Sunteți pe pagina 1din 7

UNIVERSITATEA DUNĂREA DE JOS

FACULTATEA DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT

CONCEPTUL DE JOC

Student: Chiriac Romulus


Anul 1. Grupa 9911
Noţiunea de „joc”, aşa cum ne este ea familiarǎ nouǎ, adicǎ aşa cum este acoperitǎ de
cuvintele care, cu oarecare variaţii, îi corespund în cele mai multe limbi europene, este definitǎ dupǎ
cum urmeazǎ:
- jocul este o acţiune sau o activitate efectuatǎ de bunǎvoie înlǎuntrul anumitor limite
stabilite, de timp şi de spaţiu, şi dupǎ reguli acceptate de bunǎvoie, dar absolut obligatorii, având
scopul în sine însǎşi şi fiind însoţitǎ de un sentiment de încordare şi de bucurie, şi de ideea cǎ „este
altfel” decât „viaţa obişnuitǎ”.
Astfel determinatǎ, noţiunea pare adecvatǎ pentru a cuprinde tot ceea ce numim joc: joaca
animalelor, a copiilor şi a adulţilor, jocurile de îndemânare, de putere, de inteligenţǎ şi de noroc,
reprezentaţiile şi spectacolele. Aceastǎ categorie, jocul, mi s-a parut aptǎ de a fi consideratǎ drept
una dintre elementele spirituale fundamentale al vieţii.
În „Terminologia educaţiei fizice” 1973, noţiunea de joc este definitǎ ca „o activitate
complexǎ predominant motricǎ şi emoţionalǎ, desfǎşuratǎ spontan, dupǎ reguli prestabilite, în scop
recreativ şi totodatǎ de adaptare la realitatea socialǎ”.
Epuran M. în „Psihologia educaţiei fizice” subliniazǎ cele mai importante caracteristici ale
jocului, fǎrǎ a le ierarhiza, întrucât ele sunt în funcţie atât de natura jocurilor, cât şi de vârsta celor
care le practicǎ:
- activitate naturalǎ, izvor al trebuinţelor fireşti de mişcare şi activitate, de manifestare şi
evidenţiere a calitǎţilor fiinţei umane, care l-a fǎcut pe Ribot sǎ vorbeascǎ de un „instinct al jocului”;
- activitate liberǎ, lipsitǎ de constrângere, în care primeazǎ iniţiativa jucǎtorului, dorinţa şi
nevoia lui de a se juca;
- activitate spontanǎ, ivitǎ de însǎşi nevoile fiinţei umane, din incitaţiile intime ale acesteia,
transformǎrile pe care le suferǎ unele jocuri, trecerile de la unul la altul;
- activitate atractivǎ, capabilǎ sǎ producǎ mari satisfacţii, nu atât prin efectele unui „câştig”
sau „succes”, ci prin ea însǎşi, prin faptul cǎ provoacǎ stǎri afective pozitive, începând cu plǎcerea
senzorialǎ şi terminând cu încordǎrile şi relaxǎrile care însoţesc jocurile periculoase;
- activitate totalǎ, angajând întreaga fiinţǎ, toate funcţiile ei psihice (perceptive, volitive,
afective, imaginative, motrice, etc.);
- activitate dezinteresatǎ, care o deosebeşte de cele de muncǎ, în vederea trǎirii bucuriei
activitǎţii autonome şi gratuite;
- activitate creativ-compensativǎ, care se extinde şi asupra activitǎţilor recreativ distractive
ale adulţilor, asupra activitǎţii de „loasir” (petrecerea placutǎ a timpului liber), destindere, refacere,
compensare.
De-a lungul timpurilor, până în zilele noastre concepţia de joc s-a transformat din noţiune
teoretică în acţiune practică. Pornind de la această premisă, concepţia de joc este prezentată sub
forma următoarelor caracteristici:
- o concepţie de joc se formează în corelaţie şi dependenţa de atitudinea sa faţă de sport, pe
care o au societatea, factorii de conducere sportivă, antrenorul şi jucătorii;
- o concepţie de joc, reflectând atitudini, mentalităţi şi interpretari ale jucǎtorilor, devine în
prezent un instrument de natura psiho-tactică prin care se poate obţine succesul;
- această concepţie de joc devine concretă pentru că ea cuprinde în conţinutul ei componente
cum sunt: sistemul de joc, organizarea tactică în apǎrare şi atac, factorul specific, convergenţa
exprimărilor tehnico-tactice, etc.;
- o concepţie de joc este antrenabilă şi perfectibilă pe căi practice şi metodice având mijloace
specifice de tratare.
După Epuran M. „În cadrul antrenamentelor de pregătire pentru competiţii jucătorul învaţă
mecanismele de autoreglare, să treacă de la stadiul de condiţionare socială la cel de decizie raţională,
la cel de creaţie. Urmărind maximalizarea capacităţilor psihice şi fizice a sportivului, antrenamentul
îşi propune obiective comportamentale similare cu cele care le formează psihopedagogia modernă,
în cadrul aşa numitei proiectări didactice”.
Concepţia de joc reprezintă un deziderat, rareori stadiul atins de unii dintre jucători,
caracterizat tot mai mult printr-o competivitate crescută, menită să satisfacă în diversele spaţii
geografice puternice motivaţii şi ambiţii de întrecere. Ea fiind în strânsă dependenţă de realizările
stiinţifice, tehnice şi culturale ale societǎţii, este supusă ca şi acestea imperativelor şi solicitărilor
viitorului.
Concepţia de joc reprezintă o categorie socio-sportivă tot mai evidentă astăzi, devansând sau
succedând, progresele celorlante domenii de viaţă. În funcţie de capacitatea de adaptare a oamenilor
concepţia de joc suferă modificări, mai lente sau mai rapide, după viteza de gândire şi acţiune a
acestora. Este un proces a cărui acceleraţie, finalitate şi randament depinde de profesionism, pasiune
şi inteligenţă.
Epuran M. defineşte concepţia de joc, ca un proces psihomotric complex care angajează
factori cognitivi, afectivi, volitivi şi motrici, care se regăsesc în aceste situaţii problematice (ce
impun rezolvarea şi deci angajarea plenară a gândirii, stării afective, provocate de întrecere) care
influenţează tot comportamentul de viaţă pentru învingerea obstacolelor provocate de către
adversari, sau de ambianţă (vânt, ploaie, public, etc.).

Conceptul de joc este stimulat de următorii factori:


- capacitatea cognitivă;
- abilitate tehnică;
- pregătire fizică.
Capacitatea de discernere şi decizie este condiţionată de :
- principii,
- idei,
- norme,
- regulamente.
Calitatea perceperii depinde de mai multe procese, cum sunt: vederea periferică, atenţia
concentrată sau cuprinzătoare, simţuri specializate (de natură tehnică, fizică sau tactică). Pregătirea
tactică sintetizează dezvoltarea calitǎţilor motrice de bază şi combinate, perfecţionarea elementelor
şi procedeelor tehnice precum şi educarea calitaţilor psihice, în vederea utilizării acestora cât mai
bine în decursul întrecerilor. Pregătirea tactică, după Naglaka, poate fi împărţită în patru etape:
- învăţarea şi perfecţionarea diferitelor acţiuni tehnico-tactice elementare, individuale şi
colective;
- stăpânirea mai multor combinaţii tactice, relativ simple, caracteristice situaţiilor tipice ale
întrecerii;
- dezvoltarea capacităţii de utilizare implică şi efectuarea precisă a acţiunilor şi combinaţiilor
tactice, ţinând seama de posibilităţile individuale;
- dezvoltarea capacităţii de elaborare a planului de atac şi apărare în funcţie de punctele forte
sau slabe ale adversarului şi de aplicarea a variantelor acestuia în funcţie de situaţiile concrete în joc.
Dragnea A. prezintă următoarele componente tactice:
- concepţia tactica;
- planul tactic;
- acţiunile tactice;
- deprinderea tacticǎ;
- sitemul de joc.
a) Concepţia tactică - este un sistem de pricipii, idei, reguli şi norme relativ stabile, elaborate
în vederea participării cu succes în competiţii. Ea este stabilită de antrenor, pe baza analizei
concepţiei de pregătire şi de participare în competiţii elaborate de federaţii pe ramuri sportive;
stadiul de pregătire şi de nivelul de performanţă al sportivilor, rezultatele obţinute în competiţiile
anterioare şi posibilităţile proprii de afirmare ale sportivilor.
b) Planul tactic - ansamblul măsurilor stabilite în vederea rezolvării problemelor tactice
ridicate de desfăşurarea unei competiţii. Se stabileşte în concordanţă cu concepţia tactică proprie,
capacitatea de performanţă a sportivilor în etapa respectivă, caracteristicele competitive ale
adversarului, obiectivul stabilit pentru concursul respectiv, locul şi condiţiile de desfăşurare ale
concursului.
c) Acţiunile tactice - sunt instrumente practice de realizare a planului tactic şi a concepţiei
tactice. Este o componentă de bază, cuprinzând calităţile fizice şi psihice, bagajul deprinderilor
motrice. O caracteristică principală este faptul că se rezolvă mai întâi mental, apoi motric.
d) Deprinderea tactică - reprezintă o acţiune tactică automatizată prin exersare în condiţii
stabile; este caracterizată prin precizie, ritmicitate, similitudine a mişcărilor şi nu în ultimul rând,
eficienţă.
e) Sistemul de joc - este modul de aşezare a sportivilor în teren, pe compartimente şi posturi,
interacţiunea şi sincronizarea dintre acestea în fazele de atac şi apărare, în vederea valorificării
superioare a potenţialului echipei proprii în concurs. Sistemul de joc are un caracter dinamic, este
specific jocurilor sportive şi se stabileşte în funcţie de concepţia tactică şi de planul tactic, elaborate
anticipat, pentru concurs.
Cu privire la antrenamentul pe care îl cere un sportiv, în etapa unei concepţii superioare,
acestuia i se impune o tacticizare, abordarea lucrului fizic şi tehnic prin mijloace tactice, chiar
strategice. Unui jucător care „ştie să facă totul”, care are formă fizică bună, îi trebuie, satisfǎcându-l,
probleme de rezolvat, probleme de tactică la care el să participe şi să creeze. Creativitatea tactică şi
strategică se constituie ca mijloc de seamă al antrenamentului la jucǎtorii şi echipele aflate în
afirmare concepţională.
Jocul se desfǎşoară într-un anumit spaţiu şi este determinat de timp. În timp are un început şi
un şfârşit, poate fi reluat de la început oricând. Aşa s-a fixat timpul afectat fiecărui joc în funcţie de
specificul lui. Datorită acestor factori, timp şi spaţiu, se creează situaţii care schimbă regulile
jocului, concepţia jucătorului, a antrenorului, a întregului colectiv care face parte din joc, acesta
capǎtând o frumuseţe aparte, pentru fiecare sport în parte. Estetica jocului este creată de echilibrul
dintre fazele jocului, de diferenţa dintre puterea, îndemânarea, viteza şi rezinstenţa jucǎtorilor.
Când jocul are un caracter de întrecere şi sunt respectate regulile şi nici un jucător nu se
abate de la acestea, se evidenţiază caracterul de „fair play” (joc cinstit). Acest curent îndrumând
jucătorii la un joc curat, plăcut, plin de faze spectaculoase, atât pentru spectatori cât şi pentru ei
însăşi. Lipsa interesului pentru câştig, creează armonie în joc, plăcere, bucurie, satisfacţie, mândrie
şi nu în ultimul rând respect faţă de spectatori şi de tine însǎ-ţi.
Concepţia de joc rămâne o permanentă tendinţă, un neîntrerupt proces de dezvoltare sau
involuţie a fiecărui element, aflat în joc, în stare de incertitudine de realizare, cauzată de reacţiile
necunoscute şi diferite ale jucătorilor faţă de replicile distructive ale echipei adverse.
BIBLIOGRAFIE

Dragu, M. „Jocuri motrice”, Editura Fundaţiei Universitare „Dunărea de


Jos”, Galaţi, 2002
Huizinga, J. „Homo ludens”, Humanitas, Bucureşti, 2002
Ionescu, I. „Fotbal: Concepţia de joc”, Editura Sport-Turism, 1982
Epuran, M. „Psihologia educaţiei fizice”, Editura Sport-Turism, 1976