Anatomie funcţională si biomecanica / YTC0011

Sem/ An: Sem 2/ An 1

Cadru Didactic: Prof . univ. dr. Zamora Elena

1. Ţesutul nervos. Organizarea sistemului nervos. Măduva şpinării.

Nervii spinali. Plexurile nervoase somatice

Din punct de vedere anatomic. Sistemul nervos reprezintă ansamblul tuturor organelor
şi structurilor formate în mod predominant din ţesut nervos.
Clasifiarea sistemului nervos se face după mai multe criterii.
După criteriuo morfologic, sistemul nervos are două componente:
• Sistemul nervos centra;
• Sistemul nervos periferic.

După criteriul funcţional:

• Sistemul nervos somatic;
• Sistemul nervos vegetativ.

Activitatea sistemului nervos are la bază actul reflex. Substratul material al actului
reflex este arcul reflex.
Ţesesutul nervos este alcătuit din celule nervoase (neuroni) şi celule gliale.
Neuronul este o celulă alcătuită din corpul neuronal şi prelungiri (axon şi dendrite).
Neuronii se clasifică după mai multe criterii: forma corpului, funcţie, numărul
prelungirilor.
Fibrele nervoase se clasifică duă următoarele criterii: descriptive, de miellinizare,
defuncţie.
Sinapsele realizează legăturile dintre neuroni. Morfologic sinapsa are următoarele
componente: membrana presinaptică. Fanta sinaptică şi membrana postsinaptică. Sinapsele au
rolul de a direcţiona influxul nervos într-un singur sens.
Fasciculele căii nervoase
Calea nervoasă este o înlănţuire de neuroni. Căile nervoase sunt ascendente (senzitive)
şi descendente (motoneuronii).
Fasciculul este o secvenţă dintr-o cale.
Receptorii sunt formaţiuni la nivelul cărora excitantul (stimulul)din mediul extern sau
intern este transformat în influx nervos. Se descriu: exteroceptori, proprioceptori şi
interoceptori.
Tipurile de sensibilitate
• Exteroceptivă: - tactilă:protopatică şi epicritică
- termică
- dureroasă
• Proprioceptivă: - conştientă
- inconştientă
• Interoceptivă
 Măduva spinării
Măduva spinării este porţiunea nevraxului care ocupă canalul vertebral. Este alcătuită
dintr-o serie de segmente suprapuse, numite mielomere (neuromere). Este învelită în
meningele spinal.
Structura măduvei. Substanţa cenuşie este aşezată la interior, înconjurată de substanţă
albă.
Substanţa cenuşie, pe secţiune transversală. Are forma unui H, având la mijloc canalul
ependimar. Fiecare bară sagitală a H-ului prezintă un corn anterior, un corn posterior şi un
corn lateral. Cele două bare sagitale sunt unite prin comisura cenuşie.
Substanţa albă este organizată în cordoane: anterior, lateral şi posterior.
În cornul anterior sunt situaţi neuromotori alfa şi gamma. În cornul posterior există
neuroni somatosenzitivi şi de asociaţie.
În substanţă cenuşie, o paret din neuroni sunt grupaţi în nuclei.
Nervi spinali au două rădăcini: anterioară şi posterioară, un trunchi şi 4 ramuri. Pe
rădăcin posterioară este situat ganglionul.
Ramurile anterioare ale nervilor spinali, în afara nervilor toracali, se împletesc şi
formează plexuri: cervical, brahial, lombar şi sacrat. Plexul brahial emite ramuri terminale
care inervează structurile membrului inferior.

Întrebări:
- Clasificare sistemului nervos
- Clasificarea neuroinilor
- Defimiţi termenii de cale nervoasă şi fascicul
- Care sunt tipurile de sensibilitate
- Substanţa cenuşie a măduvei spinării
- Ce tipuri de neuroni se găsesc în substanţă cenuşie a măduvei spinării.
- Părţile componente ale nervului spinal
- Ramurile terminale ale plexului brahial
- Ramurile terminale ale plexului lombar
- Ramurile terminale ale plexului sacrat
 2. Trunchiul cerebral. Cerbelul.

Trunchiul cerebral
Trunchiul cerebral este acea porţiune a encefalului care leagă măduvă spinării de
emisferele cerebrale. Este alcătuit din trei etaje: bulbul, puntea şi mezencefalul.
Între trunchiul cerbral şi cerebel, pe de o parte şi emisferele cerebrale, pe de alta, se
interpune cortul cerebelului. Între trunchiul cerebral şi cerebel se găseşte cavitatea ventricului
IV.
În sens anteroposterior cele trei segmente ale trunchiului cerebral prezintă:
• Piciorul, care conţine mai ales marile căi descendente;
• Calota, care conţine marile căi ascendente, nucleii şi formaţiunea reticulată;
• La nivelul mezencefalului se adaugă tectumul, format din patru coliculi
cvadrigemeni.

Bulbul, interpus între măduva spinării şi punte, are următoarele limite:

- inferior, un plan ce trece prin extremitatea inferioară a decusaţiei piramidale;
- superior, şanţul bulbopontin.

Conformaţia exterioară. Bulbul are forma unui trunchi de con cu baza mare în sus.
Prezintă de studiat o suprafată anterioară, două feţe laterale şi o fată posterioară. La nivelul
acestora se găsesc atât elementele ce se continuă de la măduvă, cât şi unele proprii bulbului.

Puntea are următoarele limite:

- inferior, şanţul bulbopontin
- superior, şanţul pontopeduncular.
Conformaţia exterioară. Puntea prezintă o faţă anterioară (are raport cu trunchiul
bazilar), o faţă posterioară (ventricului IV) şi două feţe laterale.

Mezencefalul leagă trunchiul cerebral de emisferele cerebrale. Prezintă:

- faţă anterioară, reprezntată de peduncului cerebrali;
- două feţe laterale;
- faţa posterioară, reprezentată de lama tectală

Structura trunchiului cerebral

Trunchiul cerebral este constituit din substanţă nervoasă cenuşie, situată în
profunzime, înconjurată de substanţă albă.
Substanţa cenuşie este organizată în nuclei, grupaţi în două categorii.
• Nuckei echivalenţi, care au corespondent medular;
• Nuclei proprii, care nu au corespondent medular.

Nucleii echivalenţi se clasifică în :

- nuclei somatotomotori: nucleul hipoglosului, abducensului, trohlearului, oculomotorului,
ambiguu, al facialului, trigemenului;
- nuclei somatosenzitivi: solitar, senzitiv al trigemenului, vestibulari, cohleari.
- visceromotori;
- viscerosenzitivi.
Nucleii proprii sunt: nucleii gracil, cuneat şi cuneat accesor, complexul olivar, nucleii
pontini, oliva pontină şi nucleii corpuli trapezoid, substanţa neagră, nucleul roşu, nucleii
coliculilor cvadrigemeni.
 Substanţa albă a trunchiului ceebral este reprezentată de fascicule ascendente ,
senzitive şi descendente, motorii (piramidale şi extrapiramidale).

Cerbelul
Cerebelul este situat în fosa cerebeloasă a cavităţii craniene, posterior de trunchiul
cerebral, de care este legat prin trei pedunculi cerbeloşi.
Configuraţia exterioară. Cerebelul prezintă trei părţi: o porţiune mediană- vermisul şi
două porţiuni laterale- emisferele cerebeloase.
Suprafaţa cerebeluli este brăzdată de şanţuri paralele, care separă lamele cerebelului.
Unele dintre şanţuri sunt mai adânci şi separă lobii, care sunt subdivizaţi în lobului.
Din punct de vedere al evoluţiei filo şi ontogenetice, dar şi al funcţiei, cerebelul are
trei părţi:
- arhicerebelul;
- paleocerebelul;
- neocerebelul.
Structura cerebelului
Substanţa cenuşie este dispusă la periferie, alcătuind scoarţa cerebeloasă, Şi în interior,
formănd nucleii.
Conexiunile cerebelului
Arhicerebelul este conectat cu apartul vestibular. Este legat de funcţia de menţinere a
echilibrului şi de orientarea legată de echilibru.
Paleocerebelul are conexiuni cu măduva spinării şi cu trunchiul cerebral. Prin arcul
paleocerebelos este controlat mai ales tonusul postural al muşchilor somatici şi se reglează
sinergia mişcărilor vieţii de relaţie.
Conexiunile neocerebelului se realizează în special cu scoarţa cerebrală. Neocerebelul
intervine atât pe căile motricităţii voluntare, cât şi pe cele automate.

Întrebări:
- Situaţia şi raporturile trunchiului cerebral
- Organizarea substanţei nervoase a trunchiului cerebral
- Nucleii echivalenţi ai trunchiului cerebral
- Nucleii proprii ai trunchiului cerebral
- Organizarea substanţei albe a trunchiului cerebral
- Configuraţia exterioară a cerebelului
- Arcul reflex arhicerebelos
- Arcul reflex paleocerebelos
-Arcul reflex neocerebelos
 3.Diencefalul.

Talamusul
Talamulsul are o formă ovoidă, cu extremitatea posterioară mai voluminoasă.
Faţa superioarăeste parţial intraventriculară (ventriculul lateral, la fel ca şi faţa
medială- ventriculul III). Faţa laterală, prin intermediul capsulei albe interne, vine în raport cu
corpii striaţi. Faţa inferioară vine în raport cu hipotalamusul şi cu regiunea subtalamică.
Extremitatea posterioară vine în raport cu metatalamusul (corpii geniculaţi, medial şi latral).
Structura talamusului. Talamusul este o masă de substanţă cenuşie, care are şi o
cantitate mică de substanţă albă.
Suprafaţa cenuşie conţine un număr mare de nuclei grupaţi în grupuri şi subgrupuri.
Prin conexiunile pe care le realizează, nucleii talamici sunt de două categorii:
- nuclei de releu, care conţin al treilea neuron al căilor aferente specifice, ce se proiectează
cortical.
- nuclei cu rol asociativ.
Aferenţele talamusului sunt:
• Aferenţe senzitivo-senzoriale: de la căile sensibilităţii generale; proprioceptive
conştiente; de la căile gustativă, acustică, optică;
• Aferenţe de la neocerebel;
• Aferenţe de la hipotalamus;
• Aferenţe de la scoarţa cerebrală.

Eferenţele merg la scoarţa cerebrală, corpii striaţi; hipotalamus, nucleul roşu, olivă;
substanţa reticulată.

Hipotalamusul
Este component al diencefalului, cinstitut din formaţiuni cenuşi dispuse mai ales în
planşeul ventriculului III. Componentele hipotalamusului constituie centrii superiori de
coordoanre a sistemului nervos vegetativ. Prin conexiunile cu hipofiza, hipotalamusul
coordonează o mare parte a sistemului endocrin.
Formaţiunile hipotalamice sunt:
- chiasma optică
- tuber cinereum, tija pituitară
- corpul mamilar
- spaţiul interpeduncular (substanţa perforată posterioară)
Structura hipotalamusului. Substanţa cenuşie a hipotalamusului se împarte în trei arii:
- periventriculară;
- medială (nucleii supraoptic, paraventricular, nucleii mamilari)
- laterală.
Conexiunile hipotalamusului sunt numeroase.
Aferenţele principale sunt:
• Ascendente, reprezentate de calea sensibilităţii viscerale;
• Talamohipotalamice;
• Striohipotalamice;
• Senzoriale optice;
• Olfactive;
• Corticale.
Eferenţele sunt:
• Ascendente – spre cortex, talamus;
• Descendente, spre nucleii visceromotori ai trunchiului cerebral, hipofiză.

Întrebări:
- Care sunt raporturile talamusului?
- care sunt conexiunile talamusului?
- Funcţiile hipotalamusului.
- Conexiunile hipotalamusului.
 4. Scorţa cerebrală: structură, ariile corticale

În fiecare girus sub pătura corticală cenuşie pătrunde o lamă de substanţa albă.
Substanţa cenuşie îmreuna cu substanţa albă imediat sujacentă, alcătuiesc paliumul sau
mantaua.
În raport cu evoluţia filogenetică, funcţie şi substrat morfologic, paliumul are două
zone diferite:
• O porţiune mai veche filocenetic, de dimensiuni reduse, în regres la om şi cu o
structură mai simplă = arhipalium.
• O porţiune mai recentă filogenetic, cu întindere mult mai mare, cu o structură
laminată, bine definită= neopaium.
Structura scoarţei cerebrale
- corpi neuronali, celule gliale, fibre nervoase amielinice
Citoarhitectonia scoarţei cerebrale = descrierea structurii bazată pe repartizarea
corpilor neuronali. În scoarţă se găsesc două categorii esenţiale de neuroni:
- neuroni granulari;
- neuroni piramidali.
La nivelul păturilor granulare se realizează aferenţele corticale, iar la nivelul păturilor
piramidale pornesc eferenţele scoarţei cerebrale.
Ariile corticale
Având la bazăcriteriul citoarhitectoniei, au fost delimitate în scoarţa cerebrală, zone cu
aspecte histologice destul de bine conturate, numite arii corticale. Brodmann, în 1909 concepe
harta citoarhitectoniei corticale şi stabileşte 52 de arii, numite cu cifre de la 1 la 52.
Limitele acestor arii nu sunt nete. Fiferitele arii sunt caracterizate şi prin anumite
funcţii corticale:
- rol senzitivo-senzorial
- rol motor
- rol asociativ
Funcţiile psihice nu pot fi legate de un anumit aspect histologic; ele se dezvoltă în
timpul vieţii, fiind legate de educaţie şi de mediul social în care se dezvoltă fiecare individ.
Ariile corticale motorii
1) Aria 4, somatomotorie, motorie voluntară. Este localizată în lobul frontal, girusul
precentral. Ea coordonează activitatea voluntară a întregii musculaturi somatice. Din pătura
piramidală internă pleacă fasciculul corticospinal.
2) Aria 6, premotorie, parapiramidală situată înaintea ariei 4, în partea anterioară a
girusului precentral şi în partea posterioară a girusurilor frontale 1, 2, 3.
3) Aria 8, aculogiră, situată în porţiunea mijlocie a girusurilor frontale 1, 2. Eferenţele
merg cu fascicolul geniculat. În imediata apropiere a ariilor 4,6, 8 există ariile motorii
supresive - 4s, 6s, 8s – capabile să inhibe funcţiile motorii.
4) Aria 44 – în piciorul girusului frontal inferior, este centrul de coordonare al
activităţii muşchilor care intervin în fonaţie (laringe, faringe, văl palatin, limbă, buze). Se mai
numeşte centrul vorbirii.
5) Ariile 45 şi 46, situate anterior de 44, în porţiunea triunghiulară a girusului frontal
inferior = centrul scrierii.
Ariile corticale senzitivo-senzoriale
1) Ariile 3, 1, 2 unt aşezate în girusul postcentral. Sunt ariile sensibilităţii generale =
aria somestezică. Aici se proiectează impulsurile specifice sosite de la căile sensibilităţilor
exteroceptivă şi proprioceptivă conştientă.
2) Ariile 5 şi 7 – în girusul parietal superior şi precuneus pe faţa medială a emisferului.
 3) Ariile 40 şi 39 – în girusul parietal inferior. Sunt arii senzitivognozice, unde au loc
procesele de comparare a impulsurilor senzitive sosite, cu cele stocate anterior, activitatea de
sinteză şi percepţia propriuzisă.
4) Aria 43 – aria gustativă
5) Aria 41 – pe suprafaţa superioară a girusului temporal superior = aria auditivă – aici
se înregistrează sunetele.
6) Ariile 42 şi 22 înconjoară aria 41. Sunt ariile audiognozice şi audiopsihice.
7) Aria 17 = aria vizuală, situată pe faţa medială a lobului occipital, pe buzele fisurii
calcarine.
8) Ariile 18 şi 19 – concentrice în jurul ariei 17 – sunt ariile vizuopsihică şi
vizuognozică

Întrebări:
- Citoarhitectonia scoarţei cerebrale
- Clasificarea ariilor corticale
- Aria motorie voluntară
- Aria 44: localizare, funcţie
- Ariile 45 şi 46: localizare, funcţie
- Aria somestezică
 5. Căile ascendente şi descendente

Toate căile ascendente sunt organizate aproximariv după aceeaşi schemă:

• Recepţia este asigurată de receptori;
• Transmisia este asigurată prin înlănţuirea a trei neuroni;
• Proiecţia se face într- arie corticală bine individualizată.
Căile ascendente sunt sistematizate în căi ale sensibilităţilor generale şi căi senzoriale.
Căile sensibilităţilor generale se împart în :
- căi exteroceptive;
- căi proprioceptive;
- căi interoceptive.
Căile exteroceptive. Informaţiile sunt culese de către exteroceptorii din tegument.
• Calea sensibilităţii tactile protopatice. Protoneuronul este situat în ganglioni
spinali. Deutoneuronul este aşezat în cornul posterior al măduvei spinării. Axonul,
după încrucişare formează fasciculul spinotalamic anterior, care trece prin
trunchiul cerebral spre talamus. Al treilea neuron este situat în talamus. Axonul
acestuia se proiectează în aria somestezică.
• Calea sensibilităţii tactile epicritice. Protoneuronul este situat în ganglionul spinal.
Axonul acestuia formează fascicului spinobulbar care în bulb face sinapsă cu
deutoneuronul situat în nucleii gracil şi cuneat. Al treilea neuron este aşezat în
talamus, axonul acestuia proiectându-se în aria somestezică.
• Calea sensibilităţiitermoalgezice. Protoneuronul este situat în gangliionul spinal.
Deutoneuronul este aşezat în cornul posterior al măduvei spinării. După
încrucişare, axonul acestuia formează fasciculul spinotalamic lateral, care va face
sinapsă cu al treilea neurom în talamus. Axonul celui de-al treilea neuron se
proiectează în aria somestezică.
Căile proprioceptive. Informaţiile proprioceptive sunt culese de proprioceptori situaţi
în structurile aparatului locomotor.
• Calea sensibilităţii proprioceptive conştiente are acelaşi suport anatomic cu cel al
căii sensibilităţii tactile epicritice.
• Calea sensibilităţii proprioceptive inconştiente. Protoneuronul este situat în
ganglionul spinal. Deutoneuronul este aşezat în cornul posterior al măduvei.
Axonii deutoneuronilor se comportă astfel:
- o parte trece în cordonul lateral de aceeaşi parte şi formează fasciculul spinocerebelos
direct;
- cealaltă parte trece în cordonul lateral de partea opusă, formând fasciculul
spinocerebelos încrucişat.
Ambele fascicule spinocerebeloase se priectează în scoarţa paleocerebelului.
Căile senzoriale sunt:
- calea optică;
- calea acustică;
- calea vestibulară.
Căile descendente sau motorii cuprind:
• Neuronul motor cenntral care elaborează influxul nervos;
• O succesiune de neuroni interconectaţi;
• Neuronul motor periferic;
• Plăcile neuromotorii.
Căile motricităţii voluntare
 Originea este în aria 4. Axonii formează fasciculul corticospinal şi corticonuclear.
Fasciculul corticospinal coboară prin centrul oval, prin braţul posterior al capsulei albe
interne şi prin trunchiul cerebral. În bulb, 80% din fibre se încrucişează – decusaţia
piramidală, formând fasciculul corticospinal încrucişat. Acesta se termină în cornul
anterior al măduvei spinării, descărcând impulsurile pe neuronii somatomotori alfa.
Fibrele neîncrucişate, formează fasciculul corticospinal direct, care după încrucişare în
măduvă fac sinapsă cu neuronii somatomotori alfa din cornul anterior al măduvei.
Fasciculul corticonuclear se termină cu sinapsă în nucleii somatomotori ai trunchiului
cerebral.
Căile motricităţii automate sau extrapiramidale reprezintă un sistem de reglaj, de
control al mişcării, care asigură execuţia precisă, armonioasă amişcării comandate.
Sistemul extrapiramidal intervine în reglarea tonusului muscular şi a reflexelor somatice.
Tonusul muscular îmbracădouă forme: tonusul de fond şi tonusul de execuţie.
Originea căilor extrapiramidale este în scoarţa cerebrală. De aici pleacă fascicule
descendente carer fac legătura cu o serie de staţii de releu subcorticale, de la care pleacă
fascicule spre zonele de origine şi spre neuronii periferici.
Periferic, căile extrapiramidale se descarcă atât pe neuronul somatomotor alfa, cât şi
gamma.
Se formează o serie de circuite:
- inhibitor cortical;
- facilitator cortical;
- inhibitor periferic;
- facilitator periferic.

Întrebări:
- Organizarea generală a unei căi ascendente.
- Care sunt căile sensibilităţii generale?
- Calea sensibilităţii tactile protopatice.
- Calea sensuibilitţii tactile epicritice.
- Calea sensibilităţii proprioceptive conştiente.
- Cale asensibilităţii proprioceptive inconştiente.
- Căile motricităţii voluntare.
- Căile motricităţii automate.
 6. Artrologie- generalităţi
Generalităţi
Articulaţiile sunt constituite din totalitatea elementelor prin care oasele se unesc între
ele. Aceste elemente sunt reprezentate de formaţiuni conjunctive şi muşchi.
Fără articulaţii nu ar fi posibilă realizarea funcţiei statice şi dinamice a oaselor, deci
deplasarea şi activităţile organismului.
Clasificarea articulaţiilor
În funcţie de acest factor, la care se adaugă formaţiunile de legătură şi modul de dezvoltare,
articulaţiile au fost împărţite în trei grupe:
• articulaţii fibroase sau sinartroze, fixe;
• articulaţii cartilaginoase sau amfiartroze, semimobile;
• articulaţii sinoviale sau diartroze, mobile.
Articulaţiile fibroase
Sunt articulaţii în care oasele sunt strâns legate între ele prin ţesut fibros dens. Aceste
articulaţii nu permit mişcări sau dacă acestea există sunt foarte reduse.
Articulaţiile cartilaginoase
Ele au un grad de mobilitate, dar un grad mare de elasticitate, care permite amortizarea
şocurilor. Legătura dintre oase se realizează cartilaj hialin sau prin fibrocartilaj şi prin
ligamente puternice.
Articulaţiile sinoviale
Cele mai multe articulaţii aparţinând corpului uman se încadrează în grupul sinovial.
Sunt articulaţii complexe la nivelul cărora se produc mişcări multiple şi variate. La
nivelul lor există elemente anatomice specifice care permit sau frânează mişcarea,
amortizează şocurile şi conferă stabilitate.
Suprafeţele articulare sunt netede, acoperite de cartilaj hialin.
Articulaţiile mobile se clasifică după trei criterii:
După numărul articulaţiilor oaselor care intră în compunerea articulaţiilor
După forma suprafeţelor articulare
După numărul axelor de mişcare
Elementele anatomice care participă la biomecanica articulară
a. Suprafeţele articulare. Acestea pot fi sferice, cilindrice, eliptice şi plane. Aceste
suprafeţe, geometric, sunt de două feluri: plane şi sferoidale.
În articulaţiile plane mişcările sunt reduse. În cele cu suprafeţe sferoidale există
porţiuni osoase convexe care corespund unor porţiuni concave. Mişcările sunt mult mai
întinse.

b. Cartilajul articular este cartilaj hialin, de culoare albă-sidefie, care acoperă suprafeţe
osoase ce vin în contact. Prezintă două suprafeţe:
• una liberă, netedă, lucioasă, care vine în contact cu suprafaţa articulară opusă;
• una aderentă, ce se fixează pe suprafaţa articulară a osului.
c. Elementele anatomice de congruenţă sunt formaţiuni ce asigură concordanţa între două
suprafeţe articulare care nu se “potrivesc”.
Ca şi structură elementele de convergenţă sunt fibrocartilaje. Ele sunt de două feluri:
• cadrul, labrul articular;
• fibrocartilaje intraarticulare.
d. Capsula articulară este o formaţiune care uneşte cele două oase care se articulează, dar are
rol şi de protecţie a suprafeţelor articulare.
Are forma unui manşon fibros, tapetat la interior de sinovială. Are grosime variabilă,
în raport cu mobilitatea articulară.
 e. Ligamentele articulare sunt formaţiuni anatomice fibroase, sub formă de benzi, care
se inseră pe oasele ce formează o articulaţie, ajutând la menţinerea lor în contact.
Rolurile ligamentelor în biomecanica articulară sunt:
• întăresc capsula articulară;
• previn depăşirea limitei fiziologice a mişcării;
• sunt suficient de flexibile încât să nu împiedice executarea mişcărilor;
• sunt suficient de rezistente şi inextensibile încât să menţină în contact
suprafeţele articulare.
f. Membrana sinovială. Împreună cu lichidul sinovial face parte din mijloacele de alunecare
ale unei articula]ii. Ea formează stratul profund al capsulei articulare. E subţire, netedă şi
lucioasă. Acoperă toate formaţiunile situate în interiorul capsulei articulare.
g. Lichidul sinovial
Este un lichid gălbui, vâscos, care are rol de lubrifiant al suprafeţelor articulare în
mişcare, precum şi rol de nutriţie a cartilajelor articulare. Mai are rol de curăţire şi adeziune a
suprafeţelor osoase.
Se formează prin trecerea plasmei sanguine în cavitatea articulară, prin pereţii
capilarelor.
h. Cavitatea articulară, rolul muşchilor şi presiunii atmosferice în menţinerea suprafeţelor
articulare
Conducerea în articulaţii
Include sensul, direcţia şi amplitudinea mişcării.
Conducerea articulaţiei poate fi osoasă, ligamentară şi musculară.
Conducerea osoasă, când amplitudinea mişcării este determinată de suprafeţele
articulare. Ex.: cotul.
Când amplitudinea mişcării se datorează frânării ligamentare vorbim de conducere
ligamentară. Ex.: şoldul.
Când mişcarea este limitată exclusiv de acţiunea muşchilor periarticulari vorbim de
conducere musculară.
Indiferent de felul conducerii, mişcările se produc în jurul unui ax denumit axul
articular. El este o linie teoretică în jurul căreia se execută mişcările.

Întrebări:
- Care sunt elementele ce compun o articulaţie?
- Clasificarea articulaţiilor
- Clasificarea articulaţiilor sinoviale
- Elementele care participă la biomecanica articulară
- Mijloacele de alunecare ale unei articulaţii.
 7.Bazele anatomo-funcţionale ale mişcării. Locomoţia umană. Tipuri
de locomoţie animală.

Omul, fiind un animal biped, are ca şi poziţie caracteristică, ortostatismul.

Planurile anatomice sunt suprafeţe care secţionează imaginar corpul omenesc, sub o anumită
incidenţă. În raport cu orientarea faţă de poziţia anatomică, se descriu trei categorii principale
de planuri anatomice: frontale, sagitale şi transversale
Centrul de greutate al corpului este situat la intersecţia celor trei planuri principale, la
nivelul vertebrei L2, în planul de simetrie al organismului uman. Dacă se utilizează un fir cu
plumb, acesta trece prin faţa vertebrei L2, posterior de articulaţia coxofemurală, înapoia axei
transversale a genunchiului, înaintea articulaţiei talocrurale şi cade în mijlocul bazei de
susţinere.
De reţinut! Centrul de greutate al corpului nu ocupă o poziţie fixă, ci variază de la un
individ la altul, de la poziţie la poziţie şi de la o secvenţă a mişcării la alta.

3.2 Poziţiile sau posturile

Poziţia anatomică a omului este următoarea: în ortostatism, cu privirea orizontală, cu
membrele inferioare alăturate, şoldurile şi genunchii în extensie, picioarele în unghi drept faţă
de gambe, cu călcâiele lipite, cu un unghi de 45o între axele picioarelor. Membrele superioare,
pe lângă părţile superioare ale trunchiului, cu coatele extinse şi antebraţele în suspinaţie;
palmele şi degetele extinse privesc înainte.
Această poziţie se mai numeşte şi poziţia „zero” sau poziţia „neutră”; se foloseşte şi
în goniometrie unde reprezintă „poziţia de start” (există şi excepţii).
Sherrington (1931) a afirmat că „postura acompaniază mişcarea ca o umbră”.
Activitatea posturală este automată şi specifică unei anumite mişcări.
Postura este considerată ca un răspuns neuromuscular cu scopul menţinerii echilibrului
corpului. Se consideră că un corp este în echilibru, atunci când suma tuturor forţelor care
acţionează asupra acestuia este „zero”.
Poziţia verticală
Poziţia verticală sau ortostatismul este caracteristica omului. În ortostatism, baza de
susţinere are forma unui trapez cuprins între contururile celor două picioare, cu călcâiele
alăturate; între axele lungi ale picioarelor se realizează un unghi de 45o.
Poziţia orizontală
Poziţia orizontală sau clinostatismul este poziţia în care corpul uman ia contact cu una
din feţele sale cu o suprafaţă întinsă situată orizontal. Dacă planul orizontal este dur, suprafaţa
de sprijin este reprezentată de următoarele puncte.
Poziţia şezând
În poziţia şezând, corpul se poate sprijini numai pe tuberozităţile ischiatice, atunci
când membrele inferioare atârnă, sau şi pe tălpile picioarelor.
Planul general de analiză a poziţiilor
O parte din poziţiile întâlnite în activităţile motorii sunt întâlnite frecvent în
practicarea exerciţiilor fizice şi diverselor ramuri sportive. Acestea au fost denumite poziţii
fundamentale şi diferă în funcţie de ramura sportivă. Din acest motiv, în analiza unei anumite
poziţii se utilizează un plan general care include: denumirea poziţiei, poziţia segmentelor,
baza de susţinere, poziţia centrului de greutate, menţinerea echilibrului şi rolul reflexelor
posturale, raporturile axelor biomecanice ale segmentelor, pârghiile osteoarticulare, grupurile
musculare în activitate statică, variantele poziţiei.
 Aparatul specializat care efectuează mişcările corpului animal este denumit „aparatul
locomotor”, existând şi termeni sinonimi: aparat kinetic, sistem musculoscheletal, sistem
neuromusculoarticular.
În definirea „locomoţiei umane” este corect să se pornească de la sensurile generale
ale termenului de locomoţie, dar trebuie să se ţină cont şi de faptul că, omul, în afară de
deplasarea dintr-un loc în altul, mai dispune şi de posibilitatea de a adopta anumite poziţii, de
a apuca şi de a manipula anumite obiecte, de a lovi, de a împinge etc. Din acest motiv,
locomoţia umană nu poate fi definită ca fiind numai mişcarea corpului în totalitatea sa, ci şi a
segmentelor separate ale acestuia.
Tipurile de statică şi locomoţie animală
În linii mari, se descriu patru tipuri principale de postură şi de locomoţie animală.
• statica şi locomoţia reptiliană;
• cvadrupedia;
• brahiaţia;
• bipedia.
Modificările morfofuncţionale rezultate ale bipediei
După cum am mai amintit, bipedia este tipul de postură şi de locomoţie caracteristice
omului.
Bipedia umană se deosebeşte fundamental de postura sau locomoţia verticală
ocazională a celorlalte animale. Aceasta a dus la modificări morfofuncţionale caracteristice
omului şi a fost indispensabilă însăşi evoluţiei acestuia. Membrele inferioare se extind din
genunchi şi din şolduri, iar la nivelul coloanei vertebrale apar curburile de compensare
necesare proceselor de echilibrare a corpului.

Întrebări:
- Care sunt planurile anatomice?
- Poziţia anatomică.Poziţia zero.
- Poziţiile verticală, orizontală şi şezând.
- Definiţi locomoţia umană.
- Tipurile de statică şi locomoţie animală.
- Modificările morfofuncţioale rezultate ale bipediei.
 8.Evoluţia kinetică a omului. Elemente de kinematică şi kinetică

Evoluţia ontogenetică a aparatului locomotor repetă, în mare, evoluţia filogenetică. Aparatul

locomotor, cu cele două funcţii principale ale sale – de susţinere şi de locomoţie, se dezvoltă
împreună cu sistemul nervos care-i asigură legătura cu mediul înconjurător.
Mişcarea influenţează corpul omenesc, asigurându-i o structură care să-i ofere
posibilitatea de a realiza mişcări din ce în ce mai complicate.
Încă din viaţa intrauterină, embrionul şi apoi fătul se deplasează în cavitatea
amniotică, fiind animat de reflexul absolut al mişcării. Aceste mişcări sunt percepute de
mamă începând din luna a IV-a a vieţii intrauterine.
Evoluţia, după naştere, a sensibilităţii şi a mobilităţii se face în mai multe etape.
Nou-născutul (0-1 lună)
În timpul naşterii, nou- născutul prezintă mişcări dezordonate. În prima lună de viaţă,
mobilitatea copilului este foarte redusă, acesta fiind sub dependenţa completă a mediului
înconjurător.
• Prezintă o postură simetrică în care predomină tonusul flexorilor.
• Nu poate să-şi întindă complet membrele, dar poate face mişcări alternative cu
membrele inferioare.
• Nu-şi poate controla mişcările capului.
• Puterea de prehensiune a nou-născutului este foarte mare, putând să se susţină atârnat
de o bară. Prehensiunea este un act reflex ancestral (reflexul „de agăţare” =>
provocându-i o spaimă oarecare, nou-născutul schiţează o mişcare de prehensiune;
reflexul „de strângere a mâinii” => se produce la o slabă excitare palmară). Aceste
reflexe dispar după vârsta de 6 luni. Prehensiunea devine intelectuală, depăşind stadiul
de act reflex, spre vârsta de 1 an, atunci când copilul începe să vadă, să recunoască şi
să prindă un obiect oarecare, cu un anume scop.

Sugarul (1 lună-1 an)

Funcţiile de relaţie apar treptat. La sfârşitul lunii a II-a, sugarul îşi fixează privirea, iar
la vârsta de 3 luni devine sensibil la sunete. Încetul cu încetul (5), copilul începe viaţa de
relaţie: la început prin ţipete, apoi prin gesturi şi cuvinte; începe să-şi întrebuinţeze muşchii, la
început pentru mişcări necoordonate, apoi pentru mişcări intenţionale, prehensiune şi mers.
Treptat, se dezvoltă tonusul extensorilor.
În timp, mişcările mai importante se succed astfel.
• Din luna I până în luna a IV-a se dezvoltă tonusul muşchilor extensori ai
capului, coloanei vertebrale şi şoldurilor; la sfârşitul acestei perioade, copilul poate să-şi
roteze capul. Mişcările membrelor, care la început sunt reduse la simple mişcări bruşte de
flexiune şi extensiune involuntare, fără scop, încep cu încetul să capete precizie, să aibă un
scop, se specializează, iar de la vârsta de 4-5 luni, sugarul începe să întindă mâna după obiecte
pe care vrea să le apuce.
• La vârsta de 4-6 luni execută mişcări simetrice cu mâinile (le ridică aproape de
faţă, ţine obiecte, le duce la gură), poate urmări cu privirea, pe distanţe scurte, obiecte care se
mişcă.
• Către luna a VI-a apar primele reacţii de echilibru din poziţia culcat – decubit
ventral şi dorsal.
• La vârsta de 6-7 luni, din poziţia de decubit ventral, îşi poate ridica capul; din
poziţia de decubit dorsal, se poate ridica în „şezut”.
• La vârsta de 8 luni, se poate ridica în genunchi, stă în genunchi, se întoarce pe
spate şi pe burtă.
 • Între 8 şi 10 luni se ridică în picioare, cu membrele inferioare extinse, în
echilibru instabil. Sugarul trebuie susţinut, deoarece reflexele statice nu sunt suficient de
prompte.
• La vârsta de 11 luni, poate face primii paşi, pe distanţe scurte.
• La vârsta de 1 an, poate sta în picioare, dar merge numai ţinut de mână. Începe
să-şi perfecţioneze prehensiunea şi face opoziţia police – deget.

Copilul mic (1 an – 2 ½ ani)

În această perioadă, copilul îşi perfecţionează reflexele de postură ortostatică şi
mersul. În cele ce urmează vom prezenta evoluţia mersului, care începe înaintea acestei
perioade.
• La început, copilul se târăşte, sprijinindu-se pe coate şi pe genunchi.
• Apoi se târăşte pe mâini şi pe picioare (mers „în patru labe”, plantigrad, dar
mai ales digitigrad).
• În jurul vârstei de 1½ ani, copilul se ridică, balansându-se şi mergând ca
maimuţele, cu capul flectat pe trunchi, trunchiul uşor flectat pe bazin, membrele inferioare
uşor flectate; baza de susţinere este mărită. Această poziţie intermediară între staţiunea
patrupedă şi cea bipedă o păstrează, din ce în ce mai atenuată, până la vârsta de 2 ani. Copilul
nu este capabil să se întoarcă, decât în cerc.
• La vârsta de 2 ani, copilul poate să alerge.

Vârsta preşcolară (2 ½ ani – 6-7 ani) se mai numeşte a doua copilărie.

• Mersul şi mişcările sunt zvelte şi îndemânatice.
• Copilul aleargă, urcă scările prin alternarea membrelor inferioare.
• La vârsta de 2 ½ ani poate sări înainte.
• La vârsta de 3 ani poate realiza saltul înapoi.
• La vârsta de 3 ½ ani se menţine în ortostatism biped digitigrad şi în sprijin
unilateral plantigrad (proba Romberg => poate sta pe un singur picior, timp de 2 secunde);
poate să meargă cu tricicleta.
• Începând de la vârsta de 3 ani, copilul poate ţine creionul între degete şi poate
să deseneze prin imitaţie un unghi sau un cerc.
• La vârsta de 5 ani poate să scrie, să deseneze, să coasă, să cânte la un
instrument.
• După vârsta de 5 ani începe perfecţionarea mişcărilor.
Spre sfârşitul perioadei, dezvoltarea motorie a copilului atinge un nivel înalt şi se
consideră a fi matură.

A treia copilărie ( 6-7 ani => pubertate)

După vârsta de 7 ani se perfecţionează dezvoltarea sistemului nervos: se intensifică
dezvoltarea lobilor frontali şi temporali, se dezvoltă noi căi de asociaţie, se perfecţionează
activitatea de cunoaştere prin dezvoltarea capacităţii de analiză şi sinteză corticală şi a
imaginaţiei. Atenţia, din pasivă, devine activă.
Desăvârşirea mişcărilor se face în timp, cu preţul unui efort, uneori imens.
Paralel cu înaintarea în vârstă, se perfecţionează procesele de elaborare şi de fixare a
unor stereotipuri dinamice; în acelaşi timp cresc coordonarea şi precizia mişcărilor.
 Pentru înţelegerea biomecanicii articulare este necesar să trecem în revistă câteva
noţiuni referitoare la mişcarea în sine, dar şi la forţele aplicate asupra corpului.

5.1. Cinematica
Studiul mişcării, fără a ţine seama de forţele care o produc se numeşte cinematică.
Analiza fizică a mişcării => descripţia kinematică se va face stabilindu-se, convenţional,
următoarele elemente de bază:
• poziţia sau sistemul de referinţă faţă de care se realizează mişcarea;
• direcţia de mişcare;
• sensul de mişcare;
• timpul de execuţie a mişcării (viteza, velocitatea, acceleraţia).
Poziţia este raportul unui obiect faţă de locul acestuia în spaţiu. Orice mişcare
observată în spaţiu este relativă, în sensul că aceasta se consideră convenţională faţă de un
anumit sistem de referinţă considerat, tot convenţional, punct fix. Un obiect imobil nu-şi
modifică acest raport, pe când altul în mişcare şi-l modifică continuu.
Direcţia de mişcare. După Descartes (1637), direcţia de mişcare se stabileşte faţă de
cele trei axe ale sistemului tridimensional, şi anume:
• pe orizontală, înainte şi înapoi;
• pe verticală, în sus şi în jos;
• lateral, la dreapta şi la stânga;
Direcţia de mişcare a unui punct izolat poate fi:
• rectilinie, când punctul se deplasează pe o traiectorie dreaptă;
• curbilinie, când punctul fix se deplasează pe o traiectorie curbă.
Mişcările corpurilor sunt de două tipuri: lineară şi angulară.
Mişcarea lineară sau de translaţie este deplasarea unui corp în spaţiu în aşa fel încât
toate punctele acestuia se deplasează pe traiectorii paralele (rectilinie sau curbilinie). Unitatea
de măsură a mişcării lineare este metrul (m).
Mişcarea angulară este deplasarea unui obiect în spaţiu în aşa fel încât fiecare punct
al acestuia execută o distanţă de deplasare proprie, diferită de a celorlalte puncte. Punctele
corpului se mişcă pe o circumferinţă, în jurul unui ax. Mişcarea angulară realizează unghiuri
între poziţia iniţială şi cea finală a segmentului care se deplasează.
Viteza este o mărime scalară a vectorului velocitate şi ne indică cât de repede se
realizează mişcarea, dar nu şi în ce direcţie. Se exprimă prin raportul distanţă/timp (m/sec,
km/h etc).
Velocitatea este o mărime vectorială, care ne indică atât viteza de deplasare a unui
obiect, dar şi direcţia de mişcare a acestuia. Parametrul direcţie nu este măsurabil, fiind definit
de obicei prin felul mişcării. Velocitatea are acelaşi simbol şi unitate de măsură ca şi viteza.
Acceleraţia (a) reprezintă raportul dintre variaţia velocităţii şi cea a timpului (Δ v/Δ
timp); este o măsură a modificării vitezei în timp şi se exprimă în m/sec2.
În funcţie de cei doi parametrii – viteză şi acceleraţie, mişcarea poate fi uniformă sau
variată.
Tabelul 1.
 5.2. Kinetica
Kinetica se ocupă cu studiul forţelor aplicate corpului.
Forţa este o mărime fizică care descrie cantitativ acţiunea dintre un sistem care
acţionează şi un altul care reacţionează. Forţa reprezintă cauza care modifică sau tinde să
modifice starea de repaus sau de mişcare a unui corp. Este un vector care are o mărime, o
direcţie de acţiune şi un punct de aplicare.
Forţa (F) este produsul dintre masa corpului şi acceleraţie şi se exprimă în newtoni
(N).
Forţele de acţiune şi de reacţiune
Forţele care acţionează asupra unui corp, inclusiv în timpul practicării exerciţiilor
fizice, determină o reacţie a ţesuturilor asupra cărora acţionează.
Forţele de acţiune
Forţele mecanice exterioare sunt de cinci tipuri: de compresiune, de încovoiere, de torsiune,
de forfecare şi de tracţiune.
Forţele de compresiune
Forţele de încovoiere
Forţele de torsiune
Forţele de forfecare
Forţele de tracţiune
Forţele de reacţiune
Orice material, deci şi orice ţesut asupra căruia acţionează o forţă stresantă oarecare
reacţionează printr-o contraacţiune, deci printr-o forţă de reacţiune, care este egală şi de sens
contrar cu forţa de acţiune.

Întrebări:

- Evoluţia kinetică a nou-născutului

- Evoluţia kinetică a sugarului
- Evoluţia kinetică a copilului mic
- Definiţi termenii de cinematică şi kinetică
- Elementele de bază ale analizei fizice a mişcării
- Definiţi termenii următori: viteză, velocitate, acceleraţie.
- Forţele de acţiune care acţionează asupra unui corp
- Cre sunt factorii de care depinde valoarea forţelor de reacţiune.
 9.Legile fizice ale mişcării. Unităţi de măsură.

Legile fizice care stau la baza staticii şi cinematicii sunt legile mişcării, care au
rezultat din analiza relaţiei dintre forţă şi mişcare. Legile fizice ale mişcării au fost enunţate
de fizicianul englez Newton.
Legea inerţiei – prima lege a mişcării.
Orice corp îşi menţine, pe baza propriei mase, starea de repaus sau de mişcare
rectilinie uniformă, atâta timp cât asupra sa nu acţionează o forţă care să-i modifice această
stare. Această tendinţă a corpului se numeşte inerţie.
Datorită intervenţiei inerţiei un corp aflat în repaus tinde să rămână în repaus 
inerţia de repaus. Un corp aflat în mişcare tinde să se deplaseze în continuare  inerţia de
mişcare câştigată.
Se consideră că o forţă poate să oprească, să iniţieze sau să schimbe o anumită
mişcare.
În condiţiile gravitaţionale, asupra corpului se exercită continuu forţe fără a se produce
mişcare; mişcarea apare numai în momentul în care se produce o dezechilibrare între acestea.
Forţele sunt mărimi vectoriale caracterizate prin mărime, direcţie, sens, punct de
aplicare. Modificările oricăreia dintre aceste caracteristici vor influenţa efectele forţei.
Atunci când o forţă acţionează asupra unui corp, va determina o mişcare a acestuia în
aceeaşi direcţie cu direcţia de acţiune a forţei.
Dacă asupra unui corp acţionează mai multe forţe, conform “regulei
paralelogramului”, acestea se sumează şi dau o forţă rezultantă (FR).
De exemplu, atunci când două forţe acţionează în acelaşi timp, dar din două unghiuri
diferite, corpul se va mişca pe o direcţie care va fi diagonala paralelogramului, trasată din
punctual de aplicare al forţelor. (fig.2.)

FR
F1
Figura 2. Paralelogramul forţelor

F
2

În mecanica mişcării se pot întâlni următoarele situaţii:

• Dacă asupra unui corp acţionează o singură forţă, mişcarea se va produce în
sensul forţei; de exemplu, un grup muscular poate produce mişcare în sensul contracţiei
suficient de puternice (fig.3.).

Figura 3.

• Dacă asupra unui corp acţionează, pe aceeaşi direcţie, două forţe în acelaşi
sens, într-un punct comun, acestea vor fi echivalente cu o forţă unică egală cu suma mărimilor
forţelor individuale (fig.4.)
 F1 F3
Figura 4.

F2

• Dacă asupra unui corp acţionează două forţe diferite, pe aceeaşi direcţie, dar în
sensuri diferite, se va produce mişcare în sensul forţei mai puternice (fig.5.)

Figura 5.
F1 F3

F2

• Dacă asupra unui corp acţionează două forţe egale, pe aceeaşi direcţie, dar în
sensuri opuse, va rezulta o stare de echilibru (fig.6.)

Figura 6.

F1 F2

Greutatea este măsura atracţiei gravitaţionale pe care o exercită pământul, prin

câmpul său gravitaţional, asupra unui corp.
Greutatea (G) unui corp depinde de doi factori: masa corpului şi acceleraţia
gravitaţională care acţionează asupra acestuia.
G = mxg în care m = masa corpului iar g = acceleraţia gravitaţională = 9,81 m/s2.
Gravitaţia reprezintă o forţă prin care toate corpurile sunt atrase de pământ  legea
gravitaţiei lui Newton. Valoarea acestei forţe se calculează după formula:
F = m1 x m2 / r2
În natură, toate corpurile se atrag unele pe altele cu o forţă, direct proporţională cu
produsul maselor acestora şi invers proporţională cu pătratul distanţei dintre ele (r2).
Momentul inerţiei reprezintă o măsură a rezistenţei pe care o oferă un segment al
corpului la o schimbare în mişcarea sa faţă de o axă (o măsură a distribuţiei masei
segmentului faţă de o axă a mişcării).
Reamintim cele 3 axe principale, perpendiculare una pe cealaltă, în jurul cărora se
poate mişca un segment al corpului: latero-lateral, antero-posterior, longitudinal. Momentul
inerţiei scade pe măsură ce masa corpului este mai apropiată de axa de mişcare.
 Linia de gravitaţie este verticala care, trecând prin centrul de gravitaţie al corpului, se
proiectează în interiorul bazei de susţinere.
În ortostatism, linia gravitaţiei trece: puţin înapoia vârfului suturii coronale – prin
dintele axisului - prin corpurile vertebrelor cervicale – vertebra C7 – anterior faţă de vertebrele
toracale – intersectează curbura lombară la nivelul L2 – corpurile ultimelor vertebre lombare –
vertebra S2 – puţin posterior faţă de centrul articulaţiei genunchiului – înaintea articulaţiei
talocrurale – mijlocul bazei de susţinere.
Baza de susţinere este aria care suportă greutatea unui corp sau a unui obiect.
La om, în ortostatism, baza de susţinere are aproximativ forma unui trapez delimitat
anterior de vârful picioarelor, lateral de marginea externă a acestora şi posterior de linia
călcâielor.
Unghiul de stabilitate este format de linia centrului de gravitaţie (proiecţia CG al
corpului pe baza de susţinere) cu dreapta care uneşte centrul de greutate cu marginea bazei de
susţinere (fig.7.)

Figura 7.
α

Există trei tipuri de echilibru: stabil, instabil şi indiferent.

Forţele de frecare. Un corp aflat în mişcare este influenţat de alte corpuri cu care vine
în contact, acestea având tendinţa de a frâna mişcarea din cauza forţei de frecare dintre
corpuri. Din cauza frecării, mişcarea corpului devine uniform încetinită până la oprirea
acestuia. Pentru a-l menţine în mişcare trebuie să intervină o forţă exterioară continuă mai
mare decât forţa de frecare.
Între aceste două forţe se stabileşte un raport numit coeficient de fricţiune.(μ)
Coeficient de fricţiune = forţa care produce mişcarea/forţa de frecare.
Legea acceleraţiei – a doua lege a mişcării.
Când o forţă acţionează asupra unui corp, pe direcţia şi în sensul mişcării acestuia,
apare acceleraţia.
Forţa aplicată corpului în mişcare este proporţională cu rata schimbării momentului,
conform legii acceleraţiei. (momentul (G) reprezintă cantitatea de mişcare a unui corp la un
moment dat  G = m x v; în care m = masa şi v = velocitatea).
F = ∆G/∆t = mx∆v/∆t = m x a
Din exprimarea algebrică a legii acceleraţiei  F = m x a, se poate deduce acceleraţia:
a = F/m.
producând o deplasare, forţa efectuează un lucru mecanic. Dacă pe direcţia de mişcare se
aplică o forţă egală şi de sens contrar cu forţa care a produs mişcarea, corpul se opreşte  se
produce deceleraţia.
Legea acţiunii şi reacţiunii – a treia lege a mişcării
La interacţiunea a două corpuri, forţa care acţionează asupra unui corp – acţiunea –
este egală şi de sens contrar cu forţa care acţionează asupra celuilalt corp – reacţiunea.
Această lege este o consecinţă a legii inerţiei şi a forţei. Pentru această lege se
consideră interacţiunea dintre corpuri care nu sunt supuse nici unei alte acţiuni exterioare.
Interacţiunea celor două corpuri poate fi comună  un corp se sprijină pe altul în câmp
gravitaţional sau mai puţin comună  corpurile sunt supuse numai acţiunii forţelor de
gravitaţie.
Întrebări:
- Legea inerţiei
- Care sunt caracteristicile forţelor
- Ce este şi cum acţionează gravitaţia
- Precizaţi unde este situat centrul de gravitaţie al corpului
- Linia de gravitaţie
- Baza de susţinere şi unghiul de stabilitate
- Legea acceleraţiei
- Legea acţiunii şi reacţiunii
 10. Forţele interioare ale locomoţiei: impulsul nervos şi contracţia
musculară

forţa este o mărime fizică care tinde să modifice sau modifică starea de repaus sau de
mişcare a unui corp.
Baza anatomo-funcţională a unei mişcări este reprezentată de arcul
neuromusculoosteoarticular.
Prin intrarea în acţiune a aparatului locomotor comandat de sistemul nervos, se
declanşează o serie de forţe interioare care conlucrează la realizarea mişcărilor. Forţele
interioare sunt obligate să învingă o serie de forţe exterioare care se opun mişcării, mişcarea
rezultând din interacţiunea forţelor interioare ale corpului omenesc cu forţele exterioare ale
mediului de deplasare.
Pentru a se produce lucru mecanic, forţele interioare trebuie să fie superioare ca
intensitate rezistenţelor opuse de forţele exterioare şi să acţioneze pe aceeaşi direcţie, dar în
sens invers acestora din urmă.
. Forţele interioare ale locomoţiei
Organele care participă la locomoţie aparţin sistemului nervos, sistemului
osteoarticular şi sistemului muscular.
Atât locomoţia, cât şi mişcarea sub forma exerciţiului fizic utilizează energia mecanică
care se manifestă ca nişte forţe.
În urma proceselor metabolice din organismul uman rezultă energie care este utilizată
sub formă termică, electrică, fizico-chimică şi mecanică.
Succesiunea forţelor interioare ale locomoţiei, care intervin în realizarea unei mişcări
este următoarea:
• impulsul nervos;
• contracţia musculară;
• pârghia osoasă;
• mobilitatea articulară.
Impulsul nervos
Controlul mişcării este realizat de sistemul nervos somatic sau al vieţii de relaţie.
Acesta este alcătuit din acele formaţiuni care au rolul de a integra organismul în mediul
extern, de a realiza relaţia organismului cu acest mediu. Activitatea sistemului nervos somatic
este conştientă, voluntară şi are ca efectori musculatura striată (somatică).
Căile descendente
Căile descendente sau motorii cuprind:
• un centru cortical care elaborează influxul nervos;
• o succesiune de neuroni interconectaţi; dintre aceştia, unul este neuronul motor
central din scoarţa cerebrală de unde porneşte calea efectorie; altul este neuronul motor
periferic care poate fi localizat în trunchiul cerebral sau în măduva spinării;
• plăcile neuromotorii, la nivelul cărora influxul nervos este transformat în
incitaţie motorie producătoare de mişcare.
Căile motorii sunt de două categorii:
1. căi ale motricităţii voluntare;
2. căi ale motricităţii automate sau extrapiramidale
Neuronul motor periferic este supus influenţelor centrilor superiori, astfel:
• prin control direct este influenţat neuronul motor alfa;
• prin control indirect este influenţat neuronul motor gamma,
care prin intermediul buclei gamma întreţine starea de excitabilitate a motoneuronului alfa.
 Căile motricităţii voluntare
Căile motricităţii voluntare conţin numai doi neuroni: central şi periferic. În funcţie de
localizarea neuronului motor periferic, acestea sunt:
• calea motricităţii voluntare pentru musculatura gâtului, trunchiului şi
membrelor;
• calea motricităţii voluntare pentru musculatura capului şi a unor părţi ale
muşchilor gâtului.
Neuronii motori centrali sunt reprezentaţi, în proporţie de 40%, de celulele
piramidale gigante Betz din aria motorie principală 4, de neuronii din pătura piramidală
internă a ariilor 6, 10, 45, şi 46 ale lobului frontal, dar şi din neuroni din pătura piramidală
internă a lobilor occipital şi parietal.
Neuronii motori periferici sunt situaţi în cornul anterior al măduvei spinării. Axonii
acestora, prin intermediul rădăcinii anterioare a nervului spinal ajung la muşchii striaţi.
• Neuronii somatomotori α şi β sunt situaţi în capul cornului anterior. Axonii
acestora se termină în plăcile motorii ale muşchilor striaţi. Aceşti neuroni primesc aferente din
fasciculul piramidal, din fasciculele extrapiramidale şi de la ganglionii spinali.
• Neuronii γ sunt aşezaţi în capul cornului anterior. Axonii acestora se termină
în plăcile motorii ale porţiunilor contractile ale fusurilor neuromusculare. Primesc aferenţe de
la fasciculele extrapiramidale (mai ales reticulospinale) şi de la ganglionii bazali.
Căile motricităţii automate
Căile motricităţii automate sau extrapiramidale reprezintă un sistem de reglaj sau de
control al mişcării care asigură execuţia precisă, armonioasă a mişcării comandate voluntar.
Pentru realizarea acestui scop, sistemul extrapiramidal intervine în reglarea tonusului
muscular, a automatismului muscular şi a reflexelor somatice.
Tonusul muscular este de origine reflexă şi are rolul de a pune la dispoziţia
organismului, în cele mai bune condiţii, o modalitate de expresie somatică precisă şi eficace.
Tonusul muscular asigură statica de ansamblu a corpului şi adaptează în permanenţă poziţia
corpului în funcţie de activitatea
motorie comandată. Acesta susţine în permanenţă acţiunea în diferitele sale faze de
execuţie, adică în fazele de stabilizare, de desfăşurare şi de menţinere a atitudinii finale.
Aşadar, există trei categorii de tonus muscular, strâns împletite în cursul executării unei
activităţi: tonusul de fond, tonusul de execuţie şi tonusul postural.
Originea căilor extrapiramidale este reprezentată de cortexul cerebral, care prin
conexiunile sale descendente, face legătura cu o serie de staţii de releu subcorticale înlănţuite
şi a căror activitate se reflectă înapoi asupra scoarţei cerebrale sau asupra neuronilor motori
periferici. Zonele corticale de origine a căilor extrapiramidale sunt diseminate pe suprafeţe
mari ale scoarţei cerebrale, la nivelul tuturor lobilor.
Centrii de releu subcortical sunt reprezentaţi de următoarele structuri:
● nucleii punţii şi, în continuarea acestora, cerebelul;
● corpii striaţi;
● nucleii subtalamici;
● substanţa neagră;
● nucleul roşu;
● formaţiunea reticulată a trunchiului cerebral;
● nucleii lamei tectale;
● nucleii vestibulari;
● oliva bulbară.
De la nucleii de releu, impulsurile sunt redistribuite pentru închiderea circuitelor de
control atât la neuronul motor central, cât şi la cel periferic.
 Contracţia musculară
A doua forţă interioară care intervine în realizarea mişcării, ca o reacţie caracteristică
la impulsurile nervoase motorii, este forţa de contracţie musculară.
Activitatea musculară nu este posibilă în absenţa tonusului muscular. Acesta este
definit ca fiind „starea specială de semicontracţie pe care muşchiul o prezintă şi în repaus şi
care, îi conservă relieful”. Tonusul muscular se menţine pe cale reflexă. Actul reflex care
menţine tonusul muscular se numeşte reflex de întindere (vezi bucla gamma).
Tonusul muscular este influenţat de numeroşi factori, dintre care amintim factorii
endocrini; bărbaţii au muşchi mai tonici comparativ cu femeile, datorită hormonilor sexuali
masculini.
Tonusul muscular conferă muşchiului proprietatea de a se contracta, ca urmare a
impulsurilor nervoase motorii.
Unitatea motorie
Prin unitatea motorie se înţelege ansamblul format de un motoneuron alfa din cornul
anterior al măduvei spinării împreună cu fibrele musculare pe care le inervează.
Muşchiul striat funcţionează prin jocul coordonat al unităţilor motorii.
Calităţile caracteristice contracţiei musculare
Calităţile caracteristice contracţiei musculare sunt forţa de contracţie şi amplitudinea
contracţiei, factori intrinseci ai activităţii musculare.
Forţa musculară
Forţa musculară depinde de trei componente, proprietăţi ale muşchiului care se
contractă, şi anume: mecanica musculară, arhitectura muşchiului şi locul de inserţie al
acestuia.
Forţa de contracţie depinde de doi factori mai importanţi: numărul fibrelor musculare
ale unui muşchi şi lungimea acestora.
Sincronizarea acţiunilor musculare
La executarea unei mişcări participă următoarele grupe musculare:
• muşchi agonişti;
• muşchi antagonişti;
• muşchi sinergici;
• muşchi fixatori;
• muşchi neutralizatori.
Gruparea funcţională periarticulară a muşchilor
Muşchii din jurul unei articulaţii sunt aşezaţi în grupe funcţionale.
Cuplul de forţe.
Cuplul de forţe este format din două forţe paralele care acţionează asupra pârghiilor osoase,
dar în direcţii opuse.
Lanţurile musculare
Grupele musculare care pun în mişcare un lanţ cinematic (articular) formează un lanţ
muscular. Gruparea se realizează în sens longitudinal, de-a lungul lanţului articular.
Chingile musculare. Chinga musculară este o grupare funcţională, în formă de ansă,
formată din doi muşchi cu inserţia distală apropiată şi capetele proximale divergente.

Întrebări:
- Care sunt forţele interioare ale locomoţiei
- Organizarea generală a unei căi motoare
- Căile motricităţii voluntare
- Neuronul motor central
- Neuronul motor periferic
- Tonusul muscular: definiţie, mecanism de producere
- Unitatea motorie
- Componenetele forţei musculare absolute
- Grupele musculare care participă la executarea unei mişcări
- Gruparea funcţională periarticulară a muşchilor.
 11. Forţele interioare ale locomoţiei: pârghia ososă şi mobilitatea
articulară

Pârghia osoasă
A treia forţă a locomoţiei este reprezentată de acţiunea pârghiilor osoase. Segmentele
osoase asupra cărora acţionează muşchii se comportă, la prima vedere, ca pârghiile din fizică.
În mecanică, o pârghie este o maşină simplă. Maşinile simple sunt dispozitive utilizate
pentru ca în procesul de deplasare a unor corpuri să se poată reduce forţa aplicată, pe seama
deplasării mai mari a punctului de aplicare a acestor forţe.
Pârghia reprezintă de obicei o bară care se poate roti în jurul unui punct numit punct
de sprijin (S). Scopul principal al utilizării pârghiei este acela de a putea ridica o greutate mai
mare, aplicând o forţă mai mică. Deci, asupra pârghiei acţionează două forţe:
• forţa care trebuie învinsă, numită forţa rezistentă – R.
• forţa cu ajutorul căreia este învinsă forţa rezistentă, numită forţa activă – F.
În funcţie de raporturile dintre aceste trei puncte, pârghiile se împart în:
• pârghii de gradul I, cu sprijinul la mijloc – RSF.
• pârghii de gradul II, cu rezistenţa la mijloc – SRF.
• pârghii de gradul III, cu forţa la mijloc – SFR.
Distanţa dintre punctul de sprijin şi suportul uneia dintre forţe se numeşte braţul forţei,
respectiv braţul rezistenţei. Pentru ca o pârghie să fie în echilibru, momentele celor două forţe
faţă de punctul de sprijin trebuie să fie egale.
F X d2 = R X d1 în care d1 = braţul rezistenţei
d2 = braţul forţei.
Dacă nu există frecări, şi pârghia este absolut rigidă, atunci:
h2/h1 = d1/d2 în care h1 = înălţimea cu care urcă punctul de aplicare al forţei R
h2 = înălţimea cu care coboară punctul de aplicare al forţei F.
Conform acestei formule, lucrul mecanic efectuat de cele două forţe este egal,
afirmaţie valabilă numai în cazul ideal. În realitate are loc relaţia:
F X h2 > R X h1 , randamentul pârghiei fiind subunitar.
Segmentele osoase asupra cărora acţionează muşchii se comportă, la prima vedere, ca
pârghiile din fizică. Pârghiile biologice sunt formate din două oase vecine articulate mobil =
cuplu cinematic, şi legate între ele printr-un muşchi. La pârghia osoasă:
• punctul de sprijin S reprezintă axa biomecanică a mişcării;
• forţa rezistentă R reprezintă greutatea corpului sau a segmentului care se deplasează;
la aceasta se poate adăuga greutatea sarcinii de mobilizat;
• forţa activă F este reprezentată de inserţia pe segmentul osos a muşchiului care
realizează mişcarea.
Pârghiile de gradul I sunt pârghii de echilibru. De exemplu, la articulaţia
atlantooccipitală, capul în echilibru pe coloana vertebrală reprezintă o pârghie de gradul I:
(fig.10.)
S corespunde articulaţiei atlantooccipitale;
R este reprezentată de greutatea capului, care tinde să cadă înainte;
F este reprezentată de muşchii cefei, care opresc căderea capului înainte.
Pârghiile de gradul al –II –lea sunt pârghii de forţă şi sunt mai rare în organismul
uman. Un exemplu de pârghie de gradul al-II-lea se întâlneşte atunci când subiectul se ridică
pe vârful degetelor (fig. 11.):
S corespunde capetelor metatarsienelor;
 R este reprezentată de proiecţia centrului de greutate, care cade pe articulaţia
talocrurală;
F este reprezentată de forţa muşchiului triceps sural, care se inseră pe calcaneu.
Pârghiile de gradul al-III-lea cele mai frecvente în organism, sunt pârghii de viteză,
permiţând ca printr-o forţă redusă să se imprime braţului rezistenţei deplasări foarte mari. De
exemplu, la nivelul articulaţiei cotului, pentru mişcarea de flexiune realizată de muşchiul
biceps brahial (fig. 12.).
S corespunde articulaţiei cotului;
F este reprezentată de inserţia bicepsului brahial pe tuberozitatea radiusului;
R este reprezentată de greutatea antebraţului şi a mâinii.
Descompunerea forţelor musculare
Forţa dezvoltată de un muşchi aflat în contracţie nu realizează numai mobilizarea
pârghiilor osoase. Prin tonusul sau prin contracţia voluntară, muşchii care traversează o
articulaţie reprezintă, după cum am mai amintit, unul din principalele mijloace de menţinere
în contact a suprafeţeler articulare.
Conform paralelogramului forţelor, forţa musculară se descompune în două
componente:
• componenta tangenţială, care tinde să mişte segmentul;
• componenta articulară, care se transmite articulaţiei, ca o forţă compresivă („os
pe os”) participă, alături de capsulă şi ligamente, la menţinerea în contact a suprafeţelor
articulare.
Momentul muşchiului
Raportul dintre muşchi şi pârghia acestuia variază în funcţie de faza mişcării. În
diferitele momente ale acţiunii, muşchiul poate sau nu să fie perpendicular pe pârghia pe care
acţionează. Faza în care incidenţa perpendiculară îi permite un maximum de acţiune a fost
denumită de Debrièrre momentul muşchiului.
Momentul forţei se poate calcula conform formulei:
Tq = F x d
În care F = forţa musculară (N)
D = braţul momentului (m)
Braţul momentului este reprezentat de distanţa perpendiculară dintre axa de mişcare şi
vectorul forţei
Scripeţii
Scripeţii fac parte ca şi pârghiile din categoria maşinilor simple utilizate la om, fie
pentru amplificarea unei forţe, fie pentru a o face mai comod de aplicat.
Scripeţii nu determină amplificarea forţei active, dar permit o serie de aranjamente
pentru aplicarea forţei în direcţii diferite, în funcţie de necesităţi. Spre deosebire de pârghii,
scripeţii oferă posibilitatea unei mişcări de rotaţie continuă.
Scripetele este alcătuit dintr-o roată cu un şanţ pe circumferinţă, mobilă, în jurul
axului care trece prin centrul acesteia. Axul este montat pe o furcă prevăzută cu un cârlig. Prin
şanţul scripetului trece un cablu.
Planul înclinat
Planul înclinat oferă avantajul descompunerii forţei de greutate a corpului sau a unui
segment (G) în două componente:
• greutatea tangenţială (Gt), paralelă cu planul înclinat;
• greutatea normală (Gn), perpendiculară pe plan.
În timpul efectuării mişcării este necesară numai învingerea componentei tangenţiale a
greutăţii
Mobilitatea articulară
 Deplasarea segmentelor osoase angrenează în lanţul mecanismelor motorii şi
participarea obligatorie a articulaţiilor.
Articulaţiile reprezintă locul unde structurile de rezistenţă, reprezentate de oase,
asigură mişcarea uneia din componentele acesteia faţă de cealaltă. Structura anatomică a
articulaţiilor permite transmiterea tracţiunilor, stabilitatea lanţului cinematic şi diminuarea
frecării.
Mobilitatea articulară trebuie considerată un factor activ care participă la realizarea
mişcărilor. Forma articulaţiilor şi gradele de libertate ale acestora sunt factori importanţi care
conduc direcţia şi sensul mişcărilor şi care, în acelaşi timp limitează amplitudinea de mişcare.
Cupluri şi lanţuri cinematice
Cupluri cinematice. Două segmente mobile apropiate realizează un cuplu cinematic.
De exemplu: gambă-picior, braţ-antebraţ, antebraţ-mână.
În mecanică se descriu trei tipuri de cupluri cinematice: de translaţie, de rotaţie şi
helicoidale.
În biomecanica corpului omenesc nu se întâlnesc cupluri de translaţie, cele helicoidale
sunt rare (de exemplu, articulaţia gleznei), iar cele de rotaţie sunt frecvente (de exemplu,
antebraţ-mână).
Lanţuri cinematice. Cuplurile cinematice se leagă între ele, realizând lanţuri
cinematice (articulare). La formarea unui lanţ cinematic participă mai multe segmente şi deci,
mai multe articulaţii (cupluri cinematice).
Lanţurile cinematice pot fi deschise sau închise.
Gradele de libertate şi axele de mişcare
În biomecanică, prin grad de libertate se înţelege planul în care se desfăşoară o
anumită mişcare. În funcţie de numărul gradelor de libertate, articulaţiile sinoviale se clasifică
în:
articulaţii cu 1 grad de libertate
articulaţii cu 2 grade de libertate
articulaţii cu 3 grade de libertate
Funcţiile articulaţiei în cadrul aparatului locomotor
În cadrul aparatului locomotor, articulaţia are două funcţii principale: asigură
stabilitatea şi mobilitatea segmentelor.
Stabilitatea este importantă la toate articulaţiile, dar reprezintă o condiţie majoră
pentru cele ale membrului inferior, care asigură ortostatismul şi mersul.
Stabilitatea unei articulaţii depinde de mai mulţi factori, din care amintim: forma
capetelor osoase articulare, capsula şi ligamentele acesteia, musculatura periarticulară,
lichidul sinovial şi presiunea atmosferică.
Mobilitatea articulară intră în discuţie mai ales la articulaţiile sinoviale. Această
funcţie este dependentă de cel puţin trei structuri capsula articulară, sinoviala şi lichidul
sinovial.

Întrebări:
- Pârgia osoasă:generalităţi
- Pârgia osoasă de gradul I
- Pârgia osoasă de gradul II
- Pârgia osoasă de gradul III
- Momentul muşchiului
- Cuplurile şi lanţurile cinematice
- Gradul de libertate
- Funcţiile articulaţiei în cadrul aparatului locomotor
 12. Forţele exterioare ale locomoţiei

Forţele exterioare ale locomoţiei

Mişcarea corpului în întregime sau a segmentelor acestuia se datorează atât forţelor
interioare ale locomoţiei, cât şi forţelor exterioare ale mediului în care organismul se
deplasează. Pentru ca mişcarea să se producă, forţele interioare ale corpului omenesc trebuie
să învingă forţele exterioare.
Forţele exterioare ale locomoţiei sunt:
• forţa gravitaţională;
• greutatea corpului şi a segmentelor acestuia;
• presiunea atmosferică;
• rezistenţa mediului;
• inerţia;
• forţele de acceleraţie;
• forţa de reacţie a suprafeţei de sprijin;
• forţele de frecare;
• rezistenţe exterioare diverse.
În capitolul acesta vom dezvolta numai o parte din aceste forţe, celelalte fiind prezente
în alte capitole anterioare.
• Greutatea corpului şi a segmentelor. Indiferent care este poziţia corpului,
greutatea acţionează vertical, de sus în jos, asupra centrului de greutate al corpului sau al
segmentului.
Valoarea acestei forţe exterioare depinde de masa segmentului care se mişcă (se iau în
considerare volumul, lungimea, densitatea segmentului sau segmentelor angajate în
mişcare).
La corpul uman intră în calcul şi valoarea masei musculare, care poate modifica
această lege.
• Presiunea atmosferică, indirect, este tot o forţă de acţiune a gravitaţiei, care
apasă asupra corpului cu o intensitate variabilă, direct proporţională cu viteza de deplasare.
Asupra corpului omenesc aflat în repaus acţionează o presiune atmosferică de peste
20.000 kg, repartizată uniform aproximativ 1Kg/cm2, la o suprafaţă corporală de 2m2.
Presiunea atmosferică are un rol deosebit de important în menţinerea în contact a
suprafeţelor articulare.
Acţiunea presiunii atmosferice asupra corpului este compensată de presiunea din
cavităţile toracică şi abdominală, cele două presiuni având valori egale.
• Rezistenţa mediului. Mişcarea unui corp este influenţată de mediul fluid – gaz
sau lichid, în care se execută. O parte din energia corpului în mişcare se transferă mediului.
Acest transfer de energie se numeşte rezistenţă fluidă şi creşte cu viteza de deplasare a
corpului.
Rezistenţa fluidă se calculează după formula:
R = K x S x V2 x sinα în care
R = rezistenţa fluidului (Kg)
K = coeficientul de rezistenţă stabilit în raport cu forma corpurilor şi densitatea
mediului.
S = suprafaţa celei mai mari secţiuni a corpului care deplasează în mediu, considerată
în raport cu axa de progresie.
V = viteza (m/sec)
Sinα = sinusul unghiului de înclinaţie pe orizontală.
 Din analiza acestei formule se pot deduce faptul că, rezistenţa mediului în care se
desfăşoară exerciţiile fizice poate fi diminuată prin micşorarea suprafeţei de secţiune (S) şi a
unghiului de atac (α).
• Forţa de reacţie a suprafeţei de sprijin. Forţa de reacţie a solului derivă din
legea acţiunii şi reacţiunii a lui Newton. Reprezintă forţa de împingere de jos în sus a
suprafeţelor orizontale de sprijin ale corpului.
Forţa de reacţie a solului este rezultanta a trei componente vectoriale cu direcţii:
verticală, transversală şi anteroposterioară, care se transmit piciorului în timpul fazei de
sprijin a mersului şi în alergare.
Mărimea forţei de reacţie a solului depinde de mărimea masei corpului şi de valoarea
acceleraţiei centrului de greutate al acestuia.
Când corpul este în repaus apare o forţă de reacţie statică care este egală cu greutatea
corpului. Când corpul se află în mişcare, la greutatea acestuia se adaugă şi acceleraţia,
suprafaţa de sprijin dezvoltând o forţă de reacţie dinamică.
Rs = G s
În cazul în care subiectul este împins în sus, în direcţie verticală, ca în sărituri, reacţia
dinamică (Rd) va fi egală cu greutatea statică (Gs) la care se adaugă forţa de inerţie (Fi).
Rd = G s + F i
Atunci când subiectul se lasă în jos spre verticală, ca în genuflexiuni, reacţia dinamică
va fi egală cu greutatea statică minus forţa de inerţie, deoarece acceleraţia se îndreaptă spre
baza de susţinere.
Rd = G s - F i
Din studiile efectuate de mai mulţi autori, reiese faptul că, alergarea dă o forţă de
reacţie mult mai mare decât greutatea corpului, comparativ cu mersul.
• Forţa de frecare. În sporturile în care corpul alunecă pe suprafaţa de sprijin
apare forţa de frecare (F), care este direct proporţională cu greutatea corpului (G) şi cu
coeficientul de frecare (K), variabil, în funcţie de caracteristicile de alunecare ale suprafeţelor
aflate în contact.
F = G xK
• Rezistenţele exterioare diverse sunt reprezentate de toate obiectele asupra
cărora intervine corpul omenesc şi acţionează asupra corpului din direcţiile cele mai variate.

Întrebări:
- Care sunt forţele exterioare ale locomoţiei?
- Acţiunea presiunii atmosferice asupra corpului
- Rezistenţa mediului
- Forţa de reacţie a suprafeţei de sprijin
- Forţa de frecare
 13. Clasificarea mişcărilor în locomoţie

Mişcările complexe şi multiple, caracteristice locomoţiei umane se pot clasifica după

mai multe criterii.
Primele mişcări care apar pe scara filogenetică sunt acte reflexe simple,
necondiţionate, de apărare şi orientare.
1. În decursul ontogenezei, primele mişcări sunt tot acte reflexe necondiţionate,
denumite reflexe de specie. Pe măsură ce sistemul nervos se dezvoltă, locomoţia umană se
perfecţionează, putându-se distinge două tipuri de mişcări.:
• Mişcări voluntare, care au ca punct de plecare impulsuri interioare, fără a fi
necesară o condiţionare aferentă.
• Mişcări involuntare, care sunt acte reflexe – necondiţionate sau condiţionate
de un excitant provenit din mediul exterior.
2. Ţinând cont de participarea variată a tuturor grupelor musculare – agoniste,
antagoniste, sinergiste, fixatoare, neutralizatoare - din punctul de vedere al momentului
intervenţiei, al intensităţii de acţiune şi al rolului acestora, W.P. Bowen a propus următoarea
clasificare a mişcărilor.
• Mişcări de tensiune slabă – scrisul, mişcările de fineţe şi îndemânare.
• Mişcări de tensiune rapidă – mişcările de forţă.
• Mişcări balistice – aruncările, lovirile.
• Mişcări de oscilaţie – pendulările.
3. În funcţie de direcţia în care se execută, mişcările pot fi:
• Rectilinii.
• Curbilinii.
• Rotatorii.
4. Dacă se au în vedere axa biomecanică de mişcare şi planul în care se execută
mişcarea, mişcările pot fi:
• Flexiune-extensiune: axa de mişcare este transversală, iar mişcarea se execută
în plan sagital;
• Abducţie-adducţie: axa biomecanică este sagitală, mişcarea efectuându-se în
plan frontal;
• Rotaţie internă- rotaţie externă: axa de mişcare este verticală, planul de
mişcare fiind transversal.
5. În funcţie de participarea sau nu a subiectului, mişcările pot fi de două feluri.
• Mişcarea pasivă este mişcarea executată cu forţă exterioară, la care subiectul
nu participă activ, nu îşi contractă muşchii.
• Mişcarea activă este aceea executată de subiect, prin contracţia propriilor
grupe musculare, reprezentând şi o metodă de determinare a capacităţii funcţionale a grupelor
musculare examinate.
În general, mişcările pasive au amplitudine de mişcare mai mare decât cele active.

Întrebări:
- Mişcările voluntare şi involuntare
- Clasificarea mişcărilor în funcţie de participarea grupelor musculare periarticulare
- Clasificarea mişcărilor în funcţie de axa biomecanică de mişcare
- Mîşcarea activă şi cea pasivă
 14. Calităţile motrice: forţa, viteza, rezistenţa, îndemânarea,
mobilitatea. Deprinderile motrice complexe

Calităţile motrice au fost definite diferit de autorii care le-au studiat. Vă prezentăm
două dintre acestea.
„Calităţile motrice sunt acele laturi ale motricităţii care se manifestă în parametrii
identici ai mişcării, au acelaşi etalon de măsură şi se bazează pe mecanisme fiziologice şi
biochimice asemănătoare” (Demeter).
„Calităţile fizice sau motrice constituie premizele sau cerinţele motorii de bază pe care
un subiect (sportivul) îşi construieşte propriile abilităţi tehnice (de mişcare)”.
Gundlach şi Weineck împart calităţile motrice în două categorii:
• Capacităţi condiţionale: forţa, viteza, rezistenţa
• Capacităţi de coordonare: îndemânarea, mobilitatea.
Calităţile motrice prezintă două componente:
• genetică, referitoare la caracterele înnăscute;
• dobândită prin exerciţiu, care poate fi influenţată de condiţiile de mediu.
Rezistenţa sau anduranţa este „acea capacitate a omului de a depune o activitate, în
timp cât mai îndelungat, fără scăderea randamentului, în condiţiile funcţionării economice, a
organismului, învingerii oboselii şi a unei restabiliri rapide.” (10).
Anduranţa fizică este capacitatea întregului organism sau a unei părţi a acestuia de a
rezista la oboseală.
Anduranţa psihică se referă la capacitatea individului de a menţine, cât mai mult timp
posibil, un efort pe care este tentat permanent să-l abandoneze.
I Rezistenţa musculară locală este rezistenţa unei grupe musculare (1/6-1/7 din
întreaga musculatură). Aceasta depinde, în mare parte, de forţa specifică, de capacitatea
anaerobă, dar şi de rezistenţa generală.
Rezistenţa musculară locală se subîmparte în patru subtipuri, şi anume:
• rezistenţa musculară aerobă dinamică;
• rezistenţa musculară aerobă statică;
• rezistenţa musculară anaerobă dinamică;
• rezistenţa musculară anaerobă statică.
II Rezistenţa generală se evidenţiază când sunt angrenate în efort mai mult de 2/3 din
grupele musculare, iar lucrul este de durată şi de putere moderată. Termenul de rezistenţă
generală se referă la posibilităţile aerobe ale subiectului.
Rezistenţa generală aerobă reprezintă posibilitatea organismului de a menţine nivelul
constant al efortului, cât mai mult timp posibil.
Forţa
Forţa este acea calitate motrică prin care individul poate învinge o rezistenţă, datorită
contracţiilor musculare.
Organismul uman îşi manifestă forţa realizând eforturi în care, este prezent sau nu,
lucrul mecanic. Efortul prestat este de învingere, de menţinere sau de cedare, în funcţie de
rezistenţa care trebuie învinsă.
Este necesar să subliniem distincţia dintre forţa şi puterea musculară. Forţa înseamnă
învingerea rezistenţei fără condiţie de timp. Puterea se referă la lucrul mecanic efectuat în
unitatea de timp.
Criteriile de clasificare a forţei sunt diferite.
1. Masa musculară implicată.
• Forţa locală este expresia forţei unui singur muşchi sau a unei grupe
musculare.
 • Forţa generală implică contracţia întregii musculaturi scheletice.
2. Travaliul muscular şi regimul de funcţionare a muşchiului
În funcţie de prezenţa sau nu, a lucrului mecanic, forţa poate fi de două feluri.
• Dinamică, când prin contracţie se efectuează un lucru mecanic (de exemplu,
deplasarea unui segment al corpului, ridicarea unei greutăţi)
• Statică, în condiţiile unor contracţii izometrice fără efectuare de lucru mecanic,
ci doar cu dezvoltarea unei tensiuni mari intramusculare.
Viteza
Viteza este capacitata de a efectua mişcări cu mare rapiditate, timpul de execuţie fiind
minim pentru condiţiile date.
Viteza este capacitatea de a efectua acţiuni motrice într-un timp minim, în funcţie de
condiţiile impuse. Greaţie mobilităţii proceselor neuromusculare şi capacităţii musculaturii de
a dezvolta forţa (Frey).
Forme de manifestare a vitezei
După Frey viteza este de doua tipuri:
- viteza ciclică, care se referă la succesiunea de acţiuni motrice
asemănătoare;
- viteza aciclică, care caracterizează toate acţiunile motrice izolate, mai mult
sau mai puţin stereotipe.

Demeter consideră că formele de manifestare a vitezei sunt:

- viteza de reacţie
- viteza de eecuţie
- viteza de repetiţie
- viteza de angrenare

Capacitatăţile de coordonare
Capacitatea de coordonare este o calitate psihomotrice complexă care are la bază
corelaţia dintre sistemul nervos central şi musculatura scheletică, în timpul efectuării unei
mişcări. Îmbracă două forme.
Coordonare generală este rezultatul învăţării unei mişcări care se regăseşte în diferite
domenii al vieţii cotidiene, dar şi în diversele activităţi sportive.
Capaciatea de coordoare specifică este capacitatea de a putea combina actele motrice în
cadrul elementelor tehnice ale unui exerciţiu sau sport practicat.
Factori care condiţionează capacităţile de coordonare
Capacităţile de coordonare depind de o serie de factori:
- tonusul optim al scoarţei cerebrale şi mobilitatea proceselor corticale;
- coordoanrea intra- şi intermusculară;
- starea funcţională a receptorilor;
- alţi factori.

Supleţea aparatului locomotor

Supleţea+mobilitatea=flexibilitatea este„capacitatea unui subiect de a putea executa
mişcări cu mare amplitudine, în una sau mai multe articulaţii” (Weineck)
Supleţea se referă la două componenteale aparatului locomotor:
- articulaţiile- supleţea sau mobilitatea articulară;
- muşchii, tendoanele, ligamentele, din punct de vedere al capacităţii de
întindere al acestora.
 Formele supleţei
În funcţie de numărul articulaţiilor prin care se realizează mişcarea, se disting două
forme de supleţe: generală şi specifică.
Supleţea generală se refră la mobilitatea principalelor articulaţii mari ale corpului:
scapulohumeerală, coxofemuralăşi cele ale coloanei vertebrale.
Supleţea specifică priveşte o articulaţie anume şi îmbracă trei aspecte
a)Supleţea activă;
b)Supleţea pasivă;
c)Supleţea mixtă.
Factorii care influenţează supleţea articulară
• Tipul articulaţiei.
• Masa musculară.
• Hipertrofia musculară
• Tonusul muscular şi capacitatea de relaxare
• Capacitatea de întindere musculară
• Capacitatea de întindere a aparatului capsuloligamentar
• Vârsta şi sexul
• Starea de încălzire a aparatului locomotor
• Oboseala
• Ritmul circadian

Întrebări:
- Calităţile motrice: definiţie şi clasificare
- Rezistenţa locală şi generală;
- Criteriil de clasificare a forţei
- Formele de manifestare a vitezei
- Capacitatea de coordonare generală şi specifică
- Factorii care influenţează capacităţile de coordonare
- Supleţea aparatului locomotor: definiţieşi forme de manifestare