Capitolul 10

PIAŢA MUNCII

Planul temei

10.1. Piaţa muncii; conţinut şi particularităţi

Caseta 10. Segmentarea pieţei muncii
10.2. Cererea de muncă
Factorii cererii de muncă
Figura 10.1 Curba cererii de muncă a firmei
10.3. Oferta de muncă
Figura 10.2 Curba atipică a forţei de muncă.
10.4. Formarea salariului pe piaţa muncii
Figura 10.3 Echilibrul pieţei muncii
Figura 10.4 Monopolul sindicatului pe piaţa muncii
Figura 10.5 Monopsonul pe piaţa muncii
Caseta 10.2 Salariul minim garantat
Figura 10.7 Monopolul bilateral pe piaţa muncii

Obiectivele temei

• Definirea principalelor concepte utilizate în analiza pieţei muncii;

• Explicarea conţinutului pieţei muncii şi înţelegerea mecanismului specific de
funcţionare a acesteia în cadrul sistemului de pieţe din economie;
• Caracterizarea cererii şi ofertei de muncă şi identificarea factorilor care
influenţează elasticitatea şi modificarea celor două forţe ale pieţei muncii;
• Prezentarea principalelor modele de analiză a proceselor de formare a salariului
pe piaţa muncii în funcţie de tipologia acesteia: piaţa competitivă, monopolul,
monopsonul şi monopolul bilateral.
 În acest capitol continuăm analiza începută în capitolul precedent privind
remunerarea factorilor de producţie ocupându-ne în mod special de piaţa
muncii, prin mecanismele căreia se formează cea mai importantă formă de venit
din economie. Funcţionarea echilibrată şi efectivă a pieţei muncii, astfel încât să
asigure folosirea cât mai deplină a forţei de muncă şi să asigure venituri
permanente principalei categorii a populaţiei active, joacă un rol esenţial în
asigurarea bunăstării sociale, a creşterii şi stabilităţii economice.
Prima parte a capitolului este consacrată analizei caracteristicilor şi locului
pieţei muncii în cadrul sistemului de pieţe din economie. În continuare vom
studia cererea şi oferta de muncă, iar în final vom vedea cum interacţionează
cele două forţe ale acestei pieţe pentru a determina preţul muncii. Formarea
salariului este analizată mai întâi în cadrul modelului teoretic al pieţei cu
concurenţă perfectă, după care vom extinde analiza pentru cazurile unor
structuri ale pieţei muncii cu concurenţă imperfectă, în cadrul cărora purtătorul
cererii si ofertei de muncă deţin o putere de piaţă care le permit să-şi exercite
influenţa asupra nivelului şi dinamicii salariului.

10.1 Piaţa muncii. Conţinut, rol şi particularităţi

În orice condiţii de timp şi de spaţiu, activitatea economică implică în mod

necesar munca ca factor activ şi determinant al producţiei şi beneficiar al
rezultatelor ei. În condiţiile economiei de piaţă, serviciile factorului muncă sunt
furnizate producţiei, ca şi în cazul celorlalţi factori de producţie, prin intermediul
tranzacţiilor de piaţă.
Piaţa muncii s-a format şi funcţionează în corelaţie cu rolul şi
caracteristicile muncii ca factor de producţie şi cu exigenţele generale ale
teoriilor pieţei şi preţurilor. Ca piaţă derivată, ea primeşte influenţele celorlalte
pieţe şi generează, la rândul său, efecte ce se regăsesc in toate celelalte
structuri ale sistemului economiei de piaţă.
Piaţa muncii sau piaţa forţei de muncă reprezintă spaţiul în care se
întâlnesc şi se negociază în mod liber cererea de muncă de către cei ce au
nevoie de ea (firmele) şi oferta de muncă, reprezentată de posesorii factorului
muncă. Prin procesele specifice tranzacţiilor ce au loc pe această piaţă, în
primul rând prin procesul formării salariului ca preţ al serviciului factorului
muncă, se asigură echilibrarea cererii şi ofertei de muncă.
Piaţa muncii se află în strânsă legătură cu celelalte pieţe ale factorilor de
producţie, precum şi cu pieţele produselor (bunurilor materiale şi serviciilor).
Astfel, creşterea preţurilor la bunurile de consum va afecta negocierile cu privire
la salarizare, după cum modificarea preţurilor factorilor de producţie va influenţa
cererea şi oferta pe piaţa produselor. Intercondiţionarea fluxurilor reale (de
factori şi de produse) şi monetare (de venituri şi de cheltuieli) rezultate din
tranzacţiile ce au loc pe toate aceste pieţe decurge din unitatea circuitului
economic.
În ansamblul fluxului circular al activităţii economice, rolul pieţei muncii
se realizează în principal prin următoarele funcţii:
• alocarea eficientă a resurselor de muncă pe sectoare, ramuri, unităţi
economice şi teritoriale în concordanţă cu volumul şi structura cererii de
muncă, determinată la rândul său din cererea de bunuri economice;
• formarea salariului prin confruntarea cererii cu oferta de muncă, ca preţ
sau venit ce remunerează serviciul factorului muncă.;
• sursă de informaţii pentru procesul de orientare şi formare profesională,
precum şi mijloc de control prin informaţiile pe care le furnizează în
legătură cu disfuncţionalităţile şi dezechilibrele ce apar în economie;
• prin organisme special instituţionalizate, piaţa muncii îndeplineşte şi
funcţia de protecţie socială a populaţiei active defavorizate de situaţiile
conjuncturale din economie
Tranzacţiile ce au loc pe piaţa muncii privesc o marfă de un fel deosebit,
care imprimă acestei pieţe caracteristici ce se reflectă în modul specific de
funcţionare şi care o deosebesc de toate celelalte tipuri de piaţă. În consecinţă,
piaţa muncii prezintă o serie de particularităţi ce trebuie luate în considerare
atunci când analizăm mecanismele şi implicaţiile economice şi sociale ale
funcţionării acestei pieţe.
În primul rând, piaţa muncii se caracterizează printr-un nivel ridicat de
rigiditate, date fiind complexitatea laturilor economico-sociale ce se întrepătrund
şi a gradului lor de sensibilitate asupra echilibrului economic şi social. Factorul
uman care animă această piaţă şi implicaţiile pe care modul său de funcţionare
îl exercită asupra tuturor domeniilor de manifestare ale vieţii unei naţiuni
(economic, social, politic) pune deci, în alţi termeni problema echilibrului pe
această piaţă. Piaţa muncii este nu numai un cadru specific în care se confruntă
oferta cu cererea de muncă şi se ajustează cantităţile oferite cu cele solicitate la
nivelul salariului; ea este în acelaşi timp şi cadru de manifestare a proceselor de
formare şi recrutare a forţei de muncă, ale angajării, utilizării si remunerării
muncii, ale concedierii şi protecţiei sociale, precum şi raporturile de cooperare şi
relaţiile conflictuale. Or, în acest cadru – arată economistul francez Lionel
Stoleru –„nici un ecart nu se poate tolera, deoarece nu se glumeşte cu ocuparea
forţei de muncă; nici o civilizaţie nu ar suporta ca o parte a membrilor ei să
găsească o muncă regulată şi un venit normal în timp ce o altă parte este
condamnată la sărăcie pentru că nu i se oferă posibilitatea de a câştiga un
salariu; aceasta este nu numai o problemă de echilibru economic ci şi una de
justiţie socială, de echilibru social şi politic”(L’echilibre et le croissance
economique, Paris, Ed. Dunod, 1969, p. 106.)
În al doilea rând, datorită complexităţii şi implicaţiilor proceselor
menţionate, piaţa muncii este mai riguros reglementată în raport cu celelalte
pieţe. Tranzacţiile care au loc pe această piaţă se realizează în condiţiile unui
cadru instituţional dinainte acceptat de toţi participanţii, a unor instituţii şi legi
care reglementează raporturile de muncă, problemele ocupării, salarizării şi
protecţiei sociale. De asemenea, pe piaţa muncii se întâlnesc şi negociază nu
numai cei care furnizează şi respectiv, achiziţionează serviciile factorului muncă
(salariaţi şi întreprinzători) ci şi organizaţiile patronale şi cele sindicale ca
reprezentanţi ai lor, precum şi statul prin politicile sale de ocupare şi de protecţie
socială.
În al treilea rând, pe ansamblul economiei, piaţa muncii are o structură
eterogenă, cuprinzând numeroase segmente delimitate pe genuri de activitate
sau utilizări ale forţei de muncă, pe profesii au ocupaţii, pe zone economice sau
arii geografice, pe sexe, vârste, rasă, etc. Segmentarea pieţei muncii este o
caracteristică semnificativă a funcţionării acestei pieţe, avută în vedere mai ales
atunci când sunt analizate procesele de formare a salariului. Astfel, teoria
segmentării pieţei muncii în grupuri neconcurente reprezintă una din principalele
explicaţii ale diferenţierii salariilor între grupurile respective (vezi Caseta 10.1).

Caseta 10.1 Segmentarea pieţei muncii

Împărţirea pieţei muncii într-un număr mare de segmente sau grupuri
neconcurente între ele (competiţia are loc numai în interiorul grupului) este rezultatul
adâncirii considerabile a diviziunii muncii în economia modernă şi implicit a faptului că
majoritatea ocupaţiilor solicită forţa de muncă calificată şi înalt calificată pentru a putea
fi preferate competitiv. Aceasta presupune investiţii substanţiale în educaţie şi instruire,
precum şi timpul necesar pentru a dobândi calificările cerute de locurile de muncă din
economie. Posesorii profesiunilor dobândite îşi oferă serviciile muncii lor pe segmente
ale pieţei muncii separate de bariere practic insurmontabile pe termen scurt. „Din
momentul în care se specializează într-un anumit domeniu, oamenii devin parte a unui
segment al pieţei muncii. Prin urmare, ei intră sub influenţa cererii şi ofertei de muncă
din domeniul respectiv şi vor constata că veniturile pe care le vor obţine din muncă vor
creşte şi vor scădea în funcţie de situaţia din acel domeniu. Datorită acestei segmentări
salariile unei categorii profesionale pot fi extrem de diferite faţă de salariile altor
categorii profesionale. În plus, teoria grupurilor neconcurente ne ajută să înţelegem
discriminările care se practică pe piaţa muncii (...), în mare parte rezultatul împărţirii
muncitorilor în grupuri neconcurente după sex, rasă, sau origine etnică, din cauza
obiceiurilor, a legii sau a prejudecăţilor” (Paul Samuelson, W. Nordhaus, Economie
Politică, op.cit., p.279).
Piaţa muncii poate fi segmentată şi după alte criterii. Astfel, segmentarea pieţei muncii
în funcţie de parametrii de performanţă determină împărţirea acesteia în: piaţa
principală a muncii, caracterizată prin niveluri ridicate de salarizare, stabilitate şi
siguranţă a locului de muncă, şi piaţa secundară a muncii, caracterizată prin parametrii
specifici periferiei activităţii economiei. În cadrul celei din urmă poate fi inclus şi acel
segment al pieţei muncii ce ţine de aşa numita economie subterană, cu locuri de
muncă nesigure, prost remunerate şi mai ales fără contracte de muncă încheiate cu
angajatorii.

În al patrulea rând, ca un rezumat al celor arătate mai înainte, piaţa

muncii este în mai mare măsură, faţă de celelalte pieţe, o structură de piaţă cu
concurenţă imperfectă; sindicatele, uniunile şi federaţiile acestora pot fi asimilate
oligopolurilor sau monopolului, iar patronatele oligopolului sau monopolului. În
acest cadru, mărimea şi evoluţia salariului nu rezultă doar din acţiunea
conjugată a forţelor pieţei, iar dinamica raportului cerere-ofertă şi a preţului
muncii nu reprezintă unicul mecanism de reglare a proceselor de ocupare şi
utilizare a resurselor de muncă.

10.2. Cererea de muncă

Activităţile existente şi cele care se iniţiază în economie generează nevoia

de muncă, care reprezintă volumul total de muncă necesar în perioada
respectivă pe ansamblul economiei. Nevoia de muncă este condiţionată de o
serie de factori cum sunt: volumul şi structura activităţilor economice, nivelul
productivităţii muncii, formele de ocupare a forţei de muncă şi regimul ocupări,
etc. În timp, evoluţia nevoii de muncă depinde în principal de ritmul creşterii
economice, dinamica productivităţii muncii, de posibilitatea şi eficienţa înlocuirii
muncii prin alţi factori de producţie.
Nevoia de muncă nu se manifestă însă, în întregime ca cerere pe piaţa
muncii. Ca şi în cazul altor bunuri sau servicii, nevoia sau trebuinţa în sine
pentru ele nu se identifică cu ceea ce economiştii numesc cerere de muncă.
Condiţia esenţială pentru ca nevoia de muncă să reprezinte cererea de muncă
este constituirea ei după regulile pieţei, salarizarea acesteia.
Cererea de muncă reprezintă nevoia de muncă salariată sau cantitatea
de servicii ale factorului muncă care este dorită şi poate fi achiziţionată la un
anumit preţ de către cei care au nevoie de aceste servicii într-o anumită
perioadă de timp determinată. Aşadar, şi în cazul pieţei muncii, cererea poate fi
determinată ca o relaţie între cele două variabile: cantitatea de muncă cerută şi
preţul sau salariul la care poate fi achiziţionată.
 În ultimă instanţă, cererea de muncă se exprimă în numărul locurilor de
muncă create în toate sectoarele şi ramurile economiei. Ea se manifestă efectiv
la nivelul angajatorilor (firmele de toate felurile) care au nevoie şi solicită
serviciile factorului muncă şi care apar, pe piaţa muncii, ca ofertanţi de locuri de
muncă.
Din cele arătate, rezultă că cererea de muncă poate fi abordată atât la
nivelul firmei cât şi la nivelul pieţei. Cererea de muncă a pieţei rezultă din
însumarea cererii de muncă a firmelor participante, după cum curba cererii de
muncă a pieţei poate fi dedusă din curbele individuale ale cererii de muncă. În
consecinţă, în acest paragraf vom aborda în principal cererea de muncă a
firmei. În partea finală a capitolului, unde analizam procesele de formare a
salariului pe diferitele tipuri de pieţe, se înţelege că vom opera cu acest concept
la nivelul pieţelor respective.
Cererea de muncă este o cerere derivată: ea derivă din cererea pentru
bunurile la a căror producere participă munca în combinaţie cu ceilalţi factori de
producţie. Angajatorii achiziţionează serviciile factorului muncă în funcţie de
contribuţia pe care acest factor o aduce la venitul firmei. Ei solicită şi angajează
forţa de muncă când venitul suplimentar pe care îl implică decizia de angajare,
adică aplică regula cunoscută care constituie condiţia de maximizare a profitului
firmei atunci când aceasta ajustează cantităţile utilizate dintr-un factor variabil:
Venit marginal = Cost marginal.
Venitul marginal al factorului muncă (VmgL) reprezintă producţia
suplimentară obţinută prin creşterea cu o unitate a volumului de muncă (un
lucrător, o zi de muncă sau o oră de muncă) exprimată în bani, adică valoarea
producţiei marginale a muncii, care este produsul dintre producţia fizică
marginală sau productivitatea marginală a muncii (Q’L) şi preţul unitar al bunului
(P), respectiv Q’L*P. Costul marginal al factorului muncă (CmgL) reprezintă costul
unei unităţi suplimentare de muncă, fiind egal cu preţul acesteia sau salariul
plătit (S).
Aşadar, cunoscând nivelul salariului pe piaţa muncii, firma poate
determina numărul de lucrători pe care îi poate angaja în condiţiile maximizării
profitului: VmgL = CmgL = S.
Pentru uşurarea înţelegerii modului de determinare a cererii de muncă a
firmei vom face apel la un exemplu ipotetic. Presupunem o firmă care
acţionează pe o piaţă cu o concurenţă perfectă. Ea poate angaja oricâţi lucrători
doreşte şi are nevoie pentru un salariu de 120 000 lei ziua de muncă. De
asemenea, firma produce un singur produs pe care îl vinde la preţul pieţei de 2
000 lei bucata. Dependenţa dintre volumul producţiei şi numărul de lucrători,
precum şi celelalte corelaţii sunt prezentate în Tabelul 10.1.
 Tabelul 10.1 Determinarea cererii de muncă a firmei

Valoarea
Număr Producţia Producţia
producţiei Costul marginal Venitul
de fizică fizică
fizice al muncii total
lucrători totală marginală
marginale
(L) (Q) (Q’L) (Q’L*p) (CmgL sau S) (Q*p)
1 30 - - 120 000 60 000
2 70 40 80 000 120 000 140 000
3 140 70 140 000 120 000 280 000
4 220 80 160 000 120 000 440 000
5 310 90 180 000 120 000 620 000
6 390 80 160 000 120 000 780 000
7 460 70 140 000 120 000 920 000
8 520 60 120 000 120 000 1 040 000
9 570 50 100 000 120 000 1 140 000
10 610 40 80 000 120 000 1 220 000
11 640 30 60 000 120 000 1 280 000
12 660 20 40 000 120 000 1 320 000

După cum rezultă din tabel, venitul marginal sau valoarea producţiei
marginale a muncii creşte la început, atingând un nivel maxim (180 000) după
care începe să scadă. Această evoluţie a VmgL îşi are cauza în acţiunea legii
randamentelor descrescânde, potrivit căreia productivitatea marginală a muncii
scade pe măsură ce într-o activitate se foloseşte o cantitate tot mai mare de
muncă, ceilalţi factori de producţie rămânând constanţi. Dar atâta timp cât
venitul marginal este mai mare decât costul marginal al factorului muncă firma
poate angaja forţă de muncă suplimentară până când suma de bani pe care
trebuie să o plătească ultimului lucrător angajat echivalează venitul pe care ea îl
obţine în urma angajării lui. În exemplul nostru ipotetic, cererea de muncă a
firmei este de 8 lucrători unde salariul sau costul marginal al factorului muncă,
rămas constant la 120 000 lei, este egal cu venitul marginal al acestui factor.
De fapt, curba descrescătoare a valorii producţiei marginale a muncii sau
a venitului marginal al acestui factor este curba cererii de muncă a firmei. Ca
oricare curbă normală a cererii, curba cererii de muncă are panta negativă,
evidenţiând relaţia inversă între cantitatea de muncă cerută de firmă şi nivelul
salariului plătit.
 S

180 000
V
mgL
> CmgL
150 000
V
mgL
= CmgL
120 000

90 000
V
mgL
< CmgL
60 000

30 000 C
L

0 2 4 6 8 10 12 L

Figura 10.1 Curba cererii de muncă a firmei

Reprezentată grafic în Figura 10.1, curba cererii de muncă ne arată ce

cantitate de servicii ale factorului muncă poate fi achiziţionată de firmă în funcţie
de nivelul salariului. Acţionând pe o piaţă cu concurenţă perfectă, firma nu poate
controla nivelul salariului pe piaţa muncii. Ea poate în schimb ajusta cantitatea
de muncă în raport de evoluţia venitului marginal,. angajând lucrători până la
punctul în care curba VmgL intersectează linia salariului. Semnificaţia punctului de
echilibru (E) constă în faptul că la acest nivel al cererii de muncă se realizează
condiţia maximizării profitului (VmgL = CmgL). Suprafaţa de deasupra punctului de
echilibru, unde VmgL > CmgL, arată că la niveluri mai ridicate ale salariului
cantitatea de muncă cerută este mai mică, iar suprafaţa de sub punctul de
echilibru, unde VmgL < CmgL indică faptul că pot fi angajaţi un număr mai mare de
lucrători, dar numai la niveluri mai scăzute ale salariului.
Prin urmare, dacă celelalte condiţii rămân neschimbate (caeteris paribus),
cantitatea de muncă cerută de firme se va reduce pe măsură ce preţul (salariul)
care trebuie plătit pentru a o achiziţiona creşte, şi invers, va fi cerută o cantitate
mai mare de muncă dacă salariul se reduce. Modificarea în sens invers a
cantităţii de muncă cerută la variaţia preţului pune în evidenţă elasticitatea
cererii de muncă; ea exprimă gradul de sensibilitate a cantităţii cerute din
factorul muncă la o schimbare a preţului său.
 Elasticitatea cererii de muncă este determinată de patru influenţe majore,
cunoscute şi sub denumirea de principiile cererii derivate de muncă. Ele sunt în
linii generale cele formulate de marele economist britanic Alfred Marshall în
„Principles of economies” şi constau în următoarele:
• întrucât cererea de muncă este derivată din cererea pentru produsul
obţinut ea depinde de natura acesteia. Astfel, cu cât cererea pentru bunul la
a cărui producere contribuie factorul muncă este mai elastică, cu atât cererea
de muncă este mai elastică;
• ponderea costului cu factorul muncă (salariul) în costul total al produsului.
Dacă ponderea salariului este redusă, modificarea preţului muncii (nivelului
salariului) va afecta în mică măsură costul total al produsului, elasticitatea
cererii de muncă fiind scăzută, şi invers;
• substituţia muncii cu alţi factori de producţie, în principiu cu factorul capital.
Cu cât există posibilităţi mai mari de substituire a muncii prin capital (maşini,
echipamente de producţie, etc.), cu atât cererea de muncă este mai elastică.
• productivitatea marginală descrescândă a muncii, care determină panta
negativă a VmgL, respectiv a cererii de muncă a firmei. Cu cât productivitatea
marginală a muncii se reduce mai repede o dată cu creşterea utilizării
acestui factor, cu atât elasticitatea cererii de muncă a firmei este mai
scăzută, şi invers.
Cunoaşterea elasticităţii cererii de muncă, are importanţă pentru deciziile
firmelor privind angajarea şi remunerarea muncii. În condiţiile unei cereri
elastice, o creştere a salariilor poate determina o reducere a ocupării prin efectul
de contracţie al cererii de muncă. În aceste condiţii, este mai dificil pentru
posesorii forţei de muncă de a obţine creşterea salariului şi a-şi asigura şi
locurile de muncă.
Cererea de muncă a pieţei reprezintă cantitatea de muncă cerută de către
toţi cei care fac angajări pe piaţa respectivă, pentru o anumită perioadă de timp
şi la un nivel dat al salariilor. În general, cererea de muncă a pieţei este mai
puţin elastică decât cererea de muncă a firmei, mai ales atunci când reacţia
preţului de piaţă al produsului este permisă ca urmare a modificării cantităţii de
muncă utilizată.
Într-o perioadă de timp, cererea firmelor pentru servicii ale factorului
muncă poate să crească sau poate să se reducă în funcţie de evoluţia mai
multor împrejurări. În această situaţie se modifică curba cererii de muncă în
grafic (deplasarea ei spre dreapta sau spre stânga), ceea ce semnifică faptul că
la un anumit nivel al salariilor pe piaţa muncii, cantitatea de muncă cerută,
creşte sau scade.
Principalii factori care determină modificarea cererii de muncă sunt:
modificarea cererii pentru bunul produs; modificarea preţului produsului rezultat
din utilizarea factorului muncă; evoluţia productivităţii muncii; modificarea
preţului factorului de producţie (capitalului) care poate substitui munca;
anticipările angajatorilor (firmelor) în legătură cu mersul afacerilor întreprinse,
etc.
Modificarea cererii pentru produsul la care participă forţa de muncă
determină modificări şi în cererea derivată pentru serviciile acestui factor de
producţie: creşterea cantităţii cerute din produsul respectiv va determina o
creştere a cererii de muncă (firmele fac angajări) iar scăderea cererii pe piaţa
produsului duce la reducerea cererii de muncă din partea firmelor (acestea
procedează la concedieri).
Modificarea preţului bunului-produs va afecta de asemenea, cererea de
muncă, întrucât determină modificarea curbei venitului marginal al factorului
muncă, care am văzut că reprezintă curba cererii de muncă a firmei. Astfel, în
exemplul luat mai înainte, dacă preţul produsului creşte de la 2 000 lei la 3 000
lei, curba VmgL se va deplasa la dreapta, determinând angajarea a 10 lucrători.
Invers, dacă preţul produsului scade de la 2 000 la 1 500 lei, curba cererii de
muncă se deplasează la stânga, permiţând angajarea a numai 6 lucrători la
nivelul salariului pe piaţa muncii de 120 000 lei, care presupunem că rămâne
nemodificat (pentru a vedea dacă aţi înţeles, reprezentaţi grafic exemplul
ipotetic menţionat).
Evoluţia productivităţii muncii determină modificarea cererii de muncă,
întrucât afectează curba producţiei fizice marginale şi implicit a venitului
marginal al acestui factor de producţie. Astfel, creşterea productivităţii muncii
duce la deplasarea curbei VmgL spre dreapta şi deci a creşterii cererii firmelor
pentru serviciile factorului muncă. În situaţia reducerii productivităţii muncii
sensul mişcării curbei cererii de muncă este invers, ceea ce înseamnă că
firmele nu pot păstra nivelul salariului fără reducerea numărului locurilor de
muncă.
Modificarea preţului factorului de producţie care poate substitui munca.
Astfel, în situaţia în care munca poate fi substituită prin capital, între modificarea
preţului capitalului şi evoluţia cererii de muncă există o relaţie pozitivă: creşterea
preţului capitalului duce la creşterea cererii de muncă şi invers, scăderea
preţului capitalului conduce la reducerea cererii pentru factorul muncă.

10.3 Oferta de muncă

Satisfacerea cererii de muncă se realizează pe seama ofertei de muncă.

Ea are la bază acea parte a populaţiei aptă de muncă care ocupă sau solicită un
loc de muncă salarizat.
 Oferta de muncă reprezintă cantitatea de muncă ce poate fi efectuată de
populaţia aptă de muncă într-o perioadă de timp determinată şi care se
delimitează pe baza criteriului de salarizare. Persoanele care nu îndeplinesc
acest criteriu nu se includ în oferta de muncă, cum sunt femeile ocupate cu
activităţile casnice, elevii şi studenţii, militarii în termen, şi toţi cei care
desfăşoară activităţi pe cont propriu (nesalarizate) sau care nu doresc să-şi
ofere serviciile lor pe piaţa muncii întrucât dispun de alte surse de venit.
În orice economie, la un moment dat, oferta totală de muncă este o
mărime determinată; la acest nivel al pieţei de muncă, ea este dată de numărul
persoanelor care ocupă sau solicită un loc de muncă salarizat (angajaţii şi cei
care caută de lucru). În timp oferta totală de muncă se poate modifica, ca efect
al acţiunii, directe sau indirecte, a numeroase influenţe economice şi de altă
natură.
În context, atunci când analizăm modificarea ofertei de muncă şi
elasticitatea acesteia (extinderea sau contracţia ei la variaţia muncii) trebuie să
luăm în considerare anumite particularităţi ale ofertei de muncă. Ele privesc
următoarele aspecte mai importante:
• formarea ofertei de muncă este supusă nu numai regulilor pieţei, ci şi
factorilor demografici, în primul rând a acelora care determină mărimea
populaţiei, structura acesteia pe categorii de vârstă, sex, etc;
• perioada relativ mare de timp necesară pentru a varia oferta de muncă
calificată. Aceasta se formează în decursul unei perioade relativ
îndelungate, până când noile generaţii ating vârsta la care se pot angaja
şi dobândesc instruirea corespunzătoare;
• insepararea posesorului forţei de muncă de serviciile muncii sale, ceea ce
face ca oferta de muncă să fie într-un fel unică în ansamblul factorilor de
producţie. Faptul că oferta serviciilor de muncă necesită prezenţa în timp
şi în spaţiu, a persoanei care le oferă, determină un loc aparte
considerentelor nonmonetare care influenţează deciziile referitoare la
oferta de muncă;
• absenţa în economie a unei „burse a capitalului uman”, ceea ce face ca
formarea forţei de muncă să nu fie analoagă cu formarea capitalului fizic.
Pe de altă parte, decizia de a investi în educaţie şi instruire nu este numai
o funcţie a unor câştiguri viitoare; noile generaţii nu sunt instruite pur şi
simplu pentru a-şi vinde forţa de muncă, căci, cum spune profesorul
american Paul Samuelson, „omul este mult mai mult decât o marfă”.
Aceasta pune din nou în evidenţă faptul că oferta de muncă nu se
formează în exclusivitate pe considerente economice, precum şi legăturile
complexe între procesul dezvoltării economice şi cel al educaţiei şi
instruirii.
 Cu toate aceste aspecte particulare, oferta de muncă are la bază în principal
motivaţii de natură economică. În general, oferta totală de muncă, depinde de
două variabile: mărimea populaţiei şi rata de participare la forţa de muncă
salariată. Dacă oferta de muncă se modifică gradual şi numai pe o perioadă
mare de timp ca efect al modificării ratei de creştere a populaţiei, în schimb, ea
poate creşte repede şi semnificativ când un boom economic sau o situaţie
favorabilă în mediul afacerilor aduce în rândurile forţei de muncă salariate o
parte importantă a populaţiei apte de muncă. În plus, forţa de muncă salariată
se mişcă continuu între sectoare de activităţi, ocupaţii, arii geografice sau zone
economice, ca răspuns la semnalele date de nivelul salariilor şi de oportunităţile
de angajare.
Oferta de muncă într-o economie reflectă, aşadar, ansamblul deciziilor
alternative privind cantitatea de servicii pe care posesorii factorului muncă sunt
dispuşi să le furnizeze în funcţie de nivelul salariului, care reprezintă preţul
muncii. În consecinţă, funcţia sau curba ofertei de muncă evidenţiază relaţia
între preţul muncii (salariul) şi cantitatea de muncă oferită. O curbă normală a
ofertei de muncă are panta pozitivă, ceea ce arată că cele două variabile sunt
corelate pozitiv: o creştere a nivelului salariului este însoţită de extinderea
ofertei de muncă, iar o reducere salariului de contracţia ofertei de muncă.
Proporţia în care cantitatea de muncă oferită se modifică la variaţia
preţului, respectiv elasticitatea ofertei de muncă, depinde de mai multe
împrejurări, în funcţie de nivelul la care aceasta este abordată. Astfel, oferta de
muncă poate fi abordată la nivel individual (al posesorului forţei de muncă) şi la
nivelul diferitelor segmente ale pieţei muncii, pe care le-am mai menţionat. Vom
începe analiza cu nivelul de bază, al ofertei individuale, unde curba ofertei de
muncă capătă o formă particulară, cunoscută sub denumirea de curba atipică
a forţei de muncă.
Studiul ofertei individuale de muncă necesită apelul la teoria
consumatorului. Acesta, dispunând de un buget de timp limitat, face alegeri pe o
curbă de indiferenţă între timpul liber şi timpul de muncă. Creşterea venitului
determinată de sporirea numărului de ore lucrate măreşte cantitatea de bunuri
ce se pot achiziţiona de pe piaţă, dar reduce timpul liber. Dimpotrivă, dacă
creşte timpul liber se renunţă la o cantitate de bunuri de consum. Costul de
oportunitate al timpului liber îl reprezintă, astfel, sacrificiul consumului de
bunuri .
Cum va influenţa modificarea nivelului salariului comportamentul
consumatorului, respectiv deciziile acestuia referitor la oferta sa de muncă? O
creştere a salariului orar implică o modificare a preţului relativ al bunurilor de
consum şi al timpului liber. Bunurile devin mai „ieftine” comparativ cu timpul
liber, întrucât fiecare oră lucrată asigură cumpărarea mai multor bunuri decât
înainte. În schimb, timpul liber devine mai scump, întrucât fiecare oră de timp
liber înseamnă sacrificarea unei cantităţi mai mari de bunuri de consum.
Această schimbare a preţurilor relative a celor două categorii de bunuri (bunuri
de consum şi timp liber) ca rezultat al modificării nivelului salariului determină
atât un efect de venit cât şi un efect de substituire, fenomen cunoscut de la
teoria consumatorului (Capitolul 5).
Efectul de substituire face ca posesorul forţei de muncă să achiziţioneze
mai mult din bunurile de consum, care au devenit relativ mai ieftine, şi mai puţin
din timpul liber, care a devenit relativ mai scump; pe scurt, el substituie timpul
liber cu bunuri de consum.
Efectul de venit determină pe posesorul forţei de muncă să consume mai
multe bunuri dar şi mai mult timp liber. Creşterea venitului datorită măririi
salariului orar face posibil pentru consumator să dobândească mai multe bunuri
şi mai mult timp liber; de exemplu, dacă salariul orar creşte cu 20%, iar
consumatorul lucrează cu 10% mai puţine ore pe săptămână, acesta va putea
achiziţiona mai multe bunuri şi va avea şi mai mult timp liber.
Constatăm că efectul de venit şi efectul de substituire acţionează în
acelaşi sens în cazul consumului de bunuri, dar cele două efecte acţionează în
direcţii opuse în cazul timpului liber. Ca urmare, o creştere a nivelului salariului
conduce la mai puţin timp liber (la mai multe ore lucrate) când efectul de
substituire este forţa dominantă, şi la mai mult timp liber (la mai puţine ore
lucrate) atunci când efectul de venit este forţa dominantă.
În graficul din Figura
S
10.2 este reprezentată curba
atipică a ofertei individuale
Efect de substituţie> Efect de venit
de muncă, care are atât
pantă pozitivă cât şi pantă
negativă. Se observă că la
început, la niveluri joase ale
Efect de substituţie = Efect de venit
salariului, efectul de
substituire este preponderent
(Efectul de substituire >
Efect de substituţie < Efect de venit Efectul de venit) şi curba
ofertei individuale este în
acest caz pozitiv înclinată.
0 L, [număr deCând
ore] efectul de venit este
Figura 10.2 Curba atipică a ofertei de muncă
mai mare decât efectul de
substituire (Efectul de venit >
Efectul de substituire), are loc
reducerea cantităţii de muncă oferită odată cu creşterea salariului, panta curbei
devenind negativă.
De regulă, preponderenţa efectului de venit succede celui de substituire.
Dacă cele două efecte se compensează reciproc (Efectul de venit = Efectul de
substituire) atunci curba ofertei individuale de muncă devine verticală sau
perfect inelastică.
Dacă oferta individuală de muncă are o curbă atipică de genul celei
reprezentate în Figura 10.2, oferta de muncă a pieţei (pentru o anumită
ocupaţie, industrie sau sector de activitate, zonă economică, etc.), prezintă de
regulă o curbă normală, care are pantă pozitivă pe tot intervalul. Principala
explicaţie constă în faptul că un nivel mai ridicat al salariului pentru oricare din
aceste pieţe este de natură să atragă pe piaţa respectivă forţa de muncă
suplimentară din populaţia neocupată sau din celelalte domenii de activitate.
Aşadar, chiar dacă admitem că oferta totală de muncă e perfect inelastică pe
diferite segmente ale pieţei muncii, oferta prezintă diferite grade de elasticitate
în funcţie de variaţia salariului ca preţ al muncii.
Gradul de elasticitate a ofertei de muncă depinde în principal de
mobilitatea resursei de muncă, ca factor de producţie. O resursă de muncă ce
trece relativ uşor de la o utilizare la alta ca răspuns la schimbări ale salariului pe
piaţa muncii se caracterizează printr-o ofertă de muncă elastică. Dimpotrivă,
dacă mobilitatea ocupaţională este redusă sau imposibilă (cazul segmentelor
sau grupurilor neconcurente), atunci oferta de muncă pe pieţele respective este
inelastică. De multe ori oferta de muncă poate fi inelastică pe termen scurt şi
elastică pe termen lung. Rezultă astfel, că un factor esenţial al elasticităţii ofertei
de muncă este timpul, iar un rol important în realizarea mobilităţii forţei de
muncă revine sistemului de educaţie şi formare profesională.
În concluzie, oferta de muncă pentru o anumită piaţă a muncii este mai
elastică decât oferta de muncă pe întreaga economie, deoarece angajatorii pot
atrage forţă de muncă suplimentară de la alte utilizări. Elasticitatea ofertei în
cadrul diferitelor structuri ale pieţei muncii depinde de mobilitatea forţei de
muncă, ce tinde să fie cu atât mai mare cu cât are mai mult timp ca reacţia să
aibă loc ca răspuns la semnalele furnizate de modificările privind oportunităţile
de angajare şi nivelul salariilor.

10.4 Formarea salariului pe piaţa muncii

Determinarea mărimii salariului constituie una dintre cele mai importante

probleme care preocupă teoria şi practica economică referitoare la piaţa muncii.
Modul de rezolvare a acestei probleme interesează în cel mai înalt grad atât pe
salariaţi cât şi pe angajatori, precum şi societatea în ansamblu.
 În plan teoretic, după cum am văzut în capitolul precedent, de-a lungul
timpului au fost elaborate mai multe concepţii cu privire la natura şi mărimea
salariului. În economia de piaţă, formarea şi evoluţia salariului nu poate fi
analizată în afara mecanismului pieţei muncii. Procesele care au loc în cadrul
acestei pieţe determină cererea şi oferta de muncă şi implicit nivelul salariilor.
Desigur, mărimea şi dinamica salariului nu este determinată exclusiv de raportul
dintre cererea şi oferta de muncă. Aşa cum a rezultat din analiza făcută pieţei
muncii, aceasta este o piaţă imperfectă, caracterizată în plus şi prin numeroase
aspecte particulare ale manifestării cererii şi ofertei de muncă. Ca urmare,
modelele de analiză a formării salariului pe piaţa muncii au evoluat în timp,
sensul acestei evoluţii fiind o mai mare apropiere de realităţile economiei
contemporane. În acest cadru, analiza formării salariului pe piaţa muncii pleacă
de la modelul teoretic al pieţei cu concurenţă perfectă spre cele ale concurenţei
imperfecte, incluzând aici situaţiile cele mai relevante, întâlnite pe piaţa muncii:
monopolul, monopsonul şi monopolul bilateral (monopol-monopson). Aceasta
este şi ordinea analizei noastre dedicate formării salariului pe piaţa muncii.
Piaţa muncii cu concurenţă perfectă implică, ca şi în cazul pieţei
produselor, existenţa aceloraşi premize şi caracteristici specifice acestei
structuri de piaţă. Presupunem mai întâi că există atât de mulţi cumpărători şi
ofertanţi de servicii ale factorului muncă, încât nici unul dintre ei nu poate
influenţa nivelul salariului pe piaţa respectivă. De asemenea, considerăm că
munca este omogenă, ceea ce S
înseamnă că preţul (rata salariului) O
L

este aceeaşi pentru toţi cei care

achiziţionează sau vând fiecare
unitate de muncă. Întrucât atât
Surplus de
ofertanţii de servicii ale ai forţei de ofertă
S
muncă cât şi cei care le 1

achiziţionează iau preţul dat de S

e
E
piaţă, fiecare decide doar dacă şi
S
cât ă vândă sau să angajeze la 2
Exces de
preţul pieţei. O astfel de piaţă a cerere C
L

muncii este perfect competitivă, iar

rata salariului şi rata de ocupare
0 L L
determinate de cele două forţe ale e

pieţei, aşa cum este redat în Figura 10.3 Salariul de echilibru

Figura 10.3.
În graficul prezentat, curba cererii de muncă este dedusă din curbele
cererii individuale de muncă ale tuturor firmelor din industria sau sectorul de
activităţi, respectiv, curba cererii de muncă are panta negativă. În schimb, curba
ofertei de muncă are panta pozitivă, ceea ce arată că numai la niveluri mai
ridicate ale salariului poate fi angajată forţa de muncă disponibilă sau atrasă din
celelalte sectoare de activitate. Punctul de intersecţie dintre curba cererii şi
ofertei de muncă determină concomitent salariul de echilibru (Se) şi ocuparea
de echilibru (Le). Dacă salariul se situează temporar la un nivel superior celui de
echilibru (S1), apare un surplus de ofertă de muncă în raport cu cererea de
muncă, situaţie de dezechilibru temporar pe piaţa muncii cunoscută sub
denumirea de şomaj clasic. Acest surplus de ofertă va exercita o presiune în jos
a salariului până la atingerea nivelului său de echilibru. Dacă salariul se
situează sub nivelul de echilibru (S2), cererea de muncă excede oferta de
muncă, ceea ce înseamnă penurie sau deficit de forţă de muncă. Pentru a
angaja forţa de muncă de care au nevoie, firmele sunt dispuse la creşterea
salariului până la atingerea nivelului său de echilibru.
Aşadar, pe o piaţă a muncii perfect competitivă, atât excesul de cerere cât
şi surplusul de ofertă de muncă împing de fiecare dată rata salariului şi gradul
de ocupare spre nivelul lor de echilibru. De asemenea, modificările intervenite în
timp, în cele două forţe ale pieţei muncii,. ca efect al acţiunii factorilor care
determină creşterea au reducerea acestora, vor determina schimbări în nivelul
salariului de echilibru în mod similar modificării cererii şi ofertei pe piaţa
produselor.
Monopolul pe piaţa muncii se referă, ca şi în cazul pieţei produselor, la
monopolul ofertei (un singur vânzător). Un asemenea monopol al ofertei de
muncă este asumat de asociaţiile profesionale sau organizaţiile sindicale care
apără interesele salariaţilor de o anumită profesie sau ale tuturor lucrătorilor
dintr-o anumită industrie, sector de activitate sau zonă economică. Raţiunea
constituirii prestatorilor ofertei de muncă în sindicate constă în atingerea unor
obiective comune, cum sunt: condiţii mai bune de lucru, securitatea locurilor de
muncă, creşterea salariilor, etc.
Principalul rol asumat de sindicate constă în creşterea în anumite limite a
salariilor sau cel puţin menţinerea nivelului salariului real. O creştere a nivelului
salariului ca preţ al muncii în condiţiile echilibrului pieţei este însă posibilă numai
dacă se produc modificări în cererea şi oferta de muncă; se cunoaşte că preţul
creşte dacă cererea creşte şi/sau dacă oferta scade. Creşterea cererii de muncă
nu depinde de sindicate, ci de politicile şi acţiunile firmelor privind investiţiile,
înzestrarea tehnică a muncii, sporirea productivităţii, etc. Sindicatele pot cel mult
influenţa indirect cererea de muncă: de exemplu, sprijinul acordat unor politici
protecţioniste de subvenţionare a unor produse, extinderea comenzilor de stat,
etc.
Sindicatele pot, în schimb, determina creşterea nivelului salariilor
acţionând asupra ofertei de muncă, al cărui monopol îl deţine. Acest lucru se
poate produce fie prin reducerea ofertei de muncă, fie prin contracţia acesteia,
ambele situaţii fiind reprezentate grafic în Figura 10.4. Reducerea ofertei de
muncă pentru a menţine la un nivel ridicat salariile negociate de sindicate (vezi
graficul din Figura 10.4.a) poate fi rezultatul unor acţiuni ale acestora care
privesc: program de lucru mai redus, concedii mai mari, refuzul de a acorda aviz
favorabil de muncă celor care nu sunt membrii de sindicat, îndeosebi
imigranţilor, precum şi alte măsuri menite să limiteze şi să ţină sub control
liberalizarea unor profesii şi intrarea pe piaţa muncii.

S S

O
L2
O
L

O
L1
E F
S1 1
E S
1 1

S
S0 E 0 E
0 0

C
L

C
L

0 L L L 0 L L L2 L
1 0 1 0

a) Reducerea ofertei b) Contracţia ofertei

Figura 10.4 monopolul sindicatului pe piaţa muncii

Creşterea salariilor obţinute de sindicat ca rezultat al impunerii unui nivel

al salariului deasupra celui de echilibru este reprezentat grafic în Figura 10.4.b.
Presupunem că un sindicat care reprezintă ofertanţii de muncă pe o piaţă
competitivă, obţine creşterea salariilor peste nivelul lor de echilibru, de la S0 la
S1. Aceasta modifică curba ofertei de muncă, care devine orizontală (perfect
elastică) până la numărul de ofertanţi care sunt dispuşi să lucreze la noul nivel
al salariului fixat de sindicat: curba ofertei este linia orizontală care merge de la
S1 la F , după care urmează traseul curbei OL rămasă nemodificată.
Confruntându-se cu o curbă a ofertei orizontală la nivelul S1, firmele reduc
cererea de muncă la L1, care corespunde intersecţiei curbei cererii (CL) cu noua
curbă a ofertei de muncă. Echilibrul pieţei se mută astfel de la E0 la E1, cu L1
lucrători angajaţi, însă şi cu un număr de persoane (L2 – L1) care doresc să-şi
ofere serviciile muncii lor, dar nu pot fi angajaţi la noul nivel al salariului impus
de sindicat.
 Prin monopolul asupra ofertei de muncă sindicatele pot ridica salariile
peste nivelul celui format pe o piaţă competitivă, dar numai cu preţul scăderii
gradului de ocupare. Excesul de ofertă de muncă va exercita o presiune
permanentă în sensul reducerii salariului şi, în plus, va crea un conflict între
servirea intereselor membrilor de sindicat care sunt angajaţi şi ale celor care
rămân fără locuri de muncă. Dacă sindicatul doreşte menţinerea salariului
crescut concomitent cu păstrarea locurilor de muncă, atunci firmele nu-şi mai
pot restabili echilibrul prin contracţia cererii la noul nivel al salariului (în modul
redat în Figura 10.4.b) şi vor apela la alte măsuri. Unele din firmele angajatoare
vor părăsi sectorul de activitate şi piaţa respectivă, dar cele mai multe vor
recurge la creşterea preţurilor produselor vândute ca urmare a scumpirii
serviciilor factorului muncă. Această tendinţă are loc mai ales atunci când
firmele nu găsesc soluţii de creştere a productivităţii muncii şi de reducere a
costurilor de producţie.
Există, aşadar, motive de a considera discutabil succesul sindicatului în
creşterea salariului prin monopolul ofertei de muncă, problema fiind abordată în
mod diferit în rândul economiştilor. În opinia multor analişti acolo unde
sindicatele monopolizează efectiv oferta de muncă şi controlează intrarea pe
piaţa muncii, salariile mai ridicate se obţin pe seama creşterii şomajului,
scumpirii produselor iar pe termen lung chiar în detrimentul creşterii salariului
real, datorită deteriorării mecanismului concurenţial al pieţei. Dimpotrivă, adepţii
aşa-numitei „teorii a salariului înalt” susţin că un astfel de nivel al salariului, ca şi
acţiunile sindicatelor în acest scop, se justifică prin faptul că stimulează
creşterea productivităţii muncii şi determină pe angajatori să restructureze astfel
managementul firmei şi tehnologia producţiei încât să conducă spre un nivel mai
ridicat al salariului de echilibru. De asemenea, partizanii mişcării sindicale în
scopul creşterii nivelului salariilor consideră că această acţiune este necesară
pentru a contracara tendinţele monopsonice pe piaţa muncii.
Monopsonul pe piaţa muncii caracterizează acea situaţie cu un singur
cumpărător care ia decizii pe piaţa respectivă. Pe piaţa muncii un monopsonist
poate fi o mare firmă sau mai degrabă cele câteva firme oligopoliste care
formează o asociaţie patronală şi acţionează ca un singur angajator într-o
anumită industrie sau localitate. În aceste condiţii, posesorii forţei de muncă îşi
oferă la concurenţă serviciile lor angajatorului monopsonist la nivelul cererii şi al
salariului dorit de către acesta. Ei pot fie să lucreze pentru salariul oferit, fie să
se mute pe alte pieţe, schimbând sectorul de activitate, ocupaţia sau localitatea.
 S Pentru exemplificare,
presupunem că un monopsonist
C
mgL
doreşte să angajeze o anumită
cantitate de forţă de muncă.
O Curba ofertei de muncă (OL)
L

E arată salariul care trebuie plătit

1
la fiecare nivel al angajării;
S
0 E
0 pentru monopsonist, ea este
S
1 curba costului mediu al muncii.
Cum aceasta are panta pozitivă,
C =V
L mgL
curba costului marginal al
muncii (CmL) este poziţionată
0 L
1
L
0
L deasupra curbei ofertei şi
respectiv a costului mediu pe tot
Figura 10.5 Monopsonul pe piaţa muncii traseul său, cu excepţia
punctului de origine, aşa cum este reprezentat grafic în Figura 10.5.. Curba
cererii de muncă este dată, după cum se cunoaşte, de evoluţia venitului
marginal al muncii, care reflectă contribuţia fiecărui angajat la venitul total.
În graficul din Figura 10.5., nivelul ocupării şi al salariului care s-ar forma
în condiţii de competiţie sunt L0 şi S0, corespunzător punctului de intersecţie (E0)
a curbelor cererii şi ofertei de muncă. Monopsonul, urmărind maximizarea
profitului, va determina însă cantitatea de muncă angajată la nivelul unde
egalează costul marginal cu venitul marginal al angajării (CmgL = VmgL), care este
punctul (E1) de intersecţie al celor două curbe. Acestui punct de intersecţie îi
corespunde pe curba ofertei nivelul monopsonic al ocupării (L1) şi al salariului
plătit lucrătorilor (S1).
Rezultă că piaţă monopsonică se caracterizează printr-un nivel al salariilor
şi al gradului de ocupare mai scăzut decât în cazul în care forţa de muncă este
tranzacţionată şi angajată pe o piaţă competitivă. Din reprezentarea grafică, se
observă că salariul stabilit de monopson este inferior atât celui de pe piaţa cu
concurenţă perfectă cât şi venitului marginal al angajării. Acest nivel
monopsonic al salariului a fost numit de unii economişti „salariu de exploatare”,
întrucât preţul factorului muncă este sub nivelul venitului marginal al muncii,
adică este remunerat de monopson sub contribuţia sa la produsul şi venitul
firmei.
O modalitate cunoscută de contracarare a puterii şi dominaţiei
monopsonice pe piaţa muncii constă în negocierea de către sindicate a unui
salariu minim, care să fie garantat şi de către autoritatea publică. Ea constituie
însă o problemă contravenţională în rândul economiştilor, având în vedere
consecinţele introducerii şi aplicării salariului minim garantat pentru funcţionarea
pieţei muncii (o succintă discuţie pe această temă se găseşte în Caseta 10.2.).
Caseta 10.2 Salariul minim garantat
Consecinţele instituţionalizării salariului minim garantat în economie sunt diferite
în funcţie de structurile pieţei muncii şi de nivelul la care acesta este stabilit. Astfel,
structurile de piaţă în care aplicarea legilor salariului minim este probabil eficientă sunt
cele în care angajatorii exercită putere de monopson. Pe aceste structuri de piaţă,
după cum s-a văzut, atât salariile cât şi numărul angajaţilor sunt sub nivelul competitiv.
De aceea, în cazul pieţelor de
tip monopson stabilirea
salariului minim garantat are
O
ca efect creşterea nivelului L

salariilor, a gradului de S
1

implicare şi implicit a S
0 E
producţiei. 0

În cazurile pieţelor de
muncă competitive efectele C
L
benefice ale legilor salariului
minim garantat sunt L 0 L
1
L
0
L
2 L
discutabile în opinia multor Figura 10.6 Salariul minim şi reducerea gradului de ocupare
economişti. Astfel, dacă salariul minim tinde către nivelul competitiv şi satisface
condiţia de echilibru a firmelor angajatoare, în fapt garantarea lui nu se justifică.
În schimb, când salariul minim se situează semnificativ deasupra nivelului
competitiv, garantarea lui de către autoritatea publică va avea ca efect creşterea
salariilor celor care pot fi angajaţi, dar cu preţul reducerii gradului de ocupare a forţei
de muncă. Cum se observă şi din reprezentarea grafică în Figura 10.6., crescând
salariul pe care trebuie să-l plătească angajatorii de la S0 la S1, salariul minim garantat
conduce la o reducere a cererii de muncă (de la L0 la L1) şi concomitent la o creştere a
ofertei de muncă (de la L0 la L2). Ca rezultat, nivelul efectiv al gradului de ocupare
scade sub nivelul competitiv al pieţei muncii, iar numărul celor care caută un loc de
muncă este reprezentat acum de diferenţa dintre L1 şi L2. Dacă firmele angajatoare nu
au posibilitatea reducerii cantităţii de muncă cerute (de la L0 la L1), datorită impunerii de
către sindicate a obligaţiei păstrării locurilor de muncă, atunci, ele recurg, de regulă, la
creşterea preţurilor bunurilor produse, pentru a-şi restabili echilibrul cerut de condiţia
VmL = CmL, fapt care va accentua însă tendinţele inflaţioniste din economie.
Existenţa simultană a monopolului (un singur vânzător) şi a monopsonului
(un singur cumpărător) pe piaţa muncii caracterizează o structură a acesteia
cunoscută sub denumirea de monopol bilateral sau de monopol-monopson.
Ea apare în aceste în acele situaţii când pe piaţa muncii se confruntă ofertanţii
de forţă de muncă organizaţi în sindicate (dintr-un anumit sector sau ramură de
activitate) şi marile firme reprezentate de o asociaţie patronală a angajatorilor
din ramura sau industria respectivă. În acest cadru, nivelul salariului se
stabileşte undeva între nivelul monopsonic şi cel de monopol şi este rezultatul
negocierilor dintre sindicate şi patronat. Rezultatul dintre aceste negocieri va
depinde de obiectivele pe care şi le fixează fiecare parte şi de abilitatea
fiecăruia de a negocia pentru atingerea obiectivelor propuse.
S După cum rezultă din L

C reprezentarea grafică în Figura

mgL
10.7, dacă organizaţia
O
angajatorilor monopsonişti nu s-
S
2
L
ar confrunta cu un monopol al
ofertei de muncă, firmele ar fixa
S
0 E
0
salariul la nivelul monopsonic ce
S
1 corespunde egalităţii dintre
costul marginal al muncii (CmL)
C =V
L mgL şi venitul marginal al muncii
(VmL), care este curba cererii de
0 L L L
muncă. Profitul lor va fi maxim
1 0 2
când numărul de angajaţi este
Figura 10.7 Monopolul bilateral pe piaţa muncii L1 iar nivelul salariilor plătite S1.
Dimpotrivă, dacă sindicatul ar
avea puterea să fixeze unilateral salariul, rezultatul ar fi ridicarea nivelului
acestuia cât mai sus, la S2, căruia îi corespunde un grad de ocupare L2. În final,
rezultat al procesului de negociere şi potrivit raportului de forţe dintre monopol şi
monopson, nivelul salariului poate fi între S1 şi S2 iar cantitatea de muncă
angajată între L1 şi L2. Astfel, contracarând puterea de monopson, sindicatul
poate creşte atât salariile cât şi gradul de ocupare la nivelul pieţei concurenţiale,
cu L0 lucrători angajaţi la salariul S0. Dacă sindicatul doreşte un salariu peste
nivelul competitiv, cererea de muncă şi gradul de ocupare vor scădea. De
exemplu, sindicatul poate imune salariul L2 substanţial mai mare decât salariul
competitiv (S0), dar la acest nivel gradul de ocupare este la fel de scăzut ca şi
cel monopsonic (L1); la acest nivel al salariilor, există L2 – L1 lucrători care ar
dori să se angajeze, dar nu li se pot oferi locuri de muncă.
În concluzie, analiza formării salariilor pe piaţa muncii arată că preţul
serviciilor celui mai important factor de producţie nu poate fi un produs exclusiv
al forţelor cererii şi ofertei pe piaţa muncii. Nivelul şi dinamica salariilor,
diferenţierea acestora pe diferite segmente ale pieţei muncii depind şi de
influenţa altor factori de putere care intervin în negocierile şi tranzacţiile ce au
loc pe această piaţă imperfectă şi reglementată.
Concepte cheie

• Piaţa muncii • Curba atipică a ofertei de

• Segmentarea pieţei muncii muncă
• Cererea de muncă • Efectul de venit
• Venitul marginal al muncii • Efectul de substituţie
• Curba cererii de muncă • Salariul de echilibru
• Oferta de muncă • Salariul minim garantat
• Monopolul bilateral

Probleme de reflecţie

• Arătaţi care este rolul pieţei muncii şi explicaţi particularităţile acesteia în

comparaţie cu celelalte pieţe din economie.
• Ce înseamnă segmentarea pieţei muncii şi ce semnificaţie are aceasta?
• Cum explicaţi caracterul derivat al cererii de muncă? Explicaţi pe baza unui
exemplu ipotetic cum determină firmele numărul angajaţilor şi reprezentaţi
grafic curba cererii de muncă a firmei.
• De ce curba ofertei individuale de muncă poate avea atât pantă pozitivă cât
şi pantă negativă? Ce sunt, şi cum influenţează în acest sens efectul de
venit şi efectul de substituire?
• Care este semnificaţia salariului de echilibru în condiţiile pieţei competitive a
muncii?
• Analizaţi salariul de monopol impus de sindicate în comparaţie cu salariul
monopsonic. Ce se întâmplă cu nivelul salariilor când pe piaţa muncii se
confruntă ambele structuri de putere (monopol-monopson)?
• Care sunt efectele instituţionalizării pe piaţa muncii a salariului minim
garantat?