Tabloul II il surprinde pe Iona in interiorul Pestelui

I. Personajul dialogheaza in permanenta cu propriul

sine, gasindu-si salvarea prin Logos. Iona se simte
prizonierul spatiului inchis, limitat, cauta o fereastra,
dar nu o gaseste. Are nostalgia orizonturilor
necuprinse, a luminii: "Daca as avea mijloace, n-as
face altceva decat o banca de lemn in mijlocul marii.
In tabloul trei, personajul se afla in interiorul Pestelui
II. intr-o parte a scenei este o moara de vant. Apar
Pescarul I si Pescarul II care, tacuti, poarta cate o
barna in spate. Tacerea celor doi pescari e simbolica,
reliefand criza de comunicare in lumea moderna,
precum si alienarea individului.
Iona se simte tot mai agresat de spatiul sufocant,
lipsit de lumina, fiind constient ca "daca nu exista
ferestre, ele ar trebui inventate". Simte nevoia de
comunicare, de impartasire a celor mai intime
ganduri, are nevoie de Dumnezeu, sau macar de un
semn al divinului, care sa-i certifice existenta. El se
confeseaza: "As vrea sa treaca Dumnezeu pe aici".
Ultimul tablou prezinta personajul pe o plaja
murdara. Acum poarta barba lunga, "lunga si
ascutita". Schimbarea infatisarii lui Iona este un
semn al modificarilor sale interioare, evidentiind
evolutia, initierea sa. Eroul se afla in exterior,
spintecand ultimul peste. Doreste sa prinda soarele,
acesta simbolizand lumina, cunoasterea absoluta.
Un moment important este acela cand Iona
incepe procesul de recuperare a propriului trecut, a
amintirilor, moment ce anunta desavarsirea lui
spirituala. Amintirile devin din ce in ce mai clare,

prind contur din ce in ce mai mult. Din hatisul

acestora se incheaga imaginea mamei, refacandu-se
legaturile cu originile, cu primordialul, cu un spatiu
protector in care nu exista agresiunea timpului.
Ecourile expresionismului se resimt: intoarcerea la
origini, la primordial, refuzul unei lumi desacralizate,
in deriva, in care individul nu se poate simti decat
alienat, sfasiat launtric. Nasterea perpetua dorita de
Iona inseamna un refuz al ramanerii in lume.
Pescarul 1 si Pescarul II reapar, la fel de tacuti,
purtand cu stoicism barnele in spate. Iona iese la
lumina, dar are imaginea terifianta a orizontului
inchis, a "sirului nesfarsit de burta' Se da cu capul de
toti peretii, cheama toate siretlicurile mintii si ale
minunii, isi face vant in dumnezeire ca leul. Ia cerc, in
aureola de foc. Dar cade in mijlocul flacarilor. De
atatea ori a sarit prin cerc si nu s-a gandit ca o sa se
poticneasca tocmai la inviere'". Iona va cunoaste
apoi un proces de regasire de sine, amintindu-si
numele: "Cum se chemau batranii aceia buni, care
tot veneau pe la noi cand eram mic? Dar ceilalti doi,
batranul cel incruntat si femeia cea harnica, pe care-i
vedeam des prin casa noastra si care la inceput nu
erau asa batrani? Cum se numea cladirea aceea in
care-am invatat eu? Ce nume purta povestea aia cu
patru picioare, pe care maneam si beam si pe caream jucat de cateva ori? in fiecare zi vedeam pe cer
ceva rotund, semana cu o roata rosie, si se tot
rostogolea numai intr-o singura parte - cum se
numea? Cum se numea dracia aceea frumoasa si
minunata si nenorocita si caraghioasa, formata de
ani, pe care-am trait-o eu? Cum ma numeam eu?".
Iona rememoreaza rand pe rand obiecte care
tin de universul sau intim, de lumea copilariei, din

care prind contur imagini familiare. Procesul de

rememorare culmineaza cu amintirea propriului
nume, moment de iluminare spirituala, in care se
naste un Iona initiat, purificat prin suferinta. "Eu sunt
Iona, afirma personajul in momentul sau de
apoteoza.
Iona va gasi drept cale de implinire de sine
moartea: isi spinteca burta, realizand ca adevarata
cunoastere e in interior, omul fiind masura tuturor
lucrurilor, reafirmand ca adevarat dictonul socratic
"Cunoaste-te pe tine insuti". Pronumele "nor din
ultima replica a piesei are valoare profetica, facand
din piesa lui Marin Sorescu un teatru al sperantei si al
increderii in fortele omului, care poate gasi solutii si
in cele mai precare circumstante. Sinuciderea nu
este un act de lasitate, ci unul de eliberare, de
regasire a propriei identitati. Moartea este privita ca
o cucerire a luminii, lumina simbolizand cunoastere si
adevar. Moartea initiatica este o parte integranta a
procesului mistic prin care novicele devine altul,
transformat in concordanta cu modelul revelat de zei
sau de stramosii mitici".
Iona devine un personaj emblematic al teatrului
modern, care simte acut dramele si crizele lumii in
care traieste. EI este omul parasit, in deriva, lipsit de
gratia divina, care nu se poate regasi si implini decat
prin moarte.