Sunteți pe pagina 1din 9

CONFLICTE ŞI NEGOCIERI ÎN ORGANIZAŢII

Prof. univ. dr. MIHAI GOLU


TEMA III
NATURA CONFLICTELOR ŞI SURSELE POSIBILE
CARE LE GENEREAZĂ

O teorie explicativă satisfăcătoare a conflictelor, aptă să ofere premisele conceperii


şi realizării activităţii practice de gestionare şi rezolvare nu este posibilă fără dezvăluirea
naturii şi cauzelor acestora. Faptul că, în prezent, nu există un punct de vedere unitar
dovedeşte cât de complexă este problema.
1. Principalele teorii cu privire la natura conflictelor.
În stabilirea şi definirea naturii conflictelor s-au impus şi se confruntă trei teorii
mari: biologică, psihologică şi sociologică.
Teoria biologică îşi are originea în faimoasa butadă a filosofului englez Th. Hobbes
„homo homini lupus est” şi în teza darwinistă potrivit căreia, lupta intraspecifică este mai
puternică şi mai dură decât lupta interspecifică. Esenţa acestei teorii rezidă în aceea că, prin
natura sa biologică, omul este o fiinţă conflictuală, fiind centrat pe satisfacerea trebuinţelor
sale primare şi având genetic implantat în schema sa funcţională internă instinctul
agresivităţii. În unele cazuri individuale, intensitatea acestui instinct poate deveni atât de
mare, încât domină în mod absolut asupra instinctului gregarităţii, persoanele respective
ajungând să fie agresori şi criminali înnăscuţi. C. Lombroso a absolutizat această
posibilitate, dezvoltând concepţia potrivit căreia, orice criminal este înnăscut, el acţionând
exclusiv în virtutea determinaţiilor sale biologice. Aceste determinaţii se obiectivează şi în
caracteristicile fizice externe (bioconstituţionale), schiţându-se astfel portretul fiziognomic
specific al criminalului înnăscut: frunte îngustă, sprâncene şi arcade proeminente, buze
groase, talie peste medie şi musculatură puternic dezvoltată, mandibula mare şi plată, fără
scobitură la bărbie. În plan psihocomportamental, caracteristicile respective corelează
semnificativ cu irascibilitate (crescută), rezistenţă scăzută la frustraţii, autocontrol scăzut
(impulsivitate), QI sub medie, absenţa fricii de pedeapsă, absenţa sentimentului de milă,
absenţa sentimentelor morale, a mustrărilor de conştiinţă, lipsa respectului faţă de lege şi
autoritate.
Prezenţa acestor caracteristici condiţionate eminamente biologic face ca relaţionarea
posesorilor lor cu cei din jur să fie din start conflictuală. Reprezentanţii punctului de vedere
biologic (Witkin et el. 1976, Wilson şi Henstein, 1984, Sheley, 1985) susţin că agresivitatea
şi conflictualitatea sunt înscrise în genomul uman, intensitatea şi frecvenţa manifestării lor
depinzând de dimensiunile (mărimea) genei purtătoare care, în plan individual, pot varia pe
un registru valoric foarte întins.
Ideea că desfăşurarea comportamentului uman se supune, în ultima instanţă,
determinismului biologic, a fost preluată şi dezvoltată în cadrul psihanalizei freudiene.
În primul rând, S. Freud susţine ideea naturii antagonic-conflictuale a omului, pe
care-l consideră un domeniu de confruntare permanentă între eros (instinctul vieţii) şi
thanatos (instinctul morţii), între principiul plăcerii şi principiul realităţii, între sine şi
super ego.
În al doilea rând, el considera, în prima versiune a teoriei psihanalitice, că toate
fenomenele psihice sunt rezultatul unui conflict de forţe întotdeauna pulsionale (adică
instinctual-biologice). Întreaga dinamică a personalităţii este interpretată prin prisma
ciocnirii, pe de o parte, dintre forţele pulsionale interne, iar pe de altă parte, dintre forţele
interne şi forţele lumii externe.
Intensitatea conflictului este derivată din intensitatea energetică a forţelor pulsionale
şi din tensiunea ce se acumulează în cursul ciocnirii acestor forţe.
Tot în sfera teoriei biologice trebuie să includem şi explicarea comportamentului pe
baza trăsăturilor temperamentale determinate bioconstituţional sau fiziologic (Kretschmer,
Scheldon, Pavlov, Eysenck, Strelau ş.a.). Temperamentul corespunzător tipului
bioconstituţional atletic (mezomorf), puretnic-neechilibrat-excitabil, sau tipului extravert este
asociat cu un comportament mai conflictogen, mai agresiv, decât temperamentul corespunzător
tipului astenic (ectomorf), puternic-echilibrat-inert sau tipului introvert.
Fără a nega sau ignora importanţa factorilor biologici şi constituţionali în
condiţionarea predispoziţiei spre conflictualitate, ei nu trebuie să fie absolutizaţi şi
transformaţi în cauză ultimă şi unică a conflictelor.
Teoria psihologică. Spre deosebire de cea biologică, teoria psihologică pune
accentul mai mult pe structura şi factorii psihici ai personalităţii, pe rezultatele învăţării şi
interacţiunilor psihosociale.
În cadrul teoriei psihologice pot fi delimitate două direcţii: analitică şi
psihosocială.
Direcţia analitică a fost trasată de S. Freud prin postularea luptei dintre celei trei
categorii de forţe – iraţionale izvorâte din Id (sine), raţionale izvorâte din Ego (Eu) şi
morale izvorâte din super ego (supra Eu).
În toată opera sa, Freud a subliniat rolul conflictului intern, intrapsihic în dinamica
personalităţii şi în generarea conflictelor externe.
Din punct de vedere psihodinamic, toţi oamenii posedă instinctul agresivităţii care-i
montează conflictogen unii în raport cu alţii, conflictualitatea devenind o trăsătură
potenţială a oricărei relaţii interpersonale. Un alt fapt psihodinamic fundamental care
predispune la conflictualitate este complexul Oedip, dacă nu este rezolvat în mod eficient în
cursul ontogenezei (conflictele dintre fii şi tată sunt puse pe seama acestui complex). În
fine, conflictualitatea este determinată de refularea şi reprimarea pulsiunilor şi dorinţelor
erotico-sexuale.
În cea de-a doua concepţie a lui Freud despre topica personalităţii, în care sunt
individualizate instanţele sine-lui, supra Eu-lui şi Eu-lui, sunt evidenţiate mai multe forme
de conflicte potenţiale, în care în calitate de protagonist apare Eul: 1) conflictul între Eu şi
lumea externă: eul poate să domine sau să fie dominat de lumea externă: 2) conflictul între
Eu şi Sine, între tendinţa pulsională de descărcare a tensiunilor şi satisfacerea trebuinţelor
instinctuale, pe de o parte, şi funcţia de raţionalizare a Eu-lui care filtrează aceste impulsuri
şi decide dacă finalizarea lor poate avea loc sau nu, pe de altă parte; (dacă decizia este
favorabilă, atunci s-ar putea ca Eul să fie supus unor exigenţe foarte serioase din partea
supra Eu-lui, apărând stări de culpabilitate, ruşine, dezgust (conflictul transformându-se în
conflict Eu-supra eu); 3) conflictul între pulsiuni, în cazul în care una este preluată de Eu,
iar cealaltă refuzată. Contribuţii importante la teoria psihologică a conflictelor au fost aduse
şi de continuatorii sau disidenţii lui Freud: A. Adler, C. Jung, Karen Horney, E. Fromm.
A. Adler a legat conflictele de complexul de inferioritate şi de reacţia la un deficit
fizic sau psihic, încadrându-l în logica legii compensaţiei şi supracompensaţiei. În
concepţia lui, copiii îşi percep părinţii ca fiind puternici şi capabili şi, în comparaţie cu ei,
se simt slabi şi inferiori. Începând cu aceste prime percepţii, viaţa devine o luptă pentru a ne
împăca cu fragilitatea noastră şi a crea o faţadă a puterii şi superiorităţii, care să ascundă
sentimente de inadecvare.
C. Jung înţelege natura conflictului ca expresie a discrepanţei sau opoziţiei dintre
persona (masca pe care o arătăm celor din jur) şi personalitatea autentică, precum şi a
diferenţelor dintre aşteptările interne şi ceea ce primim de la ceilalţi.
Karen Horney, situându-se pe o poziţie contrară celei a lui Freud, recunoaşte
capacitatea omului de a-şi rezolva propriile conflicte, definindu-şi concepţia ca fiind
constructivistă, motivând că ea ne permite să atacăm şi să rezolvăm disperarea nevrotică
(1998, p. 17). După părerea autoarei, din punct de vedere genetic, conflictele îşi au originea
în sentimentul de insecuritatea pe care l-a numit anxietate fundamentală. Acest sentiment
este întreţinut de perceperea lumii de către copil ca fiindu-i ostilă.
O asemenea percepţie este justificată de comportamentele autoritare, înjositoare, puternic
coercitive ale unor părinţi şi adulţi (agresiuni fizice sau psihice).
Pe fondul unei asemenea ambianţe tensionate, copilul îşi va dezvolta strategii de
întâmpinare, fiecare dintre ele antrenând un pattern specific de conduite şi sentimente. K
Horney a identificat trei patterne principale:
– orientarea spre oameni (moving to);
– orientarea împotriva oamenilor (moving against);
– îndepărtarea de oameni (moving away).
Persoanele care dezvoltă primul tip de pattern se caracterizează prin trebuinţa de
aprobare, iubire, relaţii de prietenie şi de cuplu, iar atunci când trebuinţa nu le este satisfăcută,
explodează cu uşurinţă şi devin „compulsive în mod nediscriminativ”, indiferent de calităţile şi
sentimentele reale ale persoanei vizate.
Teama de a nu primi aprobare şi iubire le face docile, reconciliante, gata de
sacrificii: se conving „pe sine că iubesc pe oricine, că toţi sunt simpatici şi demni de
încredere” (1998, p. 47).
Persoanele care dezvoltă un pattern de al doilea tip se caracterizează prin
convingerea că toţi oamenii sunt ostili şi printr-o agresivitate crescută, manifestând tendinţa
de a exercita un control asupra semenilor şi de a-i domina. „În timp ce tipul docil tinde spre
împăciuire, tipul agresiv face orice l-ar putea pune în evidenţă ca un bun luptător” (1998,
p. 56). Îi este foarte greu să suporte pierderile, preferă să-i acuze pe ceilalţi decât să-şi
asume greşelile; este centrat pe interesele proprii; egoist şi egocentric.
Persoanele care aparţin celui de-al treilea tip de pattern trăiesc cu sentimentul că nu
sunt înţelese, fapt pentru care preferă izolarea. Pun o barieră în relaţionarea emoţională cu
cei din jur, nu se implică în astfel de raporturi, deşi la nivel formal „se înţeleg de minune”.
Sunt montate defensiv, evitând presiunile, provocările, riscurile.
E. Fromm susţine şi el caracterul fundamental conflictual al personalităţii, care
derivă din două opoziţii principale: a) opoziţia între nevoia de libertate şi nevoia de
securitate şi b) opoziţia între „a avea” şi „a fi” („to have” şi „to be”). Ca fiinţă conştientă
omul tinde să-şi rezolve conflictele interne, dar în forme nu întotdeauna adecvate sub aspect
social: autoritarism, sadism, conformarea automată, pierderea sinelui, alienarea,
singurătatea.
Direcţia psihosocială pune accentul pe achiziţiile dobândite în procesul interacţiunii
şi învăţării mediate social. În cadrul acestei orientări s-au diferenţiat mai multe teorii
particulare, precum: teoria controlului social; teoria învăţării psihosociale; teoria
învăţării sociale; teoria etichetării sociale.
Teoria controlului psihosocial (T. Hirschi, 1978) susţine, în esenţă, că natura
conflictului rezidă în tendinţa generală şi relativ constantă a oamenilor de a riposta şi eluda
cerinţele şi îngrădirile mediului social.
Mecanismul controlului social care acţionează coercitiv asupra individului trebuie
căutat în legăturile acestuia cu societatea: dacă legăturile sunt puternice, individul în aceeaşi
măsură se va conforma normelor sociale, diminuându-se probabilitatea generării unui
conflict dur (destructiv); dacă legăturile slăbesc, probabilitatea violării normelor sociale
creşte şi o dată cu ea creşte şi probabilitatea apariţiei unui conflict puternic şi destructiv. T.
Hirschi (1978), a stabilit că legătura psihosocială (individ-societate) are 4 elemente, şi
anume: a) ataşamentul faţă de persoanele convenţionale, care reprezintă un factor major de
exercitare a controlului psihosocial; (un individ ataşat este mai puţin conflictogen şi
refractar la influenţele celor din jur, în vreme ce unul neataşat va fi mai predispus la
conflicte cu cei din jur); b) obligaţia faţă de comportamentele convenţionale (cu cât un
individ a investit mai mult timp şi efort în activităţi convenţionale – a primit educaţie, a
obţinut o slujbă – cu atât legătura lui cu societatea va fi mai slabă, şi invers); c) momentul
angajării sau stabilirii: cu cât legătura cu cerinţele şi standardele mediului social se
stabileşte mai devreme în ontogeneză, cu atât ea va fi mai puternică şi, implicit, tensiunea
raportului individ-societate mai redusă; d) convingerea individului că trebuie şi este firesc
să se subordoneze societăţii.
O altă variantă a orientării psihosociale este teoria înfrânării (containement
theory), formulată de Walter Reckless (1961). Potrivit acestei teorii, comportamentul
conflictogen este condiţionat de mai mulţi factori şi anume: 1) factorii de presiune socială –
condiţiile economice şi de locuit precare, statut social scăzut, lipsa oportunităţilor,
neînţelegeri familiale; 2) factori de atragere (pull factors), care abat indivizii de la normele
acceptate – companionii săi sunt montaţi agresiv, subcultură viciată, incitatoare la
confruntare, grupuri rebele; 3) înfrânarea externă ce provine din partea familiei şi a
grupurilor sau persoanelor suportive; 4) înfrânarea internă ca produs al unei bune sau slabe
internalizări; 5) presiunile dinlăuntru – tensiuni, agresivitate, puternice sentimente de
inadecvanţă şi inferioritate, afecţiuni psihice sau organice.
Aceşti factori se structurează ierarhic, stratificat la extreme situându-se presiunile
externe şi cele dinlăuntrul individului.
În cadrul orientării psihosociale, un loc important îi revine teoriilor învăţării.
Acestea interpretează conflictul şi comportamentul conflictogen în sfera largă a devianţei,
în sensul abaterii de la „echilibrul normal”. Cea mai închegată şi mai influentă este
varianta elaborată de Albert Bandura (1977). Autorul acestei variante consideră că în
dezvoltarea diferitelor forme de comportament, inclusiv cel conflictogen (agresiv), intervin
mecanisme precum imitaţia şi modelarea. Intervenţia lor face ca trăsături de personalitate
cu valenţe conflictogene, cum sunt agresivitatea, intoleranţa, nestăpânirea de sine etc. pot fi
învăţate privind la alţii şi văzând ce fel de recompense şi pedepse primesc ei pentru
acţiunile lor. Acţiunile care sunt urmate de întărire pozitivă (rezultate valoroase) vor fi
preluate cu o mare probabilitate, iar cele urmate de întărire negativă (sancţiune), de
asemenea, tot cu o mare probabilitate, vor fi evitate (respinse).
Indivizii nu se nasc cu comportamente agresive şi de confruntare performante, ci
trebuie să le înveţe (în situaţii sociale specifice).
În cadrul schemei generale privind învăţarea socială a comportamentului agresiv,
Bandura a stabilit trei categorii de „elemente”: 1) originile agresiunii; 2) instigatorii
agresiunii şi 3) regulatorii agresiunii.
În prima categorie se includ: a) învăţarea observaţională; b) performanţa întărită; c)
determinanţii structurali.
Învăţarea observaţională este susţinută şi mediată de patru subprocese
interdependente: procesele atenţiei, reprezentările simbolice, reproducerile motorii şi
integrarea actelor constituente în pattern-uri de răspuns noi.
Observând comportamentul altora, indivizii pot extrage strategii şi tacticii generale,
care le permit să treacă dincolo de ceea ce au văzut şi auzit, dezvoltând modalităţi noi de
acţiune.
În societatea contemporană, stilurile comportamentale agresive îşi trag seva din trei
surse principale (determinanţi structurali): a) agresivitatea modelată de familie (copiii trataţi
agresiv de părinţii lor vor manifesta acelaşi timp de comportamente în raport cu alţii); b)
subcultura în care trăieşte individul (există subculturi care stimulează şi susţin manifestările
agresive şi conflictogene; c) modelele simbolice abundente oferite de mass-media
(îndeosebi de televiziune).
În cea de-a doua categorie, Bandura a inclus:
a) instigatorii modelatori, fiind menţionate patru procese prin care influenţele
modelatoare pot activa comportamentele agresiv-conflictogene: procesul instigaţional,
facilitator, procesul dezinhibitor, procesul stimulării emoţionale şi procesul de întărire a
efectelor stimulării;
b) tratamentul aversiv, care cuprinde: agresarea fizică, ameninţări verbale şi
insulte, schimbări aversive în condiţiile de viaţă, contracararea comportamentului orientat
spre scop;
c) persuadarea stimulativă (atracţia exercitată de beneficiile aşteptate, care este
mai puternică decât teama de consecinţele negative ale eşecului);
d) controlul simbolic bizar (cazul unor psihotici care acţionează în virtutea unor
influenţe bizare – comenzi, sfaturi halucinatorii, convingeri privind responsabilitatea lor
eroică etc.).
În cea de-a treia categorie au fost incluse:
a) întărirea externă – diferite forme de recompensă şi pedeapsă;
b) întărirea indirectă, are în primul rând o funcţie informativă, vizează
consecinţele observării comportamentului altor persoane în diferite ocazii şi circumstanţe
(dacă este recompensat, ignorat sau pedepsit);
c) autoîntărirea sau modul în care subiectul se raportează la consecinţele propriilor
sale acţiuni (aprobator sau dezaprobator).
Teorii sociologice. Deşi se prezintă în mai multe variante, toate teoriile sociologice
au ca numitor comun explicarea conflictelor pe baza diferenţelor şi opoziţiilor de ordin
cultural. Ele pun accentul pe trei categorii de factori: 1) valorile care sunt exterioare
oricărui protagonist al conflictului; 1) cauzele care există anterior activării propriu-zise a
conflictului; 3) răspunsurile ce apar din structurile ambientale, care, la rândul lor, afectează
grupuri mari de oameni (Whrightsman, 1987).
Explicaţiile sociologice se grupează în explicaţii structurale şi explicaţii
subculturale. Conceptul de bază cu care operează cele dintâi este inegalitatea
fundamentală în ceea ce priveşte oportunităţile de a atinge scopurile dictate de societate
(sănătate, succes profesional, educaţie, prosperitate materială etc.). În tendinţa lor de
atingere a acestor scopuri, inevitabil, indivizii intră în competiţie şi conflict unii cu alţii şi
fiecare în parte cu grupul sau cu societatea. Cu cât distanţa dintre mijloacele instituţionale şi
scopuri creşte, cu atât mai iminentă devine starea conflictuală.
Explicaţiile din cea de-a doua grupă pun accentul pe caracteristicile particulare
etnice, religioase, naţionale ale grupurilor de apartenenţă. De exemplu, dacă într-o
subcultură particulară funcţionează o normă precum: „să faci orice ca să asiguri
supravieţuirea familiei” ea poate deveni predictivă în legătură cu posibilitatea de a intra în
conflict.
Teoriile sociologice capătă o greutate mai mare în explicarea conflictelor
intergrupale, iar cele psihologice şi psihosociale devin mai relevante în interpretarea
conflictelor intrapersonale şi interpersonale.
2. Sursele conflictelor. Cum s-a putut vedea din prezentarea teoriilor, sursele
conflictelor sunt foarte diverse, ele fiind contabilizate sub forma inventarelor. Un asemenea
inventar cuprinde surse de genul:
a) diferenţelor şi incompatibilităţilor dintre persoane;
b) nevoilor şi intereselor individuale şi colective;
c) comunicării inadecvate sau defectuoase;
d) stimei de sine;
e) valorilor împărtăşite de indivizi;
f) nerespectării normelor explicite sau implicite;
g) comportamentelor neadecvate, provocatoare;
h) agresivităţii;
i) competenţelor sociale deficitare;
j) contextului sau cadrului extern;
k) statutului, puterii, „principiilor”;
l) utilizării şi comunicării culturii şi informaţiilor în organizaţii.
(Cornelius şi Faire, 1996; Mayer, 2000; Ana Stoica-Constantin, 2004).

a) În sfera umanului diferenţele sunt multiple şi diverse, ele evidenţiindu-se la toate


nivelurile şi în toate planurile – bioconstituţionale, psihocomportamentale, socio-economic,
profesional, etnic, religios, politic, vârstă etc. De aceea, ele reflectă şi sintetizează toate
celelalte surse ce stau la baza conflictelor interpersonale, intragrupale, intraorganizaţionale
şi intergrupale/interorganizaţionale. Şi cum, paleta lor este aproape infinită, teoretic rezultă
că şi conflictele dintre oameni sunt permanente. Dar, practic, transformarea unei diferenţe
în cauză activă a unui conflict depinde şi de alte circumstanţe. În primul rând, aceasta
depinde de gradul de conştientizare şi de semnul valorizării – care trebuie să fie neapărat
negativ, asociat cu o trăire emoţională rejectivă (intoleranţă, ură etc.). În al doilea rând, o
diferenţă interindividuală devine generatoare de conflict numai în măsura în care este
introdusă (pusă) într-un circuit relaţional direct: este exprimată într-o discuţie, este afişată
ostentativ sau una dintre părţi reclamă impunerea propriei valori (opinii, judecăţi, gust,
preferinţe). Din datele experienţei, reiese că cele mai importante diferenţe cauzatoare de
conflicte sunt:
– unele trăsături de personalitate (bioconstituţionale – culoarea pielii, caracteristicile
fizionomice, trăsături temperamentale, trăsături caracteriale – onest vs. impostor, modest vs.
încrezut, egoist vs. caritabil, inteligent vs. stupid etc.);
– opiniile (ce echipă de fotbal este mai bună, care este partidul cel mai valoros,
căsătorie sau concubinaj, şcoala vs. familie în educaţia copilului);
– atitudinile (supraestimare vs. subestimare, constructivă vs. destructivă,
cooperantă vs. individualistă, toleranţă vs. intoleranţă la bârfele celor din jur, acceptare vs.
respingere a pedepsei fizice (autorităţii);
– valorile (preţuirea avantajelor materiale vs. preţuirea avantajelor psihosociale,
preţuirea conştiinciozităţii în muncă vs. preţuirea superficialităţii, preţuirea conformismului
vs. preţuirea non-conformismului);
– nevoile (unii au nevoie de un timp de odihnă mai lung, alţii de un timp mai scurt,
unii suportă mai bine frigul, alţii căldura, unii simt nevoia unei ambianţe liniştite, alţii – a
unei ambianţe zgomotoase);
– gusturile şi preferinţele (diferenţe în ceea ce priveşte alimentaţia, îmbrăcămintea,
hobiurile, loisirurile, felul muzicii, sporturile, habitaturile etc.).
Pe fondul diferenţelor de genul celor menţionate mai sus apar mai întâi percepţia
negativă şi dezacordul (verbalizat sau nu), ca primă fază a conflictului. Uneori, se rămâne la
faza paşnică, alteori de la dezacord se trece la confruntarea deschisă (ex. conflict interetnic,
conflict religios).
Aceasta se explică prin teama de a nu-şi leza stima de sine şi prin paradigma
imaginii în oglindă, care constă în a-ţi atribui ţie virtuţi şi a atribui altora vicii.
Diferenţele se pot transforma din dezacord în incompatibilitate, agenţii relaţiei
opunându-se tranşant unul celuilalt (ex. intoleranţa faţă de homosexuali, intoleranţa rasială,
intoleranţa religioasă etc.) sau obstrucţionându-se reciproc în tentativele de realizare a
scopurilor.
b) Motivaţia este o sursă şi o cauză profundă şi generală a conflictelor, care devin
conflicte de interese (ex. în organizaţii, interesul patronatului este de a obţine maximum de
profit cu minimum de cheltuieli, în vreme ce interesul angajaţilor este de a avea condiţii cât
mai bune de muncă şi salarii cât mai mari);
c) Comunicarea este conflictogenă sau îngreunează rezolvarea conflictului cel
puţin în două situaţii: 1) când este absentă (comunicarea verbală), fapt ce duce la
acumularea tensiunilor şi nemulţumirilor care, la un moment dat, se descarcă intemapestiv,
şi 2) când este defectuoasă, ducând la neînţelegeri. Noi comunicăm de cele mai multe ori
imperfect, inadecvat situaţiei, dar presupunem că am făcut-o clar. Constatând apoi că
ceilalţi acţionează în virtutea altor informaţii, atribuim acest lucru relei-credinţe sau
distorsionării mesajului la nivelul receptorului;
d) Lezarea stimei de sine este o cauză importantă şi frecventă a conflictelor umane.
Stima de sine este componenta afectivă a imaginii de sine (trăirea semnificaţiei
autoevaluate a acesteia). În vreme ce imaginea de sine cuprinde ansamblul reprezentărilor,
ideilor şi judecăţilor pe care o persoană le are despre sine însăşi, stima de sine include
sentimentele pozitive faţă de sine însuşi. Unele comportamente ale partenerilor de relaţie
(filială, amicală, profesională) afectând sau lezând stima de sine, capătă potenţial
conflictogen.
După unii autori (Birkenbihl, 1998), lezarea într-o formă sau alta a stimei de sine stă
la baza celor mai multe conflicte, chiar dacă nu întotdeauna în mod explicit. Astfel:
– Contestarea sau minimalizarea de către cineva a realizărilor (succeselor) majore
sau critica sistematică a modului în care individul a îndeplinit o sarcină sau a rezultatului
obţinut: efectul este cu atât mai lezant (bulversant), cu cât evaluatorul este o persoană mai
preţuită de subiectul evaluat pe linia relaţiilor afective sau a competenţei în domeniul în
care se înscrie activitatea evaluată. Dacă evaluatorul are dreptate, reacţia persoanei criticate
depinde de nivelul stimei de sine – ridicat sau scăzut. Persoana cu stima de sine ridicată se
va apăra şi va aduce argumente prin care să demonstreze corectitudinea şi eficienţa actului
său; persoana cu stimă de sine scăzută va accepta cu uşurinţă critica, deoarece aceasta îi
confirmă o dată în plus stima de sine scăzută. Din nefericire, asemenea persoane se
dovedesc vulnerabile la ceea ce se cheamă „programarea pe eşec” în acţiunile viitoare
(predicţia care se autoîndeplineşte/însuşirea profeţiei nefaste făcute de celălalt – efectul
pigmalion) (Ana–Stoica Constantin, 2004, p. 27).
Ele nu ştiu să compartimenteze implicaţiile unor eşecuri punctuale, transferând şi
extinzând semnificaţia unui asemenea eşec la personalitatea proprie în ansamblu. Ca
urmare, încep să-şi atribuie defecte de personalitate: incompetenţă, incapacitate, neputinţă,
neajutorare, prostie etc.
Există şi persoane cu stimă de sine labilă – când ridicată, când scăzută. Acestea
devin vulnerabile la evaluările negative sau obiective.
– Impunerea sau asumarea unor sarcini cu standarde inaccesibile, care depăşesc
vizibil capacităţile persoanei, ducând în mod sigur la eşec. Nivelul de aspiraţie mult prea
înalt în raport cu capacităţile reale ale persoanei şi/sau cu condiţiile externe duce la
descurajare şi la pierderea încrederii în sine;
– Constrângerea sau persuadarea unei persoane să acţioneze contrar conştiinţei
sale devine un alt factor de lezare a stimei de sine.
Coerciţiile exterioare, supra Eu-l în sens freudian, o dată interiorizate, consolidate şi
acceptate, devin propria instanţă morală care veghează şi ne obligă să ne comportăm corect.
Ca atare, o persoană care acţionează în acord cu conştiinţa sa se preţuieşte şi este echilibrată
afectiv.
Orice încălcare a propriei conştiinţe, orice ignorare a vocii interioare determină nu
numai o indispoziţie psihică, ci şi o lezare a stimei de sine, predispunând persoana la
conflict – fie intern, fie extern.
e) Diferenţa între sistemele de valori este un factor de profunzime, cu aspecte şi
implicaţii complexe. În plan psihologic, valorile reprezintă judecăţile şi credinţele noastre
despre ceea ce este important, despre ceea ce deosebeşte binele de rău şi despre principiile
care trebuie să ne călăuzească viaţa şi modul de conduită. Valoare pentru individ devine
ceea ce preţuieşte el, constituindu-se într-un vector care-l susţine energetic şi-i orientează
conduita şi sentimentele. Asemenea valori pot fi: familia, cultura, convingerile politice,
morale, religioase, proprietatea etc. Aşa cum arăta W. James, valorile se integrează în
structura intimă a personalităţii, făcând parte din Eu. De aceea, când ne sunt atacate valorile
reacţionăm extrem de dur, pentru că ne simţim contestaţi personal, că ne este lezată stima
de sine. De asemenea, facem greu compromisuri atunci când sunt în joc valorile noastre,
deoarece simţim că aceasta ar însemna renunţarea la propria identitate şi esenţă existenţială.
Comunitatea unor valori devine o frână în calea escaladării conflictelor interpersonale şi
intragrupale;
f) Normele, având rolul de a frâna şi îngrădi libertatea tendinţelor de manifestare a
individuării în raport cu alţii şi cu societatea în ansamblu, pot induce stări tensionale şi
predispune la încălcare. Încălcarea lor apare astfel ca expresie a conflictului sau opoziţiei
individului faţă de ele.
Existenţa, acceptarea şi respectarea normelor sunt condiţii indispensabile pentru o
viaţă socială sănătoasă.
Indivizii îşi însuşesc şi acceptă normele – fie ele scrise sau nescrise – sub acţiunea a
două forţe fundamentale – presiunea la conformare şi nevoia de securitate.
Comportamentul de conformare se structurează încă în copilărie pe baza
mecanismului condiţionării operante, prin jocul întâlnirilor externe (recompense şi pedepse)
gestionat de părinţi şi familie, în general, iar apoi, de instituţiile educaţionale (grădiniţa,
şcoala).
Pe de altă parte, comportamentul de conformare este susţinut de compararea socială:
ne comparăm cu alţii şi îndeosebi cu cei la fel ca noi sau cu cei ce au un statut superior spre
care tindem şi noi. De obicei, ne conformăm nu la orice grup, ci în primul rând la cel de
referinţă; tindem, în general, să fim în rând cu lumea şi să ne comportăm ca cei din jur.
În fine, conformarea la norme este facilitată şi de presiunea grupului: un grup
exercită presiune asupra persoanei deviante pentru a se schimba şi a se conforma. Dacă nu
izbuteşte, atunci o respinge, pentru a-şi asigura continuitatea.
Nevoia de securitate acţionează ca factor de conformare a compartimentelor
individuale la norme, întrucât ea nu poate fi satisfăcută decât în cadrul unui grup, al unei
comunităţi. Ca urmare, de teama de a rămâne fără suport social şi de a nu-şi periclita prin
aceasta existenţa, indivizii se văd obligaţi să accepte şi să respecte normele.
Totuşi, oricât ar accepta normele ce funcţionează la nivel social, conştient sau nu,
sistematic sau accidental, oamenii manifestă tendinţa de a încălca normele şi chiar le şi
încalcă, aducându-şi astfel atingere unii altora. Şi încălcarea normelor se numără printre
cauzele cele mai frecvente ale conflictelor.
g) Comportamentele neadecvate ca surse al conflictelor au fost evidenţiate de S.
Moscovici (1998). Ele include nu numai pe cele negative, ci şi pe cele în sine pozitive
(Moscovici, 1998, pp. 62-68).
Comportamentele negative, poate chiar antisociale, într-un climat normal sunt
respinse de ceilalţi întrucât le aduc atingere fizică sau psihică (agresiunea fizică, agresiunea
verbală, un act egoist, o minciună).
Comportamentele aparent pozitive, cu valoare umană generală, dar atipice,
neobişnuite fie în contextul social, cultural sau relaţional în care au loc (daruri fără motiv,
manifestări de simpatie nejustificate, un act de caritate într-o societate individualistă etc.),
fie în raport cu constanta persoanei care le produce (expresia de bucurie a unui coleg
invidios la aflarea unui succes al tău, actul de altruism al unui zgârcit);
– Comportamente pozitive şi dezirabile social, dar cu mesaj negativat de partener,
fie din cauza unor trăsături stabile de personalitate (ex. neîncredere în sine, susceptibilitate),
fie din cauza unei dispoziţii emoţionale trecătoare (ex. o iritare produsă de o observaţie a
unui coleg);
– Comportamente neadecvate situaţiei (ţinută, companie, gesturi
necorespunzătoare la o anumită reuniune etc.).
h) Agresivitatea prin natura ei este conflictogenă. În relaţia interpersonală, ea poate
fi ori cauza ori forma de manifestare, ori rezultatul conflictului. În viziunea conflictologiei,
agresivitatea apare ca o modalitate rejectivă de relaţionare cu mediul, fie în plan concret
acţional, fie în plan imaginar, fantastic. Nota sa disctinctivă este intenţia nocivă, ostilă
îndreptată asupra unei ţinte (persoane) investite cu o anume semnificaţie.
i) Absenţa sau nivelul scăzut al unora dintre competenţele sociale (S.
Moscovici, 1998): disponibilitatea şi capacitatea de a acorda gratificaţii şi sprijin – foarte
importante în prietenie şi atracţia personală; o bună autoapreciere a expresivităţii în
comunicarea nonverbală, bune abilităţi de comunicare verbală, obligatorii îndeosebi în
activităţile didactice, psihoterapeutice, de lidership, de purtător de cuvânt etc.: empatia,
spiritul de cooperare; solicitudinea; cunoaşterea şi respectarea regulilor care guvernează
diferitele genuri de relaţii informale; capacitatea de abordare-rezolvare a situaţiilor
psihosociale; modul prezentării de sine (arogant, iritant);
j) Structura sau cadrul extern în care are loc o interacţiune: procedeele de luare a
deciziilor, constrângerile temporale, modalităţile de comunicare; proximitatea
protagoniştilor, modul de distribuire a resurselor, accesul la informaţii, structura
organizaţională şi presiunile politice, caracterul limitat al resurselor.
Acesta din urmă este cauză aproape cotidiană a conflictelor, resursele pot consta în
bunuri, bani, spaţiu, timp etc.

Întrebări de autoevaluare

1. Care sunt ideile de bază ale teoriilor biologice privind natura (determinismul)
conflictelor?
2. Pe ce pun accentul teoriile psihologice în explicarea naturii şi cauzelor
conflictelor?
3. În ce constă specificul abordării psihosociale a conflictelor?
4. Care sunt principalele variante ale abordării sociologice a conflictelor?
5. Care sunt principalele surse ale conflictelor?