscuţi

cu o matcă valoroasă, care permite evidenţe corect conduse şi de la care s-au obţinut

performanţe notabile. Printre condiţiile care se cer a fi întrunite de reproducători, putem

menţiona:

să posede însuşiri caracteristice rasei şi să fie sănătoşi;

organele de reproducere să fie bine dezvoltate şi să aibă o conformaţie

armonioasă, greutatea corporală să fie corespunzătoare vârstei, rasei şi

sexului.

VALORIFICAREA IEPURILOR PE TRU PRODUCŢIA DE CAR E

Materialul biologic destinat acestui scop este reprezentat mai ales de tineretul

crescut în acest scop şi de iepurii adulţi odată reformaţi. Preluarea iepurilor de casă

destinaţi sacrificării se face numai în condiţiile în care aceştia îndeplinesc condiţiile

minime de calitate stabilite în funcţie de scopurile urmărite.

În ultimii ani, piaţa mondială solicită la preţuri stimulatorii iepuri de frigare tineri,

cu musculatura bine dezvoltată, cu carnea fină şi fragedă, deosebit de apreciată de cele

mai rafinate gusturi ( tabelul 10).

38

Tabelul 10

Compoziţia chimică a cărnii la câteva specii domestice

     

Săruri

 

Specia

Proteine (g)

Lipide (g)

minerale (g)

Kcal

Iepure

22,5

8,0

0,4

162

Crap

15,0

8,7

0,1

150

Găină

20,0

5,0

0,4

128

Viţel

19,5

4,5

0,3

110

Porc

20,3

6,8

0,4

150

Porumbel

22,1

1,0

0,5

100

Gâscă

16,0

45,0

0,2

490

În continuare, se vor face succinte consideraţii privind etapele valorificării

iepurilor de carne, începând cu pregătirea pentru sacrificare şi încheind cu sortarea şi

depozitarea acestora.

Pregătirea pentru sacrificare

La abatoare, după efectuarea examenului sanitar-veterinar, iepurii sunt lăsaţi să se

odihnească cel puţin 12 ore vara şi respectiv 6 ore iarna.

Nu se vor prelua pentru sacrificare animalele gestante sau aflate în perioada

primelor 8 zile de la fătare, cele bolnave sau suspecte de anumite boli, cele în stare

febrilă, cu răni, inflamaţii sau cele slabe.

Sacrificarea

Metodele de sacrificare utilizate la iepure sunt numeroase, dintre cele mai des

utilizate putem aminti : lovitură la baza occipitalului şi apoi sângerarea, metoda

tensionării, răsucirea capului şi înjunghierea.

Obişnuit, iepurii sunt fixaţi de membrele posterioare, suspendaţi cu capul în jos,

secţionată longitudinal pielea în regiunea gâtului, secţionate vasele sanguine (venele

jugulare şi arterele carotide), după care se lasă să sângereze complet, iar sângele este

colectat pentru diverse întrebuinţări

Controlul calităţii cărnii la sacrificare

După ce s-a încheiat acţiunea de jupuire şi eviscerare, se trece la stabilirea

randamentului la sacrificare, ca element esenţial în eficienţa creşterii iepurilor pentru

carne.

Randamentul la sacrificare reprezintă raportul dintre greutatea vie şi carnea

obţinută după tăiere, raport ce se exprimă procentual. Valoarea acestuia este dependentă

de starea de întreţinere, vârstă, rasă, greutate la sacrificare etc.

De asemenea este important să se stabilească şi raportul ponderal al diferitelor

părţi componente ale corpului, raport a cărui valoare diferă în funcţie de vârstă, sex,

rasă, condiţii de întreţinere.

Printre indicii producţiei de carne care prezintă importanţă la sacrificare, în afara

randamentului, mai putem aminti: pielea 10-12 %; stomac şi intestine 6-8 %; ficat 4-5

39

%; picioare şi urechi 3-4 %; sânge 2-3%; grăsime internă 0,3-0,5 %; deşeuri 13-16 %,

oase 15-16 %. O metodă utilizată ( în unele ţări ) de apreciere a carcaselor este metoda

punctelor, care oferă avantajul obţinerii unor rezultate mai obiective, pe baza cărora se

poate face o clasificare a carcaselor pe calităţi.

 

Elementele

care

se

iau

în

considerare

şi punctajul maxim acordat sunt

următoarele :

 

calitatea şi aspectul cărnii

 

40

puncte,

conformaţia carcasei

 

40

puncte,

randamentul

20

puncte.

Punctele acordate pentru randament sunt:

randament sub 45 % - până la 1 punct;

randament între 45-53 % - de la 1 la 9 puncte (câte un punct pentru

fiecare procent începând cu 45 % );

randament între 54-60 % - de la 10 la 20 puncte ( câte două puncte pentru

fiecare procent începând cu 54 % ).

O

importanţă

deosebită

o reprezintă testarea pieţii, astfel ca selecţia şi

ameliorarea iepurilor pentru producţia de carne să aibă în vedere cerinţele

consumatorului, care însă diferă de la o ţară la alta.

Astfel, o serie de ţări preferă iepurii de talie mare (Franţa, Olanda, Germania,

Elveţia), iar altele preferă iepurii cu o greutate medie de 1,5 kg.(Anglia).

Preferinţa faţă de carcasele mai mici se explică prin aceea că o astfel de carcasă

corespunde întocmai cerinţelor unei familii care se aprovizionează doar pentru o singură

masă şi în felul acesta nu este nevoie să consume acelaşi fel de mâncare de mai multe

ori. În acelaşi timp, carcasele cu greutate mai mică sunt accesibile şi familiilor cu un

buget mai modest.

După stabilirea randamentului la sacrificare, se trece la examinarea sanitar-

veterinară a cărnii şi organelor interne, care se face organoleptic, fizico-chimic şi

bacteriologic. Modificările privind culoarea, mirosul, gustul şi compoziţia cărnurilor se

vor aprecia după 24 de ore de la sacrificare.

În mod normal, carnea de calitate bună are o culoare roz-pal sau aproape sidefie

şi o aromă specifică.

Pentru valorificare, carnea se prezintă sub următoarele sortimente:

  • 1. carne de iepure cu cap;

  • 2. carcasă de iepure fără cap;

  • 3. carne tranşată pe specialităţi;

  • 4. carne semipreparată de iepure;

  • 5. conserve de carne de iepure.

40

Menţionăm că înainte de congelare se verifică foarte atent calitatea cărnii, care

trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

fiecare carcasă trebuie să fie bine îmbrăcată în musculatură şi să aibă o culoare

specifică cărnii de iepure;

nu este admis ca pe suprafaţa carcasei să existe rupturi ale musculaturii, urme de

conţinut intestinal, urme de sânge, fire de păr etc.;

se execută un control chimic, urmărindu-se ca azotul uşor hidrozabil să nu

depăşească 32 %;

la examenul bacteriologic se admit maximum 3-4 coci pe câmp deschis şi nu se

admit bacterii patogene.

Obişnuit, sortimentele de carne se livrează atât sub formă proaspătă, cât şi

congelată. Înainte de congelare, carnea se preambalează în pungi cryovac, iar apoi se

trece la congelare în curent de aer rece la –20 0 C.

Calibrajele carcaselor se pot face în următoarele grupe:

  • A. 4300 – 3300 g/buc.

  • B. 3300 – 2300 g/buc.

C.

2300 – 1300 g/buc.

D. 1300 – 900 g/buc.

Sortarea, ambalarea şi depozitarea cărnii de iepure

După ce s-a efectuat controlul calitativ, se trece la sortarea carcaselor pe clase de

calitate. Preambalarea cărnii de iepure se face în pungi de material plastic, care asigură

păstrarea calităţii iniţiale, reduce deshidratarea şi respectiv contactul cu

microorganismele din mediu.

Se utilizează sistemul cryovac, care se caracterizează prin următoarele

particularităţi: permeabilitate foarte slabă pentru umiditate, vapori de apă şi gaze;

rezistenţă chimică foarte bună; proprietatea de a se mula pe carne după forma carcasei

sau a regiunii tranşate.

Carcasele se preambalează în pungi, cu etichetă color imprimată, după care se

ambalează în cutii de carton de 15-20 kg, în funcţie de calitatea materialului.

Depozitarea cărnii până la livrare se face în camere frigorifice, pe loturi de

fabricaţie, asigurându-se o temperatură de +2º C pentru carnea refrigerată şi de -15º C

pentru carnea congelată, la o umiditate de 60-70 %.

În perioada depozitării sunt interzise fluctuaţiile mari de temperatură.

Termenul de garanţie pentru depozitare este de 6 luni de la data sacrificării,

deoarece după acest termen pot apare o serie de modificări care conduc la deprecierea

calităţii cărnii.

41

VALORIFICAREA BLĂ IŢEI

Valorificarea blăniţelor de iepure se face în funcţie de clasificarea făcută şi care

are în vedere, pe lângă mărimea lor, anotimpul de recoltare şi calitatea blăniţei sub

raportul desimii, rezistenţei, lungimii etc.

În funcţie de anotimp, există piei de iarnă şi piei de toamnă, iar în funcţie de

calitate se grupează în:

Calitatea I-a ( minimum 1000 cm 2 );

Calitatea a II-a (minimum 600 cm 2 );

Calitatea a III-a (minimum 300 cm 2 );

Calitatea a IV-a (minimum 150 cm 2 ).

Blăniţele destinate pentru atelierele de blănărie trebuie să aibă o suprafaţă de

minimum 400-500 cm 2 , iar lungimea părului 2-4 cm.

VALORIFICAREA PĂRULUI DE IEPURE DE CASĂ

Părul de iepure de casă este utilizat în industria textilă, la fabricarea fetrului

necesar pentru confecţionarea pălăriilor şi fabricarea pâslei. O dată cu extinderea

creşterii iepurilor de casă, ponderea părului acestora a crescut simţitor.

De altfel, ponderea pieilor prelucrate pentru producţia de păr a crescut în ultimii

30 de ani cu peste 50%.

VALORIFICAREA LÂ II DE IEPURE DE CASĂ

Pe plan mondial s-au stabilit următoarele criterii de calitate a lânii provenite de la

rasa Angora (tabelul 11).

Tabelul 11

Clasificarea lânii Angora pe clase de calitate

Calitatea

Aspectul exterior al

Lungimea

Fineţea

Conţinutul de

fibrelor

(mm)

(microni)

fibre groase (%)

I

Alb curat

65-85

11,2

2

II

Alb curat

45-65

12,5

2

III

Alb

curat,

uşor

25-65

13,7

2

împâslit

IV

Colorat, uşor împâslit

25-75

11,0

2

VALORIFICAREA PIEILOR DE IEPURE DE CASĂ

Supuse procesului de tăbăcire, pieile de iepure contribuie la obţinerea a numeroase

sortimente necesare marochinăriei ( mănuşi, portochelari etc. ).

Datorită faptului că numai o parte din producţia cuniculă anuală provine din

sacrificări de iarnă, când blăniţele pot fi utilizate în industria de blănărie, se acordă o

atenţie deosebită folosirii pieilor de iepure şi pentru confecţiile din păr, lână şi piele.

42

VALORIFICAREA SUBPRODUSELOR CU ICULE

În valorificarea iepurilor de casă se obţin, pe lângă produsele de bază şi o serie de

subproduse care pot fi valorificate în diverse sectoare de activitate.

Astfel, sângele poate fi utilizat în terapeutică şi industria alimentară.

Din capetele de iepuri se pot valorifica creierul şi limba ca şi specialităţi, iar

celelalte componente la unele produse culinare.

Extremităţile membrelor şi urechile, precum şi resturile rezultate din prelucrarea

pieilor, constituie materii prime la fabricarea cleiurilor, iar dinţii pentru artizanat.

Intestinele subţiri, precum şi stomacul, cecul, colonul şi rectul, sunt utilizabile la

fabricarea mezelurilor, iar unele pentru corzi instrumentale.

Oasele sunt folosite la prepararea cleiului, a calciului şi fosforului furajer.

Excrementele de iepure de casă sunt un îngrăşământ agricol natural, foarte

valoros, îndeosebi în legumicultură, dar nu numai.

Este cunoscut faptul că atât sub aspect cantitativ, cât şi calitativ, dejecţiile

provenite de la iepuri diferă nu numai în funcţie de natura furajelor ingerate, ci şi de

vârstă, stare fiziologică, iar comparativ cu compoziţia chimică a dejecţiilor provenite de

la alte specii, diferenţele sunt evidente, aşa cum rezultă din datele prezentate în

continuare. (tabelul 12).

Tabelul 12

Compoziţia chimică a dejecţiilor provenite de la diferite specii de animale

(Rebreanu, L., 1983)

Specia

Greutatea

corporală

Apă

-%-

Substanţă

organică

Azot

-%-

P 2 O 5

-%-

K 2 O

-%-

Calciu

-kg-

-%-

Suine

 
  • 100 25,80

72,40

 

0,45

0,19

0,60

0,08

Taurine

 
  • 500 20,30

77,50

 

0,34

0,16

0,40

0,31

Ovine

50

64,60

31,80

0,83

0,23

0,67

0,33

Cabaline

500

71,30

25,40

0,58

0,28

0,53

0,21

Iepure

5

50,90

45,25

0,75

1,00

0,20

0,92

După cum rezultă din aceste date, dejecţiile de iepure sunt cele mai bogate în

substanţe organice, comparativ cu cele provenite de la alte specii. Superioritatea

acestora este determinată şi de valorile ridicate ale azotului, P 2 O 5 , calciului, care

depăşesc pe cele ale altor specii de animale. Calităţiile mai sus menţionate recomandă

dejecţiile de iepure ca un valoros îngrăşământ organic, eficient în floricultură,

pomicultură, legumicultură, horticultură etc.

43

Întrebări şi aplicaţii:

Care sunt direcţiile principale de valorificare a iepurilor?

Ce etape se succed în valorificarea iepurilor pentru producţia de carne ?

Întrebări de autocontrol:

1. Sacrificarea iepurilor pentru producţia de carne se face după o perioadă de

odihnă de:

a – 6 ore iarna, 12 ore vara;

b – 10 ore iarna, 15 vara;

  • c – 4 ore iarna, 8 ore vara

2. Jupuirea iepurilor după sacrificare se face:

a – imediat după sacrificare;

b – la 2 ore după sacrificare;

  • c – după ce cadavrul s-a răcit.

3. Calibrajele carcaselor se face în următoarele grupe:

a – 4300-3300 g –A , 3300-2300 g –B, 2300-1300 g –C, 1300-900 g –D;

b – 4-5 kg –A, 3-4 kg –B, 2-3 kg –C, 1-2 kg –D;

  • c – peste 5 kg –A , între 3 şi 5 kg –B, şi între 1 şi 3 kg –C.

44

CURS 6

Obiectiv: Se vor familiariza cu principalele rase de iepuri crescute în România şi

particularităţile morfofiziologice ale acestora. De asemenea se vor însuşi cunoştinţele

legate despre clasificarea raselor şi direcţiile principale de exploatare.

PRI CIPALELE RASE DE IEPURI

Rasele de iepuri existente astăzi în lume sunt rezultatul efectelor conjugate ale

selecţiei naturale şi artificiale, selecţie care a avut în vedere numeroase criterii şi care a

condus la standardizarea a peste 100 de rase, la care se adaugă numeroase alte varietăţi,

de talie şi culoare.

O clasificare a principalelor rase de iepuri este destul de dificilă, dacă avem în

vedere paleta largă de criterii care sunt luate în considerare, precum şi diferenţierile

existente între ţări sau regiunile unde se cresc. Cu toate aceste inconveniente, sunt

numeroase încercări de clasificare ce au în vedere, printre altele, direcţia de exploatare,

producţia principală, greutatea sau însuşirile blăniţei.

Dacă avem în vedere producţia principală, rasele de iepuri se pot clasifica în rase

de:

a – carne;

b - blană;

c – mixte.

În funcţie de greutatea corporală şi talie, rasele de iepuri se diferenţiază în:

rase de talie mare;

rase de talie mijlocie;

rase de talie mică;

rase pitice sau liliputane.

Din punct de vedere al însuşirilor blănii, putem distinge:

rase cu păr scurt;

rase cu păr lung;

rase cu păr obişnuit.

Deoarece spaţiul limitat al acestei lucrări nu ne permite să prezentăm toate rasele

şi varietăţile existente în lume, vom încerca să ne oprim doar la cele care prezintă

interes pentru ţara noastră sau care sunt crescute în efective mai mari, dar şi la unele

rase ce prezintă interes din punct de vedere stiinţific sau chiar estetic(tabelul 13).

45

Tabelul 13

RASE DE IEPURI DE TALIE MARE

46

Direcţie de exploatare

Carne şi blăniţe

Carne şi blăniţe

Carne blăniţe şi sport

Carne blăniţe şi sport

Pentru producerea hibrizilor

industriali

formarea hibrizilor industriali

Carne blăniţe sport şi la

Carne sport şi blăniţe

Însuşiri reproductive

Prolificitate

4-6 pui de 60-75 g

5-7 pui cu 60-70 g

5-6 pui cu 50-60 g

6-7 pui cu 60-65 g

6-7 pui cu 55-60 g

7-8 pui cu 55-60 g

4-6 pui cu 60-65 g

Maturitate productivă

pe an

fătări luni,

2-3 10-12

pe an

luni,

fătări

3-5 8-9

pe an

luni

fătări

3-4 7-9

pe an

fătări luni

4-5 9-10

4-5 fătări pe an

7-9 luni

4-5 fătări pe an 5-7

fătări în sistem

6-7 luni

industrial

pe an

luni

fătări

3-4 7-9

 

neagră,

fluture,

gri

bălţată,

Agutti,

brună,

Albă imaculată

sau albastru

alb cu

Fluture,

negru

gri, albă

fluture

Agutti,

 

Fluture, alb cu

negru

 

havana, chinchila,

Agutti, neagră,

gri-albăstrui,

 

Culoare

Alb

albastru

Dimensiuni

corporale

kg cm kg

6-9 7-12

femela 60-80

masculul

cm kg kg

5-8

85-90 4-6

masculul

femela

cm kg kg

5-7

58-70 4-6

masculul

femela

kg

cm kg

5,5-6,5

7-8

55-70

masculul

femela

masculul 8-10kg

femela 5,5-7,5 kg

55-75 cm

masculul 4-7 kg

femela 4-6 kg

50-68 cm

masculul 6-8 kg

femela 5-6 kg

50-65 cm

la

infuzaţi şi

locali sălbatic englez

Berbecul

iepurele

Iepuri

cu

   

de Normandia,

Englez,

local

iepure

Berbec

Iepure

     

populaţiiţe

participat

au formare şi

Rasele

care

francez,

Belgian,

alb

Angora

Argintiu

Uriaş

Belgian

Fluture

Uriaşul

Uriaşul alb francez

Uriaşul Belgian,

Uriaşul alb francez

Fluturele Englez,

Mutaţie genetică

Iepurele Belgian

Origine

Belgia

Franţa

Germania

Franţa

Franţa

Franţa

Belgia

Rasa

Uriaşul Belgian

de

Alb,

Bouscat)

(Gigantul

Uriaşul

(Fluturele

German)

Pestriţul

German

Berbec Francez

ormand

Uriaşul

Fluturele

Francez

German

Cenuşiu

Uriaşul

Tabelul 13(continuare)

47

Direcţie de exploatare

Carne şi blăniţe

Carne, blăniţe, hibrizi

industriali

Carne blăniţe şi sport

 

carne, blăniţe sport

carne, blăniţe sport

carne, blăniţe sport

 

carne şi blăniţe

carne, blăniţe sport

carne şi blăniţe, dar şi sport

Însuşiri reproductive

Prolificitate

6-7 pui cu 60-65 g

5-7 pui cu 60-65 g

4-6 pui cu 60-75 g

5-6 pui g

55-60

5-7 pui g

55-60

7-8 pui g

48-50

 

7-8 g pui

50

7-8 pui g

50-55

6-7 g pui

50

Maturitate productivă

pe an

fătări luni

3-4 10-12

pe an

fătări luni

3-4 9-12

pe an

fătări luni

3-5 10-12

RASE DE IEPURI DE TALIE MIJLOCIE

pe an

6-7 fătări

luni

4-5

pe an

7-8 fătări

luni

3-4

pe an

6-7 fătări

luni

4-5

 

pe an

6-7 fătări

luni

3-5

pe an

6-7 fătări

luni

3-5

pe an

7-8 fătări

luni

3-5

Culoare

Agutti

Albă

din trei (formată

culori)

Dereşă

cenuşie,

fluture

roşcată,

albastră

neagră,

gri,

negru,

bălţat

havan,

agoutti, alb,

chinchila,

albastru,

albăstrui

argintată

reflexe

cenuşiu

cu

 

argintie

albastru

cenuşie

Dimensiuni

corporale

cm kg kg

6-8

60-80 5-6

masculul

femela

cm kg kg

5,5-6,5

4,5-5,5

60-75

masculul

femela

cm kg kg

5-7

60-75 5-6

masculul

femela

cm

kg

58-60 kg

4,5-5

5-5,5

kg ♂ ♀

cm

55-60 kg

4,5-5,5

5,5-6

kg

kg

55-60 cm

3,5-4,5

4,5-5,5

50-55 cm

3,5-4 kg kg ♀ ♂

3,5-4,5

kg

cm

50-54 kg

3,5-4,5

3-3,5

kg

cm

50-52 kg

3,5-4,5

3-3,5

la

         

Francez, Micul

englez,

argintiu

Berbec

Berbec

gri

       

populaţiiţe

participat

au formare şi

Rasele

care

gri german,

locale

populaţii

Uriaşul

populaţii Belgian,

locale

Uriaşul

Uriaşul German,

Belgian

Uriaşul

Mutaţie şi apoi

selecţie

rase franceză,

grele

Chinchila

iepuri

 

Selecţie riguroasă

Populaţiile locale

locale

Uriaşul belgian

Populaţiile

locale

Uriaşul belgian

Populaţii

Origine

Ungaria