UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE FILOSOFIE SI JURNALISM

MASTERAT- 3 semestre CTID Buzau online
Specializarea: mass-media si comunicarea
Masterand: Minea Sofia Florentina

SPATIUL PUBLIC SI COMUNICAREA

TEMA: CONDITIA JURNALISTULUI ROMÂN
 Prof Univ. Dr. Pamfil Nichiţelea
CONDITIA JURNALISTULUI ROMÂN

Profesia de jurnalist implică, din partea celor care o practică, responsabilităţi

deosebite încontextul situaţiei sociale actuale din România. Pe de o parte, se exercită o
adevărată “bombardare”cu informaţii, din partea instituţiilor publice, a agenţiilor de ştiri,
a purtătorilor de cuvânt, asalt căruiajurnalistul trebuie să îi reziste din punct de vedere
deontologic şi din care trebuie să discearnă ceea ceprezintă publicului. Pe de altă parte,
goana după senzaţional şi audienţă duce tot mai mult la cazuri de încălcare a dreptului la
viaţă privată. În aceste condiţii, un jurnalist care respectă etica profesională şi legea se
află tot timpul în situaţia unui echilibrist, în balans fragil între prezentarea corectă şi în
acelaşi timp profitabilă a unei ştiri şi încălcarea, nepremeditată, a legii.
Libertatea de exprimare este dreptul fundamental al omului de a-şi exprima public
gândurile, opiniile, credinţele religioase şi creaţiile spirituale de orice fel. Exprimarea se
poate realiza prin orice formă (oral, scris, imagini, sunete) şi prin orice mijloace de
comunicare publică (presă, întruniri, asocieri, reţele informaţionale, etc.)”.
Departe însă de a reprezenta ceea ce este denumit generic cu noţiunea de cenzură,
în orice
societate avem de-a face cu limite ale libertăţii de exprimare prin presă, mai largi
sau mai restrictive, în funcţie de specificul fiecărul stat. În România, alineatele 6 şi 7 ale
articolului 30 din Constituţie stabilesc că omul este liber să se exprime atâta vreme cât nu
aduce nici un prejudiciu altuia sau societăţii în ansamblu. Iar dreptul la viaţă privată, ca
drept fundamental al cetăţeanului, este expres garantat în majoritatea constituţiilor lumii
sau pe planul unor comunităţi.
Adunarea Constitutivă a Consiliului Europei a
stabilit, prin Rezoluţia numărul 428, paragraful c, punctele 2 şi 3, că „în linii
esenţiale, dreptul la respectarea vieţii private constă în posibilitatea persoanei de a-şi duce
viaţa aşa cum doreşte, cu un minimum de ingerinţe. Acest drept se referă la viaţa privată,
la viaţa familială şi aceea a căminului, la integritatea fizică şi morală, la onoare şi
reputaţie, la faptul de a nu fi prezentat într-o lumină falsă, la nedivulgarea unor fapte
inutile şi jenante, la publicarea fără autorizare a fotografiilor private, la protecţia
împotriva spionajului şi a indiscreţiilor nejustificate sau inadmisibile, la protecţia
împotriva utilizărilor abuzive a comunicărilor private, la protecţia împotriva informaţiilor
confidenţiale comunicate sau primite de către un particular”.
Din economia prevederilor legale menţionate mai sus, se poate concluziona că
jurnalistul,
dincolo de etica profesională, de codul deontologic sau alte reglementări ale
profesiei, este persoana care trebuie să facă selectarea informaţiilor primite, să discearnă
care dintre aceste informaţii sunt de interes public, să elimine sau cel puţin să facă foarte
puţin vizibile aspectele care privesc viaţa privată a persoanelor la care se referă
informaţiile şi, în final, să le îmbrace într-o formă publicabilă şi care, în acelaşi timp, să
atragă atenţia cititorului, ascultătorului sau telespectatorului. Statutul de „selector de
informaţie” al jurnalistului este departe de a fi consacrat în legislaţia românească. Nici în
anul 2007,
 România nu avea o lege a presei.
Lipsa unei legi a presei şi a celor care lucrează în domeniu a făcut ca, pe piaţa de
profil din
România, să prolifereze o serie de publicaţii, posturi radio sau TV de nişă,
specializate în interpretarea până la exasperare a unor evenimente, în atacuri la persoană
sau în publicarea de fotografii sau montaje filmate gen „paparazzi”, duse dincolo de
limitele acceptate de cea mai mare parte a societăţii. Drept dovadă stau închiderea unor
astfel de posturi sau publicaţii, cauzată fie de hotărâri judecătoreşti, fie de intrarea în
faliment a firmei deţinătoare. Ultima situaţie este mai des întâlnită, deoarece pierderea
audienţei duce la scăderea volumului de publicitate contractat de către agenţiile de profil
şi, implicit, la scăderea veniturilor. În lipsa unor persoane care să pompeze pur şi simplu
fonduri în postul sau publicaţia respectivă, intervine colapsul financiar. Am făcut referire
la acest gen de presă deoarece este principalul furnizor de „jurnalişti” nespecializaţi, avizi
după senzaţional şi care au cel mai des contacte cu legea. La fel, acest gen de jurnalism
agresiv este cel mai în măsură să încalce dreptul la viaţă privată al persoanelor vizate.
În absenţa unor norme legale clare, aşadar, jurnalistul se vede pus în situaţia de a
„jongla” cu cuvintele, de a se strecura printre tot felul de incriminări care îl ating şi de a
nu cădea în extrema cealaltă, a fricii de a prezenta un eveniment din cauza
repercursiunilor. Dezincriminarea infracţiunilor de insultă şi calomnie din Codul Penal s-
a dovedit a fi, într-o oarecare măsură, un act pripit. Fundamentarea apărării unui jurnalist
inculpat într-un dosar pentru o infracţiune contra demnităţii persoanei se făcea, prin proba
verităţii celor afirmate sau imputate, susţinute de interesul public, care şi el trebuia
demonstrat. În prezent, s-a ajuns la situaţia „transferului” în dreptul civil a răspunderii
jurnalistului, cu posibilitatea implicită de a i se solicita sume uriaşe cu titlu de
despăgubiri. În luna octombrie a anului 2007, au fost redemarate proiecte de modificare a
legilor penale, prin care un jurnalist care deconspiră afaceri de corupţie să poată primi
până la 7 ani de închisoare! Aceasta, în condiţiile în care dacă ar fi fost menţinută
incriminarea calomniei, se demonstra foarte uşor interesul public prin deconspirarea unor
reţele infracţionale de mare anvergură. Potrivit propunerilor votate deja în Camera
Deputaţilor (cameră decizională în Parlamentul României), oricine intră în posesia unor
imagini (cu atât mai mult un jurnalist) şi de lifuzează, chiar dacă informaţiile sunt de
interes public, riscă 5 ani de închisoare, iar dacă se află în exercitarea atribuţiilor de
serviciu (lucrează în televiziune) pedeapsa se majorează cu 2 ani. Pericolul pentru
jurnalist, în noul act normativ care ar putea fi adoptat, este că sunt utilizate formulări
extrem de largi şi de interpretabile, de genul „se sancţionează divulgarea”, fără a se
preciza persoanele vizate în calitate de făptuitor: cei din interiorul sistemului juridic sau
şi cei din exterior. În noua formă a Codului Penal, aşa cum a fost el modificat de Comisia
Juridică a Camerei Deputaţilor, alineatul 2 al articolului 195 precizează că „se
sancţionează sustragerea, distrugerea sau reţinerea unei corespondenţe, precum şi
divulgarea conţinutului acesteia, chiar atunci când a fost trimisă deschisă sau a fost
deschisă din greşeală, ori divulgarea conţinutului unei convorbiri sau comunicări
interceptate, sau înregistrare audio ori video, fără drept.
Făcând abstracţie de jurnalismul de scandal şi de fenomenul „paparazzi”, sunt
foarte rare cazurile în care se manifestă ingerinţe ale jurnalistului în viaţa privată a unei
persoane. De altfel, aceste ingerinţe sunt determinate, în absolut toate cazurile, de statutul
persoanei vizate, aşa cum menţionam la începutul acestei lucrări. Dintre genurile
jurnalistice, cel care se apropie cel mai periculos de viaţa privată a unei persoane este
jurnalismul monden, situat între extrema paparazzi şi eveniment. Constituţia României
garantează dreptul la viaţa intimă, familială şi privată prin teza „persoana fizică are
dreptul să dispună de ea însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea
publică sau bunele moravuri”. Pentru un politician, o vedetă din muzică, sport, show sau
orice alt domeniu, „ieşirea la rampă”, prezentarea în faţa opiniei publice, a
consumatorului de media, aduce beneficii uriaşe, legate în primul rând de publicitatea
propriei persoane sau a statutului. În aceste condiţii, presei i se deschide benevol o uşă
înspre viaţa privată a persoanei în cauză şi, de cele mai multe ori, se întâmplă să existe
mici răbufniri de nemulţumire a persoanei care face acest get, devenită, în unele
momente, agasată de publicitatea oricărui gest. Aici se situează linia de demarcaţie care
face diferenţa între prezentarea obiectivă a unui material de presă şi încălcarea dreptului
la viaţă privată.
Codul Deontologic al Ziaristului, adoptat de Clubul Român de Presă, precizează
la articolul 1 că „ziaristul are datoria primordială de a relata adevărul, indiferent de
consecinţele ce le-ar putea avea asupra sa, obligaţie ce decurge din dreptul constituţional
al publicului de a fi informat”. Prin prisma prezentei lucrări, este foarte important să
menţionăm şi prevederile conţinute în articolul 4: „ziaristul este obligat să respecte
reputaţia şi viaţa privată a cetăţenilor şi nu se va folosi de metode interzise de lege pentru
a obţine informaţii şi imagini despre aceştia. Atunci când comportamentul privat al unor
personalităţi publice poate avea urmări asupra societăţii, principiul neintruziunii în viaţa
privată ar putea fi eludat”.
Comparaţia, prozaică, dintre jurnalist şi echilibrist apare, după expunerea celor de
mai sus, prefect justificată. Jurnalistul are sub el foarte multe prevederi legislative gata să
îl „absoarbă”. Dacă pentru dreptul la informaţie are o răspundere mai mult morală, dar
stabilită inclusiv prin codul deontologic al profesiei, dreptul la viaţa privată îl pândeşte cu
capcane întinse atent şi susţinute de lege. Echilibrul, fragil, este menţinut de codul
deontologic şi de interesul public, iar frânghia pe care a ales să meargă atunci când a ales
această profesie este reprezentată de opinia publică, de consumatorul de ştiri.
Atunci când cititorul, ascultătorul sau telespectatorul se clatină, este nemulţumit
de prestaţia jurnalistului, interesul public cade din balanţă şi toată construcţia fragilă se
prăbuşeşte.
"PubliMedia International a hotărât păstrarea brandurilor locale în varianta
exclusiv online. În urma evaluării pieţei de cititori şi publicitate, am hotărât să păstrăm
brandurile locale în varianta online, având în vedere că numărul vizitatorilor unici în
perioada ianuarie - mai 2009 a crescut cu 222% faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut".
Astfel sună, succint şi rece, comunicatul de luni al PubliMedia International, prin
care se anunţă închiderea, printre altele, a ediţiei tipărite CLUJEANUL. 9 ani şi aproape
4 luni. 483 de numere. E mult? E puţin? Habar nu am. Ce am spus atunci, in luna martie,
cu ocazia împlinirii a 9 ani de la apariţia ziarului rămâne valabil în continuare: Bună
seara şi bine v-am găsit, dragi prieteni. Mă bucur că în această seară sunteţi alături de noi,
pentru a sărbători împreună 9 ani de la apariţia săptămânalului Clujeanul. Probabil că vă
aşteptaţi acum la un scurt moment introductiv, festiv sau festivist, care să facă trecerea
către părţile mai plăcute ale serii. Ei bine, nu vă pot promite că voi fi scurt. Şi nici
festivist nu voi fi.
 Mai întâi, însă, părţile bune. Ce a însemnat ultimul an pentru Clujeanul? Un an în
care ne-am consolidat poziţia de lider detaşat al presei scrise locale sau naţionale,
distribuită în judeţul Cluj. Conform celei mai recente furnizări de date ale Studiului
Naţional de Audienţă, SNA, Clujeanul este creditat cu 42.000 de cititori unici în judeţul
Cluj, un număr aproape dublu faţă de următoarele două publicaţii auditate, ProSport, cu
21.000 de cititori şi Gazeta Sporturilor, cu 20.000 de cititori.
De asemenea, ediţia online, www.clujeanul.ro, relansată în decembrie 2007, a
avut o creştere mai mult decât spectaculoasă. Conform Studiului de Audienţă al
Traficului pe Internet, SATI, clujeanul.ro a avut peste 190.000 de clienţi unici în luna
februarie şi peste 3,77 milioane de afişări. Spre comparaţie, în noiembrie 2007, înaintea
relansării, clujeanul.ro avea 22.000 de clienţi unici şi 142.000 de afişări. Procentual, e
vorba de o creştere de 750% în cazul clienţilor unici, şi de aproape 3.000% în cazul
afişărilor. Toate într-un an şi trei luni. Mai mult, în lunile ianuarie şi februarie,
clujeanul.ro a avut o medie de 60.000 de cititori unici pe săptămână. Astfel, cumulat, pe
ediţia print şi pe cea online, Clujeanul a trecut la începutul acestui an de peste 100.000 de
cititori unici pe săptămână.
Aceasta ar fi partea bună. Cea care ne aduce motive de bucurie. Din păcate,
satisfacţia muncii, recompensată de către cititori prin însuşi faptul că ne citesc, nu este
deplină. Ceea ce s-a întâmplat în 2008 în presa clujeană, şi prefer să mă refer doar la
presa clujeană pentru că este domeniul care ne interesează în mod direct, este greu
clasificabil. Iar anul 2009 a început sub auspicii şi mai sumbre. Spre sfârşitul anului 2007
şi începutul anului 2008, piaţa media locală a fost invadată de proiecte noi. Concurenţa şi
investiţia în mass-media ar fi trebuit să ne bucure. Asta ar fi însemnat mai multe locuri de
muncă pentru jurnalişti, mai multe alternative, salarii mai mari, infrastructură şi condiţii
de muncă mai bune.
Totul s-a dovedit însă o iluzie. Cu greu s-a putut face distincţia între proiectele
jurnalistice propriu-zise, realist sau greşit evaluate, dar şi în acest din urmă caz, oneste, şi
publicaţiile de campanie electorală care au îmbrăcat o aşa-zisă formă jurnalistică. Au fost
ziare, şi nu doar dintre cele nou apărute, care au acceptat să se vândă diferitelor partide,
să scoată pagini sau ediţii speciale, distribuite gratuit. Într-un caz extrem, s-a ajuns ca,
fără nicio jenă, o astfel de ediţie să fie distribuită în plină stradă chiar de către voluntarii
unui partid. Culmea, s-a dovedit ulterior, că nici măcar nu fuseseră plătiţi cu bani, ci doar
cu promisiuni. Multe dintre aceste publicaţii aşteaptă şi acum banii din campanie şi,
convingerea mea e, fără a fi răutăcios, ci doar constatând o realitate, că vor mai aştepta o
vreme plata. Dacă o vor primi vreodată.
Nu acesta este, însă, cel mai grav lucru. În fond, fiecare doarme după cum îşi
aşterne. Aceste gen de „jurnalism” a avut însă repercursiuni asupra întregii bresle.
Credibilitatea presei clujene, care nu excelat niciodată în mod deosebit, a coborât către o
cotă greu de imaginat. Anatema s-a întins asupra tuturor. Nu au fost puţine momentele în
care am găsit cu greu argumente să continui să activez în acest domeniu. Şi nu doar să mă
conving pe mine, dar să găsesc argumente să-i conving şi să-i motivez şi pe colegii mei.
Mai mult, să merg şi să-i conving pe studenţi că au ales o profesie onorabilă, în care
merită să-şi construiască o carieră. Şi, în astfel de condiţii, s-a născut cea mai grea
întrebare la care am căutat răspuns în ultimul an: MAI MERITĂ SĂ FII ÎN ZIUA DE
AZI JURNALIST?
Să luăm argumentele pe rând.
 Din punct de vedere financiar. Presa nu e un domeniu care să ofere salarii
fabuloase. E nevoie să treacă ceva ani până îţi faci un nume şi, eventual, obţii o funcţie,
pentru a ajunge la un salariu decent, din care să-ţi poţi permite ratele la un apartament şi o
maşină mică ori până îţi poţi permite să faci o vacanţă pe o plajă însorită la Mediterana
sau Adriatica. Bineînţeles, dacă îşi fac munca în mod onest. Sunt multe alte domenii în
care se câştigă mult mai bine, încă de la început, sau care au perspective mult mai
tentante.
Statutul social. Există această iluzie a puterii pe care ar avea-o presa. Este reală
doar într-o anumită măsură. În aceeaşi măsură în care eşti respectat pentru ceea ce faci,
pe atâta desconsiderare şi ură aduni. De câte ori nu aţi auzit expresiile „scormonitori în
gunoaie” ori, cea mai frecventă în ultima perioadă, „presa e de vină”? De câte ori nu aţi
gândit sau aţi folosit chiar dumneavoastră, cei care sunteţi acum de faţă, pe care vă
consider prieteni şi sper, şi cred, că nu aţi venit din obligaţie aici, această sintagmă „presa
e de vină”? „Presa e de vină pentru că tinerii de astăzi nu au educaţie”, „presa e de vină
pentru că românii nu merg la vot”, „presa e de vină că a ieşit Ion Iliescu preşedinte”,
„presa e de vină că Traian Băsescu e preşedinte”, „presa e de vină, pentru că nu a scris”,
„presa e de vină, pentru că a scris” şi lista ar putea continua...Concret, vă dau un exemplu
extrem de recent.
Intr-o Duminică, „The Guardian” a publicat un material, pornind de la un
filmuleţ apărut în Franţa, despre modul în care se comportă elevii în timpul unei ore. Un
film în care elevii îşi iau profesorul peste picior, îi răspund obraznic, ba chiar îl întreabă
despre orientarea lui sexuală. O situaţie similară au găsit şi în şcolile britanice, elevi care
mestecă zemflitor gumă în timpul orelor, care trimit mesaje sau chiar vorbesc la telefonul
mobil, care ascultă muzică ori, pur şi simplu, îşi ignoră profesorii. Am rugat două colege
să vorbească şi cu profesorii clujeni dacă se regăseşte o asemenea stare în liceele de aici.
Răspunsul, probabil, îl puteţi prevedea şi îl puteţi citi în săptămânalul Clujeanul de
săptămâna viitoare. Care a fost însă, răspunsul, la întrebarea „şi cine e de vină pentru
acest lucru?”. Ei bine, una dintre cauzele principale menţionate, a fost, evident... presa.
Aşadar, nu părinţii, nu profesorii, ci presa... La fel cum de vină e presa pentru tâlhării şi
crime, pentru pornografie ori prostituţie. Înainte de a căuta argumente în favoarea
sintagmei „presa e de vină”, întreb, retoric, oare nu au existat un Nero şi un Galigula
înainte de apariţia presei? Crimele, violurile, tâlhăriile, prostituţia, loviturile de stat au
fost create de presă?
Îmi permit, cu scuzele de rigoare, pentru că sunt şi avocaţi aici de faţă, să întreb,
ca simplă ipoteză, „sunt oare, avocaţii vinovaţi de crimele şi faptele clienţilor lor, pe care
îi apără?” Şi aş putea aduce un argument în favoarea unui răspuns afirmativ. „Da, atâta
timp cât ştiu că pot apela la un avocat bun, mulţi dintre infractori se simt încurajaţi să
comită faptele pe care le comit”. Aşadar, aş putea spune că avocaţii „sunt de vină”.
Bineînţeles, însă, că am şi un contra-argument, pentru că fără avocaţi buni e greu de
imaginat cum s-ar putea evita abuzurile în orice sistem juridic. Dar dacă suntem convinşi
că avocaţii sunt o garanţie a apărării drepturilor unei persoane sau a unor instituţii, nu
cauze ale creşterii infracţionalităţii, nu avem aceeaşi convingere şi despre presă. Avem
însă pretenţia ca presa să fie şi Minister al Justiţiei, şi Minister al Educaţiei, şi Minister al
Culturii, şi Parlament şi Guvern, şi bibliotecă publică, iar dacă nu sunt nimic din toate
acestea, şi nu au cum să fie, suntem dezamăgiţi şi spunem „presa e de vină”. Şi cu această
anatemă, a vinovăţiei pentru toate relele din societate, s-a spulberat şi mitul statutului
social al jurnalistului.
Ei bine, beneficii materiale nu cine ştie ce, iar statut social, mai mult decât
discutabil. Şi atunci, pentru ce te-ai mai face în ziua de azi jurnalist? Lăsând la o parte
răspunsuri care ţin de vocaţia personală a fiecărui om, o să răspund, total nejurnalistic, tot
cu o întrebare: vă puteţi închipui o societate fără presă?
În minte îmi vine o carte, recomandată de unul dintre profesorii mei din facultate,
„Povestaşul”, de Mario Vargas Llosa. Despre ce e vorba, foarte pe scurt, în această carte.
Undeva, în jungla amazoniană, triburile trăiesc dispersate. Vorbirea lor are un singur
timp: prezentul. Nu există trecut şi nu există viitor. Iar triburile nici nu au habar de
existenţa altor semeni. Şi atunci apare „povestaşul”. Cel care se plimbă prin junglă şi
duce veşti şi poveşti, de la un trib la altul. Şi astfel apare timpul, măsurat între vizitele
povestaşului: cât a trecut de când nu a mai fost povestaşul pe la ei, cât va mai trece până
când va ajunge iar povestaşul la ei. Apare trecutul şi viitorul. Şi, mai ales, apare
comunitatea, construită în jurul poveştilor povestaşului. Comunitatea celor care
împărtăşesc aceleaşi poveşti.
Desigur, la ora actuală, comunicarea şi comunitatea sunt mult mai complexe
decât această imagine idilică. Esenţa este, însă, aceeaşi. O comunitate nu poate exista fără
comunicare, iar comunicare nu poate exista fără „povestaşi”.
Trăim într-o societate care se pune tot mai mult accent pe individualism şi pe
realizarea personală exacerbată. În care nu ne mai putem bucura de succesele celor de
lângă noi, pentru că fiecare succes al unui coleg ori al unui prieten e văzut nu cu invidie,
ci, mai mult, ca o piedică împotriva propriei realizări personale. Încet, încet, ne pierdem
încrederea unii în alţii şi considerăm că totul se poate realiza pe cont propriu. Şi nu se
poate. Iar dacă se poate, eu unul nu-mi doresc să prind vremurile în care fiecare va trăi
doar pentru el însuşi.
Presa, comunicarea, făcută responsabil şi profesionist, poate fi o piedică
împotriva acestei evoluţii. Sau disoluţii, mai exact. Presa poate informa despre starea
reală a lucrurilor şi poate pune în discuţie idei şi valori, care, ulterior, după dezbatere, să
fie acceptate ca valori comune. Valorile care definesc, în cele din urmă, o comunitate.
Când prezinţi o crimă sau un viol, o spargere de bancă ori un mare caz de corupţie, nu
înseamnă, automat, că vrei să faci rating sau audienţă, ci că prezinţi o stare de fapt. Prin
intermediul presei, specialiştii pot afla, pot lua act şi se pot exprima, oferind soluţii sau
idei de soluţii la aceste probleme. Când pui în discuţie o decizie a Guvernului, a unui
consiliu local ori a unui primar, când critici, nu înseamnă, din nou, că o faci pentru
audienţă ori pentru că „eşti plătit de opoziţie”. Sunt convins că, în cele din urmă, cititorii
vor „depista” presa al cărei unic scop este audienţa, implicit profitul, ori care reprezintă
diferite grupuri de interese. Şi o vor delimita de presa care şi-a propus mai mult decât
atât.
Acestea sunt câteva dintre motivele pentru care, cel puţin eu, nu-mi pot închipui
o societate fără presă, fără comunicare. Cifrele pe care vi le-am prezentat la începutul
acestui discurs, nu au, de fapt, nicio valoare. Eventual, sunt cifre bune de prezentat în
power-point la diferite întâlniri manageriale. Pentru că nu au nicio valoare atâta timp cât
sunt doar un scop în sine, şi nu un mijloc prin care problemele, grave, deranjante şi
controversate, pe de o parte, şi valorile comune ale unei comunitaţi, pe de altă parte, în
cazul de faţă, ale clujenilor, nu sunt prezentate, nu sunt puse în discuţie, nu le sunt găsite
soluţii ori nu sunt validate. Nu ştiu în ce măsură am reuşit până acum acest lucru, dacă
am ales întotdeauna cele mai adecvate metode, şi nu ştiu în ce măsură voi reuşi în
continuare. Dar, cu siguranţă reprezintă o provocare suficient de mare pentru a face, în
continuare, presă. Sunt convins că, în ciuda premiselor deloc optimiste, anul 2009 nu va
fi anul în care presa va muri. Dar va fi un an în care multe instituţii de presă îşi vor
închide porţile. Deloc paradoxal, dumneavoastră sunteţi cei care veţi decide cine va
rezista sau nu mai departe pe piaţă. Cumpărând şi citind presă, puteţi hotărî cine merită
sau nu să meargă mai departe. Sper ca în 2010, să ne putem întâlni din nou pentru a-i
recompensa, măcar moral, pe cei care au făcut ceva pentru comunitatea locală. Dacă nu,
înseamnă că am greşit. Şi viaţa merge înainte. Mai adaug ceva, înainte de a încheia acest
discurs. Nu trebuie să fiţi de acord cu ceea ce am spus, dar vă rog gândiţi-vă la aceste
lucruri. Insa vom merge mai departe. Altele sunt tragediile zilei de azi, nu închiderea unui
ziar.
In ceea ce priveste jurnalismul European, numărul jurnaliştilor acreditaţi anual -
temporar sau permanent - la instituţiile europene de la Bruxelles a sporit în ultimii ani,
odată cu extinderea Uniunii Europene, dar şi cu creşterea semnificativă a importanţei
construcţiei europene (Raeymaeckers, K., Cosijn, L., 2006). Comisia Europeană face
publică anual lista jurnaliştilor acreditaţi. De exemplu, în 2004 au fost acreditaţi la
instituţiile UE 1012 jurnalişti, între care 775 din ţările membre ale UE. În acelaşi an, în
sălile de presă ale instituţiilor UE erau reprezentate 65 de naţionalităţi. Cei mai mulţi
corespondenţi erau germani-131, englezi-97, belgieni-90, italieni-65, francezi-56,
spanioli-64. Lor li s-au adăgat jurnalişti din ţări care nu fac parte din spaţiul UE:
americani-43, elveţieni-32, japonezi- 23, turci, chinezi etc.
În total, pot fi consideraţi corespondenţi permanenţi la Bruxelles (şi) pentru mass
media în limba română 13 jurnalişti, dintre care nouă au acceptat să fie intervievaţi în
cadrul proiectului AIM: Magdalena Anghel (TVR), Daniela Filipescu
(cotidianul „Adevărul”), Mihaela Gherghişan (RFI Romania), Gabriela Langada (Radio
România Actualităţi), Dan Luca (cotidianul „Adevărul de Cluj”), Oana Lungescu (BBC),
Sonia Rusu (TVR), Dana Spinanţ (la momentul intervievării, PROTV), Dragoş Tăbăran
(TVR). Lor li se cuvin mulţumiri pentru interesul manifestat şi pentru răspunsurile
detaliate şi utile cercetării.
Majoritatea corespondenţilor intervievaţi sunt tineri, au studii universitare şi competenţe
în domeniul problematicii UE şi lucrează în calitate de corespondenţi străini de mai mulţi
ani. Şapte dintre intervievaţi lucrează în domeniul audiovizual - patru pentru televiziune
şi trei pentru radio-, iar doi în domeniul presei scrise. Nici unul nu lucrează pentru o
agenţie de presă din România. Această dispunere preferenţială pentru audiovizual diferă
de configuraţia generală, pe tipuri de media, a totalităţii jurnaliştilor acreditaţi la
Bruxelles: aproape jumătate dintre corespondenţi, 48,8%, sunt jurnalişti pentru presa
scrisă; 26,3% lucrează pentru audiovizual; 22,4% - pentru agenţii de presă; 2,4% -pentru
media pe internet. (European Commission, 2004). Opţiunea organizaţiilor de media din
România de a avea corespondenţi mai ales pentru audiovizual se pliază, însă, pe o
realitate evidenţiată, an de an, de Eurobarometru, şi anume că televiziunea este principala
media de informare a cetăţenilor despre problematica UE.
Corespondenţii pentru televiziune lucrează: trei - pentru televiziunea publică şi unul -
pentru o televiziune comercială. De precizat că cei trei reporteri ai televiziunii publice nu
se află concomitent la Bruxelles, ci, câte unul, prin rotaţie la fiecare trei luni. Sistemul
rotaţiei a fost introdus în 2006, anterior televiziunea publică având un singur
corespondent permanent.
Dintre cei trei corespondenţi pentru radio, unul lucrează pentru radioul public,
unul pentru un post comercial, iar corespondentul BBC World Service realizează
corespondenţe şi pentruBBC Romanian Service. Cei doi corespondenţii pentru presa
scrisă lucrează: pentru un cotidian naţional şi pentru un cotidian regional. Corespondenţii
români nu acoperă doar problematica UE, ci şi a NATO, iar doi dintre ei, relaţia bilaterală
Germania-România (radioul public) şi Belgia-România (televiziunea publică). În timp ce
problematica UE este acoperită cu regularitate, subiectele legate de NATO şi cele de
politică a unor ţări europene sunt tratate punctual, atunci când apare ceva important.
Dintre cei nouă corespondenţi, numai patru sunt delegaţi de redacţiile din ţară, între care
trei lucrează, cum am arătat deja, prin rotaţie. Practic, potrivit cercetării, România are la
Bruxelles doi corespondenţi permanenţi delegaţi de media din ţară: unul al radioului
public şi unul al televiziunii publice. Ceilalţi cinci corespondenţi intervievaţi sunt fie
freelanceri, fie angajaţi ai altor organizaţii media decât cele din România (Dana Spinanţ,
redactor şef al săptămânalului „European Voice”, Dan Luca, director PR la
EurActiv.com). Din acest sistem de lucru decurg avantaje şi dezavantaje privind
acoperirea problematicii UE pentru România. Avantajele ţin mai ales de faptul că
jurnaliştii stabiliţi în Bruxelles, fiind profesionişti de succes şi reprezentând instituţii
media de prestigiu, sunt foarte bine informaţi, au o reţea de contacte bine pusă la punct,
obţin mai uşor declaraţii, interviuri de la înalţi oficiali ai UE. Un alt avantaj ar fi că
spiritul de competiţie este mai accentuat între jurnaliştii care lucrează mai degrabă ca
individualităţi, decât ca membri ai unei echipe. Iar competiţia face ca ştirile să nu fie atât
de „şablonizate”. Dezavantajul major este, aşa cum au subliniat unii dintre intervievaţi, că
România nu are la Bruxelles un grup de presă naţional, ai cărui membri să interacţioneze
şi să fi fost un factor de influenţă pentru România în perioada de preaderare la UE. Cu
privire la rolul activ pe care corespondenţii îl pot avea în procesul de aderare la UE, doi
dintre intervievaţi au citat modelul Poloniei, ţară comparabilă ca mărime cu România,
care în perioada negocierilor de aderare a avut la Bruxelles o echipă numeroasă şi foarte
activă de jurnalişti. „ Aceştia au influenţat chiar, în anumite momente, cursul negocierilor
şi evoluţia procesului de extindere a UE” (O.L).
Motivul esenţial al absenţei unui corp de presă închegat ţine de costurile ridicate
necesare întreţinerii unui corespondent la Bruxelles. Un alt motiv de natură economică
este permanenta preocupare a mass media de sporire a audienţei, lucru mai greu de
realizat cu subiecte în general abstracte şi mai puţin populare, cum sunt cele privind UE.
Unul dintre intervievaţi este însă de părere că, dincolo de considerentele economice,
politica redacţională a instituţiilor media din România este marcată, în general, de un
dezinteres faţă de problematica UE, materializat în fraze de tipul: „Bruxelles e departe, ce
ne interesează pe noi, şi, oricum, tot intrăm în UE, ce ne trebuie la Bruxelles un jurnalist
specializat, cu relaţii etc., etc.”
Agenda europeană a corespondenţilor români la Bruxelles este aproximativ
aceeaşi. Ei au de făcut faţă, în general, aceloraşi constrângeri şi provocări. Dincolo de
cadrul naţional, care dictează interese specifice în abordarea problematicii UE, cu accent
pe ştirile care se referă la sau implică România, strategiile producerii şi „vinderii”
informaţiei privind UE diferă în funcţie de tipul de media căruia jurnaliştii îi aparţin: o
televiziune comercială este interesată să acopere problematica UE numai atunci când e
ceva foarte important; un ziar local este mai puţin interesat de subiecte privind UE decât
unul cu circulaţie naţională; televiziunea are nevoie de mai multă vizualizare, iar presa
scrisă, de mai multe relatări de interes uman. În formularea acestor exigenţe, piaţa de
media, procupată de sporirea audienţei, joacă un rol foarte important. De exemplu, o
televiziune comercială se adaptează cât mai mult cu putinţă cerinţelor şi aşteptărilor
targetului său, pe când televiziunea publică încearcă să îşi asume rolul de educator şi
formator la nivel naţional. O serie de constrângeri în selecţia şi procesarea informaţiilor
ţine, pe lângă aşteptările audienţei, de nivelul de cunoaştere pe care aceasta îl are despre a
problematica UE, nivel încă destul de scăzut. În ciuda acestor diferenţe, corespondenţii
operează cu aceleaşi valori, clasice, de ştire: proximitatea, în spaţiu, timp şi simbolică,
proeminenţa, impactul, conflictul, factualitatea.
Sursele majore de informare ale corespondenţilor români sunt cele oficiale:
Comisia Europeană este o sursă zilnică, iar briefing-ul de la amiază stabileşte, de obicei,
agenda corespondenţilor. Dar un material interesant, bine informat şi argumentat
presupune, spun ei, aproape obligatoriu, consultarea surselor informale sau/şi a unor
specialişti externi.
Cei mai mulţi dintre intervievaţi cred în dezvoltarea unui jurnalism comun european,
bazat pe convergenţa dintre diferitele culturi profesionale naţionale. Toţi sunt conştienţi
de rolul şi reponsabilităţile ce le revin în configurarea unei identităţi europene, chiar dacă
au opinii diferite despre elementele care ar trebui să definească această identitate.
Rezultatele cercetării AIM sunt deschise interpretării. Analiza transnaţională a
procesele de management al ştirilor privind UE va permite regândirea şi redefinirea
standardelor profesionale dintr-o perspectivă europeană comparativă. Cum miza
proiectului este teoretică, cercetarea se va finaliza cu definirea stadiului de dezvoltare a
sferei publice europene şi cu trasarea unui cadrul teoretic adecvat de analiză a acesteia.