Sunteți pe pagina 1din 19

BALANTA DE PUTERE

I.
INTRODUCERE
Echilibrul international poate fi caracterizat de lupta pentru putere, care ai pune fata in fata pe cei
care vor sa schimbe actuala distributie a puterii cat si pe cei care doresc pastrarea ei.
La Congresul de la Viena care a pus capat volburei create in sistemul european de state de
catre Napoleon Bonaparte, puterile invingatoare au cautat sa dea fiabilitate si coerenta unui
sistem. In acest scop, ele au formalizat mai vechiul concept al balantei de putere intr-o
institutie: concertul marilor puteri europene. Functionalitatea acestei institutii a asigurat, cu
intreruperi, desigur, 100 de ani de pace in Europa. Pace inteleasa ca absenta a razboiului intre
marile puteri europene pe batranul continent (cu exceptia notabila a razboiului Crimeei). Pentru
prima data de la 1648 ( pacea westfphalica), o institutie internationala este formalizata pentru a
gestiona sistemul international de state cu scopul evitarii anarhiei in cadrul lui. Aceasta achizitie
conceptuala extrem de importanta isi va face prezenta ulterior in toate organizarile
sistemului .Concertul de putere a fost limitat la marile puteri si la Europa si a reflectat
deopotriva gandirea dominanta a timpului in domeniul relatiilor internationale.
Intelegerea ideii de balanta de putere
Pentru a defini un concept ca balanta de putere trebuie mai intai sa definim politica
diplomatica numita realpolitik, deoarece cei doi termeni sunt indeaproape raportati ca mod de
abordare.Astfel realpolitikul se refera la diplomatia intereselor avand asociate mai multe
caracteristici: interesul conducatorului si al statului reprezinta sursa actiunii, imperativele
politicii iau nastere din competitia neregulata a statelor, succesul reprezinta ultimul test al
politicii, el fiind definit ca factor prin care se mentine si se fortifica statul.
In cartea lui Hedley Bull, Societatea Anarhica, autorul , pentru a defini conceptul de
balanta a puterii face referire la teoria lui Vattel :O stare de lucruri in care nici o putere nu este
intr-o pozitie preponderenta si poate face legea pentru altii.Aceasta definitie ne duce cu gandul

mai ales la puterea militara, dar trebuie avute in vedere si celelalte semnificatii ale puterii in
politica mondiala.
Dorinta de putere a mai multor natiuni,fiecare incercand fie sa mentina, fie sa rastoarne
status-quoul, conduce inevitabil la o configuratie numita balanta de putere si la politicile ce-si
propun mentinerea ei.(Morgenthau,p.203)Conceptul echilibrului(balantei) poate fi gasit in multe
alte stiinte, el reprezentand stabilitatea in interiorul unui sistem compus din forte
autonome.Astfel, daca acest echilibru este tulburat de forte interne sau externe, sistemul
reactioneaza in tendinta de a restabili echilibrul originar, ori de a crea altul nou.
In opinia lui Waltz politica balantei de putere presupune existenta a cel putin trei mari
puteri. El da ca exemplu existenta a cinci sau mai multor puteri timp de mai bine de trei secole in
Europa de dupa Tratatul de la Westphalia(1648) si pana la al doilea razboi mondial. Astfel, este
atestata ideea ca existenta a doar doua state care sa-si imparta puterea ar creea posibilitatea unor
miscari internationale si a unor realinieri nationale drept compensatii in urma unor schimbari
survenite in puterea oricarei dintre cele doua puteri.
Concentrarea excesiva a puterii impiedica posibilitatea desfasurarii politicii de
echilibru.(Waltz, p.166) In sistemul international un singur lucru este continuu si sigur:
amenintarea razboiului, astfel, balanta de putere este obligatorie pentru a contracara, puterea
militara avand un rol de o importanta deosebita.La Waltz puterea este in maniera realismului
clasic adica nu poate fi separata de scopurile celor care o detin, scopuri preponderent malefice,
ce tin de folosirea fortei pentru a anexa noi teritorii, a influenta politicile altor state prin
amenintarea cu folosirea fortei sau chiar prin utilizarea ei , a interzice folosirea fortei prin
apelarea la forta, a te opune fortei cu forta .
Teama utilizarii fortei a condus la regularizarea relatiilor dintre state si la formarea
balantelor de putere. Intr-o lume in care exista cel putin trei mari puteri exista intotdeauna
posibilitatea formarii de aliante precum si a destramarii acestora. Substanta balantei de putere se
gaseste tocmai in procesul incheierii si formarii aliantelor, in mentinerea sau in desfacerea lor.
Scopul fundamental al statelor este marirea securitatii si nu a puterii lor.
Sporirea puterii este doar un mijloc in vederea asigurarii scopului fundamental al statelor:
acela de a-si asigura supravietuirea si implicit securitatea. Puterea ramane un factor decisiv in
asigurarea securitatii. De aceea chiar daca Waltz inlocuieste puterea cu securitatea, nu aduce

schimbari in analiza traditionala a lui Morgenthau, care avea in centrul sau puterea, ca scop
imediat al oricarui stat. In anarhie, securitatea este scopul cel mai important (Waltz,p.173).
Numai statele care sunt in siguranta, ale caror supravietuire le este garantata pot sa
urmareasca profitul sau puterea. Pentru ca puterea este un scop si nu un mijloc, statele prefera sa
se ralieze celei mai slabe dintre doua coalitii.Dovada cea mai clara ca statele prefera securitatea
in detrimentul puterii este ca am fost martori la formarea de balante de putere si nu la crearea de
hegemoni mondiali. Mentinerea pozitiilor in cadrul sistemului in echilibru poate fi considerata
preocuparea de importanta maxima a oricarui stat.
Pentru Waltz a urmari o situatie relativa a puterii mai buna nu inseamna maximizarea
puterii. Statele urmaresc sa-si mentina pozitia pe care o detin in sistem, si de aceea actiunile lor
indreptate inspre acest scop nu sunt indreptate inspre maximizarea puterii, ci inspre echilibrarea
acesteia.La fel ca si realistii clasici, Waltz considera sistemul intenrational ca fiind guvernat de
principiul self-help.Intr-un sistem in care statele nu pot conta decat pe ele insele, acele state care
sunt mai slabe vor avea de suferit, ele fiind amenintate mereu de cele mai puternice. Teama
generata de aceasta situatie le face pe state sa actioneze inspre crearea unei balante de
putere.Pentru stabilirea unei balante a puterii trebuie sa fie indeplinite urmatoarele doua conditii:
sa existe un sistem international anarhic si al carui unitati sa isi doreasca sa supravietuiasca. Prin
urmare principiul ordonator al structurii sistemului, anarhia, si dorinta statelor de a supravietui
conduc la crearea mecanismelor necesare pentru functionarea balantei puterii. Balanta de putere
este determinata de sistem.
Sistemul actioneaza asupra statelor si le determina sa duca o politica a balantei de putere,
in scopul echilibrarii sale.Stefano Guzzini, referindu-se la teoria balantei de putere a lui Waltz,
afirma ca este foarte important de observat totusi ca teoria lui Waltz nu face cu nimic mai
stiintific' conceptul de balanta a puterii care poate fi intalnit la Morgenthau; nu este decat o
reluare.(Guzzini, p.28)
Hedley Bull, spre deosebire de Kenneth N. Waltz accepta existenta a doua tipuri de balante de
putere, cea simpla si cea complexa.Balanta simpla poate fi exemplificata de confruntarea
mocnita dintre S.U.A. si U.R.S.S. din timpul razboiului rece, 1947-1989, pe cand cea complexa
este sugerata de perioada premergatoare primului razboi mondial cand o balanta cu sase puteri a
fost simplificata prin combinari pur diplomatice astfel creandu-se Tripla Antanta si Tripla

Alianta.O balanta simpla poate sa fie definita de egalitatea puterilor in schimb una complexa nu
necesita asa ceva.Daca intr-o ecuatie cu trei sau mai multe puteri una din ele se dezvolta formand
o inegalitatea flagranta nu inseamna neaparat ca va atinge si o pozitie de preponderenta deoarece
celelalte au, si e istoric dovedit faptul, posibilitatea de a se alia impotriva ei.
Functiile balantei de puteri in sistemul de state modern au fost cel mai bine
exemplificate de Bull:
a)Existenta unei balante generale a puterii in intregul sistem international a servit la
oprirea transformarii sistemului intr-un imperiu universal prin cuceriri
b)Existenta balantelor locale de putere a servit la protejarea independentei statelor in
anumite zone in fata absorbirii sau dominarii lor de catre o putere preponderent locala.
c)atat balantele de putere generale cat si cele locale, acolo unde au existat, au asigurat
conditiile in care alte institutii de care depinde ordinea internationala (diplomatia, razboiul,
dreptul international, managementul marii puteri)puteau sa opereze.
Cea mai importanta critica este aceea ca urmarirea balantei de putere are efecte negative
asupra sistemului international deoarece incercarea de mentinere este in sine o sursa de razboi si
ca numai puterile mari pot beneficia de pe urma ei, in detrimentul puterilor mici.
Declinul major al numarului de state europene intre 1648 si 1914 demonstreaza principiul
compensarii adica a tendintei statelor mari de a le imparti si absorbi pe cele mai mici, totul in
numele mentinerii balantei.Cazul clasic ce denunta principiul balantei de puteri ca fiind doar un
mod de marire colectiva a statelor mari este impartirea Poloniei din 1772 de catre Austria, Rusia
si Prusia.
Exemplificare a functionarii balantei de putere
Nr.

Perioada

a sistemului

crt.
1.

Modul de organizare Punctul

1815-1919

1919-1939

cotitura

Concertul de putere 1792-1815

Congresul de la

(balanta

Viena

de

multipolara)
2.

de Pacea

Sistem

putere (razboaiele
napoleoniene)

multipolar 1914-1918

(1815)
Conferinta

de

(incercare de instituire (primul

3.

1945-1990

razboi pace de la Paris

a securitatii colective)

mondial)

(1919)

Sistem bipolar

1939-1945

Conferintele

(al

doilea

razboi interaliate

mondial)

Teheran-IaltaPostdam
(1943-1945)

Bibliografie Identificata:
1.Waltz, Kenneth N., Teoria politicii internationale, ed.Polirom, Iasi, 2006
2.Morgenthau, Hans J, Politica intre natiuni, ed.Polirom, Iasi, 2007
3.Bull, Hedley, Societatea Anarhica, ed. CEU Press, Chisinau, 1998
4. Guzzini, Stefano De, Realism si relatii internationale, ed. Institutul

European, 2000

Bibliografie Selectiva:
1.Kissinger, Henry, Diplomatia, ed. All, Bucuresti, 2007
CHIRILA ALEXANDRU, ANUL I, BOLOGNA, STUDII DE SECURITATE
II.
BALANTA DE PUTERE SI SECURITATEA INTERNATIONALA
Securitatea este:
lipsa relativa a razboiului (Ian Bellany, 1981);
capacitatea unei natiuni de a promova cu succes interesele sale nationale (Penelope HartlandThunberg, 1982);
capacitatea de a face fata agresiunii externe (Giacomo Luciani, 1989);
Dupa caderea comunismului se poate constata si maturizarea constructiei securitatii continentale.
Semnalele sunt multiple, cele mai profitabile fiind, intre altele: lansarea de catre N.A.T.O. a
Parteneriatului pentru Pace; infiintarea Fortei de Reactie Rapida; politica de extindere a Uniunii
Europene; lansarea unor programe de cooperare economica, cel maicunoscut fiind PHARE.
Securitatea internationala este caracterizata de mai multe dimensiuni:

a) militara, importanta insa daca avem in vedere numeroasele zone de conflict la nivel planetar,
precum si multitudinea de surse ale insecuritatii, in ciuda faptului ca principala alianta politicomilitara la scara planetara, N.A.T.O., se autodefineste ca fiind una de tip defensiv;
b) politica, ce joaca astazi un rol mai important ca oricand, datorat mai ales noului climat
international, propice dialogului si gasirii unor mijloace pasnice de rezolvare a diferendelor
dintre state;
c) economica, rolul sau fiind pus in valoare de marile diferente dintre Nord si Sud, care pot
genera noi tipuri de amenintari pentru securitatea globala;
d) sociala, aflata in stransa legatura cu latura economica;
e) ecologica, - mediul inconjurator, despre prezervarea biosferei planetare ca suport al
ecosistemului sau ca garantie a vietii pe Terra si mai ales despre amenintarile globale
f) culturala si religioasa, dimensiune care probeaza faptul ca latura spirituala joaca si va mai juca
inca o buna perioada de timp un rol important pentru fiinta umana.
In perioada razboiului rece, dezvoltarea unei tehnologii militare avansate de catre una dintre
superputeri genera o stare de inferioritate militara celeilalte superputeri. Initiativa razboiul
stelelor a SUA a contribuit, in cele din urma, la prabusirea URSS.
Fenomenul de spirala: cu cat un stat se orienteaza mai mult catre cresterea securitatii, cu atat
celelalte state se simt mai amenintate si iau masuri proprii de crestere a securitatii. Ex. cursa
inarmarilor.
Consecinte ale dilemei securitatii: 1. reducerea propriei capacitati militare a statului care initiaza
dilema securitatii; 2. cresterea valorii pe care adversarul o ataseaza ideii de expansiune, ceea ce
ingreuneaza descurajarea adversarului; 4. consum inutil de resurse.
IDEALISM SI REALISM IN RELATIILE INTERNATIONALE POZITII
IDEOLOGICE
Scoala realista - Morgenthau, Aron, Neighbuhr, Kennan, Herz, Wight, Kissinger - studiul
istoriei ne arata modul de comportare a actorilor politici; puterea este variabila cheie a
explicatiei scolii realiste; natura sistemului international - grupurile politice (triburi, orase-stat,
regate, imperii, state) exista si interactioneaza in cadrul unui sistem

international anarhic;

anarhie = nu exista o autoritate sau guvern mondial care sa reglementeze interactiunea partilor

constitutive;

fiecare parte constitutiva este autonoma si suverana;

cand interesele statelor

converg = pace in sistemul international; cand interesele sunt divergente = conflict;


Ipotezele realismului
Actorii relevanti in politica sunt grupurile si nu indivizii; cel mai important grup organizat in
politica este statul national (nation-state);

Relatiile inter-nationale sunt in mod esential

competitive si conflictuale (anarchy), ceea ce genereaza insecuritate; Motivatia prima in politica


este puterea si securitatea (power and security).
Scoala liberala (idealista) - individul mai presus de orice organizare (Rousseau), drepturile
omului (ale individului) primeaza; securitatea este o consecinta a pacii; pacea se instaureaza ca
urmare a lipsei razboiului (Wilson); societatea internationala are ca prima menire prezervarea
pacii si a securitatii internationale (Hedley Bull); organizarea internationala presupune cooperare
si integrare prin reglementari stabilite ad-hoc (Deutsch, Keohane); interdependenta (Keohane Democratiile nu lupta una impotriva alteia).
Ipotezele liberalismului: individul si drepturile sale primeaza; securitatea este o consecinta a
pacii; organizarea internationala suplineste neajunsurile sistemului de state si tendinta anarhica a
acestuia.
Doua conceptii idealiste de rezonanta sunt cele ale Lordului Bryce si ale lui Wilson. In urma cu
aproximativ 70 de ani, Lord Bryce vedea in democratia aplicata in relatiile internationale o
forma de guvernamint compatibila cu 'firea umana', care se indreapta treptat, dar decisiv, spre
tarile 'lumii civilizate si chiar mai departe'. Idealismul a aparut odata cu sfarsitul Primului
Razboi Mondial, atunci cand, dupa cum afirma Steffano Guzzini, rolul diplomatiei si al
razboiului au fost reconsiderite din temelii . Noua politica avea ca scop gasirea cauzelor care au
dus la inceperea razboiului, precum si evitarea acestora pe viitor. Practic, in viziunea idealistilor
razboiul trebuia contracarat prin orice mijloc, redefinind astfel intelesul si scopul politicii
externe, ba chiar si modalitatea de a concepe relatiile externe. Pentru realizarea acestui obiectiv
era necesara crearea unui organism international , din care sa faca parte toate statele democratice,
care urma sa devina instrumentul diplomatiei internationale. Printre primii care au adoptat
aceasta noua mentalitate s-a numarat si presedintele de atunci al Statelor Unite, Woodrow
Wilson. Cele doua orientari dominante pana in anii '80 - perspective ireconciliabile, cu solutii
contradictorii. Exemple:

- in scoala realista (anglo-saxona, rusa) - un actor international (stat, alianta) are suficienta
securitate daca are suficienta putere (militara, economica, politica, culturala, informationala, etc)
- 9/11 si Cecenia au demonstrat ca puterea nu garanteaza in mod absolut securitatea;
- in scoala idealista - un actor are suficienta securitate daca se instaureaza pacea mondiala ( Fr.
Fukuyama).
PERSPECTIVA HERZIANA
Conform principiului lansat de John Herz, orice gest facut pentru dobindirea securitatii in
elatiile internationale atrage imediat reactii care vor creste gradul de insecuritate. El afirma ca o
notiune structurala in care incercarile statelor de auto-ajutorare urmarind

nevoile lor de

securitate, indiferent de intentii, tind sa conduca la cresterea insecuritatii pentru ceilalti actori,
atunci cand fiecare interpreteaza propriile masuri ca defensive, iar masurile celorlalti ca o
potentiala amenintare.
Conform acestei teorii, intr-un mediu necoagulat, al auto-ajutorarii self-help, asa cum este
sistemul international, statele se confrunta cu o stare de nesiguranta greu de evitat datorita
pregatirilor militare facute de catre alte state. Intrebarea care macina este urmatoarea: toate
aceste pregatiri sunt intreprinse pur si simplu pentru propria lor aparare sau ele fac parte dintrun proiect mult mai agresiv? Deoarece aceasta incertitudine este de nerezolvat, statele raman cel
mai adesea neincrezatoare in relatiile dintre ele. In schimb, daca neincrederea este reciproca,
poate rezulta foarte bine un ciclu dinamic actiune-reactiune, apt sa ridice temerile ambelor
parti la cote mai inalte. Insecuritatea va alimenta viitoarea insecuritate, cu posibilitatea mereu
actuala ca lucrurile sa degenereze intr-un conflict armat.
La radacina dilemei de securitate stau, totusi, neincrederea si teama. Chiar si atunci cand statele
sunt crezute ca au doar intentii benigne, ramane totusi temerea ca aceste intentii se pot schimba.
Diferenta dintre pregatirile facute cu intentia de a declansa un conflict si precautiile impotriva
unui atac exista cu claritate numai in mintile celor care construiesc armamentele. Aceasta
distinctie nu este insa evidenta pentru ceilalti. Prin urmare, un guvern care manifesta retineri fata
de orice sugestie din care rezulta ca propriile sale masuri sunt percepute ca excesive in raport cu
nevoile lui reale de aparare, priveste masurile similare ale unui alt guvern ca o pregatire pentru
atac. Dupa unele opinii se pare ca omenirea nu s-a dovedit capabila sa depaseasca aceasta
dilema.

ANALIZA FACTORILOR PERTURBATORI PRIVIND ECHILIBRUL PUTERII SI


SECURITATEA INTERNATIONALA
POZITIA LUI BARRY BUZAN
Una dintre dificultatile conceptului este stabilirea locului exact unde aceasta gama de preocupari
inceteaza sa merite urgenta etichetei de securitate, devenind o parte a incertitudinilor vietii
cotidiene. Securitatea se refera in primul rand la soarta colectivitatilor umane si abia in al doilea
rand la securitatea personala, a fiintelor umane individuale. In sistemul international
contemporan, unitatea standard a securitatii este astfel statul suveran din punct de vedere
teritorial. Tipul ideal este statul-natiune, in care granitele etnice si culturale coincid cu cele
politice, cum e cazul in Japonia sau in Danemarca. Dar intrucat natiunile si statele nu se
potrivesc perfect in multe locuri, colectivitatile ne-statale, in mod special natiunile, sunt de
asemenea o unitate importanta de analiza. (p.30)
Securitatea colectivitatilor umane este afectata de factori din cinci sectoare principale: militar,
politic, economic, social si de mediu.
Vorbind in general, securitatea militara priveste interactiunea dubla a capacitatilor statului de
ofensiva si defensiva armata, si perceptia statelor, fiecare despre intentiile celuilalt.
Securitatea politica se refera la stabilitatea organizationala a statelor, a sistemelor de guvernare
si a ideologiilor care le legitimeaza. Ideea de stat, in particular expresia indentitatii nationale a
acestuia si ideologia de sustinere precum si institutiile care o intruchipeaza sunt in mod obisnuit
tintele amenintarilor politice.
Securitatea economica priveste accesul la resurse, finante si piete necesar pentru a sustine un
nivel acceptabil de bunastare si de putere a statului.
Securitatea sociala se preocupa de capacitatea de sustinere, in limitele unor conditii de evolutie
acceptabile, a elementelor traditionale de limba, cultura, identitate si obiceiuri culturale si
religioase. Exemplu: 1. Securitatea palestiniana sau kurda nu poate fi abordata decat in termeni
societali; palestinienii si kurzii nu au stat si nu si-au definit o natiune; cu cat aceste societati sunt
mai coezive si isi dezvolta si afirma mai ferm identitatea, cu atat devin mai subversive la adresa
statelor care le contin (Israel si Irak).

Securitatea mediului se refera la mentinerea biosferei locale si planetare, ca suport esential de


care depind toate actiunile oamenilor.
Aceste cinci sectoare nu opereaza izolat unul de celalalt. Fiecare defineste un punct central in
cadrul problematicii securitatii, ca si un mod de a ordona prioritatile, dar toate sunt intretesute
intr-o stransa retea de legaturi.
BIBLIOGRAFIE SI WEBOGRAFIE:
1.Duroselle, J., B., Istoria Relatiilor Internationale, vol I, 2006, Ed. Stiintelor Sociale si
Politice
2.Carol, A., Garrigues, J., Ivernel, M., Dictionar de istorie a secolului XX, Ed All, 2000
3.Buzan, B., Popoarele, statele si teama. O agenda pentru studii de securitate internationala in
epoca de dupa Razboiul Rece, Ed. Cartier, Chisinau, 2000
4.Buzan, B., Sistemele internationale in istoria lumii , Ed. Polirom, 2009
5.Gowa, J., Bipolarity, Multipolarity and Free Trande, The American Political Science Review,
nr.4, 1989
6.Sava, I., N., Studii de securitate, Centrul Roman de Studii Regionale, Bucuresti, 2005.
7.Guzzini, S., Realism si relatii internationale, Ed. Institutul European, 2000
8.Kissinger, H., Diplomatia, Ed. All, 2007
EUROPA DE EST Securitate:
https://da.mod.uk/CSRC/Home/documents/central_and_eastern_europe.htm
Politica de Securitate si Aparare Comuna a UE http://ue.eu.int/pesc/pres.asp?lang=en#TOP?
lang=en
DIACONU ADRIAN EMANUEL, ANUL I, BOLOGNA, STUDII DE SECURITATE
III.

ABORDARI TEORETICE CONSACRATE


Data fiind multitudinea variantelor la teoria balantei de putere si tinand cont de limitarea ca
spatiu impusa de aceasta lucrare, in urmatorul capitol mi-am propus sa subliniez numai cateva
dintre abordarile care sunt considerate fundamentale pentru teoria balantei de putere, oprindu-ma
asupra contributiilor aduse de Kenneth Waltz, Hans Morgenthau, John Mearsheimer si Hedley
Bull.
Majoritatea versiunilor teoriei balantei de putere presupun ca intr-un sitem anarhic, actorii
urmaresc maximizarea sanselor de supravietuire pe termen lung si cauta sa vegheze asupra
concetrarii periculoase de putere (hegemonie), fie prin consolidarea propriilor capabilitati (balansare
interna), fie prin agregarea propriilor capabilitati cu cele ale actorilor aliati (balansare externa), fie
prin adoptarea practicilor de succes generatoare de putere ale hegemonului.
Hans J. Morgenthau. Viziunea lui Morgenthau asupra balantei de putere este legata in mod
natural si inevitabil de lupta pentru putere, care este la randul sau o parte integranta in realitatea
socio-biologica din toate timpurile. Sistemele independente ale balantei puterii au fost o realitate
istorica inca din inceputurile civilizatiei umane. El totusi asociaza sistemului european de balanta
a puterii, care incepe a se contura din secolul al 16-lea, o componenta a reflectiei teoretice
sistematice, care ar avea rolul de a ameliora instabilitatea produsa de vechiul echilibru al puterii.
[1]
Cand Morgenthau se refera la balanta puterii ca un fenomen universal, el presupune ca factorii
de decizie au fost intotdeauna constienti de propria baza de putere si de puterea vecinilor. El
insista de asemenea ca puterea este deosebit de greu de masurat, in principal pentru ca puterea
este un concept complex, deoarece ia in consideratie factori atat materiali (numarul de trupe,
tehnica militara) cat si intangibili cum ar fi moralul trupelor, caracterul national, calitatea
guvernarii si diplomatia. Din moment ce marimea erorilor in calcularea balantei de putere nu
poate fi cunoscuta, teoreticianul considera ca factorii de decizie nu au alta alternativa decat de a
incerca sa-si mareasca propria pozitie de putere. Prin urmare, Morgenthau considera ca marile
puteri urmaresc maximizarea potentialului de putere. El identifica o lege prin care daca un stat isi
mareste puterea in detrimentul unui stat rival, atunci va exista o crestere proportionala a puterii
celuilalt. Urmand aceeasi idee, daca un stat este in pericol de a fi depasit de un stat vecin, atunci

acesta va identifica alte state intr-o pozitie similara si va urmari formarea de aliante pentru a
contra-balansa.[2] Totusi,
In ceea ce priveste sistemul european de dupa secolul 16, Morgenthau aduce in discutie faptul ca
statele europene au constientizat importanta fiecarui stat in mentinerea echilibrului si a unui climat
de securitate.
Hedley Bull The Anarchical Society. Inspirat de Martin Wight, Hedley Bull a scris principala
sa lucrare, The Anarchical Society, care este un text de referinta pentru relatiile internationale,
fiind si un text fundamental pentru scoala englezesca. In aceasta carte autorul argumenteaza ca
sistemul international are un caracter anarhic, in care nu exista un nivel de autoritate superior
statului, acesta avand suveranitate deplina peste cetatenii din interiorul granitelor sale.[3] Bull
sustine ca arena internationala nu este caracterizata numai de existenta unor sisteme de state, ci
chiar de existenta unei societati de state. In opinia autorului statele formeaza un sistem
international cand acestea au un anumit grad de interactiune si de impact asupra deciziilor
celorlalte state, comportandu-se astfel ca parte a intregului, cel putin intr-o anumita masura.[4] O
societate de state ia nastere cand un grup de state devin constiente de anumite interese si valori
comune, si formeaza o societate in sensul ca se percep ca fiind unite de un set comun de reguli si
institutii, care genereaza ordinea in arena internationala.[5] Astel, intr-un sistem mondial
anarhic (in care nu exista o autoritate superioara statului) se formeaza societati de state care sunt
totusi in competitie cu elementele starii de razboi side conflict.[6]
Printre alternativele pe care Hedley Bull le identifica pentru balanta de putere in noua ordinea
globala sunt o lume dezarmata, in care balanta de putere, cel putin cea militara, nu ar ma fi
necesara avand in vedere ca statele nu ar mai fi nevoite sa contracareze tendintele expansioniste
ale statelor cu potential agresiv deoarece acestea nu ar mai reprezenta o amenintare daca nu ar
mai dispune de armament. O alta alternativa ar fi cea a unei guvernari globale, in care toate
statele sa fie subordonate unei entiati superioare, iar ultima alternativa propusa de autor este cea
a unui nou medievalism. Aceasta ultima situatie propusa pentru balanta de putere presupune
existenta mai multor guverne care sa imparta autoritatea asupra unei anumite zone geografice,
situatie asemanatoare cu cea existenta in Epoca medievala (autoritatea era impartita intre mai
multi conducatori, sub ei se aflau vasalii, iar deasupra Papa si Sfantul Imparatul Roman). Desi
considera ca aceast varianta seculara a neo-medievalismului ar fi posibila, insusi Hedley Bull

ridica intrebari cu privire la ordinea inerenta acestei variante in raport cu actuala balanta de
putere.[7]
Spre deosebire de K. Waltz care considera ca statele creaza balante de putere, fie ca isi doresc
acest lucru, fie ca nu, negand faptul ca actorii au nevoie de acesta balanta a puterii sub foma unei
practici cu caracter continuu, pentru Bull tocmai acesta constientizare a continuitatii si a
normelor acestei practici constituie balanta de putere ca institutie.[8]
Kenneth Waltz Theory of International Politics. Una dintre cele mai influente teorii ale
balantei puterii o constituie cea a lui Kenneth Waltz, prezentata in cartea sa Teoria politicii
internationale. In viziunea sa, constrangerile structurale vor determina statele sa recurga la
actiuni de balansare, iar la nivelul sistemului se vor forma echilibre de putere, nu in sensul ca o
balanta odata creata va fi mentinuta, ci ca, odata perturbata, va fi refacuta. Teoria se bazeaza pe
presupunerea ca statele sunt actori unitari aflati intr-un mediu de tip auto-ajutorare (self-help) si
care isi doresc sa supravietuiasca, dar pot urmari si alte scopuri, mergand pana la dominatia
mondiala.
Intr-un sistem anarhic, in care ordinea nu este impusa de o autoritate superioara, ci ia nastere
din interactiunea actorilor politici egali din punct de vedere formal, K. Waltz argumenteaza ca
statele sunt unitati politice egale formal, separate si autonome care trebuie sa se bazeze pe
propriile resurse pentru a-si realiza interesele. In perspectiva acestuia, intr-un mediu anarhic,
fiecare trebuie sa fie capabil sa aiba grija de propriile interese din moment ce nu se poate baza
pe nimeni altcineva.[9]
Teoria balantei de putere in acceptiunea lui K. Waltz percepe statele drept niste simple
concentrari de putere ce se afla in competitie intr-un mediu anarhic. Waltz argumenteza ca
balanta de putere politica intervine cand doua sau mai multe state coexista intr-un sitem
anarhic, fara ca un agent superior sa vina in ajutorul statelor care devin mai slabe sau care sa le
interzica oricarora dintre state folosirea diverselor instrumentelor care servesc interesele
acestora.[10]
Concluzia centrala a teoriei balantei de putere este ca intr-un sistem anarhic, statele mai
degraba balanseaza puterea decat sa bandwagoning (incercarea de a creste propriile
beneficiile prin apropierea de un stat mai puternic), deoarece a te agata de o putere in devenire
presupune asumarea faptului ca in curand te poti transforma in prada pentru aceasta. Autorul

considera ca un stat trebuie sa se preocupe de propria putere, deoarece puterea altora, in special a
marilor puteri, este mai degraba o amenintare si crede ca statele prefera sa echilibreze balanta
decat sa se alature unui alt stat cu o putere mai mare.[11] Chiar daca notiunea de
bandwagoning nu este proprie lui Waltz, datorita lui acest concept a devenit popular. In ceea ce
priveste stabilitatea sistemica, Kenneth Waltz considera ca un sistem international bipolar
construit pe bazele balantei de putere in era nucleara este superior in ceea ce priveste stabilitatea
decat unul multipolar sau unipolar. In epoca Razboiului Rece amenintarea distrugerii totale a
facut imposibila concretizarea unui razboi deschis intre cele doua super-puteri facand apel la
rationalitatea liderilor si la urmarirea interesului national.
John Mearsheimer (The Tragedy of Great Power Politics). John Mearsheimer este unul dintre
continuatorii neorelismului lui Kenneth Waltz, diferentiindu-se de acesta prin accentul pus pe
agresivitate internationala, indepartandu-se astfel de realismul mai defensiv al lui K. Waltz. In
cartea sa The Tragedy of Great Power Politics, John Mearsheimer a dezvoltat o teorie realistofensiva, avand ca punct de plecare (ca orice teorie realista) ideea ca statele sunt actorii
principali in relatiile internationale si ca acestea nu sunt multumite de o anumita cantitate de
putere, ci cauta hegemonia in vederea supravietuirii si asigurarii securitatii (maximizarea
puterii). Autorul considera ca sistemul international este anarhic, iar statele nu pot fi sigure de
intentiile celorlalte state, iar premisa pe care o iau in considerare este ca intentiile celorlalte state
nu sunt binevoitoare, motiv pentru care acestea se tem unele de altele. Prin acesta teorie
Mearsheimer sustine si faptul ca daca o mare putere are un avantaj asupra rivalilor sai este foarte
probabil sa se comporte agresiv, dispunand de capacitatea de a o face.[12]
J. Mearsheimer se bazeaza pe 5 asumptii: 1. sistemul international este anarhic, nu exista un
guvern al guvernelor pentru a impune reguli; 2. statele nu pot fi sigure de intentiile celorlalte
state sau asupra faptului ca acestea nu vor folosi forta impotriva lor; 3.scopul principal este
supravietuirea; 4. statele sunt actori rationali care gandesc strategic si aleg acea strategie care le
maximizeaza scopul princial supravietuirea; 5. statele dispun tot timpul de capacitati militare.
[13] Mearsheimer considera ca scopul primordial al statelor este supravietuirea si in ciuda
faptului ca la un moment dat acestea se pot angaja intr-o anumita forma de cooperare pentru
creare unei noi ordini mondiale, acestea nu au sanse de supravietuire pe termen lung datorita
tensiunilor generate de dorinta de putere, de supravietuire si de securitate, tensiuni ce vor

conduce la prabusirea unei eventuale aliante. Astfel, balanta puterii apare ca o competitie
continua pentru securitate datorita faptului ca nu toate statele isi pot maximiza puterea simultan
Bibliografie
1. Richard Little, Hans J. Morgenthaus Conception of the Balance of Power, 2006
2. Hedley Bull, The Anarchical society, Columbia University Press, New York, 1977
3. Emerson Maione de Souza, Brazilian Political Science Review, Rio de Janeiro, 2008
4. Jack Donnely, Realism and InternationalRelations, Cambridge University Press, UK, 2000
5. Peter Toft, Journal of International Relations and Development, Vol.8, Nr.4, decembrie 2005
TECU RAMONA, ANUL I, BOLOGNA, STUDII DE SECURITATE
IV.
EXEMPLIFICAREA ISTORICA A BALANTEI DE PUTERE
Sistemul Mediteranean de Rasarit (anii 300 100 IC)
Urmand extinderea imperiului macedon sub conducerea lui Alexandru cel Mare, esecul de a crea
o structura administrativa capabila sa sustina imperiul si moarta sa prematura in 323 IC, au
condus la un climat razboinic in zona Marii Mediterane intre statele conduse de generalii sai.
Pentru marea parte a secolului 3 iC, cele mai mari state elene regatul Antigonid din Macedon,
cel Ptolemaic din Egipt si cel Seleucid din Siria si Mesopotamia au pastrat un instabil echilibru
al puterii. Fiecare dintre aceste dinastii isi avea intemeietorii in fostii generali ai lui Alexandru
Macedon, si fiecare se ghida dupa o ideologie militarista conform careia avea dreptul de a-i
conduce imperiul mondial. Aceasta situatie a permis statelor de rang mijlociu sa existe urmand
tactica temperarii ambitiilor unei puteri in beneficiul celorlalte[14]. Intre 207 si 200 IC, aceasta
deprindere subtila de a balansa a fost primejduita prin declinul puternic al Imperiului Ptolemaic.
Confruntandu-se cu o revolta a egiptenilor si cu o clasa administrativa instabila si nepopulara in
timp ce la conducerea sa se afla un rege tanar lipsit de experienta, imperiul se afla pe punctul de
a se dezintegra. Dorind sa profite de aceasta situatie favorabila, regii Antioch al 3-lea al Siriei si
Filip al 5-lea al Macedoniei s-au napustit asupra teritoriilor ptolemaice din zona Mediteranei.
Pana in 201 IC, pe intregul mal al Mediteranei din zona Orientului Mijlociu pornind de la
frontiera egipteana pana la Bizant si pana la Marea Neagra se duceau batalii[15]. Antioch si Filip
ajunsesera la un pact prin care toate teritoriile regatului Ptolemaic sa fie impartite intre ei.

Sistemul European de secol VII - XIX


Conceptul de Balanta de putere sau echilibrul puterii este folosit cu precadere pentru a
descrie sistemul de securitate european din perioada dintre secolul XVII si Primul Razboi
Mondial[16]. Chiar daca mecanismul de auto-reglare a puterii este acelasi in istoria umana in
interiorul unui sistem de actori, indiferent de nivel, inca de la inceputul formarii aliantelor,
perioada cardinalului de Richelieu introduce statul ca actor rational al relatiile internationale.
In sistemul european, Marea Britanie a jucat rolul de contra-greutate in balanta de
putere, ea asigurandu-si securitatea profitand de pozitia insulara si de suprematia maritima.
Deoarece nu se identifica permanent cu politicile niciunui stat european, acest lucru ii permitea
schimbarea cu usurinta a centrului de greutate, urmarind tot timpul pastrarea echilibrului cu orice
pret. Securitatea statului britanic era in stransa legatura cu impiedicarea oricarei puteri de pe
continent sa aspire la statutul de hegemon, deoarece ar fi lasat regatul insular fara aparare in fata
unei posibile invazii.
Impiedicarea lui Napoleon de a institui un imperiu continental prin dominarea Europei a
determinat constituirea unui sistem delicat de echilibrare militar si politic. Acesta era indreptat in
directia mentinerii ordinii sistemului european printr-o pastrare a unui raport asemanator a puterii
militare dintre state astfel incat fiecarui stat sa ii fie garantata securitatea. Urmand acest fir logic,
nici o tara nu s-ar angaja intr-o campanie de expansiune militara din cauza fricii ca i se va
impotrivi o forta cel putin la fel de puternica. Vechiul sistem din care facea parte Franta,
Brandenburg-Prusia, Austro-Ungaria si Rusia este deci inlocuit cu un altul. Sub conducerea
cancelarului Otto von Bismarck, Germania a urmarit cu consecventa principiile raison detat si
ale realpolitk, astfel incat in 1873 formeaza impreuna cu Austro-Ungaria si Rusia Alianta celor
trei imparati[17]. Cele trei state garantau sa se consulte reciproc in tema intereselor comune din
Europa si sa ramana neutre daca oricare membru ataca un non-membru (Franta sau statele
Balcanice).
Acest echilibru al puterii este cel mai bine definit de relatia Europei cu asa-zisul om
bolnav al Europei, Imperiul Otoman. In momentul sau de expansiune maxima, otomanii
controlau Orientul Mijlociu, parti din Africa de Nord si teritorii precum Bosnia-Hertegovina. Din
momentul in care stapanirea ii ajunsese la Balcani, majoritatea Europei prefera aceasta varianta
unei in care o alta putere s-ar fi impus in Peninsula Balcanica. Pastrand intact capitala otomana,

Constantinopolul, echilibrul puterii din Europa putea fi mentinut, totusi, volatilitatea Balcanilor
ameninta fundatia balantei de putere europene[18], dupa cum aveau sa fie denumiti butoiul cu
pulbere al Europei.
Sistemul Razboiului Rece (1945 1989)
Sistemul instituit dupa cel de-al doilea razboi mondial este caracterizat prin preeminenta a doua
mari puteri, care si-l subordoneaza: SUA si URSS. Trasaturile pe care le-a dat acestei perioade
intrarea in epoca atomica (odata cu explozia bombei nucleare de la Hirosima la 6 august 1945) cu urmarile imediate in planul dotarii militare a acestor mari puteri - a motivat transformarea
sistemului intr-unul

bipolar. SUA si URSS devin superputeri,

celelalte mari puteri sunt

subordonate competitiei dintre acestea, devenindu-le aliati minori. Competitia dintre cei doi
poli ai sistemului este cunoscuta sub numele de razboi rece si a consemnat cea mai indelungata
perioada de pace (definita ca absenta confruntarii intre marile puteri) din ultimile doua sute de
ani.Lumea bipolara este anuntata de desfasurarea celui de-al doilea razboi mondial. Practic, acest
conflict militar, desfasurat la cele mai ample dimensiuni, a insemnat alianta principalilor actori ai
sistemului - indiferent de orientarea lor ideologica - pentru a se impotrivi instituirii hegemoniei
Germaniei si Japoniei la nivel planetar.
Lumea bipolara releva trasaturi distincte, singularizind-o in organizarile de sistem de pina atunci.
Una dintre aceste trasaturi este aceea ca doar cele doua superputeri sunt capabile sa se concureze
in domeniul armamentelor nucleare, marile puteri traditionale (din ratiuni de potential industrial
si stiintifico-tehnologic) fiind incapabile sa ameninte dominatia celor doi poli. In consecinta,
are loc o rigidizare a relatiilor internationale in jurul acestora din urma, care recurg la
satelitizarea aliatilor, coagulati in blocuri politico-militare opuse -NATO si Pactul de la Varsovia.
Satelitizarea aliatilor dobindeste si o teoretizare in ambele tabere, consfintind sfere de influenta.
Sistemul Orientului Mijlociu 1945 2009
Dupa ce-a de-a doua conflagratie mondiala, regiunea devine subiect de disputa intre zonele de
influenta ale Razboiului Rece, iar John Campbell da trei motive pentru care preintampinarea
controlului regiunii de catre sovietici devine imperativa[19]:
1.

prezenta sovietica ar flanca NATO si ar schimba decisiv balanta puterilor

2.

controlul sovietic al Orientului Mijlociu ar submina economia lumii libere

3.

trimful comunismului in inima lumii islamice ar putea fi preludiul triumfului sau in Asia,
Africa si Europa de Est.

Pe data de 14 februarie 1945 presedintele Franklin D. Roosevelt se intalneste cu regele saudit


Abd al-Aziz Ibn Saud la bordul vasului american Quincy in canalul Suez unde cei doi hotarasc ca
Statele Unite sa protejeze militar regatul in schimbul concesionarii resurselor tarii. Astfel se pun
bazele unui lung parteneriat intre cele doua tari. Politica Statelor Unite ale Americii in Orientul
Mijlociu in timpul Razboiului Rece tine de limitarea influentei sovietice si de dezvoltarea unui
sistem de aliante care sa permita mentinerea stabilitatii si a status-quo-ului favorabil intereselor SUA
(idem, p194).
Prezenta celor doua tabere (SUA si URSS) in regiune s-a materializat intr-o continua
implicare in afacerile interne si externe ale statelor, importanta fiind mentinerea echilibrului
regional. Astfel, incercarile repetate ale arabilor unionisti de a se constitui intr-o republica araba
unita s-au soldat cu esecuri Republica Araba Unita sub Nasser in 1961 si ruptura dintre partidul
Baath sirian si cel irakian. Revolutia islamica din 1979 din Iran a dus la schimbarea contextului
de securitate din zona, iar proaspatul presedinte al Irakului, Saddam Hussein a profitat de ocazie
pentru a-si extinde teritoriile bogate in petrol si a declansat razboiul dintre cele doua tari ce a
tinut pana in 1988. Castigatoarea in urma conflictului a fost SUA pentru ca a beneficiat de
reducerea amenintarii regionale din partea fundamentalistilor siiti din Iran dar si pentru ca Irakul
constituia o amenintare mai mica pentru statul Israel, principalul aliat al SUA in regiune.
Sfarsitul Razboiului Rece gaseste Orientul Mijlociu dominate de SUA, iar doctrina Bush
nu lasa loc nici unui pretendent la rolul de hegemon regional, ceea ce conduce la primul razboi
din Golf. Pozitia de hegemon global al Statelor Unite ii permite sa decida configurarea balantei
regionale din pozitia de importanta strategica a pe care o are Orientul Mijlociu, iar Irakul este
perceput drept o amenintare la adresa echilibrului de putere regional. In decembrie 2004 regele
Iordaniei Abdullah al II-lea declara in Washington Post pericolul unei luni siite care se
prelungeste din Iran prin Iraq, Siria si Liban[20].
Bibliografie:
1. Buheiry, Marwan R. The Formation and Perception of the Modern Arab World.Ed. Lawrence
I. Conrad, 1989
2. Henry Kissinger, Diplomatia, Ed. All, 2007

3. Ovidiu Dramba, Istoria Culturii si Civilizatiei vol 1, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, 1985
4. William C Wohlforth et al., Testing Balance-of-Power Theory in World History, European
Journal of International Relations, 2007
GOREA VLADIMIR, ANUL I, BOLOGNA, STUDII DE SECURITATE
V.
IN LOC DE CONCLUZII
Lumea se afla acum intr-un nou mileniu, in care noile riscuri si amenintari la
adresa securitatii si a relatiilor internationale au determinat-o sa reconsidere valorile
general umane ce leaga intre ele statele si natiunile.
Am depasit sistemul bipolar al secolului XX si ne aflam astazi in fata a ceea ce se
numeste conceptul de aliniere. Calculul de politica externa se bazeaza pe

balanta

amenintarilor (S. Walt) sau balanta intereselor (R. Schweller), iar modelul deciziei la
nivel international are in vedere actorul rational - teoria utilitatii asteptate (B. Bueno de
Mesquita), teoria perceptiilor gresite (Robert Jervis). Aspectele psihologice ale deciziei
(J.G. Stoessinger) fac de cele mai multe ori diferenta.
Aspectele teoretice ale balantei de putere, abordarile realiste sau idealiste, considerentele
istorice care au determinat de-a lungul timpului schimbarea polilor decizionali de la o
balanta sextupla la una dualista sau de la una unipolara la tripolarizarea actuala a lumii pe
axa SUA - Uniunea Europeana Asia de Sud-Est sunt cele mai concludente elemente in
privinta instabilitatii factorilor de putere.

De aceea este intotdeauna necesar a

constientiza si identifica politicile agresive/non-agresive la care se apeleaza, factorii


perturbatori privind echilibrul puterii, parametrii economici, sociali, militari ai lumii
actuale si principiile aplicate.