(Ex)Pozitii - Jaques Derrida

scris de Radu Orghidan

( Ex )Poziţii - Jacques Derrida

Irregular. Gândirea lui Derrida este dificil de caracterizat într-o singură formulă: temele sale se repetă nedefinit, variat iar opera sa
constă mai ales din “lecturi” ale textelor filosofice tezele sale fiind astfel greu discernabile din comentariul acestora.

Scrierile sale duc cu gândul la problema raporturilor dintre filosofie şi non-filosofie, chiar la un discurs filosofic de gen
literar ( de unde şi critica ce i s-a adus referitor la faptul că ar fi “literaturizat” filosofia).

Încă din debutul său , Derrida şi-a legat opera de aşa-numita “deconstrucţie”, termen care s-a dorit o “traducere activă” a
sintagmei heideggeriene “Destrucktion der Metaphysik”. Derrida ca şi alţi teoreticieni europeni contemporani este preocupat de
tendinţele opoziţioniste ( în jurul conceptelor ) care au jalonat întreaga tradiţie filosofică occidentală. Dualismele reprezintă de facto
adevăratul obiect al acţiunilor deconstrucţiei vizându-se implicit şi eliminarea metanaraţiunilor moderne ( “Weltanschauung” ).

La modul general, deconstrucţia reprezintă efortul de a redescrie ca important ceea ce metafizica a considerat ca secundar.
Deconstrucţia este oarecum filosofia care nu spune nimic. Bunăoară , în loc de “moartea filosofiei”, Derrida preferă să vorbească
despre o limită plecând de la care filosofia a devenit posibilă şi s-a definit ca “epistemé” , funcţionând în interiorul unui sistem de
constrângeri fundamentale, de opoziţii conceptuale în afara cărora ea devine impracticabilă. Acesta este spaţiul în care se pune
problema “spunerii” şi “a voinţei-de-a-spune”, de unde şi mărturisirea scopului lui Derrida: scrierea sa încearcă “să-nu-vrea-să-spună-
nimic”.[1]

Lucru interesant referitor la deconstrucţie este că în ciuda faptului că interpretările derridiene în ele însele sunt radicale, este
dificil totodată de marcat locul de unde exegeza explicativă a textului se opreşte şi de unde aspectul mai violent al deconstrucţiei
începe. Deconstrucţia sesizează faptul că în orice text există puncte de ambiguitate şi de indecidabilitate care nu permit o stabilizare de
sens. De aceea filosofia lui Derrida este una atât de bazată pe text şi totodată astfel se poate înţelege cum termenii-cheie funcţionează
prin schimbare ( transfer ? ) de semnificaţie în virtutea a ceea ce se deconstruieşte ( pentru că punctele de ambiguitate se vor afla mereu
în alt loc ).

Deconstrucţia are ca ţintă declarată conceptele metafizicii ( în speţă disputa Derrida vs. “metafizica prezenţei” sau
logocentrismul ) , însă analiza conceptelor nu reprezintă decât o faţetă explicită , vizibilă , Derrida afirmând insistent că renunţarea la
conceptele metafizice este simultan “necesară şi imposibilă”. Conştientă că nu poate crea ex nihilo un limbaj nou, deconstrucţia se
resemnează să împrumute numele vechilor “concepte metafizice” dar fără a le respecta sensul , conform normelor tradiţionale ci , au
contraire , sarcina ei constă în alegerea conceptelor celor mai problematice şi manipularea lor ludică în limbaj.[2]

În “( Ex )Poziţii” putem surprinde câteva dintre reperele şi căile esenţiale ale travaliului filosofic derridian, cartea având o
structură tri-dialogică.
“Implicaţii” – convorbire cu Henri Rose

Henri Rose pune problema unităţii cărţilor lui Derrida , chestiune la care acesta recunoaşte că “nu putem da asupra
organizării interne a lucrărilor sale o reprezentare liniară , deductivă , răspunzând vreunei ordini a judecăţilor”. Însă se poate discuta
despre “împletiri şi anticipări” precum se poate constata între “Despre gramatologie” şi “ Scriitura şi diferenţa”, sau prin “Vocea şi
fenomenul” ca introducere la “Originea geometriei” a lui Husserl.

Alături de dificultatea subsumării scriiturii sale într-un stil anume , se-nscrie şi problema sensului acestei scriituri în care “a
deconstrui” filosofia ar însemna a gândi genealogia structurală a conceptelor sale în maniera cea mai fidelă , cea mai interioară , dar în
acelaşi timp dintr-un anumit în – afară incalificabil.[3] Un răspuns ar fi acela în care scriitura reclamă un dublu sens: 1.- sensul prin
care se opune scrierea vorbirii ; 2.- cel care priveşte rădăcina comună a scrierii şi vorbirii.

În continuare , referitor la opoziţia dintre un logocentrism şi un fonologism, Derrida readuce în actualitate ideea deja
menţionată în “Despre gramatologie” , recte că nu este vorba despre a reda drepturile , excelenţa sau demnitatea scrierii ( ironizată de
Platon ca fiind un bastard al vorbirii ) ci mai degrabă finalitatea priveşte întrebarea despre necesitatea unei ştiinţe a scrierii , despre
condiţiile sale de posibilitate. De aici putem aprecia la un alt nivel sintagma “sfârşitul cărţii şi începutul scrierii” , care acum ar fi
explicată prin distincţia între închidere şi sfârşit în problema spunerii.

Diferanţa

Conceptul a fost inspirat de textul lui Heidegger “Kant şi problema metafizicii” , în care se discută în principal despre problema
repetiţiei sintezelor temporale la Kant. Prin opoziţie cu cuvântul obişnuit “difference” , terminaţia “ – ance “ a cuvântului “différance”
este menită să suprapună ideea de temporizare ( amânare , tergiversare a prezentului ) peste cea de “diferenţă” sau “diferend” indicând
o acţiune în curs de amânare ( prin diferenţiere ? ). Se elimină astfel orice referinţă la acţiunea unui subiect immanent sau
transcendental. Derrida susţine : “ Diferanţa trimite la mişcarea activă şi pasivă care constă în a amâna ( differer ) prin întârziere ,
delegare , trimitere ( înapoi ) , răgaz , ocol , rezervă. Ceea ce amână prezenţa ( posibilitatea prezentă ) este ceva de la care plecând ,
prezenţa este anunţată sau dorită în urma sa , în reprezentantul său , însemnul său”.

Desigur, diferanţa nu poate fi definită în mod exhaustiv şi definitiv din moment ce însuşi Derrida afirmă că aceasta nu este “nici un
cuvânt , nici un concept” şi în special că sensul termenului este instabil şi oscilează în funcţie de textul în care este amorsat. De aceea
diferanţa trebuie conexată de conceptual de arhi – scriitură , o noţiune generalizată de scriitură în care logica semnului este demontată
tocmai pe motivul că orice semn trimite la alte semen ad infinitum şi că nu ar exista prin urmare un referent sau un punct ultim.

Pe de altă parte , mişcarea diferanţei , producând diferiţi prin diferenţiere , este rădăcina comună a tuturor opoziţiilor de concepte care
ne marchează limbajul: sensibil şi inteligibil , intuiţie şi semnificaţie , natură şi cultură. În consecinţă , diferanţa este producerea acestor
diferenţe care sunt condiţia oricărei semnificaţii şi a oricărei structuri.

Într-un limbaj de ontologie , în “La Différance” Derrida opune prezenţei , o condiţie de posibilitate a acesteia ( diferanţa ): “ ceea ce
face posibilă prezentarea fiinţării-prezente , dar ceea ce ca atare nu se prezintă niciodată , ceea ce divizează prezentul în el însuşi ,
printr-un proces de spaţiere – temporizare . Într-o altă formulare , ceea ce face cu putinţă prezentarea fiinţării-prezente este originea ce
nu se dă niciodată la present, a ceea ce este cu toate configuraţiile lui posibile.”[4]

Această diferanţă care înglobează şi depăşeşte “diferenţa ontico-ontologică” , înlăturând ceea ce la Heidegger rămânea tributar
metafizicii ( căutarea “adevărului Fiinţei” ca origine ) , această diferanţă care îşi amână în permanenţă prezenţa , “care se rezervă şi nu
se expune niciodată” , lasă urme în ceea ce este prezent şi-l diferenţiază. Derrida este nevoit să sublinieze faptul că acele categorii
( structuri categoriale ) care susţin şi menţin orice dualism metafizic sunt mereu , deja dislocate. Pentru a releva această a 2-a turnură a
deconstrucţiei , el forjează acest termen de “urmă”. “Urma” este deja prezentă în metafizică ca sciziune indistinctă dar descoperită prin
deconstrucţie.

“Semiologie şi gramatologie” – convorbire cu Julia Kristeva

Discuţia purtată cu Kristeva plecând de la semiologie ( construită pe semn şi subsecvent pe comunicare şi structură ) sau de la dublul
rol al semiologiei saussuriene (1.- semnificantul este inseparabil de semnificat ; 2.- caracterul diferenţial şi formal al funcţionării
semiologice: “ e imposibil ca sunetul , elementul material să aparţină el însuşi limbii şi că în esenţa sa el – semnificatul lingvistic – nu
este fonic ) poate fi încadrată în interesul mai general al lui Derrida pentru lingvistică. În linii mari , Derrida consideră că metafizica a
conceput semnul printr-o dublă reducţie: a semnului însuşi la prezenţă şi a semnificantului la semnificat. Deconstrucţia semnului va
consta în inversarea acestei ordini de priorităţi, încât semnul să facă improbabilă realizarea “prezenţei” şi semnificantul în final să-şi
subordoneze semnificatul.[5]

Inversarea raportului semnificat-semnificant în acest proces general trebuie desigur corelată cu cele două reducţii ale semnului făcute
de metafizică:

1. Prima reducţie transformă “prezenţa heideggeriană” în acel centru “transcendental” despre care Derrida afirmă că marchează
conceptele metafizice de “semn” şi “structură”. Indifferent de denominaţia filosofică – substantia , subiect transcendental ,
conştiinţă – acest centru a desemnat mereu invariantul unei prezenţe. Măsura antimetafizică a deconstrucţiei radicalizează
conceptual de limbă saussurian prin intermediul “diferenţei ontologice” heideggeriene, aceasta revizuită desigur în forma
diferanţei.

2. A 2-a reducţie metafizică constă în echivalarea “semnificantului” cu această prezenţă şi la ridicarea sa la rang de semnificat
transcendental. [6] Diferanţa intervine aici şi combină jocul semnificanţilor cu o temporizare , de-acum funcţională în
raportul dintre limbă şi vorbire: “conceptual semnificat” nu mai poate fi astfel “prezent” în el însuşi , în independenţa sa în
raport cu limba. Dislocarea ( absenţa ) unui semnificat transecendental extinde astfel la infinit câmpul şi jocul
semmnificaţiei, declanşează ceea ce Eco numea “o semioză nelimitată”.[7]

Prin urmare , după aceste mişcări ale diferanţei putem conveni asupra necesităţii unui nou concept de scriitură: “Diferanţa are avantajul
că neutralizează propensiunea fonologistă a “semnului” şi o echilibrează de fapt prin eliberarea întregului câmp ştiinţific al “substanţei
grafice”.

Diferanţa este jocul diferenţelor , al spaţierii , este vorba despre devenirea-spaţiu care face posibile scriitura şi orice corespondenţă între
vorbire şi scriere, şi acest lucru în contextul în care într-un sistem global ( vorbire şi scriere ) sau disjunctiv ( vorbire sau scriere ) , nici
un element nu poate funcţiona fără să trimită la un alt element care el însuşi nu este numai present , fiecare ( fonem sau grafem ) se
constituie plecând de la “urma” în el a celorlalte elemente , de unde rezultă că vom avea numai diferenţe şi urme de urme.

Derrida continuă fulminant: “ Nimic , nici o fiinţare prezentă şi in-diferentă nu precede diferanţa şi spaţierea. Nu există subiect care să
fie agent , autor sau stăpân al diferanţei şi căruia aceasta i-ar surveni eventual şi empiric. Subiectivitatea ( ca şi obiectivitatea ) este un
effect de diferanţă , un effect înscris într-un sistem de diferanţă, “a” din “diferanţă” amintind că spaţierea este temporizare şi de unde
reiese faptul că subiectul se prezentifică sieşi nu înaintea diferanţei , căci el nu se constituie decât divizându-se , spaţiindu-se. Acum , în
consecinţă o dată cu conceptul de diferanţă toate opoziţiile conceptuale ale metafizicii devin non-pertinente.

“Poziţii” – convorbire cu Jean-Louis Houdebine şi Guy Scarpetta

Problematica diferanţei continuă şi în acest final dialog. Derrida susţine că “dacă ar exista o definiţie a diferanţei , ar fi tocmai limita ,
întreruperea, distrugerea depăşirii pretutindeni unde operează. Interesul nu era neutralizarea efectivă a opoziţiilor metafizicii, cât mai
degrabă “locuirea deconstrucţiei” în câmpul închis al acestora , confirmându-l. Într-o altă formulare , a submina marile opoziţii arătând
că un termen e diferanţa şi nu opusul celuilalt.

Deconstrucţia opoziţiilor rezidă în două etape. Mai întâi faza răsturnării – a răsturna ierarhia , o fază insuficientă din moment ce , spune
Derrida , “a ne mărgini la această înseamnă a opera încă pe terenul şi în interiorul sistemului deconstruit. În aceeaşi etapă are loc
emergenţa unui nou concept iar momentul secund al deconstrucţiei este exact acela al distanţei dintre cele două mişcări. Pentru a marca
această distanţă au trebuit analizate, făcute să lucreze anumite mărci ( sau indecidabile ) anume unităţi de simulacru , de false
proprietăţi verbale nominale sau semantice care nu se mai lasă înţelese în opoziţia binară şi care totuşi o locuiesc , îi rezistă , o
dezorganizează dar fără a constitui vreodată un al 3-lea element. ( exemple: “pharmakon”, “supliment”, “începere”, “marca”,
“grammé”, “diseminare” )

Tot în acest dialog:

1. Hegel şi diferanţa. Derrida îşi propune să specifice distincţia dintre diferanţă şi diferenţa hegeliană. Diferanţa trebuie să
semneze , deşi într-un punct de proximitate aproape absolută cu Hegel , ruptura cu sistemul lui Aufhebung şi al dialecticii
speculative.

2. Critica conceptului metafizic de istorie ; trebuie răsturnat conceptual tradiţional de istorie şi apoi marcată distanţa pentru ca el
să nu mai poată fi reapropriat. “Ceea ce nu trebuie să credităm este conceptual metafizic de istorie”. Atenţie pentru că prin
forţa predicatelor esenţiale ( de quidditate ) se poate ajunge la posibiliatatea reaproprierii conceptului de istorie de către
metafizică.

3. Conceptul de materie – problematic pentru că trebuie marcat şi acesta de două ori ( operaţia dublei mărci sau a remarcii ) în
câmpul deconstruit ( faza răsturnării ) şi în textul deconstructiv , în afara opoziţiilor în care a fost prins ( materie / spirit ;
 materie / formă ; materie / idealitate. ) . Prin jocul acestei distanţe se va putea opera atât o deconstrucţie de răsturnare şi o
deconstrucţie de deplasare pozitivă , de transgresiune. În această situaţie , problema definirii spaţierii / alterităţii ( care sunt
indisociabile ) ca un resort al materialismului dialectic – bunăoară Derrida subliniază încercarea lui Lenin de a determina
raportul materialist-dialectic cu logica hegeliană.

4. Diseminarea , psihanaliza şi Lacan.

5. Problema diferenţelor lingvistice venite din diferanţă în raport cu o istorie recuzată ( ca reprimare finală a diferenţei ) , legătura
acestora cu practica socială şi cu motivul eterogenităţii care implică dublul moment al unei diferenţe ( vid , spaţiere ) şi al
punerii unei alterităţi.

[1] Foucault afirmă în mod similar: “Nu un sfârşit al filosofiei, ci o filosofie care nu mai poate să ia cuvântul”, un moment în care
survine “prăbuşirea subiectivităţii, împrăştierea ei într-un limbaj care o deposedează , multiplicând-o însă în spaţiul lacunei sale”.
Theatrum philosophicum , pag. 21.

[2] “ A vorbi înseamnă a lupta , în sensul de a juca iar actele de limbaj ţin de o agonistică generală” – Lyotard, Condiţia postmodernă ,
pag.25.

[3] În “Scriitura şi diferenţa” , Derrida întăreşte ideea: “ A cădea pe gânduri cu privire la conceptele întregii istorii a filosofiei , a le
deconstitui nu înseamnă să faci operă de filolog , de istoric clasic al filosofiei. Este modalitatea cea mai îndrăzneaţă de a schiţa un pas
în afara filosofiei”.

[4] În “Scrisoare despre umanism” ,Heidegger ajunge la concluzia că limba şi gândirea sunt inseparabile pentru că prin limbă se
exprimă felul în care este experimentată Fiinţa însăşi. Cum poate fi în acest context asimilată diferanţa cu acel loc-de-deschidere , în
sensul stării de deschidere , ca punct de ivire a “aletheia” sau adevărul Fiinţei ? pt că următorul aliniat susţine v. mai sus.

[5] Problema “scriiturii” şi a “logocentrismului” din “Despre gramatologie” reprezintă dezvoltarea cea mai cunoscută a concepţiei
derridiene despre semn , semn analizat din perspectiva demersului para-lingvistic derridian care constă în a suprapune propriile
concepte de “diferanţă” şi “joc” peste cel saussurian de “limbă” , înţeles ca sistem de diferenţe. Teza centrală în “De gramatologie”
este aceea că opoziţia dintre SM şi SMN privilegiază semnificatul, vădindu-şi astfel apartenenţa la “epoca logos”-ului şi că acest raport
se află la originea dualităţii vorbire-scriere , deci a discreditării de tip logocentric a scrierii. Derrida vrea să dizolve opoziţia curentă
printr-un concept de arhi-scriitură înţeles ca o condiţie de posibilitate care înglobează deopotrivă scrierea fonetică şi cuvântul rostit.

[6] Aici Derrida acuză că Saussure nu marchează distincţia dintre “signans” şi “signatum” într-un mod riguros, ceea ce poate oferi
premisa unui semnificat transcendental.

[7] “Ideea absenţei centrului : este momentul în care limbajul invadează câmpul problematic ; momentul în care în lipsa unui centru şi a
unei origini , totul devine discurs , înţeles ca sistem în care semnificatul central nu este niciodată absolut prezent în afara unui sistem de
diferenţe” – “Scrritura şi diferenţa” , pag. 380.

Irregular.voxph.org