Sunteți pe pagina 1din 13

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Facultatea de Drept

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Facultatea de Drept Profesor Coordonator Prof.dr. C. TURLIUC Autor Iustin-George

Profesor Coordonator

Prof.dr. C. TURLIUC

Autor

Iustin-George Lupu-Marinei

Cuprins

1. Uniunea Sovietică și procesul de integrare europeană

3

2. Federația Rusă și Uniunea Europeană - Acordul de parteneriat și cooperare

5

3. Un scenariu dificil

8

4. Câteva lucruri despre Ucraina

11

5. Bibliografie

13

2

O mică analiză a rupturii dintre Estul și Vestul Europei

Lucrarea are ca scop clarificarea fenomenului rupturii dintre Estul și Vestul Europei, ruptură ce de altfel a produs multe consecințe pentru Europa, dar și pentru statele aflate în sfere diferite de influență. Problema în sine nu este nouă pentru Europa, ci din contra, ea apărând cu câteva secole în urmă, dar asta este o altă poveste, iar dacă aș încerca cât de puțin să punctez anumite lucruri din acea perioada, mă tem că m-aș îndepărta de subiectul în sine pe care l-am ales a-l analiza. Introspecția lucrării începe odată ce conflictul european ia amploare atingând apogeul animozității și într-un final provocând ruptura „mult așteptată” de către statele europene, dintre cele două zone de influență. Astfel, „Puterile Oculte”, așa cum Mihail Sturdza le numește și amintește de acestea în cartea sa - România și sfârșitul Europei – Amintiri din Țara pierdută, ajung să înrobească și să preia controlul unor state precum: Imperiul Țarist, Statele Unite ale Americii. În Imperiul Țarist avem așa zisa „Revoluție Roșie”, pe care de altfel o pomenesc în această lucrare, revoluție ce duce la mutilarea Rusiei pravoslavnice, prin martirajul întregii familii țariste, de către sovietici. Probabil acesta este cel mai mare blestem pe care Rusia de astăzi încă îl duce, sângele unsului, al țarului (Nikolai Alexandrovici Romanov) fiind vărsat pe nedrept prin îngăduirea întregului popor și a bisericii. În cazul Statelor Unite ale Americii avem de-a face cu preluarea Rezervei Federale, a băncii centrale americane, de către marii bancheri/magnați ai lumii care sunt de altfel evrei. Ceea ce interesat pare la prima vedere este însăși Revoluția Roșie condusă de Lenin, fondată pe socialismul lui Marx și a lui Engels, care de altfel împreună cu „revoluționarul roșu” erau evrei. Coincidență sau nu, aceasta rămâne la latitudinea cititorului. Prăbușirea Uniunii Sovietice, dizolvarea blocului de Est și Uniunea Europenă au schimbat radical harta politică a „vechiului continent”. Astăzi, „Europa politică” constă într-o Uniune Europeană mult mai extinsă, aderând la aceasta trei din fostele republici sovietice și șapte „sateliți” din Europa Centrală; câteva țări suplimentare, care, în unele cazuri, sunt candidate sau potențial candidate la aderarea în Uniunea Europeană (cum ar fi Croația, Fosta Republică Iugoslavă, Macedonia, Turcia, Albania, Bosnia-Herțegovina, Muntenegru, Serbia, și Kosovo); și Rusia, care nu și-a făcut clară viziunea în care ea apare ca o putere europeană. După admiterea celor douăsprezece noi țări în UE, vecinii Rusiei, Ucraina și Belarus împărtășesc acum granițele cu UE, iar Kaliningradul este complet înconjurat de state membre ale UE.

În modificarea hărții geopolitice a „vechiului continent” atât de radicală, finalizarea extinderii Uniunii Europene ( a avut două faze, una în 2004 și una în 2007) , iar acestea au fost întâmpinate cu spaimă de Moscova. Dezamăgirea Kremlinului este înrădăcinată în istorie, arătând că modul în care „noile” acțiuni ale Rusiei sunt izbitor de asemănătoare cu cele ale fostei Uniuni Sovietice. Politica Sovietică/Rusească spre Comunitatea Economică Europeană (CEE) / UE este un exemplu în acest sens.

De la începutul procesului construcției europene, concentrându-se pe profețiile ideologice contradictorii capitalismului, autoritățile comuniste nu au înțeles potențialul semnificativ al eforturilor oamenilor ca Jean Monnet 1 , îndreptate spre economie, finanțe, și integrare culturală 2 . Și, deși economia fostului bloc Sovietic avea nevoie de relații economice cu Europa de Vest,

1 Francezul Jean Monnet este unul dintre părinții fondatori ai Europei Unite. Din 1950, el a jucat un rol activ în crearea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO), servind ca președinte al Înaltei Autorități în Luxemburg din 1952 până în 1955. A se vedea viața și activitatea lui Jean Monnet în, Mémoires (Paris: Fayard ,

1976)

2 În epoca lui Gorbaciov, expresia de „integrarea europeană” nu a fost niciodată folosită în mass-media sau în comentarii știițifice. Cuvântul „integrare” a trebuit mereu să fie scris între ghilimele și precedat de adjectivul „imperialist”.

3

conducătorii săi politici au respins ideea de orice fel în privința constituirii unei federații europeane sau confederații pe vechiul continent. 3

Uniunea Sovietică și procesul de integrare europeană

În August 1915, înainte de „Revoluția Roșie”, Lenin a scris un articol despre incorectitudinea economică a sloganului „Statele Unite ale Europei” 4 . "Statele Unite ale Europei, sub capitalism scria el, „este fie imposibilă sau reacționară.” 5 Această poziție a devenit baza ideologică sovietică de respingere a procesului de integrare europeană. În timpul celui de al Doilea Război Mondial, la 11 ianuarie 1944, Ivan Maiski, ambasadorul sovietic la Londra, și Maxim Litvinov, ambasadorul sovietic la Washington 1941-1943, au emis un memorandum către Stalin. În opinia lor, acesta a fost „nu în interesul Uniunii Sovietice, cel puțin în prima perioadă după război, pentru a încuraja crearea unor diferite tipuri de federații europene.” Consensul a fost că, URSS-ul ar trebui să rămână o putere necontestată în Europa făra a fi reprezentată de o umbră a unui alt stat sau a unui grup de state mai mici compensatorii. În cazul în care planul Schuman și Planul Pleven au fost lansate la începutul anilor 1950, Stalin le-a evaluat doar în cadrul procesului de militarizare a Republicii Federale Germania (RFG). Moscova a crezut că planurile acestora doresc crearea unui bloc "agresiv" împotriva URSS-ului și a aliațiilor acesteia. Sub Hrușciov, conducerea sovietică a dezvoltat o nouă diplomație. În ciuda respingerii inițiale a căilor staliniste, de îndată ce Tratatele de la Roma au fost semnate la 25 martie 1957 (de instituire a Comunității Economice Europene și a Comunității Europene a Energiei Atomice), Hrușciov și diplomații săi și-au exprimat puternic opoziția împotriva Comunității Europeane. 6 Cu o săptămână înainte, au fost semnate tratatele, Moscova a prezentat o propunere către Comisia Economică a Națiunilor Unite ale Europei, care a inclus un proiect de tratat pentru toate cooperările economice europene. Atașat la propunere a fost și Ministerul de Externe sovietic avertizând printr-o declarație pericolele reprezentate de Comunitatea Economică Europeană contra păcii și stabilității lumii. 7 În 1957 și 1962, două lucrări constituite de către un număr de experți ai Academiei Sovietice de Științe 8 au acuzat Comunitatea Economică Europeană ca fiind fundamentul economic al Organizației Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) sub forma neocolonialismului, format pentru exploatarea clasei muncitoare, bazat pe visele Germaniei expansioniste. Aceeași părere a CEE a prevalat în perioada lui Brejnev, atunci când obiectivul Uniunii Sovietice a devenit fragmentarea Europei de Vest și separarea ei de SUA 9 . Sovieticii au folosit propaganda din nou, iar în 1971-1972 prezentarea moscovită „La vie Internationale” (publicată în limba rusă, dar de asemenea, și în franceză și engleză pentru publicul occidental) deținea opt articole de critică a procesului de integrare europeană.

3 Din punctul de vedere al sovieticilor legat de integrarea europeană, a se vedea, de exemplu, Vladislav Zubok, „Uniunea Sovietică și Integrarea Europeană de la Stalin la Gorbaciov”.

4 Articolul, „Sloganul Statelelor Unite ale Europei”, a fost publicat în revista Social-Democrat nr. 44 (23 august 1915). În prezent, este publicată în Lucrările lui Lenin. Lenin a prezentat o teză împotriva poziției exprimate de Leon Troțki cu un an mai devreme. În octombrie 1914 , Troțki a afirmat că socialiștii ar trebui să lupte pentru pacea democratică, fără anexare sau compensare.

5 Din Lucrările lui Lenin.

6 Pe acest subiect, a se vedea David F.P. Forte, „Răspunsul politicii externe sovietice asupra Pieței Comune, 1957- 1963,” Studii sovietice 19, nr. 3 (din ianuarie 1968).

7 „Propunerile sovietice pentru Cooperarea Economică,” Afaceri Internaționale.

8 Prima lucrare a devenit celebră ca „Cele șaptesprezece Teze” („Cu privire la Crearea Pieței Comune și a Euroatomului”, iar a doua lucrare ca „Cele treizeci și două de Teze ”(„Cu privire la integrarea Imperialistă din Europa de Vest”).

9 Hannes Adomeit „Contradicțiile capitaliste și politica sovietică” Problemele Comunismului.

4

Alte patru articole au exprimat poziția Sovietică împotriva extinderii Comunității Europene și

a denunțat deschiderile Chinei către CEE. În anii 1980 poziția sovietică s-a schimbat radical, în principal din cauza lui Mihail Gorbaciov. 10 În 1985-1986, noua conducere Sovietică a recunoscut pentru întâia oară enormitatea problemelor economice și a căutat o soluție globală. Gorbaciov a cerut o abordare complet nouă a relațiilor internaționale, pe care el a numit-o „Noua Gândire.” 11 Trei idei de bază au reieșit din acțiunea acestuia, și anume : Coexistența pașnică trebuie să fie de cooperare, adevărata securitate trebuie să fie mutuală, iar URSS și Statele Unite trebuie să promoveze conceptul "eficenței rezonabile" în gândirea lor strategică 12 . Aceste principii au dus la o reluare a dialogului dintre americani și sovietici în legătură cu armele nucleare, precum și încheierea implicării sovietice în diferite părți ale lumii (inclusiv, retragerea Sovietică din Afganistan). În discursul său, în cadrul Adunării Generale ONU din 7 decembrie 1988, Gorbaciov a vorbit de o „nouă ordine mondială”, iar pe 6 iulie 1989, adresându-se Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, a subliniat ideea lui de „Casă Europeană Comună”. La acea vreme, încă exista o dimensiune oportunistă a propunerilor lui Gorbaciov: de la relațiile politice și economice ale URSS- ului și a satelițiilor săi estici, relații ce s-au preschimbat devenind din ce în ce mai dificile, ceea ce a forțat Kremlinul în a avea un stimulent economic clar de dezvoltare al comerțului și al schimburilor cu Europa Vestică. Dar percepția lui Gorbaciov asupra Europei a fost din ce în ce mai ambițioasă și mai globală. În mintea lui, „Casa Comună Europeană” ar putea contribui la debarasarea bipolarității lumii și, prin urmare, aducea continentului securitate; putând oferi un cadru de reformare pentru îmbunătățirea URSS-ului împreună cu sateliții estici ai acestea. Acest cadru ar trebui să se bazeze, pe un „socialism cu față umană”, un socialism care ar fi tolerant și respectuos cu valorile celorlalți, pe principiul de renunțare la forță, și pe libertarea de alegere 13 . Deși conceptul de „Casă Europeană Comună” a fost puțin mai mult decât o idee, mai degrabă,

o strategie politică concretă, restul conducerii Sovietice urând acest concept.

Federația Rusă și Uniunea Europeană - Acordul de parteneriat și cooperare

Imediat după prăbușirea Uniunii Sovietice în 1991, relația dintre „noua” Rusie și Occident a fost privită ca o poveste de dragoste. Punând deoparte premisele de bază ale propagandei comuniste, împreună cu comunismul în sine, Moscova a considerat acum Vestul ca fiind un prieten și un model. Poporul rus și-a pus încrederea în mâinile Occidentului și a crezut că integrarea Rusiei în lumea occidentală era dorită și inevitabilă. O parte importantă a noii elite rusești și a publicului au împărtășit acest punct de vedere. În același timp, UE a urmărit și și-a determinat o strategie pe termen lung, vizând integrarea Rusiei în Europa 14 . Acordul de Parteneriat și Cooperare (APC) a fost semnat în 1994 și a intrat în

10

Marie-Pierre Rey, „De la Fulton la Malta: Cum a început Războiului Rece și cum s-a sfârșit”.

11

„Noua gândire” a fost sloganul lui Gorbaciov pentru o politică bazată pe principii morale și etice pentru rezolvarea problemelor globale comune, mai curând decât conceptele marxist-leniniste în conflictul de neîmpăcat dintre capitalism și comunism . „Noua Gândire” a fost aplicată atât în politica externă cât și în internă în cadrul a trei programe, ale căror nume au devenit cuvinte de uz: perestroika (reconstrucție), glasnost (transparență, deschidere), și uskorenie (accelerare). Mihail Gorbaciov, „Perestroika: Noua Gândire pentru țara noastră și pentru lume”. A se vedea, de asemenea și Michael Barratt Brown, „Provocarea: Economia Perestroika” ; Peter J. Boettke, „De ce Perestroika a eșuat: Politica și Economia transformării socialiste.”

12

Rey „De la Fulton la Malta”.

13

Rey „De la Fulton la Malta”.

14

Între relația dintre Rusia și UE, a se vedea Tanguy de Wilde și Laetitia Spetschinsky, „Relațiile dintre Uniunea Europeană și Federația Rusă”; Michael Emerson, „Elefantul și Ursul: Uniunea Europeană, Rusia și apropierea

5

vigoare în 1997. În decembrie 1997, în urma unei inițiative a prim-ministrului Finlandei, Paavo Lipponen, Consiliul European de la Luxemburg a solicitat Comisiei Europene să elaboreze un raport intermediar în privința „Dimensiunii nordice” în politicile Uniunii Europene, care au fost prezentate la Viena la 12 Decembrie 1998 15 . La 4 iunie 1999, Consiliul European a adoptat o „strategie comună față de Rusia”, un program de o durată îndelungată provocator către Rusia. Piatra de temelie a relațiilor dintre UE și Rusia au rămas în Acordul de Parteneriat și Cooperare, care au definit Uniunea Europeană și Rusia ca parteneri strategici. Acesta a fost semnat la 25 Iunie 1994, în insula Corfu de șefii de stat și de guvernul celor două state membre ale Uniunii Europene; președintele Comisiei Europene, Jacques Delors; și președintele Federației Ruse, Boris Elțin. APC a fost ratificat de către statele membre ale UE ( semnat de către țările în curs de aderare:

Austria, Finlanda, și Suedia ulterior), și a intrat în vigoare la 1 Decembrie 1997. A fost nevoie de foarte mult timp să intre în vigoare, cauza fiind Războiul Cecen, care a început la 11 Decembrie 1994 și a durat până în August 1996 16 . În același timp, un „acord interimar privind relațiile comerciale și economice” a intrat în vigoare la 16 Februarie 1996. APC a fost bazat pe principiile de bază comune dintre părți, de la promovarea păcii și securității internaționale, până la susținerea unei societăți democratice bazate pe libertățile politice și economice. Prin APC, intenția UE și a Rusiei a fost de a crea o „cooperare economică de domeniul aplicării vaste” (art. 56, alin. 1). În cadrul unui dialog politic și instituțional ce funcționa bine, evident inspirat din sugestiile așa numitei abordări instituționaliste, Acordul de Parteneriat și Cooperare s-a dovedit a fi un reper important în relațiile dintre cei doi parteneri. La sfârșitul anilor 1990, relația dintre Rusia și Occident s-a înrăutățit. Prima cauză ar fi Declarația de la Washington din 23 Aprilie 1999, precizându-se că organizația Atlantică „rămâne deschisă pentru toate democrațiile europene, indiferent de poziția lor geografică, dispuși și capabili să îndeplinească responsabilitățile de membru, și a căror includere ar spori securitatea și stabilitatea în Europa” 17 . Declarația a reprezentat o dilemă serioasă pentru Rusia. Respingerea regimurilor ideologice anterioare de a crea un parteneriat cu UE a fost însoțit de o distanțare geopolitică a Rusiei de Occident, care își are originea cu extinderea NATO. Pe de o parte, în anii 1990, Rusia a devenit principalul partener comercial și economic al UE. Pe de altă parte, până la sfârșitul anilor 1990, politica externă a Rusiei spre Occident a început să regreseze. Extinderea membrilor NATO l-a precedat pe cel european, astfel încât două opinii diferite au fost exprimate de Moscova. Aceasta a considerat că extinderea NATO este o amenințare la adresa securității rusești și a acceptat doar extinderea UE pentru că, „spațiul politic european”, a reprezentat o alternativă la extinderea NATO. Cu toate acestea, integrarea în UE a trei foste republici sovietice și a șapte „sateliți” au creat la Moscova o dezbatere intensă dintre cele două teze opuse. 18 Potrivit primei teze, Rusia nu trebuie să se teamă de crearea unei alte UE mai largi și mai puternice ghidată de către Occident, deoarece această evoluție ar putea produce beneficii politice și economice. Din punct de vedere politic, noua UE ar putea fi văzută ca fiind alcătuită din acei membri cu înclinații împotriva Rusiei. Din punct de vedere economic, o mai mare apropriere a

dintre acestea”;

15 A se vedea concluziile Președinției Consiliului European de la Viena din 11-12 Decembrie 1998

16 La 12 Mai 1997, președintele cecen Aslan Mashadov a călătorit la Moscova, unde el și Elțîn au semnat un tratat oficial „pentru pace și pentru principiile relațiilor Ruse-Cecene.”; A se vedea: Tracey C. German, „Războiul Cecen din Rusia”.

17 „Declarația de la Washington. Semnată și emisă de către șefii de stat și de către guvernele participante la reuniunea Consiliului Nord-Atlantic din Washington, D.C, pe 23 și 24 aprilie 1999”

18 Sociologul rus Boris Kagarlitsky a scris: „În țara mea tendința generală este acum cea de a idealiza UE Americanii sunt răi, în timp ce europenii sunt buni.”

6

frontierelor cu spațiul european ar reduce costurile tranzacțiilor dintre Rusia și UE în cel mai important domeniu de parteneriat, și anume cel al economiei de piață. Punctul de sprijin economic al Rusiei pe piața UE ar fi consolidat și extins aderarea țărilor cu legături comerciale puternice tradiționale cu Rusia, iar unificarea regulilor și reglementărilor de noi membri ai UE ar beneficia de pe interesele afacerilor rusești din întreaga regiune 19 . Cea de a doua teză a coborât într-o linie directă a perioadei Războiului Rece: integrarea în UE a țărilor din Europa Centrală și de Est, a fost considerată un pericol pentru Rusia, care ar rămâne conform poziției geografice, dar de asemenea, și politicii-economice, la graniță cu frontierele Europei. Mai mult decât atât, din punct de vedere politic, UE ar fi condusă de membrii care au avut sentimente anti-rusești, iar din punct de vedere economic, pe piața de est, atât de importantă pentru Rusia, ar fi absorbită de către Uniunea Europeană. Cea de a doua teză s-a prevalat. Nu numai că s-au înfăptuit o multitudine de resentimente către Rusia, din partea foștilor săi aliați care au aderat spre „Occident”, dar Rusia a făcut de asemenea, cereri excesive către UE în lumina extinderii, doar pentru a putea mai târziu să se retragă în cazuri extrem de sensibile, cum ar fi tranzitul către Kaliningrad. Problema enclavei Kaliningradului a fost experimentată de către autoritățile guvernamentale ca o amenințare la adresa integrității teritoriale a țării și o insultă a rezidenților ruși din Kaliningrad. 20 S-a ajuns la un acord destul de repede și anume, protejarea intereselor rusești majore. Acesta este în esență o soluție tehnică: faptul că cetățenii ruși ar putea trece prin Lituania sau Polonia cu un document de trecere special adaptat la mijloacele de transport utilizate (feroviare sau rutiere) și în mod gratuit, în unele cazuri. Însă acest acord nu oferă satisfacție deplină Rusiei. Moscova consideră că soluția optimă pentru Kaliningrad ar fi să pună în aplicare libera circulație între UE și Rusia. Prin urmare, acest subiect este discutat la fiecare summit de către Russia și UE 21 . Rusia a denunțat, de asemenea, tratamentul minorităților vorbitoare de limbă rusă care nu pot obține cu ușurință cetățenie în statul în care trăiesc (sunt necesare teste de limbă, în special în Estonia) și care, în același timp, nu au suficiente motive pentru a-și menține identitatea culturală. Aceștia sunt considerați a fi non-cetățeni și asemănăți apatrizilor. Acesta fiind cazul, cele două noi state membre ale UE (Estonia și Letonia) și-au ușurat cerințele pentru cetățenie. Republicile Baltice refuză, cu toate acestea, să declare rusa ca fiind o limbă oficială în statele lor. Dorința Rusiei este să obțină în secret acest drept. Ulterior, Kremlinul a încercat să joace rolul „Europei ce a fost cândva” împotriva noilor membri. Kremlinul a favorizat în ansamblu diplomația interstatală în detrimentul relațiilor cu UE. La începutul lunii iulie 2005, președintele Vladimir Putin l-a invitat doar pe președintele francez și cancelarul german la mini-summitul dintre Rusia și Europa de la Kaliningrad, neglijând vizibil pe președintele polonez și pe cel lituanian. Câteva săptămâni mai târziu a plecat în Finlanda, în timp ce ministrul rus de externe a felicitat toleranța finlandezilor pentru autorizarea tuturor rezidenților permanenți ruși de a participa la alegeri, fără condiția cetățeniei, în evidenta referire a criticilor din partea Estoniei și Letoniei. Este interesant de observat că reprezentantul său personal din partea UE, Sergej Yastrzhembsky, nu a deținut în mod explicit funcția de ambasador în Uniunea Europeană. Moscova a fost, de asemenea, reticentă în a conveni extinderea APC cu UE pentru primi noi zece membri. Un acord a fost atins abia în ultimul moment. În cele din urmă, Moscova nu a reînnoit APC, care a expirat în decembrie 2007. Astfel, se poate afirma că începând cu intenția de a rupe trecutul, elita politică rusească a revenit în schimb la politica „bipolară” privind Vestul ca pe un concurent sau un inamic, dar nu ca

19

Urpo Kivikari, „Extinderea UE și a Rusiei într-o situație de câștig reciproc”

20

Laurent Vinatier ,„Relațiile Uniunii Europene și ale Rusiei: Moscova își stabilește condițiile sale”.

21

Pe acest subiect a se vedea, de exemplu, Simon Petermann și Geoffroy Matagne, „Extinderea UE și Rusia: Cazul Kaliningrad”.

7

pe un aliat. La începutul secolului XXI-lea, viziunea din partea societății rusești asupra Occidentului s-a deteriorat brusc. Statele Unite ale Americii plasează această situație drept constitutoare a obiectului unei ostilități, situație urmată și de către statele europene. Sondajele de opinie arată că există puține urme de bunăvoință față de Occident din partea Rusiei, iar teama și dezacordul au înlocuit sentimentele de prietenie 22 . Acum, se vorbește de intenția Vestului de a

distruge și a ruina Rusia, precum și de veșnica ostilitate europeană față de Rusia și cetățenii acesteia.

O astfel de paranoia se evidențiază prin mass-media și prin pretinsele conferințe științifice. În

zonele rurale, precum și în capitale, este la fel de bine împărtășită această părere care vine și din partea elitelor, dar și din partea celor mai puțin pregătiți, tineri și bătrâni. La rândul său, Occidentul vorbește despre tradiționala ostilitate rusească și de imperialismul rusesc, referindu-se la particularitățile inerente ale Rusiei și la imobilitatea trasformării mentale, culturale, sociale, economice și politice a poporului rus.

Un scenariu dificil

De la aderarea lor, multe dintre noile state membre ale UE au cerut Uniunii să adopte o abordare mult mai robustă față de Moscova, argumentând că Rusia se înțelege doar cu un singur partener puternic. Adoptate de către Parlamentul European la 4 Mai 2005, raportul Malmström este extrem de criticat de către Rusia și invită Comisia Europeană și Consiliul de Miniștri să convină asupra unei

abordări coerente. Moscova trebuie să înțeleagă că negociând cu UE nu înseamnă că negocierile au loc numai cu Berlinul și Parisul, ci și cu Tallinnul și Varșovia 23 . Relațiile politice sunt deosebit de tensionate. De la începutul mandatului său în 2001, președintele Putin a mers până în pânzele albe pentru

a (re)stabili controlul asupra tuturor instituțiilor statului și practicilor politice cu intenția de a consolida democrația Rusiei ce se află în curs de dezvoltare. Această situație politică face ca funcționarea liberă a instituțiilor să fie dificilă/greoaie, ceea ce a și dus la probleme de management pentru partenerii europeni ai Rusiei care încercau să reconcilieze valorile democratice cu o economie pragmatică. Începând cu criza gazelor din Ucraina, care a început în 2005, s-a ajuns la îndoieli considerabile în ceea ce privește livrările rusești, tensiunile ruso-europeane extinzându-se și

în sectorul energetic strategic 24 . În acest nou scenariu opțiunile par a fi doar două: separarea Rusiei de restul continentului sau

cooperarea celor două părți. Izolarea Rusiei ar fi o înfrângere atât pentru democrația din Rusia, cât

și pentru cea din Occident, iar separarea Rusiei de Europa ar putea constitui un nou „Zid al

Berlinului”. Ar fi mai bine să se pună în aplicare sau să se schimbe mecanismele de cooperare dintre Rusia și UE. Toate instrumentele de asistență europene, care au fost dezvoltate pe parcursul anilor 1990 și începutul anilor 2000 nu corespund cu adevărat relațiilor dintre UE și Rusia. Când Asistența tehnică pentru Comunitatea Statelor Independente de exemplu, nu a mai fost suficientă, a fost înlocuită cu

22Potrivit unui sondaj de opinie efectuat de Centrul de Cercetare rusesc al Opiniei Publice și publicat la Mai 2005, 55% dintre ruși considerau că bazele militare din țările fostelor republici sovietice nu ar trebui să fie închise, iar doar 6% le considerau ca fiind inutile. 50% dintre respondenți au fost în favoarea punerii presiunii asupra țărilor „apropiate”; 42% au dorit să poarte un dialog cu acestea. Printre cei care dețin o poziție fermă, majoritatea a preferat introducerea de sancțiuni economice (31% au favorizat o creștere a prețurilor la energie / consumabile), 9% preferau sancțiuni politice, iar 11% optau pentru o intervenție militară. Astfel de atitudini au fost puternic criticate de către Occident.

23

Fraser Cameron și Jarek M. Domański, „Politica externă a Rusiei cu referire specială la vecinii săi din Vest”.

24

Pe acest subiect a se vedea, de exemplu, Jonathan Stern, „Viitorul gazului rusesc și a Gazpromului”; Jonathan Stern, „Criza gazelor Ruso-Ucrainene din Ianuarie 2006”.

8

un program mult mai ambițios și anume , Instrumentul European de Vecinătate și Parteneriat (IEVP) 25 . Scopul său este de a oferi un cadru pentru executarea fiecărui spațiu de cooperare comun. Un nou impuls pentru cooperare a venit de la summit-ul dintre Rusia și UE ce a avut loc în orașul siberian Khanty-Mansiysk de pe 26-27 Iunie 2008. Cu această ocazie, noul președinte rus, Dmitri Medvedev, și partea conducătoare a UE a anunțat începerea discuțiilor privind un nou acord de parteneriat strategic ale cărui negocieri Putin le-a amânat mult timp. Discuțiile au început în mod oficial la Bruxelles, pe 4 iulie, 2008. Discuțiile s-au concentrat în principal asupra comerțului, deoarece Rusia este al treilea cel mai mare partener comercial al UE, iar jumătate din totalul exporturilor din Rusia merg către UE. Noul acord este menit să înlocuiască APC precedent, care va continua să guverneze relațiile până ce noul text va intra în vigoare. În timpul summit-ului, unele obiecții au apărut. Medvedev a spus că Rusia a fost alarmată de ceea ce el a numit o tendință de a folosi solidaritatea europeană pentru a promova interesele membrilor individuali în cadrul litigiilor bilaterale cu Rusia. De asemenea, el a criticat dur planurile SUA de a facilita sisteme de apărare anti-rachetă în Europa și a reproșat UE că aceasta se bazează pe ceilalți membri pentru asigurarea securității europeane. Într-adevăr, Rusia a propus un nou tratat privind securitatea de pe continentul european, spunându-se că această idee a fost primită cu căldură. În ciuda acestor deschideri din partea amândurora, în următoarele săptămâni relația dintre UE și Rusia părea că se înrăutățește din nou. Două evenimente importante s-au petrecut. În timp ce summit-ul G-8 a avut loc în stațiunea montană de nord a lacului Toyako (Hokkaido, Japonia) pe 7-9 iulie 2008, Praga a semnat un acord cu Washingtonul privind un sistem de rachete anti-balistice. Ministrul de externe rus, Serghei Lavrov, a declarat că Rusia ar fi obligată să răspundă militar dacă Statele Unite merge mai departe cu construirea sistemului în Republica Cehă. Oficialii Rusiei au adăugat că scutul antirachetă ar submina grav balanța securității europene, prin slăbirea capacității de rachete al Rusiei. În cazul în care acordul este ratificat, afirmă ministerul fără alte comentarii că, „vom fi nevoiți să reacționăm nu prin căi diplomatice, ci prin metode militare- tehnice” 26 . Al doilea eveniment dramatic a fost conflictul din Sudul Ossetiei, dintre Georgia, pe de o parte, și regiunile separatiste Osetia (de Sud și Abhazia) și Rusia, pe de altă parte 27 . Încăierările ocazionale în curs au escaladat într-un război, la 8 August 2008, cu un atac al artileriei georgiene pe Tskhinvali, capitala provinciei georgiene separatiste Osetia de Sud. Atacul a ucis un mare număr de civili, precum și pacificatori ruși, fapt care a determinat Rusia să invadeze Georgia pentru a-i împinge forțele din Osetia de Sud. Forțele rusești au intrat printr-o altă provincie separatistă, Abhazia, ocupând mai multe orașe din Georgia și amenințând ocuparea capitalei georgiene, Tbilisi. Încetarea conflictului a fost semnat de Georgia și Rusia pe 15 august, 2008. Rusia a dat răgaz de 10 zile pentru retragere din pozițiile de avans, în timp ce autoritățile georgiene și-au exprimat nemulțumirea legată de timp și retragere și de faptul că prezența Rusiei era continuă în orașele Gori și Poti. La 26 august 2008, Medvedev a recunoscut oficial independența Osetiei de Sud și Abhaziei. Georgia a denunțat această mișcare ca o anexare a teritoriului său. Recunoașterea unilaterală de către Rusia a fost condamnată de unii membri ai comunității internaționale și de către alți membri ai Organizației Națiunilor Unite, NATO, Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE), și Consiliul European. Organizația de Cooperare Shanghai a emis o declarație comună

25

Michele Comelli, „Provocările Politicii de Vecinătate Europene,”;. Roberto Aliboni, „Implicațiile geopolitice ale Politicii de Vecinătate Europene,”; Paul Duta, „Politica de Vecinătate Europeană și componentele sale principale,” Revista Română de Afaceri Internaționale, nr. 1-2 (2005)

26

David Charter, „Răspunsul militar amenințător al Rusiei cu privire la chestiunea rachetelor defensive ale SUA”.

27

„Rusia vs. Georgia: Repercusiunile/Consecințele”

9

exprimând sprijinul pentru „rolul activ” al Rusiei în „asistarea păcii și cooperării în regiune” fără a recunoaște politica Rusiei. La 13 Septembrie, trupele rusești au început retragerea din Georgia. Două zile mai târziu, Consiliul Uniunii Europene a decis să instituie o misiune autonomă de monitorizare civilă în Georgia. Misiunea s-a desfășurat la 1 Octombrie, în conformitate cu dispozițiile prevăzute de acordul de la 8 Septembrie. Misiunea Uniunii Europene de monitorizare (EUMM) în Georgia este o misiune autonomă condusă de UE în cadrul Politicii de Securitate și Apărare Europeană (PESA) . Obiectivele sale sunt de a contribui la stabilitatea întregului teritoriu al Georgiei și a regiunii înconjurătoare și, pe termen scurt, pentru a contribui la stabilizarea situației în conformitate cu acordul format din punctele și măsurile ulterioare de punere în aplicare. Principalele sarcini ale acesteia vor include monitorizarea și analiza atât a procesului de stabilizare, axate pe respectarea deplină a acordului format din cele șase puncte pentru a aduce relațiile la un grad de normalizare și a facilita întoarcerea persoanelor strămutate și a refugiaților. Sarcinile vor include de asemenea, contribuirea la reducerea tensiunilor prin asigurarea legăturilor, facilitarea contactelor între părți, precum și alte măsuri de consolidare. La 17 septembrie, ambasadorul german, Hansjörg Haber, a fost numit șef al EUMM Georgia. UE a oferit 6 milioane de € în scop umanitar în ajutorul persoanelor afectate de recentul conflict din Georgia. Conferința donatorilor internaționali pentru sprijinirea redresării economice a Georgiei a avut loc la Bruxelles la 22 cctombrie 2008. Conferința a fost prezidată de către Comisia Europeană și Banca Mondială, fiind găzduită de Președinția franceză și de către președinția Cehă a Consiliului Uniunii Europene. Scopul conferinței a fost, de a mobiliza masa critică și a o determina pe aceasta la o asistență externă sprijininind țara în reconstrucția infrastructurii avariate, pentru reintegrarea persoanelor strămutate din țară, precum și pentru a accelera redresarea economică a Georgiei. De-a lungul ultimilor cinci ani, Georgia a urmărit un program provocator de reforme instituționale și politici, care au condus la creșterea nivelului economic și a consolidării instituțiilor-cheie. Tbilisi va avea posibilitatea să confirme dorința de a i se asigura dezvoltarea rapidă și susținută a țării în următorii ani. Donatorii vor discuta și despre mecanismele de livrare și de principiile coordonării donatorului. În ciuda răspunsului instituțional de a răspunde războiului, ar trebui să se fi spus că, conflictul Georgian a divizat UE în loc să o unească. Unele state membre au condamnat Rusia și au oferit ajutoare non-militare guvernului georgian; alții au acuzat Tbilisi pentru provocarea războiului. Reacțiile lor sugereaza că capitalele UE au făcut diferite presupuneri despre obiectivele și intențiile Moscovei față de țările de la granițele Rusiei și despre interesele Europei în aceste țări. Aceste diferențe vor contracara încercările Europei în scopul realizării unei politici comune rusești. Dar statele europene nu ar trebui să împiedice Europa pentru regândirea politicii Uniunii față de vecinătatea sa estică. Ca răspuns la războiul din Georgia, UE ar trebui să își asume un rol mai activ în conflictele din est și ar trebui să accelereze integrarea țărilor dintre UE și Rusia în Uniunea Europeană 28 . În timpul războiului, guvernele UE au dezvoltat îndeajuns un consens care să urmeze o politică pe două direcții. Cu un succes parțial, au reușit să descurajeze Rusia prin mai multe declarații puternice în extinderea războiului și dincolo de Osetia de Sud. Mult mai mult succes l-a avut președintele francez, Nicolas Sarkozy, în calitatea sa de deținător al Președinției prin rotația UE, reușind să potolească conflictul printr-un acord. Sarkozy a continuat să discute cu ambele părți privitor la condițiile de pace. În momentul de față, există slabe șanse pentru o politică comună cu Rusia. În timp ce Germania, Franța și alte țări sunt de părere că ceea ce Moscova displace în mod absolut este prezența militara a SUA și nu influența vestică în general (subliniind că critica rusească se concentrează pe extinderea NATO și a sistemelor de rachete defensive ale SUA ) cehii, polonezii, și

28 Tomas Valasek, „Ce înseamnă Războiul din Georgia pentru politica externă a UE?”

10

alte state consideră că Rusia dorește controlul asupra politicilor și economiilor externe ale vecinilor. Rusia nu este un stat necinstit; aceasta dorește să fie un membru acceptat al comunității internaționale, și mai dorește ca UE și NATO să trateze Rusia ca pe un partener privilegiat. Dorința Rusiei de a fi recunoscută în calitate de membru al comunității internaționale permite UE să se joace cu sensibilitățile rusești cu privire la rolul și statutul acesteia în lume 29 . Dar această influența este cât se poate de subtilă și nu poate fi pornită și oprită pentru a servi nevoilor crizelor individuale. Acestă problemă provine de la ceea ce Europa este (o comunitate bogată și respectată), mai curând decât de la ceea ce face.

Câteva lucruri despre Ucraina

Poziția strategică și geografică a Ucrainei este vitală pentru mărirea perimetrului rusesc . Este cunoscut faptul că Rusia dorește să-și refacă dominanța a ceea ce au reprezentat odată fostele republici ale URSS. După cum știm, identitatea naţională ucraineană a fost incorporată de Moscova într-o origine comună care data din perioada Rusiei Kievene. Acest lucru servește acțiunilor rusești de a pune bazele unei noi viitoare uniuni culturale având ca scop servirea intereselor politice ale Rusiei. Presiunile economice pe care Kremlinul le-a făcut, şi-au atins obiectivul primordial și anume de a îndepărta Kiev-ul de o viitoare integrare în comunitatea europeană. Avertismentele cu separarea populaţiei de etnie majoritară rusă din Crimea şi Estul Ucrainei, fiind sprijinite de către Moscova sunt principalul motiv pentru care Ucraina nu-şi permite o îndepărtare politică față Rusia. Pentru a putea discuta de aservirea energetică a Ucrainei de gazul rusesc, este indicată şi o introspecție legată de importanța Ucrainei pentru statutul puterii regionale, Moscova. Cele mai multe examinări care au semnalat importanţa economică a Ucrainei pentru Rusia au avut la bază următoarele afirmații false. În primul rând, faptul că Ucraina este grânarul Rusiei, iar prin neaprovizionarea cu produse agricole din Ucraina Rusia ar suferi de foame. Un argument pe care îl pot aduce împotrivă este acela că statisticele exporturilor de grâne din Ucraina ne arată că marea parte din producția cerealelor se îndreaptă către Europa de Vest și doar 15% din exporturile de cereale din Ucraina merg către Rusia. Producția Rusiei de cereale acoperă întru totul necesarul său de consum, permițându-i astfel să facă și exporturi. În al doilea rând, faptul că Ucraina separă Rusia de Marea Neagră și Marea Azov închizându-i Moscovei accesul pe piețele externe. Din punct de vedere istoric, într-adevăr apare că mai mult de jumătate din exporturile Imperiului Țarist și a URSS au utilizat porturile de la Marea Neagră, dar diferența vine de partea Ucrainiei în sensul în care majoritatea exporturilor făcute din porturile de la Marea Neagră, erau făcute de flota comercială ce aparținea bineînțeles comercianților ucrainieni. Statisticile oficiale ne înfățișează faptul că transporturile de mărfuri pe cale ferată din Rusia au fost efectuate în sud în Rostov pe Don. Exporturile rusești, în cea mai mare parte, sunt efectuate din porturile ce au ieșire la Marea Baltică. De altfel, în anul 2006, portul Primorsk de pe Marea Baltică a ocupat primul loc la exportul petrolului brut. În Marea Neagră, Ucraina nu a restricționat întrebuințarea în comun cu Rusia, a porturilor ce au ieșire la Marea Neagră. În al treilea rând, faptul că Ucraina este indispensabilă Rusiei în ceea ce privește aprovizionarea cu cărbune și minereu de fier. Afirmația este total neîntemeiată ținând cont că singura sursă de energie proprie a Ucrainei este cărbunele din bazinul Donețk. Astfel, vedem clar că nu se mai pune problema exportului din producția proprie de cărbune. De unde știm că Rusia deține cantități enorme de cărbune? E de ajuns să aruncăm o privire pe mapamond și vom observa faptul că Rusia deține cantități enorme de cărbune în regiunea Urali și Siberia. În privința minereului de fier, în cazul acesta, Ucraina exportă într-adevăr cantități semnificative Rusiei, dar nu într-o măsură

29 Valasek, „Ce înseamnă Războiul din Georgia ?”

11

în care să ne determine să afirmăm ca există o dependență a Rusiei față de minereul de fier din Ucraina. Plus de asta, Rusia deține foarte multe regiuni în care minereul de fier nu este exploatat. Așadar, argumentele pe care le-am pus în lumină confirmă faptul că Ucraina pentru Rusia nu reprezintă mai mult decât un potențial interes geostrategic. În privința gazului rusesc, Ucraina este dependentă de Rusia și în aceelași timp este și restantă la plata cantității de gaz livrate de către Rusia, obligând-o astfel să întrețină relații bune. Nu de puține ori Moscova a oprit exportul de gaz către Ucraina doar pentru a-i reorienta atitudinea. Ucraina nu are suficiente resurse economice pentru a rămâne independentă politic. Dacă stăm să ne gândim bine, și pe baza recensământului vedem că micile regiuni de dezvoltare din sudul Ucrainei sunt într-o mare parte formate din populații de etnie rusă. De asemenea și faptul că, dacă ai o populație de etnie rusă, este evident că limba predominantă este cea rusă. Pe lângă asta flota rusească din Marea Neagră are permisiunea de staționare la Sevastopol ce a fost reînoită de către Ucraina până în 2042. Presiunile politice ale Kremlinului se pare că au făcut-o să accepte păstrarea bazei rusești pe teritoriul său. Extinderea NATO a ajuns la granițele Ucrainei , iar Rusia va face tot ce-i stă în putință pentru a menține Ucraina ca stat tampon între Rusia și NATO, replasând-o în sfera dominației Moscovei. Singurul lucru, care ar activa mișcările secesioniste din Estul Ucrainei și Crimea, este ruperea relațiilor economice cu Rusia. Revoltele pot destabiliza cu ușurință Ucraina, ceea ce s-a și văzut în data de 21 Noiembrie 2013 continuându-se până în 2014. Astfel că, orientarea Ucrainei către spațiul european, politic și economic este un fapt foarte puțin probabil atâta timp cât SUA nu dorește integrarea Ucrainei în UE. Acțiunile singulare ale UE nu vor da roade, având în vedere că SUA păstrează un caracter rezervat. Aceasta se datorează faptului că Rusia și-ar putea spori la rândul ei amestecul în afacerile interne ale statelor din America Latină. Propria variantă rusească „de doctrină Monroe” a fost formulată încă din 1992. Aceasta prevedea reintegrarea foștilor „sateliți” într-o comunitate politico-economică guvernată de către Moscova. Tendința rusească de a stabili un sector de securitate în jurul granițelor Rusiei vine pe aceeași idee a lui Putin de a fonda o Uniune Euroasiatică. Este evidentă presiunea enormă pe care Kremlinul o exercită asupra Ucrainei în scopul de a se integra cu aceasta într-un spațiu economic comun. Gradual, Ucraina este deposedată de principalele sale activități industriale prin intermediul fuziunii sau preluării de către firmele rusești. Renunțarea la Acordul de Asociere cu UE pentru întărirea cooperării economice cu Rusia este o consecință a faptului că UE este incapabilă să asigure securitatea internă a teritoriului ucrainean în fața constrângerii economice rusești.

În concluzie, panoul actual al conflictelor dintre Estul și Vestul Europei are drept principali exponenți vechii luptători pentru deținerea puterii asupra lumii: Rusia, care în ciuda evidentei sale poziții dominante și dominatoare continuă să aibă o poziție fermă în ceea ce privește deciziile referitoare la acțiunile de apărare și securitate ale Vestului Europei și Occidentului și statele vest- europene (Marea Britanie, Franța, Germania) împreună cu influența clară a Statelor Unite ale Americii și a blocului NATO. Aceste două viziuni asupra creării unei Europe pașnic evolutive nu coincid, iar dacă o fac, acest lucru reprezintă în mod evident un compromis. Iar istoria a demonstrat că în macropolitică nu există loc de compromisuri. Așa încât, viitorul Ucrainei şi cel al relaţiilor Rusiei cu Occidentul vor constitui probleme de politică externă a căror rezolvare nu se întrevede printr-o cale pașnică. Și dacă expansionismul Rusiei va continua în zonă, statele europene şi SUA vor trebui să impună noi sancţiuni, iar calea coercitivă s-ar putea să nu fie cea care să aducă soluţia. Căci este bineștiut faptul că o Rusie sancţionată şi izolată pe plan internaţional are potenţialul de a se transforma într-o putere instabilă și agresivă, iar marea sarcină istorică a celorlalte state va fi convingerea autorităţilor de la Kremlin să se întoarcă în direcţia apartenenţei la comunitatea internaţională şi la căutarea soluțiilor ce întrevăd dialog şi cooperare.

12

Bibliografie

1. Adomeit, Hannes, „Contradicțiile capitaliste și politica sovietică” Problemele

Comunismului 2.Aliboni,Roberto, „Implicațiile geopolitice ale Politicii de Vecinătate Europene

3. Boettke, Peter J. De ce Perestroika a eșuat: Politica și Economia transformării

socialiste

4. Brown, Michael Barratt, „Provocarea: Economia Perestroika

5. Cameron, Fraser și Domański,Jarek M., „Politica externă a Rusiei cu referire specială

la vecinii săi din Vest

6. Charter, David Răspunsul militar amenințător al Rusiei cu privire la chestiunea

rachetelor defensive ale SUA”.

7. Comelli, Michele, „Provocările Politicii de Vecinătate Europene

8. Duta, Paul Politica de Vecinătate Europeană și componentele sale principale,”

Revista Română de Afaceri Internaționale, nr. 1-2 (2005)

9. Emerson, Michael, „Elefantul și Ursul: Uniunea Europeană, Rusia și apropierea

dintre acestea

10. Forte,David F.P., „Răspunsul politicii externe sovietice asupra Pieței Comune,

1957-1963

11. German, Tracey C. „Războiul Cecen din Rusia

12. Gorbaciov, Mihail, „Perestroika: Noua Gândire pentru țara noastră și pentru lume”.

13. Kivikari,Urpo Extinderea UE și a Rusiei într-o situație de câștig reciproc

14. Lucrările lui Lenin

15. Petermann,Simon Kaliningrad

16. Rey,Marie-Pierre, De la Fulton la Malta: Cum a început Războiului Rece și cum s-

a sfârșit” 17. „Rusia vs. Georgia: Repercusiunile/Consecințele” 18.„Sloganul Statelelor Unite ale Europeirevista Social-Democrat nr. 44 (23 august

1915)

19. Stern,Jonathan Viitorul gazului rusesc și a Gazpromului”; „Criza gazelor Ruso-

Ucrainene din Ianuarie 2006

20. Tanguy de Wilde și Laetitia Spetschinsky, „Relațiile dintre Uniunea Europeană și

Federația Rusă

21. Valasek, Tomas Ce înseamnă Războiul din Georgia pentru politica externă a UE?”

22. Vinatier, Laurent Relațiile Uniunii Europene și ale Rusiei: Moscova își stabilește

condițiile sale

23. Zubok,Vladislav Uniunea Sovietică și Integrarea Europeană de la Stalin la

Gorbaciov

Cazul

și

Matagne,Geoffroy

Extinderea

UE

și

Rusia:

,

13