Sunteți pe pagina 1din 186

Universitatea Tehnică a Moldovei

 

Facultatea Cadastru, Geodezie şi Construcţii Catedra Geodezie, Cadastru şi Geotehnică

ZĂCĂMINTE ŞI MATERIALE DE CONSTRUCŢIE

Ciclu de prelegeri

Chişinău

U.T.M.

2008

CZU553+69( 075.8) Z 12

Prezentul ciclu de prelegeri „Zăcăminte şi materiale de construcţie”, este destinat studenţilor de la specialitatea Exploatări miniere (IMZM) pentru cunoaşterea şi însuşirea proprietăţilor fizico-chimice, mecanice şi tehnologice ale materialelor de construcţie pentru ca mai apoi să contribuie la analiza, conturarea, evaluarea şi soluţionarea problemelor de deschidere, pregătire şi extragere a materialelor de construcţie cu care se confruntă actualmente industria construcţiilor din Republicca Moldova şi să fie capabili să se încadreze cu profesionalism la locurile de muncă.

Elaborare: conf. univ., dr. Constantin Tarnovschi Ing. Nina Corlăteanu Redactor responsabil: conf. univ., dr. Constantin Tarnovschi Recenzent : lect. superior, ing. Valeriu Cucoş

DESCRIEREA CIP A CAMEREI NAŢIONALE A CĂRŢII

Zăcăminte şi materiale de construcţie: Ciclu de prelegeri/ Univ. Tehn. a Moldovei. Fac. Cadastru, Geodezie şi Construcţii. Catedra Geodezie, Cadastru şi Geotehnică ; elab. : Constantin Tarnovschi, Nina Corlăteanu ; red. resp. : Constantin Tarnovschi.- Ch. :

UTM, 2008. – 184p. ISBN 978-9975-45-077-5

75ex.

Bun de tipar 11.04.08.

Hârtie ofset. Coli de tipar 11,5

Formatul hârtiei 60x84 1/16.

Tirajul 75 ex. Comanda nr.37

Tipar RISO

ISBN 978-9975-45-077-5

tipar 11,5 Formatul hârtiei 60x84 1/16. Tirajul 75 ex. Comanda nr.37 Tipar RISO ISBN 978-9975-45-077-5 ©

©U.T.M., 2008

Cuprins

Prefaţă 7 Tema 1. Cunoştinţe generale despre materiale de construcţie şi clasificarea

1.1.Scurt istoric al dezvoltării materialelor de construcţie 8 1.2.Obiectivul şi importanţa cursului materiale de construcţie 9

1.3. Felurile materialelor naturale şi artificiale 10

1.4.Cunoştinţe despre structura materialelor 12 1.5.Clasificarea materialelor de construcţie 13

Tema2.Proprietăţile principale ale materialelor de construcţie 15

2.1. Proprietăţile fizice

2.2. Proprietăţile chimice 24

2.3. Proprietăţile mecanice 26

Tema 3. Materiale de piatră naturală 33 3. 1. Generalităţi 33

3.2. Mineralele principale din care se formează rocile 35

3.3. Clasificarea şi utilizarea rocilor ca material de construcţie 39

3.4. Materiale şi produse din piatră naturală 50

3.5. Exploatarea şi prelucrarea materialelor de

8

15

piatră naturală

51

3.6. Măsuri de protecţie contra degrădării 52

3.7. Transportarea şi păstrarea 53

Tema 4. Materiale ceramice 55 4.1 Generalităţi 55

4.2. Materii prime 56

4.3. Proprietăţile ceramice ale argilelor 58

4.4. Fazele tehnologice ale produselor ceramice 62

4.5. Tratamente de suprafaţă 63

Tema 5. Materiale de construcţie din sticlă 65

5.1. Generalităţi 65

5.2. Fazele generale ale fabricării sticlei. (Produsele

3

din mase topite)

66

5.3. Materiale de construcţie din sticlă

67

5.4. Materiale termoizolante din sticlă

69

5.5 Sitale

70

Tema 6. Lianţi anorganici

71

6.1. Noţiuni generale despre lianţi

71

6.2. Lianţi de ipsos şi anhidrită

73

6.3. Lianti de magnezie şi dolomit

76

6.4. Sticla solubilă şi cimentul acido-rezitent

77

6.5. Varul aerian

79

6.6. Varul hidraulic

80

6.7. Cimentul Portland şi varietăţile lui

82

6.8. Cimenturi cu adaosuri hidraulice

86

6.9. Lianţi de var-puzolană şi de var-zgură

88

6.10. Ciment aluminos

89

6.11. Cimenturi expansive

90

6.12.Transportarea şi păstrarea materialelor liante

90

6.13.

Coroziunea cimentului Portland

91

Tema 7. Mortare de construcţie şi betoane pe bază de substanţe anorganice

95

7.1. Clasificarea mortarelor şi betoanelor

95

7.2. Materiale pentru prepararea mortarelor şi betoanelor grele, uşoare, celulare

98

7.3.Proprietăţile amestecului de mortar şi beton

99

7.4. Proprietăţile mortarelor şi betoanelor

101

7.5. Alegerea dozajului pentru betoane şi mortare

105

7.6. Prepararea şi transportarea mortarelor şi betoanelor

107

7.7. Turnarea amestecului de beton şi întreţinerea acestuia

108

7.8.Betoane grele cu destinaţie specială. Betoane pentru

construcţii hidrotehnice şi subterane

109

Tema 8. Produse de beton armat

112

8.1. Scurte informaţii despre betonul armat

112

8.2. Clasificarea produselor prefabricate de beton şi

cerinţele generale faţă de ele

114

8.3. Nomenclatura produselor de beton armat

115

4

8.4. Metode industriale de producere a elementelor de beton Armat

8.5. Construcţii de ciment armat 117

8.6. Transportarea şi păstrarea produselor de

beton armat.(P.D.B.A.)……………………………… …117 Tema 9. Materiale şi produse pietroase artificiale pe

bază de substanţe…………………………………… …119 9.1.Materiale şi produse pietroase artificiale 119 9.2.Produse pe bază de var 120 9.3.Cărămidă de var- zgură şi var- cenuşă 123 9.4.Betoane şi prefabricate silico-calcare 123

9.5. Produse silico-calcare celulare 124

9.6. Produse pe bază de ipsos 125

9.7.Produse pe bază de azbociment 126

Tema 10. Lemnul şi produsele din lemn 129 10.1 Cunoştinţe generale ………………………………… … 129

10.2. Speciile lemnoase locale folosite în construcţe …… …….130

10.3. Structura lemnului………………………………… … 131

10.4. Proprietăţile fizice ale lemnului…………………… …….134

10.5. Produse din lemn folosite în construciţe…………… … 136

Tema 11. Materiale pentru colorări…………………… ……139

11.1. Generalităţi 139

11.2. Clasificarea lucrărilor de colorare 139

11.3. Elementele compoziţiei de vopsit 140

11.4. Lianţi 140

11.5. Pigmenţi 142

11.6. Solvenţi 142

11.7. Chituri 142

11.8. Vopsele 143

Tema 12. Materiale termoizolante 144

12.1. Generalităţi 144

12.2. Clasificarea materialelor termoizolante 145

116

12.3. Structura şi însuşirile materialelor termoizolante 148

12.4. Folosirea materialelor termoizolante 148

12.5. Produse termoizolante minerale 149

5

Tema 13. Materiale bituminoase 152

152

13.2. Bitumuri de petrol şi naturale 154

13.3. Gudroane şi smoală 155

13.4. Mortare şi betoane de asfalt şi de gudron 156

13.5. Noţiuni generale despre materiale bituminoase şi

157

13.6. Materiale de bitum hidroizolante 160

13.1 Cunoştinţe de bază

gudronoase pentru învelitori şi hidroizolaţii

Tema 14. Materiale de construcţie din polimeri şi mase plastice 162 14.1 Întroducere 162

165

14.3. Comportarea polimerilor la tempera………………… ….166

14.4.Clasele polimerilor 167

14.5. Mase plastice 168

14.2. Structura polimerilor

14.6. Proprietăţile principale ale maselor plastice în

construcţie………………………………………………… 169

Tema15. Metalele

15.1Cunoştinţe generale 172 15.2.Elaborarea fontei…………………………………… … 176 15.3.Elaborarea oţelului…………… …………………… … 178

15.4. Proprietăţile metalelor………………………………… 181

15.5. Încercările mecanice ale metalelor…………………….… 182

172

6

Prefaţă

Prezentul ciclu de prelegeri “Zăcăminte şi materiale de construcţie” urmăreşte scopul de a-i ajuta pe studenţii de la specialitatea Exploatări miniere (IMZM) şi topografie minieră să cunoască principiile şi noţiunile conceptuale ale mineritului şi dobîndirii marerialelor de construcţie, să-şi formeze o gîndire inginerească complet coerentă şi critică în ceea ce priveşte certitudinea unei exploatări miniere econome şi fără pericol. În conformitate cu programa de învăţămînt, lucrarea cuprinde 15 teme care reflectă fundamentele teoretice şi practice ale activităţii inginereşti privind proprietăţile fizico-chimice, mecanice şi tehnologice ale materialelor de construcţie, dobîndirea, prepararea şi folosirea acestora. Fiecare temă a cursului debutează cu enunţarea planului şi a unui set de obiective de studiu, care scot în evidenţă concepţiile fundamentale asfel încît să ajute studentul la însuşirea materialului respectiv şi la pregătirea pentru susţinerea examenului. Prudenţa şi străduinţa la însuşirea acestui curs le va permite studenţilor cunoaşterea metodelor eficiente de utilizare a materialelor la construirea şi susţinerea lucrărilor miniere din subteran şi de la suprafaţă, la exploatarea rocilor minerale utile şi prepararea din acestea a materialelor de construcţie.

7

TEMA 1

CUNOŞTINŢE GENERALE DESPRE MATERIALELE DE CONSTRUCŢIE ŞI CLASIFICAREA LOR

1.1.

Scurt istoric al dezvoltării materialelor de construcţie

1.2.

Obiectivul

şi

inportanţa

cursului

Materiale

de

construcţie

1.3. Felurile materialelor naturale şi artificiale

1.4. Cunoştinţe despre structura materialelor

1.5. Clasificarea materialelor de construcţie

Scopul: a promova studenţilor cunoştinţe generale din istoria dezvoltării materialelor de construcţie.

1.1. Scurt istoric al dezvoltării materialelor de construcţie

Printre primele materiale de construcţie utilizate de om au fost: lemnul, piatra naturală şi argila. În regiunile unde nu există piatră se foloseau cărămizile din argilă uscată. Cu timpul omul a descoperit fenomenul de ardere a argilelor şi de producere a cărămizilor şi a blocurilor ceramice. Pentru legarea agregatelor şi a materialelor se utilizau lianţi, ca: argila, ipsosul, varul, asfaltul (bitumul). Au fost descoperiţi lianţi hidraulici (var cu cenuşă vulcanică, varul hidraulic etc). Din documentele existente reiese că romanii cunoşteau secretul fabricării varului hidraulic pe care-l foloseau la pregătirea betoanelor pentru grandioasele lor lucrări de poduri, apeducte, bolţi cu deschideri mari etc. În evul mediu, ca rezultat al fărвmiţării feudale, construcţiile mari din piatră naturală se reduc; în schimb iau o mare amploare construcţiile din cărămidă arsă. Apariţia şi dezvoltarea capitalismului a determinat evoluţia industriei materialelor de construcţii deoarece acum apare necesitatea de a realiza construcţii civile, industriale şi militare de

8

mare importanţă. În acest scop apar noi materiale, tehnici şi tehnologii de construcţii, ca: oţelul, betonul armat monolit şi prefabricatele, industrializarea, etc. Pentru obţinerea betonului şi mortarelor era nevoie de lianţi hidraulici (cimenturi), care au fost realizaţi în aceeaşi perioadă în Rusia şi Anglia. Din combinarea betonului cu oţelul s-a ajuns la fabricarea betonului armat, care a permis executarea diverselor tipuri de construcţii civile, industriale şi militare.

1.2.

Obiectivul

şi importanţa cursului de zăcăminte

materiale de construcţie

şi

Prin materiale de construcţie se înţelege totalitatea produselor naturale sau artificiale folosite la executarea unei construcţii, de la fundaţii pвnă la finisare.

Studierea materiei prime, a proceselor de fabricaţie, a caracteristicilor fizico-mecanice şi chimice, precum şi a domeniilor de folosire fac ca proiectarea şi executarea lucrărilor de construcţie să se facă raţional şi să corespundă nivelului contemporan al tehnicii şi tehnologiilor econome. Cursul Zăcăminte şi materiale de construcţie se bazează pe:

1. Studierea materiei prime şi auxiliare care se folosesc la

fabricărea materialelor de construcţie. Cunoaşterea lor este necesară

pentru înlocuirea unor materii prime deficitare cu altele după necesitate.

2. Studiul proprietăţilor fizico-mecanice şi chimice în corelaţie

cu compoziţia chimică şi structura fizică. Studiul şi cunoaşterea caracteristicilor fizico-mecanice şi chimice are o mare impotanţă la stabilirea domeniilor de utilizare ale materialelor de construcţie. 3. Studierea proceselor tehnologice de fabricaţie cu implicaţiile lor asupra proprietăţilor tehnice ale materialelor şi elementelor de construcţie. Se insistă în special asupra proceselor

9

tehnologice ale materialelor principale: ciment, beton, metale etc. Cunoaşterea tehnologiei de fabricaţie în general şi a fazelor intermediare este necesară pentru prevenirea eventualelor defecte legate de măsuri corespunzătoare. 4. Studiul comportării materialelor de construcţii la acţiunile distructive fizico-mecanice, chimice şi biologice ale mediului exterior şi elucidarea proceselor intime care guvernează aceste fenomene. În concordanţă cu acţiunile distructive se prescriu remediile de protecţie, combaterea şi evitarea lor. 5. Studiul domeniilor de folosire ale materialelor de construcţie se stabilesc pe baza caracteristicilor fizico-mecanice şi chimice.

1.3. Felurile materialelor naturale şi artificiale

Materialele naturale se obţin nemijlocit din materie primă naturală prin prelucrare mecanizată fără modificarea compoziţiei şi structurii chimice iniţiale. Materialele artificiale care sunt obţinute prin prelucrare se deosebesc de materia primă. De exemplu, din lut (argilă), care în apă se înmoae uşor, după ardere se obţin materiale ceramice cu limită de rezistenţă înaltă la compresie şi la acţiunea apei (cărămidă, plăci ceramice pentru placare etc.). Materialele de construcţie naturale şi artificiale trebuie să reziste la diferite acţiuni de putere şi influenţă a fenomenelor din mediul ambiant. Din aceasta cauză materialele de construcţie trebuie să cumuleze un şir de calităţi şi mai ales rezistenţă la diferite puteri de forţă şi la factorii atmosferici: aerul cu o concentrare mare de gaze agresive, apa cu săruri agresive dizolvate în ea, schimbările de temperatură şi umiditatea, îngheţ - dezgheţul repetate de mai multe ori. Calitatea materialelor naturale şi artificiale în mare măsură depinde de procesul tehnologic la pregătirea lor. După criteriul tehnologic, calitatea materialelor depinde de felul materiei prime şi

10

de tehnologia aplicată. Din punct de vedere al tehnologiei de

producere materialele de construcţie se împart în următoarele grupe:

- materiale din piatră naturală - nisip, pietriş, piatră spartă,

piatră brută, blocuri din piatră şi pietre de formă regulată pentru zidirea pereţilor clădirilor, plăci pentru placare etc.;

- fabricate din ceramică, plăci pentru placare, olane etc.;

- lianţi anorganici (minerali) - var, ipsos, sticlă solubilă, ciment etc.;

- betoane şi mortare pentru construcţii, preparate dintr-un

amestec de nisip, pietriş (piatră spartă) şi lianţi anorganici;

- prefabricate de beton armat, obţinute din beton şi armatură

de oţel;

- materiale şi produse de piatră artificială pe bază de lianţi anorganici -produse de ipsos, de azbociment şi de silicaţi;

- materiale şi produse din topituri minerale - sital de zgură, sticlă spongiosă, articole de vată minerală;

- elemente din lemn - bîrne, scînduri, parchet;

- materiale bituminoase şi gudronate destinate hidroizolării

construcţiilor - carton gudronat, ruberoid etc.;

- materiale şi produse polimere (sintetice) - linoleum, plăci pentru placare;

- metale (oţel, fontă, aluminiu, topituri).

Reieşind din condiţiile de lucru ale materialelor şi prefabricatelor în clădiri, ele se împart în materiale care se intrebuinţează pentru construcţii portante şi pentru apărarea construcţiilor de influenţă negativă în condiţiile mediului încojurator - materiale pentru pereţi; materiale pentru acoperişuri, materiale termoizolante (care reţin bine căldura), materiale de finisaj - pentru finisarea interioară şi tapetat - vopsele şi lacuri, tapete. O mare însemnătate are împărţirea materialelor în locale şi importate. În majoritatea cazurilor este mai avantajos să se întrebuinţeze materiale dobîndite sau produse pe loc. Cerinţele tehnice, tehnologia şi calitatea grupelor de produse şi materiale de

construit sus arătate se conţin în normele şi regulele de construcţie

11

(SNIP şi SN). Standarde de stat (STAS) şi condiţiele tehnice, (TU). Normelele şi regulele de construcţie reprezintă codul principalelor documente de normare, aplicate în construcţii Normele şi regulele de construcţie se extind asupra tuturor categoriilor de construcţii şi sunt obligatorii pretutindeni. Normele de construcţii stabilesc pentru unele categorii de lucrări regulele de întrebuinţare a materialelor de construcţii.

1.4. Cunoştinţe despre structura materialelor

Substanţele din care sunt formate materialele de construcţie, sunt un anumit fel de materie, formată din molecule şi atomi, se caracterizează prin masă proprie. Molecula este cea mai mică particulă, care posedă particularităţile substanţei date. Molecula este compusă din atomi. Atomii în moleculă ocupă unul faţă de altul o poziţie bine determinată, statornică pentru substanţa dată.

După aşezarea moleculelor sau atomilor în molecule substanţele se împart în cristaline şi amorfe. În substanţele cristaline atomii şi moleculele sunt aşezate într-o anumită ordine, proprie cristalului dat, pe cînd la cele amorfe atomii sau moleculele au aşezare haotică. Materialele de construcţie se caracterizează prin proprietăţile chimice, minerale şi de fază. Compoziţia chimică ne permite să judecăm despre următoarele însuşiri ale materialelor:

ardere, rezistenţă la acţiunile biologice. Aşa materiale ca varul, cimentul, materialele din piatră e mai convenabil să fie apreciate prin conţinutul lor de oxizi, acizi, baze şi săruri. Compoziţia minerală arată ce minerale şi în ce cantitate se conţin în materialele liante ori în materialele de piatră. Componenţa de fază a materialului şi trecerea apei dintr-o fază în alta are o mare însemnătate la starea (lucrul) materialului în timpul exploatării acestuia. În corpurile solide se deosebesc părţile tari, care formează pereţii porilor, ori aşa-zis “scheletul” materialului şi porii, umpluţi cu aer sau apă. Structura materialelor se studiază la trei nivele:

1 primul - structura macrografică (macroporoasă), care se

12

vede cu ochiul ne înarmat, cu diametrul porilor de la zecimi de milimetru pînă la 1 - 2 mm;

2 al doilea - macrostructura materialului - materialul la care

dimensiunele porilor sunt de sutimi sau miimi de milimetri, care se văd la microscopul optic;

3 al treilea - structura internă a substanţei ce constituie

materialul la nivelul iono-molecular se studiază cu metodele de analiză structurală cu raze riontgăn (rentghen), microscopiei electronice, etc. Microstructura materialelor de construcţie tari poate fi conglomerată, celulară, cu pori mărunţi, fibros grăunţos-înfoietă (pulveriform). Conglomeratele artificiale formează o grupă imensă, care uneşte diferite feluri de betoane, unele materiale ceramice etc. Structura celulară se caracterizează prin conţinutul macroporilor, proprie betoanelor spumoase, gazoase şi maselor plastice celulare. În afară de pori, materialele de consrucţie conţin şi goluri. De exemplu, spaţiul dintre materialele friabile - nisipul, pietrişul, piatra spartă, piatra brută în grămadă intre părticelele materialului formează goluri.

1.5. Clasificarea materialelor de construcţie

Clasificarea materialelor de construcţie se face după mai multe criterii şi anume:

după origine - minerală (anorganică) şi organică; după proveninţă - naturală şi artificială.

Materialele anorganice se pot clasifica după diverse criterii:

după natura lor materialele anorganice se împart în materiale metalice şi materiale nemetalice; în raport cu compoziţia şi omogenitatea sistemului, materialele pot fi alcătuite dintr-o singură substanţă, de regulă, de puritate tehnică, sau amestecuri de substanţe-omogene sau eterogene; după starea fizică - în stare solidă şi în stare dispersă.

13

Cele solide se clasifică în materiale unitare, compozite şi asociate. Structura solidelor poate fi cristalină sau necristalină (vîscoasă sau amorfă).

Materiale metalice şi nemetalice. Substanţe şi sisteme de substanţe. Substanţele pure - se caracterizează prin compoziţie constantă şi omogenitate. Substanţele de puritate tehnică pe lîngă substanţa de bază conţin şi alte substanţe în proporţii mici:

de exemplu, varul aerian CaO de puritate tehnică mai conţine în cantităţi mici MgO şi altele, conţinutul cărora se limitează prin prescripţii tehnice. Majoritatea materialelor anorganice sunt amestecuri sau sisteme de substanţe - omogene sau eterogene. Substanţele omogene sunt alcătuite din componenţi miscibili care se dizolvă (dispersează) unul (sau unii) în celălalt la nivel de atomi, ioni sau molecule; pot fi în stare solidă sau lichidă. De exemplu, cuprul şi nichelul pot fi miscibili în orice proporţie. Cînd sunt topite, sunt lichide, iar la răcire - se solidifică. Substanţele dispersate la nivel de atomi, ioni sau molecule nu pot fi perceptibile şi nici separabile cu mijloace obişnuite. Sistemele eterogene sunt alcătuite din două sau mai multe faze f 2, fiecare din ele fiind constituită din unul sau mai mulţi componenţi, cu aceleaşi proprietăţi fizice şi chimice: de exemplu

CaCO = CaO + CO

3

2

.

Fazele sunt despărţite între ele prin interfeţe microscopice sau suprafeţe de separaţie.

La trecerea de la o fază la alta, prin suprafaţa de separaţie dintre ele, are loc un salt al proprietăţilor fizice.

14

TEMA 2

PROPRIETĂŢILE PRINCIPALE ALE ZĂCĂMINTELOR ŞI MATERIALELOR DE CONSTRUCŢIE

2.1. Proprietăţile fizice

2.1.1

Proprietăţile de stare

2.1.2.

Parametrii higroscopici

2.1.3.

Rezistenţa la îngheţ -dezgheţ

2.1.4.

Proprietăţile termice

2.2. Proprietăţile chimice

2.3. Proprietăţile mecanice

2.3.1. Proprietăţile deformative

Zăcămintele şi materialele de construcţie se caracterizează printr-o serie de proprietăţi comune - fizice, chimice, mecanice, tehnologice.

2.1. Proprietăţile fizice

2.1.1 Proprietăţile de stare

Proprietăţile fizice caracterizează starea fizică a materialului, precum şi capacitatea lui de a reacţiona la factorii externi, care nu-i schimbă compoziţia chimică. Aceste proprietăţi determină domeniul de întrebuinţare a materialelor în construcţii. De multe ori în literatura tehnică se întîlneşte noţiunea “Greutate”. Greutatea G a unui corp reprezintă forţa cu care acesta este atras, în vacuum, spre centrul pămîntului. Greutatea aceluiaşi corp variază cu longitudinea şi latitudinea locului unde se află. Unitatea de măsură pentru greutate este Newtonul - N = 100 g. În legătura cu întroducerea sistemului internaţional de unităţi (SI) în toate cazurile de cîntărire e obligator ca să fie întrebuinţată noţiunea de “masa” materialului. Masa m a unui material (corp) reprezintă cantitatea de materie corespunzătoare; ea este invariabilă şi se exprimă prin raportul dintre forţa cu care corpul este atras spre pămînt (greutatea G a

15

corpului) şi a acceleraţiei gravităţii din acel loc: m = G/g, kg. Masa corpului se determină prin cîntărire şi are ca unitate de măsură kilogramul (kg), masa unui decimetru cub de apă distilată la 4 C.

Densitatea aparentă (medie, mijlocie) se numeşte masa unei unităţi de volum de material în stare naturală, adică împreună cu porii şi golurile. Ea se exprimă în g/cm 3 , kg/dm 3 , kg/m 3 . După densitatea aparentă se poate de judecat despre rezistenţă, însuşiri termotehnice, izolarea acustică etc. Densitatea aparentă se notează cu litera с a şi se determină cu ajutorul formulei:

с a = m/v . g/cm 3 unde: m - este masa unei unităţi de volum de material în stare naturală; v - volumul probei, cm 3 , dm 3 , m 3 . Densitatea în grămadă sau în vracuri сg. Densitatea materialelor friabile (nisip, piatră spartă, pietriş) se calculează împreună cu golurile, de aceea se mai numeşte densitate volumerică, în vrac sau în grămadă. с g = m/V g , g/cm 3 ; kg/litru, kg/m3 Densitatea reală (absolută, specifică) se numeşte masa m a unei unităţi de volumul V, de material în stare maximum îndensată, adică fără pori şi goluri şi se exprimă în g/cm 3 , kg/dm 3 , kg/m 3 . Cunoscînd masa materialului uscat şi compact m în grame şi volumul lui în stare indensată V 1 în centimetri cubi, densitatea reală, notată cu litera с se calculează după formula următoare:

с = m/V 1 g /cm 3 , dm 3 , kg/m 3 . unde: m - este masa unei unităţi de materiale g; V 1 - volumul probei în stare densă (indensată), cm 3 . Coeficientul de compactare (densitate) K D a unui material se caracterizează prin gradul de completare a volumului cu substanţă solidă. El se caracterizează prin raportul volumului de material în stare presată V 1 către volumul de material în stare naturală V. K D = (V 1 /V) · 100 sau raportul densităţii aparente (medii mijlocii) către densitatea reală (absolută).

16

K

D = (с a /с ) · 100

Din formula densităţii reale şi a celei aparente se vede că:

V = m/с a

şi

V 1 = m/с

Prin urmare coeficientul de compactare este egal cu raportul dintre volumul real şi aparent sau densitatea aparentă şi cea reală:

K D = V 1 /V;

sau

K D = ( с a /с )

· 100%

Aproape toate materialele de construcţie au K D mai mic de 100% datorită conţinutului mai mare sau mai mic de pori (goluri, fisuri). Porozitatea unui material este gradul de completare a volumului acestuia cu pori, goluri, fisuri etc. Mărimea porozităţii (p) a unui material completează mărimea densităţii reale a lui pînă la unitate sau pînă la 100%, adică:

P = 1 -

100%

K D ;

sau

P = 1 - (сa /

с)

sau

P = (( с-с a )/ с) .

Pentru materiale friabile, unde с g - densitatea în grămadă,

P = ((с -сg)/) с · 100%

După porozitatea materialelor se pot trage concluzii despre densitatea lor aparentă, reală şi domeniile de folosire. La materialele de construcţie porozitatea variază în limite foarte mari. Aşa materiale ca sticla, oţelul, bitumul au porozitate egală cu zero porii lipsesc, granitul şi marmura - 0,22-0,84, cărămida – 25 - 35%, betoanele celulare - pînă la 85%, sunt unele materiale termoizolante foarte uşoare - 95% şi mai uşoare. Densitatea şi porozitatea materialelor au o mare influenţă asupra unor proprietăţi importante

17

ca: masa, rezistenţa, conductibilitatea termică, absorbţia de apă, rezistenţă la îngheţ-dezgheţ repetate de mai multe ori etc. Materialele cu densitate reală mare se remarcă printr-o rezistenţă mecanică înaltă şi permealibitatea la apă redusă. Materialele cu porozitate mare au proprietăţi termoizolatoare înalte. Deci, pentru construirea clădirilor este bine să se întrebuinţeze materiale poroase care au în acelaşi timp o rezistenţă mecanică favorabilă. Cu acest scop se recomandă folosirea betoanelor uşoare. În prezent blocurile şi panourile din beton uşor se folosesc pe larg în construcţiile civile , industriale şi agricole. Se deosebeşte porozitate închisă şi deschisă. Porozitatea deschisă este compusă din volumul porilor în formă de reţea de capilare, canale şi fisuri care comunică între ele şi cu suprafaţa corpului. Porii şi golurile închise în corpul materialelor nu comunică între ele. Porozitatea deschisă P d (%) se poate determina prin îmbibarea materialelor cu apă folosind egalitatea:

P d = L(m i - m)/(m i - m a ) · 100%

unde: m i - masa modelului îmbibat cu apă, g; m - masa modelului uscat, g; m a - masa modelului îmbibat cu apă în apă la cîntărirea hidrostatică g. După valoarea porozităţii deschise se poate judeca despre rezistenţa materialelor la îngheţ-dezgeţ, permealibilitate etc. În timpul transportului, păstrării, exploatării în construcţii de multe ori materialele de construcţie sunt atacate de aburi şi apă, care acţionează negativ asupra rezistenţei şi durităţii lor.

2.1.2. Parametrii higroscopici

Higroscopicitate- proprietatea materialelor de a absorbi umezeala din aer pe contul condensării capilare, adică a formării fazei lichide în capilare, pori, microfisurile absorbantului solid etc. Gradul de higroscopicitate depinde de mărimea porozităţii deschise,

18

forma şi valoarea lor. Materiale higroscopice se consideră lemnul, materialele liante minerale, spumo- şi gazobetonul etc. Absorbire capilară - proprietatea materialului cu pori să absorbe în el apa, cînd întră în contact cu ea şi s-o ridice în sus prin capilare. Ridicarea capilară a apei are loc sub influenţa tensiunii suprafaţei vasului capilar, care se naşte la hotarul dintre fazele solidă şi lichidă. Înălţimea ridicării apei în capilare se poate afla din formula:

h = 2у

cos θ /(9,81 . с . g ).

unde:

у - tensiunea atragerii; θ - unghiul marginal;

r- raza capilarului;

с -densitatea reală a apei;

q - acceleraţia căderii libere, m/s 2 .

Volumul apei îmbibat de material se află după formula:

unde: î

V =

ξ⋅ t
ξ⋅ t

- constanta absorbţiei;

t - timpul . Umiditatea W(%) - cantitatea de apă conţinută într-un corp solid sau într-o pulbere. În funcţie de criteriul de referinţă umiditatea poate fi relativă sau absolută. Umiditatea absolută W ab - se numeşte proprietatea unui material de a conţine apă şi se determină prin raportul masei apei din material către masa lui în stare uscată:

W ab =((m 1 -m)/m) · 100 Umiditatea relativă - Wr (%) se exprimă (în %) prin raportul dintre masa apei m a =(m 1 - m) şi masa materialului umed, m:



W r =(m a /m 1 ) · 100 în care m 1 - masa materialului în stare umedă, în kg; m - masa materialului în stare uscată, în kg.

19

Absorbţia de apă - se numeşte proprietatea unui material de a absorbi şi a reţine apa în porii şi capilarile care comunică cu exteriorul. Determinarea absobţiei de apă se face în felul următor: proba de material uscat se cîntăreşte, apoi se introduce în apă şi se ţine acolo pînă ce masa ei devine constantă. După aceea se calculează diferenţa dintre masa probei îmbibate cu apă şi masa ei în stare uscată. Absorbţia de apă se exprimă în procente în raport cu masa probei de material uscat (absorbţia de apă în masă W m ) sau în procente în raport cu volumul ei (absorbţia de apă în volum W v ) şi se calculează după formulele:

W v = ((m 1 - m)/v) · 100; W m = ((m 1 - m)/m) · 100. Absorbţia de apă indică gradul de mărime a masei materialului (pe contul apei îmbibate), iar absorbţia apei de volum - gradul de îmbibare cu apă a volumului materialului. Pentru a trece de la masa apei absorbită la cea în volum se poate folosi formula:

W vol = W m · с a . Absorbţia de apă în volum e totdeauna mai mică de 100%, iar cea în masă poate depăşi 100% (de exemplu, la plăcile de turbă şi la alte materiale foarte poroase). Absorbţia de apă la diferite materiale de construcţie variază în limite foarte largi: granitul 0,5%, betonul greu 3%, cărămida de argilă 8%. Absorbţia de apă permite de a judeca despre porozitatea materialului, care determină într-o mare măsură conductibilitatea lui termică şi rezistenţa la îngheţ-dezgeţ. Cedarea umidităţii - proprietatea unui material de a ceda apa este proprietatea contrară absorbţiei de apă. Cedarea umidităţii se caracterizează prin viteza de uscare a materialului, adică prin cantitatea de apă (în procente de masă sau volum) pe care o pierde materialul în timp de 24 ore, umiditatea relativă a aerului înconjurător fiind de 60% şi temperatura de +20 0 C + - 2° C. Rezistenţa la apă - creşterea umidităţii materialelor, masa volumerică şi conductibilitatea termică se măreşte, iar rezistenţa mecanică se micşorează (în urma scăderii atracţiei intermoleculare). Coeficientul de înmuiere - raportul dintre rezistenţa mecanică

20

a materialului saturat cu apă şi rezistenţa lui în stare uscată se

numeşte coeficient de înmuiere. Acest coeficient caracterizează rezistenţa materialului la apă, valoarea lui numerică variind de la zero (materiale din argilă crudă, de exemplu la „lampaci,” blocuri de pămînt), pînă la unitate (oţel, sticlă, bitum). Materialele cu coeficientul la înmuiere mai mare de 0,8 fac parte din categoria materialelor rezistente la apă. Materialele pietroase şi betoanele cu coeficientul de înmuiere mai mic de 0,8 nu pot fi întrebuinţate în construcţiile care în perioada exploatării se vor afla în apă sau în condiţii de umiditate. La multe materiale pe măsura uscării se restabilesc densitatea aparentă şi relativă, rezistenţa, conductibilitatea de căldură şi rezistenţa la îngheţ-dezgheţ.

K ]n = R um /R uscat

unde R um şi R usc -limitele rezistenţei la presiune a materialului umed şi uscat. Permeabilitatea la apă - se numeşte proprietatea unui material de a permite să treacă prin el apa sub presiune. Această proprietate este deosebit de importantă pentru materialele întrebuinţate în construcţii hidrotehnice şi în alte construcţii aflate sub presiunea apei. Gradul permeabilităţii se caracterizează prin

coeficientul de filtrare - cantitatea de apă, Va, care trece în timp de

o ora (t = 1) printr-un m 2 (S =m 2 ) al suprafeţei materialului, cu grosime d = 1m şi diferenţa presiunii p = 133,3Pa. Mărimea permeabilităţii se caracterizează prin coeficientul de filtrare K f :

K f = V a d /(S• Д p • t). Gradul de permeabilitate al materialelor depinde de structura lor. Dacă porii sunt mari şi comunică între ei, permeabilitatea este mai mare; dacă porii sunt mai mici şi în marea lor majoritate închişi, permeabilitatea este mai mică. Materialele deosebit de compacte, de exemplu sticla, oţelul, bitumul, precum şi cele mai puţin compacte, cu porii închişi, de exemplu, betonul cu dozaj special ales, sunt practic impermeabile la apă. De obicei K f - se exprimă în unitate de viteza M /24h, M/s.

21

2.1.3.

Rezistenţa la îngheţ –dezgheţ

Rezistenţa la îngheţ-dezgheţ - se numeşte proprietatea unui material îmbibat cu apă la saturaţie de a rezista la acţiunea relativă de îngheţ-dezgeţ, adică de a suporta variaţii bruşte de temperatură. La îngheţ apa se măreşte în volum pînă la 10%, iar gheaţa formîndu-se treptat apasă asupra pereţilor porilor materialului. Dacă apa umple complet porii deschişi ai materialului ea nu mai are posibilitate să se dilate liber la îngheţ, şi atunci gheaţa formată poate distruge pereţii porilor, iar rezistenţa materialului se micşorează. Materialele poroase sunt rezistente la îngheţ numai în cazurile cînd apa ocupă nu mai mult de 90% din volumul porilor deschişi. Testarea rezistenţei la îngheţ a materialelor se face în felul următor:

probele de material se cufundă în apă şi se lasă să se îmbibe pînă la saturaţie, apoi se introduc într-o cameră frigorifică, unde se supun îngheţului. Temperatura în camera frigorifică trebuie coborîtă pînă la -15 C. După aceea probele se scot din cameră şi se dezgheaţă în apă la temperatura camerei de locuit. În funcţie de condiţiile climaterice şi de clasa construcţiei, se efectuează de la 10 pînă la 200 de cicluri de îngheţ-dezgheţ. Se consideră rezistente la îngheţ-dezgheţ materialele care după numărul de cicluri de îngheţ-dezgheţ stabilit pentru ele nu apar semne vizibile de distrugere (nu se fărîmă, nu crapă, nu se stratifică) şi pierd din masă cel mult 5%. Afară de aceasta, rezistenţa mecanică a probei supuse încercărilor de rezistenţă la îngheţ nu trebuie să scadă mai mult de 25% (la beton 15%).

2.1.4. Proprietăţile termice

Conductibilitatea termică [Vt/(m 0 C)] se numeşte proprietatea unui material de a transmite căldură prin grosimea sa. Ea se caracterizează prin cantitatea de căldură care trece în timp de o oră prin material cu grosimea de 1m pe suprafaţă de 1m 2 , diferenţa de temperatură dintre cele două suprafeţe ale lui opuse fiind de 1 0 C. Pentru materialele din piatră conductibilitatea termică

22

se poate afla din formula empirică, avînd în vedere densitatea relativă с r:

. Structura materialului are o influenţă esenţială asupra conductibilităţii lui termice. Capacitatea termică - proprietatea materialului de a absorbi la încălzire o cantitate determinată de căldură, ea se caracterizează prin capacitatea termică specifică egală cu cantitatea de căldură în Jouli, care trebuie consumată pentru a încălzi 1 kg de material dat cu 1 0 C [J/(kg 0 C)]. Capacitatea termică e necesară pentru aprecierea şi alegerea materialelor pentru construirea pereţilor din piatră, beton, beton-armat etc. Deformaţia termică liniară a materialelor - proprietatea materialelor de a se dilata la încălzire. Această proprietate are o mare însemnătate la determinarea locului şi mărimii intervalelor între construcţii. Refractaritatea - se numeşte proprietatea materialelor de a se opune acţiunii îndelungate a temperaturii înalte fără a-şi schimba forma. Rezistenţa la foc - este proprietatea materialelor de construcţie de a rezista la acţiunea focului. În legătură cu aceasta, materialele de construcţii se împart în: ignifuge - greu înflamabile şi înflamabile (arzătoare). Absorbţia acustică ori fonică - se numeşte capacitatea unui material de a absorbi sunetul. Gradul de absorbire acustică la diferite materiale se caracterizează prin absorbţia sunetului prin suprafaţa de 1 m 2 a unei ferestre deschise. Absorbţia acustică a materialului depinde de structura lui. Materialele cu pori mari deschişi (comunicanţi) absorb sunetul mai bine decît cele cu pori mici şi închişi. Materialele cu suprafaţa netedă absorb greu sunetul, cele cu suprafaţă grunţuroasă – bine. Conductibilitatea acustică sau fonică - este proprietatea materialului de a permite sunetului să treacă prin grosimea sa. Absorbţia acustică şi conductibilitatea fonică sunt indicii fonoizolanţi ai materialului, adică proprietatea lui de a reduce

23

(0,0196

+

0,22)

2

fonoizolan ţ i ai materialului, adic ă proprietatea lui de a reduce 23 (0,0196 + 0,22)

ρr

λ=

1,16

0,16

nivelul tăriei zgomotelor care pătrund prin material. Capacitatea fonoizolantă a materialelor sau a construcţiilor din acestea se exprimă în decibeli (db), ori prin diferenţa de tărie a zgomotului în exteriorul şi interiorul construcţiei, tărie măsurată in foni. De exemplu, dacă tăria zgomotelor de pe stradă este de 80 foni, iar a zgomotului din interiorul locuinţei - 30 foni, izolaţia fonică a peretelui este egală cu 50 decibeli. Materialele care posedă o absorbţie acustică înaltă şi conductibilitate fonică mică se numesc fonoizolante. De obicei materialele cu structura poroasă au înalte proprietăţi fonoizolante. Din ele fac parte materialele termoizolante cu densitatea aparentă 350 - 400 kg/m 3 precum şi cele acustice destinate special pentru izolare acustică (vată minerală, pluta şi plăci de ardezie cu grosimea de 2 - 4 cm).

2.2. Proprietăţile chimice

Proprietăţile chimice ale materialelor de construcţie caracterizează stabilitatea la acţiunea agenţilor chimici din mediul înconjurător. Astfel, sărurile conţinute în apele subterane acţionează chimic cu unele elemente din piatra sau betonul fundaţiilor, provocînd dezagregarea acestora. Bioxidul de carbon şi mai ales bioxidul de sulf (din atmosfera centrelor industriale) atacă pînă la dezagregare piatra de la zidăria exterioară a clădirilor. Oxigenul din aer în mediul umed provoacă oxidarea materialelor. Unele săruri ale acidului sulfuric (sulfaţii) conţinute în apa de mare, ori în apele subterane, au o acţiune agresivă asupra betoanelor obişnuite. Apele acidulate atacă pietrele de calcar din construcţii producînd degajarea de bioxid de carbon (efervescenţă), iar apele alcaline atacă materialele de sticlă. Pentru preîntîmpinarea acţiunii negative al agenţilor chimici din mediul înconjurător fiecare material se protejează prin anumite metode. Dintre cele mai principale proprietăţi chimice ale materialelor fac parte: solubilitatea, adeziunea, rezistenţa la corozie etc.

24

Solubilitatea (dizolvarea) - proprietatea unui material de a se dezagrega prin dispersia moleculelor intr-o substanţă lichidă (dizolvant). Dizolvant - substanţa care are proprietatea de a dizolva. Aderenţa - alipirea unor corpuri solide sau lichide (faze) eterogene, a căror suprafeţe vin în contact una cu alta; este condiţionată de interacţiunile intermoleculare. Se foloseşte pe larg în construcţii la lucrările de zidărie, de tencuire, vopsire, sudare, spoire, acoperire, izolare etc. Coeziunea - atracţia dintre particulele unuia şi aceluiaşi corp solid sau lichid, care duce la unirea acestor particule într-un corp unic. Se datorează forţelor de interacţiune intermoleculară. Viscozitatea - proprietatea fluidelor, lichidelor şi gazelor de a opune rezistenţă la deplasarea unei părţi a lor faţă de alta. La curgerea laminară a unui lichid vîscos printr-un tub, viteza lichidului creşte de la zero lîngă pereţii tubului pînă la valoarea maximală pe axă. Între straturile care se mişcă cu viteză diferită acţionează forţe tangenţiale de frecare internă. Gradul viscosităţii materialelor lichide şi semilichide este determinat de puterea de coeziune intermoleculară şi depinde de temperatură şi presiune (cu căderea temperaturii şi presiunii viscozitatea creşte). Solidificare - însuşirea materialelor de a trece din stare lichidă în stare solidă (a deveni solid; a se intări; a se învîrtoşi) datorită proceselor fizico - chimice ori chimice. De exemplu, amestecul de beton (mortar) în procesul solidificării se transformă în piatră artificială - beton (mortar). Rezistenţa la coroziune - (anticorozivitate) este capacitatea materialului de a rezista la acţiunea corozivă a mediului. Mediul coroziv (subteran) poate fi lichid (apa, soluţiile de săruri, alcalii şi acizi, solvenţii organici) şi mediul coroziv gazos în atmosferă (aburii, gazele industriale). Rezistenţa la împrejurări agresive - capacitatea materialului de a rezista la acţiunea apelor agresive (de mare, minerale şi alte ape). Această rezistenţă este foarte importantă la construcţiile hidrotehnice, unde adesea apele pentru irigare, de la asecarea

25

pămînturilor şi subpămîntene sunt mineralizate. Rezistenţa atmosferică - proprietatea materialului de a rezista la acţiunea agenţilor din atmosferă. Bioxidul de carbon (CO 2 ), bioxidul de sulf din atmosfera centrelor industriale atacă pînă la dezagregare materialele de piatră naturală şi artificială, oxigenul din aer, în mediul, provoacă oxidarea materialelor. Învechire - proprietatea materialelor de a-şi pierde calităţile iniţiale, prin trecerea timpului a ieşi din uz. Toxicitate - însuşirea materialelor de a fi toxice, cu caracter toxic - care degajă substanţe toxice (alcool, benzinuri, bitumuri, etc.) pot otrăvi organismul. Putrezire - proprietatea materialelor de a-şi pierde structura iniţială în rezultatul discompunerii (a deveni putred) sub acţiunea unor microorganisme, de exemplu lemnul, etc. Contractare - capacitatea materialelor de a-şi micşora dimensiunile şi micşora volumul în urma unor procese fizice sau chimice (răcire, uscare, ardere, etc).

2.3. Proprietăţile mecanice

.

2.3.1. Proprietăţile deformative

Cele mai importante proprietăţi deformative sunt:

elasticitatea, plasticitatea, fragilitatea, modul de elasticitate (modul lui Iung) etc. Elasticitatea - este capacitatea materialului de a-şi schimba forma sub acţiunea sarcinii, fără semne de distrugere, si de a-şi păstra în întregime această formă iniţială după înlăturarea sarcinii. Materiale elastice, de exemplu, sunt: lemnul, oţelul etc. Plasticitatea - este proprietatea unui material de a-şi schimba dimensiunile şi forma sub acţiunea sarcinilor, fără să apară fisuri, şi de a-şi păstra forma schimbată după înlăturarea sarcinilor. Ca exemple de materiale plastice pot fi numite bitumurile, amestecul de argilă cu apă, pasta de cretă etc. Fragilitatea - este proprietatea materialului de a se distruge

26

brusc sub apariţia eforturilor aplicate, fără apariţia deformărilor evidente. Materialele fragile rezistă slab la lovituri, de aceea ele nu pot fi folosite acolo unde acţionează sarcini de şoc. Drept exemplu de material fragil poate servi sticla şi multe materiale de piatră. Modul de elasticitate este o caracteristică a rezistenţei unui material la deformaţii elastice. Este o mărime egală cu raportul dintre tensiune şi deformaţia elastică relativă pe care o produce. Se deosebesc mai multe modurui de elasticitate: la întindere - comprimare axială (modul de forfecare); la comprimarea triaxială (modul de elasticitate volumerică). Modul de elasticitate joacă un rol important la calculul rezistenţei, rigidităţii, stabilităţii, precum şi ca măsura a forţei legăturilor interatomice. Coeficientul Poisson (după numele savantului francez S. D. Poisson) - este valoarea absolută a raportului dintre deformaţia transversală relativă şi deformaţia longitudinală relativă a unei bare supuse întinderii sau comprimării longitudinale. Coeficientul Poisson caracterizează proprietăţile elastice ale materialelor.

Rezistenţa. Materialele şi detaliile în construcţii sunt supuse unor încărcaturi care pot fi diferite după valorile şi modul de acţiune asupra materialului. Încărcăturile exterioare asupra materialului provoacă tensiunii interioare în material. În dependenţă de funcţia materialului în construcţie, tensiunea interioară poate fi: apăsare sau compresiune, întindere, încovoiere, forfecare, şoc etc. Materialele de piatra naturală şi artificială lucrează de cele mai dese ori la compresie sau la întindere. Rezistenţa materialelor de construcţie la aceste sarcini se caracteri