Sunteți pe pagina 1din 11

Instituţia şefului de stat în România

conform prevederilor din Constituţia României adoptată la data de


29 octombrie 2003.

Constituţia României din 1991 a fost modificată şi completată prin legea de revizuire a
Constituţiei României nr. 429/2003 publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 758
din 29 octombrie 2003, republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 din Constituţie, cu
reactualizarea denumirilor şi dându-se textelor o nouă numerotare, astfel art. 152 a devenit, în
forma republicată art.156.

Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2203 a fost adoptată prin


referendumul naţional din 18-19 octombrie 2003, data publicării în Momitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003 a Hotârării Curţii Constituţionale nr. 3 din 22
octombrie 2003 privind legea de revizuire a Constituţiei României.

Constituţia României, în forma iniţială a fost adoptată în şedinţa Adunării Constituante


din 21 noiembrie 1991 şi a intrat în vigoare în urma aprobării ei prin refendumul naţional din 8
decembrie 19911.

După această introducere în cele ce urmaeză voi analiza instituţia şefului de stat atât din
perspectiva Constituţiei României, cât şi din perspectiva istoriei instituţiei în sine. Pe parcursul
acestei analize voi recurge şi la o serie de comparaţii între instituţia şefului statului român şi
instituţia conducătorilor altor state, pentru a putea să-mi formulez o idee în ceea ce priveşte
lipsurile şi posibilele abuzuri venite din partea sefului de stat, preşedintele.

Instituţia şefului de stat, a preşedintelui sau a conducătorului unui stat, oricum s-ar numii
el, este una dintre cele mai vechi autorităţi politice, acesta apărând odată cu statul şi aflăndu-se
într-o evoluţie continuuă. Orice colectivitate indiferent de mărime, nivelul de organizare sau
dezvoltare are nevoie de un lider, de un şef, care să poată reprezenta şi conduce aceea
colectivitate.
1
Constituţia României, Monitorul Oficial R.A., Bucureşti 2009.

1
De-a lungul istoriei recumoaştem patru forme de desemnare a conducătorului unui stat,
acestea diferă în funcţie de epocă dar şi de forma de guvernământ, astfel cea mai veche formă de
desmnare este cea ereditară, acesta este caracteristică regimurilor monarhice. După anumite legi
constituţionale monarhul este desemnat conducător al statului în mod simbolic sau de drept, ca în
Anglia, Olanda sau Suedia, dar mai există şi situaţia cînd monarhul îşi desemnază din cadrul
casei regale un succesor, ca în Belgia, Spania, Maroc sau Iordania.

O altă modalitate de a desemna un conducător este cazul în care seful de stat este ales de
parlament. Acestă situaţie a luat naştere ca urmare a luptei împotriva absolutismului, dar are
două forme de aplicabilitate: una atunci când membri parlamentului desemnează prin vot pe
şeful statului, ca în state precum Grecia, Israel sau Republica Sud Africană. Cea de-a doua
situaţie este atunci când parlamentul alege mai multe organe care să îndeplinească funcţia de
conducere, ca în fostele state socialiste dar şi ca în Elveţia.

În cazul în care şeful de stat este desemnat de către un colegiu electoral, vorbim de
parlamentul şi adunările landurilor din Germania, adunările legislative ale statelor federative din
India, iar în Italia întâlnim adunările regionale ce desemnază membri, care împreună formează
colegiul electoral şi care vor desemna şeful statului. Un caz mai aparte îl reprezintă Statele Unite
ale Americii şi Coreea de Sud, aici membrii colegiului electoral sunt desemnaţi prin vot
universal, iar mai apoi îl desemnează pe preşedinte.

În ultimul caz şi cel mai des întâlnit, preşedintele statului este ales prin vot universal,
acest fapt este posibil datorită evoluţiei pe care a suferit-o sistemul politic democratic. Acest
sistem de alegere a sefului de stat este specifică fostelor state comuniste dar şi altora, printre
acestea numărându-se România, Rusia, Franţa, Indonezia etc.

Astfel ajungem în zilele noastre şi implicit la actuala Constituţie a României de un de voi


încerca să abortez într-un mod cât mai stinţific şi specializat instituţia sefului de stat, preşedintele
României.

În analiza pe care am iniţiat-o m-am axat pe periada de după decembrie 1989, aftfel
instituţia Preşedintelui Republicii în România este definită, în Constituţia din 1991, după

2
modelul francez, în care preşedintele ocupă poziţia de vârf în conducerea statului. În pofida
faptului că s-a preluat modelul francez, puterea preşedintelui nu se întrepătrunde cu atibuţiile
instituţiei preşedintelui francez.

De când a fost inmplementată această instituţie, România a avut următori preşedinţi în


ordine cronologică.

• 28 martie 1974 - 22 decembrie 1989: Nicolae Ceauşescu (preşedinte al Republicii


Socialiste România).

• 27 decembrie 1989 - 6 februarie 1990: Ion Iliescu (preşedinte al Consiliului Frontului


Salvării Naţionale).

• 6 februarie 1990 - 18 iunie 1990: Ion Iliescu (preşedinte al Consiliului Provizoriu de


Uniune Naţională).

• 18 iunie 1990 - 11 octombrie 1992: Ion Iliescu2.

• 30 octombrie 1992 - 29 noiembrie 1996: Ion Iliescu (considerat de Curtea Constituţională


ca "primul mandat constituţional")3.

• 29 noiembrie 1996 - 20 decembrie 2000: Emil Constantinescu.

• 20 decembrie 2000 - 20 decembrie 2004: Ion Iliescu.

• 20 decembrie 2004- 20 decembrie 2009: Traian Băsescu.

• 20 decembrie 2009- prezent: Traian Băsescu.

În perioada 20 aprilie 2007 - 23 mai 2007, preşedintele Senatului, Nicolae Văcăroiu, a


exercitat funcţia de preşedinte interimar, ca urmare a votului Parlamentului de suspendare a
preşedintelui Traian Băsescu. În urma referendumului din 19 mai 2007, Traian Băsescu a fost
reconfirmat în funcţie.

2
Conform art.81 alin. (2) din Decretul Lege nr.92/1990 pentru alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României,
mandatul preşedintelui începea din momentul prezentării, în şedinţă comună a camerelor Parlamentului, a hotărârii
Curţii Supreme de Justiţie pentru validarea alegerilor.
3
Mandatul Preşedintelui se exercită de la depunerea jurământului în faţa Parlamentului (art.83 alin. (1) din
Constituţie). Unele surse indică în mod eronat data începerii mandatului ca data alegerilor.

3
Potrivit articolului 80 preşedintele are o serie de atribuţii, astfel în constituţia României
preşedintele are prerogative şi roluri pe care trebuie să le îndeplinească, rolul principal al şefului
statului este că reprezintă statul român şi este garantul independenţei nationale, al unităţii şi al
integrităţii teritoriale a ţării(1). Presedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la
buna funcţionare a autorităţilor publice. În acest scop, Preşedintele exercită funcţia de mediere
între puterile statului, precum şi între stat şi societate(2).

Elementul central ce rezultă din articolul de mai sus, este reprezentat de faptul că în
realitate acestea sunt cele mai importante atribuţii ale şefului statului. Astfel, în timp ce primul
alineat conţine precizările necesare pentru a defini rolul sefului statului in domeniul apărării ţării
pe plan internaţional, cel de-al doilea reglementeaza prerogativele esenţiale ce-i revin în vederea
desfăşurării constituţionale a vieţii de stat pe plan intern.

În calitatea sa de reprezentant al naţiunii, preşedintele României este ridicat la rangul de


garant al respectării constituţiei şi învestit cu misiunea de a facilita, în situaţii de criză, buna
funcţionare a autorităţiilor publice. Postura pe care legea fundamentală o rezervă şefului de stat
este departe de a fi una degajată - dacă pot spune aşa-: el este obligat, constituţional, să intervină
ori de câte ori în economia funcţionării statului se constată un blocaj sau o încălcare a
constituţiei. Din acest punct de vedere prerogativa de a promulga legile se cere raportată la
această misiune constituţională; trimiterea către reexaminare camerelor sau sesizarea Curţii
Constituţionale sunt pârghi pe care textul în vigoare i le pune la dispoziţie pentru ca şeful de stat
să acţioneze, credibil, în apărarea valorilor cheie definind constituţionalismul autohton4.

În ciuda faptului că am început prin a analiza instituţia preşedintelui încă de la primul


articol care se referă la acesta, în cele ce urmează nu voi putea urma întrutotul înlănţuirea logică
a articolelor deoarece nu imi permite spaţiul dar şi datorită faptului că din perspectiva mea nu
toate articolele trebuiesc neapărat comentate sau analizate, prioritate au cele care sunt mai
ambiguu formulate sau întâlnesc ,,obstacole” în aplicare.
4
Ioan Stanomir, “Constituţionalism şi postcomunism. Un comentariu al constituţiei României”, Editura Universităţii
din Bucureşti, 2005, p. 109.

4
Din cadrul articolului 83 voi lua numai alineatele 1 şi 3, astfel alin.(1) Mandatul
Preşedintelui României este de cinci ani şi se exercită de la data depuneri mandatului. Alin.(2)
Mandatul Preşedintelui României poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război sau de
catastrofă.

Iniţial, în sistemul constituţional postcomunist durata mandatului era de patru ani, dar
după revizuirea din 2003 a crescut la cinci ani. Acest amandament cred că a fost făcut cu gândul
de a nu mai avea loc alegerile prezidenţiale şi parlamentare în acelaşi an, reuşind să evite acest
lucru se reuşeşte implicit şi evitarea unor momente nedorite ce se pot întâmpla în timpul
campaniilor electorale.

Atunci când într-un an aveau loc ambele alegeri, actori politici nu mai erau la fel de atenţi
asupra vieţii politice, putându-se ajunge la adevărate crize politice. Astfel prin prelungirea
mandatului prezidenţial la cinci ani, se deroghează implicit şi perioada când au loc alegerile
pentru preşedinte. Acum dacă suntem atenţi observăm două avantaje: unul provenit din faptul că
este evitată aceea posibilă criză de care vorbeam mai devreme, prin faptul că în timpul în care
parlamentari sunt campanie preşedintele este încă în funcţie şi are grijă ca viaţa politică să
decurgă în mod normal. Din acest prim avantaj rezultă şi cel de-al doilea, anume că preşedintelui
îi este recunoscut într-un fel îndatorirea fundamentală din art. 80 alin.(2), prin care preşedintele
României veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. In
acest scop, Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi
societate.

În cadrul articolului 88 este surprins un drept foarte important, aces tdrept sună astfel:
Preşedintele României adresează Parlamentului mesaje cu privire la principalele probleme
politice ale naţiunii.

Cu alte cuvinte din cele spuse mai sus, şeful de stat se află în raporturi constituţionale,
foarte bine definite, cu autorităţile publice,iar multe din atribuţiile sale privesc organizarea şi
funcţionarea acestora. Aceste atribuţii sunt: prezentarea de mesaje Parlamentului, cu privire la

5
principalele probleme politice ale naţiunii (art. 88); consultarea Guvernului cu privire la
probleme urgente şi de importanţă deosebită, surprins în articolul 86, preşedintele României
poate consulta Guvernul cu privire la probleme urgente şi de importanţă deosebită; participarea
la şedinţele Guvernului şi prezidarea acestor şedinţe în condiţiile art. 87; organizarea
referendumului în probleme de interes naţional, după aprobarea prealabilă a Parlamentului
atribuţie surprinsă în articolul 90, preşedintele României, după consultarea Parlamentului, poate
cere poporului să-şi exprime, prin referendum, voinţa cu privire la problemele de interes
naţional.

Preşedintele României are şi atribuţii privind alegerea, formarea, avizarea formării,


numirea sau revoca unor autorităţi publice.

Atribuţiile ce revin preşedintelui României în acest domeniu sunt: dizolvarea


parlamentului în condiţiile art. 89; desemnarea unui candidat pentru funcţia de prim-ministru,
numirea Guvernului pe baza votului de încredere acordat de Parlament, revocarea şi numirea
unor miniştrii în caz de remaniere guvernamentală sau vacanţă a postului, la propunerea primului
ministru (art. 85); numirea a trei judecători la curtea Constituţională, potrivit art. 140, alin. (2)
din Constituţie, numirea în funcţie a magistraţilor în condiţiile art. 124 şi 133 numiri în funcţii
publice potrivit art. 94 litera „c” din Constituţie; acordarea gradelor de mareşal, de general şi de
amiral.

Atributele şefului statului din România îl plasează în cadrul sistemelor constituţionale


semiprezidenţiale. Ele dispun de unele prerogative executive şi legislative, unele reieşind din
atribuţiile amintite mai sus, cum ar fi:

-desemnează formal pe primul-ministru, după consultări cu liderii formaţiunilor


parlamentare şi acceptul, propunerii forţei politice care deţine majoritatea parlamentară, art. 85;

-în colaborare cu parlamentul şi guvernul poate propune demnitari şi ambasadori;

Articolul 92 îi atribuie Preşedintelui României prin art. 92, alin. (1) înalta funcţie de
comandant al forţelor armate în calitate de preşedinte al Consiliului suprem al apărării . Funcţia
de comantant suprem al forţelor armate pe care o deţine Preşedintele Rmâniei ia forma unei

6
asigurări prin care pporul dar şi preşedintele însuşi sunt asiguraţi la rândul lor că le sunt garantate
securitatea (poporului) şi atribuţiile (preşedintelui).

Pe lângă toate aceste privilegi, îndatoriri şi atribuţii, Preşedintele României are ,,dreptul”
şi la anumite fapte de care e răspunzător, în general, Preşedintele României nu răspunde juridic
pe durata mandatului său. Ideea nu este însă clar exprimată în Constituţie, ci rezultă indirect, din
reglementarea expresă a situaţiilor în care acesta poate fi obligat să răspundă.

Conform art.95 din Constituţie, atunci când preşedintele comite fapte grave de încălcare a
prevederilor acesteia, se poate propune de către cel puţin o treime din numărul deputaţilor şi
senatorilor suspendarea preşedintelui din funcţie. După consultarea Curţii Constituţionale, se
poate adopta propunerea de suspendare, prin votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor.

În cazul adoptării propunerii de suspendare, în termen de 30 de zile se organizează un


referendum pentru demiterea preşedintelui prevedere pe care o sruprindem în cadrul aceluiaşi
articol. alin.(3).

Cum aminteam la începutul acestei analize pentru a-mi forma o imagine cât mai realistă
cu putinţa asupra aribuţiilor, prerogativelor şi drepturilor Preşedintelui României, voi apela la o
comaparaţie succintă, în care drept element comparator o să apelez la instituţia şefului de stat
francez. Am ales acest stat deoarece am plecat de la premisa că aş putrea să găsesc foarte multe
asemănări, ţinând cont de faptul că a fost principalul model adoptat de Adunarea Constituantă de
la 1991.

Astfel am transpus sub forma uni tabel cele mai importante atribuţi ale fiecărui preşedinte
în parte:

Preşedintele României Presedintele Franţei

7
veghează la respectarea Constituţiei veghează la respectarea Constituţiei
şi la buna funcţionar a autorităţilor publice. şi asigură, prin arbitrajul său, funcţionarea
În acest scop, Preşedintele exercită funcţia normală a puterilor publice (art. 5, alin. 2)
de mediere între puterile statului, precum şi este ales prin vot universal direct, pe baza
între stat şi societate (art. 80, alin. 2) sistemului electoral majoritar cu scrutin
uninominal în două tururi (art. 7, alin. 1)
este ales prin vot universal, egal,
direct, secret şi liber exprimat, pe baza numeste primul-ministru şi pune
sistemului electoral majoritar cu scrutin capăt funcţiilor acestuia în momentul
uninominal în două tururi (art. 81) prezentării de către acesta a demisiei
Guvernului. La propunerea primului-
desemnează un candidat pentru
ministru, numeşte pe ceilalţi membri ai
funcţia de prim-ministru şi numeşte
Guvernului şi pune capot funcţiilor acestora
Guvernul pe baza votului de încredere
(art. 8)
acordat de Parlament. În caz de remaniere
guvernamentală sau de vacanţă a postului, prezidează Consiliul de miniştri
revocă şi numeşte, la propunerea primului- (art. 9)
ministru, pe unii membri ai Guvernului
la cererea Guvernului sau la
(art.85)
propunerea conjugată a celor două adunări,
poate lua parte la şedinţele poate supune referendumului orice proiect
Guvernului în care se dezbat probleme de de lege asupra organizării puterilor publice,
interes naţional privind politica externă, asupra reformelor privind politica
apărarea ţării, asigurarea ordinii publice şi, economică sau socială a naţiunii şi privind
la cererea primului-ministru, în alte situaţii. serviciile publice care contribuie la aceasta,
Preşedintele prezidează şedinţele sau vizând autoritatea ratificării unui tratat
Guvernului la care participă (art. 87) care, fără a fi al Constituţiei, ar avea
implicaţii asupra funcţionării instituţiilor
după consultarea Parlamentului,
(art. 11, alin. 1)
poate cere poporului să-şi exprime, prin
referendum, voinţa cu privire la probleme după consultarea primului-ministru
de interes naţional (art. 90 şi a preşedinţilor adunărilor, poate să
după consultarea preşedinţilor celor două declare dizolvarea Adunării naţionale (art.

8
Camere şi a liderilor grupurilor 12, alin. 1)
parlamentare, poate să dizolve Parlamentul,
semnează ordonanţele şi decretele
dacă acesta nu a cordat votul de încredere
hotărate în Consiliul de miniştri (art.13,
pentru formarea Guvernului în termen de
alin. 1)este şeful armatelor şi prezidează
60 de zile de la prima solicitare şi numai
consiliile şi comitetele superioare ale
după respingerea a cel puţin două solicitări
Apărării naţionale (art. 15)
de învestitură (art. 89, alin. 1)

hotărârile şi ordonanţele adoptate de


Guvern se semnează de primul-ministru, se
contrasemneaza de miniştrii care au
obligaţia punerii lor în execuţie şi se
publică în Monitorul Oficial al României
(art. 108, alin. 4)

este comandantul forţelor armate şi


îndeplineşte funcţia de preşedinte al CSAT
(art. 92, alin. 1)

Închei prin această comparaţie, iar ţinând cont de rezultatul ultimului referendum din 22
noiembrie 2009, referitor la modificarea numărului membrilor şi camerelor Parlamentului,
trebuie implicit modificată constituţia. Astfel aştept cu nerăbdare această nouă contituţie care
sper să fie una ditre cele mai reprezentative constituţii ale idealurilor şi nevoilor statului român.

Bibliografie

9
 Cristian Ionescu, Regimuri politice contemporane, Editura All Beck, Bucureşti,
2004.

 Ioan Deleanu Instituţii şi proceduri constituţionale. În dreptul comparat şi în


dreptul român, Editura Servo Sat, Arad, 2003.

 Ioan Stanomir, Constituţionalism şi postcomunism. Un comentariu al constituţiei


României, Editura Universităţii din Bucureşti, 2005.

 Mihai Constantinescu,. Antonie Iorgovan,Ioan Muraru, Simina Tănăsescu,


Constituţia României revizuită. Comentarii şi explicaţii. Editura All Beck,
Bucureşti, 2004.

 Ion Rusu Preşedintele României, Ed. Lumina-Lex, Bucureşti, 1996.

 Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura


All Beck, Bucureşti, 2006.

 Constituţia României.

 Constituţia S.U.A.

 Constituţia Federaţiei Ruse.

 Constituţia Franţei.

 Constituţia Africii de Sud.

 Constituţia Irak-ului.

 Constituţia Greciei.

 Constituţia Grmaniei.

 Constituţia Belgiei.

10
 Constituţia Spaniei.

 Constituţia Israelului.

 Constituţia Elveţiei.

 Legea 370/2004 – privind alegerea Preşedintelui României din http://www.cdep.ro

11