Sunteți pe pagina 1din 70
Universitatea “Dun ă rea De Jos”Gala ţ i DREPTUL CONCUREN Ţ EI COMERCIALE Lector univ.

Universitatea “Dunărea De Jos”Galaţi

DREPTUL CONCURENŢEI COMERCIALE

Lector univ. doctor Oana Elena Gălăţeanu

D.I.D.F.R Facultatea: Drept Specializare Drept An: IV

Universitatea “Dun ă rea De Jos”Gala ţ i DREPTUL CONCUREN Ţ EI COMERCIALE Lector univ.

Universitatea “Dunărea De Jos”Galaţi

DREPTUL CONCURENŢEI COMERCIALE

Lector univ. doctor Oana Elena Gălăţeanu

Galaţi - 2010

CUPRINS:

Capitolul 1 Noţiuni introductive privind concurenţa comercială

1.1. Noţiunea de concurenţă

2

1.2. Trăsăturile concurenţei comerciale

3

1.2.1. Concurenţa licită şi concurenţa interzisă. Noţiuni

3

1.2.2. Delimitarea domeniului concurenţei licite

4

 

1.2.2.1. Domeniile deschise concurenţei comerciale

4

1.2.2.2. Domenii cu concurenţa interzisă prin lege

6

1.2.2.3. Convenţii prin care concurenţa este interzisă

12

1.3. Felurile concurenţei comerciale

14

1.3.1. Concurenţa pură şi perfectă

14

1.3.2. Concurenţa eficientă

16

1.3.3. Monopol şi monopson

17

1.4. Piaţa relevantă

17

1.4.1. Piaţa. Noţiune şi elemente

17

1.4.2. Piaţa relevantă. Piaţa produsului. Piaţa geografică relevantă

18

Teme de auto evaluare

21

Capitolul 2 Noţiunea dreptului concurenţei comerciale

2.1. Definiţia dreptului concurenţei comerciale. Dreptul naţional şi Dreptul comunitar în materia concurenţei

24

2.2. Obiectul dreptului concurenţei comerciale

28

2.3. Particularităţi ale dreptului concurenţei comerciale

29

2.4. Delimitarea dreptului concurenţei comerciale şi raporturile lui cu dreptul comercial şi cu dreptul consumatorilor. Divizarea materiei

31

2.5.

Cadrul legal şi structuri instituţionale

32

2.5.1.1. Reglementările naţionale

32

2.5.1.2. Reglementările internaţionale

33

2.5.2.

Cadrul instituţional

36

2.5.2.1. Instituţiile naţionale

36

2.5.2.2. Instituţiile comunitare în materia concurenţei

40

Teme de auto evaluare

42

Capitolul 3 Politica comunitară în materia concurenţei

3.1. Dreptul comunitar (european) şi instituţiile sale. Formarea comunităţilor Europene. Personalitatea juridică a

44

3.2. Izvoarele dreptului comunitar

47

3.3. Cadrul legal referitor la concurenţă stabilit prin Tratatul de la Roma

49

3.4. Cartea verde în domeniul concurenţei privitoare la cererea de daune pentru încălcarea regulilor comunitare antitrust

52

Teme de auto evaluare

54

Capitolul 4 Raportul juridic de concurenţă

4.1. Subiectele raportului juridic de concurenţă

56

4.1.1. Categoriile de subiecte ale raporturilor juridice de concurenţă

56

4.1.2. Subiectele individuale de drept

57

4.1.2.1. Persoanele fizice necomercianţi

57

4.1.2.2. Persoanele fizice comercianţi

58

4.1.3. Subiectele colective de drept

58

4.1.3.1. Persoanele juridice necomerciante

58

4.1.3.2. Persoanele juridice comercianţi

59

4.1.3.2.1. Societăţile comerciale

59

4.1.3.2.2. Regiile autonome. Câmpurile de interes economic

60

4.1.3.2.3. Organizaţiile cooperatiste

4.1.3.2.4. Întreprinderile

61

62

4.2. Conţinutul raporturilor juridice de concurenţă

62

4.3. Obiectul raportului juridic de concurenţă

63

Teme de auto evaluare

65

Capitolul 5 Concurenţa comercială neloială

5.1. Noţiunea de concurenţă neloială şi cadrul legal de reglementare (la nivel naţional şi comunitar)

67

5.2. Concurenţa neloială pe piaţa internă

69

5.2.1. Formele de manifestare ale concurenţei neloiale pe piaţa internă

69

5.2.2. Răspunderea juridică pentru comiterea actelor de concurenţă neloială pe piaţa internă

70

5.3. Concurenţa neloială pe piaţa internaţională

73

5.3.1. Cadrul economic şi juridic

73

5.3.2. Dumpingul la export şi import

74

5.3.3. Subvenţiile

75

5.3.5.

Regimul juridic al ajutorului de stat în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 143/1999 modificată prin Legea nr.603/2003

77

Teme de auto evaluare

79

Capitolul 6 Practici restrictive de concurenţă (Practicile anti-concurenţiale)

6.1. Aspecte generale

81

6.2. Folosirea în mod abuziv a unei poziţii dominante deţinută de unul sau mai mulţi agenţi economici

82

6.3. Concentrarea economică

83

6.4. Practici anti-concurenţiale nesancţionabile

84

Teme de auto evaluare

86

Bibliografie

Capitolul 2 Noţiunea dreptului concurenţei comerciale

CONXINUT

2.1. Definiţia dreptului concurenţei comerciale. Dreptul naţional şi Dreptul comunitar în materia concurenţei

2.2. Obiectul dreptului concurenţei comerciale

2.3. Particularităţi ale dreptului concurenţei comerciale

2.4. Delimitarea dreptului concurenţei comerciale şi raporturile lui cu dreptul comercial şi cu dreptul consumatorilor. Divizarea materiei

2.5. Cadrul legal şi structuri instituţionale

2.5.1. Cadrul legal

2.5.1.1. Reglementările naţionale

2.5.1.2. Reglementările internaţionale

2.5.2. Cadrul instituţional

2.5.2.1.

Instituţiile naţionale

2.5.2.1.

Instituţiile comunitare în materia concurenţei

OBIECTIVE:

Studiul acestui capitol va avea ca finalitate înţelegerea:

noţiunii de drept al concurenţei;

modului cum este reglementată concurenţa la nivel naţional şi comunitar;

obiectului şi particularităţilor dreptului concurenţei comerciale;

deosebirii acestei ramuri de drept în raport cu alte ramuri precum dreptul comercial şi dreptul consumatorilor;

structurile internaţionale legale înfiinţate în acest domeniu al concurenţei comerciale.

Capitolul 2 Noţiunea dreptului concurenţei comerciale

2.1. Definiţia dreptului concurenţei comerciale. Dreptul naţional şi Dreptul comunitar în materia concurenţei

Noţiunea de „dreptul concurenţe comercialei” constituie motiv de controverse în literatura juridică de specialitate 7 . Există pentru acest concept o semnificaţie extensivă şi una restrictivă; adepţii acesteia din urmă sunt susţinători a două puncte de vedere: unul monist şi altul dualist.

Potrivit tezei extensive, dreptul concurenţei comerciale este definit ca acel ansamblu de reguli juridice care conduc competiţia dintre agenţii economici susţinută în vederea câştigării şi păstrării clientelei. Adică, potrivit acestei opinii, dreptul concurenţei este acea ramură de drept care cuprinde totalitatea normelor juridice care au ca obiect concurenţa 8 .

Concepţia monistă este mai restrictivă decât cea menţionată anterior menţionată şi conform ei dreptul concurenţei comerciale are ca obiect exclusiv ansamblul de reguli care reprimă practicile monopoliste ale agenţilor economici 9 , adică, în special acele înţelegeri menite să facă imposibilă competiţia într-un anume domeniu al producţiei ori distribuţiei, sau abuzul de poziţie dominantă pe o piaţă determinată. În acest sens - dat de interpretarea monistă - dreptul concurenţei este echivalent cu aşa-zisul „drept anti-trust” din terminologia anglo-americană.

Mai există şi o altă teorie, tot monistă, care defineşte dreptul concurenţei comerciale ca fiind totalitatea acelor reguli ce au ca scop înăbuşirea exerciţiului abuziv al drepturilor de care se bucură agenţii economici în confruntarea pentru dobândirea, extinderea şi păstrarea clientelei.

Exemplu: Asemenea activităţi excesive sunt:

confuzia cu întreprinderea sau producţie rivalului să de pe piaţă;

denigrarea rivalului

În concepţia dualistă - cea mai frecventă în doctrină - noţiunea

„dreptul concurenţei comerciale” include două laturi distincte, dar aflate în legătură datorită scopurilor adunate ale lor.

O primă latură este constituită din prevederile anti-monopoliste.

A doua vizează reglementările ce reprimă actele de concurenţă

neloială.

Elementul comun al celor două laturi este reprezentat de protejarea libertăţii comerţului pe piaţa naţională, cât şi în raporturile de export şi import.

Această concepţie (dualistă) percepe ca obiect principal al dreptului concurenţei comerciale patologia concurenţei sub toate formele manifestate pe piaţă.

7 Y. Eminescu, “Tratat de proprietate industrială, vol. 3, Bucureşti, 1984, p.16-18;

J.

Azéma, “le droit français de la conturrence”, Paris 1989, p.15-18

Azéma, op. cit. p.18

8 J.

9 în acest sens, J.J. Burst, R. Kovar, “Droit de la concurrence”, Paris, 1982, p.7

Capitolul 2 Noţiunea dreptului concurenţei comerciale

Definiţiile mai sus trecute în revistă au primit numeroase critici de genul că unele adună şi prevederi care în mod obişnuit sunt cuprinse în dreptul comercial şi dreptul proprietăţii intelectuale (este cazul interpretării extensive), în timp ce altele (teoria monistă şi dualistă) nu au în vedere şi normalitatea confruntării economice, ci doar aspectele patologice ale concurenţei pe piaţă.

Potrivit opiniei altor teoreticieni, la care achiesăm, dreptul concurenţei comerciale reuneşte cele două laturi distincte, respectiv cea represivă şi cea preventivă, care sunt inseparabile şi prezintă interes într-o egală măsură 10 .

Definiţie:

Concluzionând, putem defini „dreptul concurenţei comerciale ca fiind acea ramură de drept formată din totalitatea normelor juridice care au menirea de a asigura, în cadrul raporturilor de piaţă interne şi internaţionale, existenţa competiţiei şi exerciţiul normal al ei între agenţii economiei în lupta lor pentru câştigarea, extinderea şi menţinerea (păstrarea) clientelei”.

ale dreptului concurenţei comerciale rezultă

Elementele principale din definiţia dată şi sunt:

a) Un ansamblu de reglementări proprii

Este vorba de acele reglementări care au o menire anume, aceea de a asigura existenţa şi exerciţiul normal al concurenţei.

b) Un cadru economic adecvat

Acest cadru constă într-o piaţă liberă.

c)

Existenţa competiţiei economice şi modurile de exercitare ale ei.

d)

Relaţiile

de

concurenţă

între

agenţii

economici

care

se

confruntă pentru a-şi câştiga şi consolida o clientelă proprie.

Dreptul naţional şi dreptul comunitar în materia concurenţei comerciale

Aderarea româniei la Uniunea Europeană a avut urmări majore asupra sistemului juridic naţional şi implicit şi asupra reglementărilor juridice din domeniul concurenţei. România a amendat unele acte normative chiar înainte de aderare, inclusiv Constituţia (legea fundamentală). Aceasta a fost revizuită pentru a transcrie principiile de bază, fundamentale ale dreptului comunitar, respectiv:

prioritatea dreptului comunitar faţă de dreptul intern;

efectul direct al prevederilor juridice ale

Astfel, Constituţia aşa cum a fost revizuită, include dispoziţii ce recunosc dreptului comunitar prioritatea cât şi efectul direct asupra dreptului nostru intern după aderare.

10 O.

Căpăţînă,

“Dreptul

Concurenţei

Lex,1998, p. 28, Ediţia a-II-a

Comerciale.

Partea

generală,

Editura

Lumina

Capitolul 2 Noţiunea dreptului concurenţei comerciale

Urmare (şi efect) al aderării, dispoziţiile tratatelor constitutive ale Comunităţilor Europene şi reglementările comunitare cu caracter obligatoriu au întâietate în raport cu prevederile contrare existente în legislaţia internă.

Fiind necesară crearea unui mediu concurenţial, Constituţia României prevede în art. 135 că „economia României este una de piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi pe concurenţă(pct. 1). Totodată mai prevede (la pct.2 al aceluiaşi articol) că statul are obligaţia să asigure libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale şi formarea unui cadru favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie.

Aceste principii sunt dezvoltate în legi speciale precum:

Legea concurenţei nr. 21/1996 republicată;

Ordonanţa de urgenţă nr. 117/2006 privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat (în vigoare de la 1 Ianuarie 2007);

Legea privind concurenţa neloială, nr. 11/1991.

Aceste legi sunt detaliate şi transpuse în practică prin intermediul mai multor regulamente, instrucţiuni şi alte acte emise de consiliul Concurenţei, conform modelului european, urmărindu-se transpunerea în mod corect şi complet a acquis-ului comunitar.

OBSERVAXIE: Acquis-ul comunitar - totalitatea normelor juridice care stabilesc activitatea instituţiilor Uniunii
OBSERVAXIE:
Acquis-ul comunitar - totalitatea normelor juridice care stabilesc
activitatea instituţiilor Uniunii Europene, acţiunile şi politicile
comunitare, care constă în:
a) conţinutul, principiile şi scopurile politice incluse în Tratatele
originare ale Comunităţilor Europene (CECO, CEE şi CEEA) şi în
cele ulterioare (Actul Unic European, Tratatul de la Maastricht şi
Tratatul de la Amsterdam);
b) legislaţia adoptată de instituţiile Uniunii Europene pentru punerea
în practică a prevederilor Tratatelor (regulamente; directive; decizii;
opinii şi recomandări;
c) Jurisprudenţa curţii de Justiţie a C.E. ;
d) declaraţiile şi rezultatele adoptate în cadrul Uniunii Europene;
e) acţiuni comune, poziţii comune, convenţii semnate, rezoluţii
declaraţii şi alte acte adoptate în cadrul Politicii Externe şi de
Securitate Comună (PESC) şi a cooperării din domeniul Justiţiei şi
Afacerilor Interne (JAI);
f) acordurile internaţionale la care C.E. este parte (nu Uniunea
Europeană întrucât aceasta nu are personalitate juridică) şi cele
încheiate între statele membre ale Uniunii Europene, cu privire la
activitatea acesteia.

Capitolul 2 Noţiunea dreptului concurenţei comerciale

Normele dreptului comunitar în domeniu

reglementări referitoare la concurenţă sunt cuprinse în Tratatul de instituire a C.E. , în Titlul IV intitulat „Norme comune privind concurenţa, impozitarea şi armonizarea legislativă, în capitolul I al acestuia, capitol ce cuprinde „norme privind concurenţa”.

1. Tratatul privind C.E. prevede printre activităţile principale ale

acesteia şi constituirea unui sistem care să împiedice denaturarea concurenţei pe piaţa internă, adică să asigure un mediu concurenţial nedistorsionat pe piaţa internă (art. 3 alin.1, lit. g din Tratat). În acest sens sunt interzise prin dispoziţiile art. 81 şi 82 din Tratat:

înţelegerile şi practicile care au obiect sau efect limitarea sau denaturarea concurenţei pe piaţa comunitară;

folosirea în mod abuziv a poziţiilor dominante deţinute pe piaţa comunitară sau pe o parte semnificativă a acesteia, dacă toate aceste activităţi afectează comerţul între statele membre.

De reţinut însă că, dacă asemenea practici au ca efect restrângerea concurenţei doar la nivelul unui anumit stat membru, nefiind afectat comerţul cu un altul, ele nu vor rămâne nesancţionate, ci vor intra sub incidenţa dispoziţiilor legale naţionale (ale respectivului stat membru) fără însă a fi aplicabile dispoziţiile art.81 şi 82 din Tratatul

2. Art. 88 şi 89 din Tratatul C.E. - reglementează ajutorul de stat.

3. Art. 86 din Tratatul C.E. - prevede normele aplicabile agenţilor

economici cu caracter public (Exemplu: regii autonome, societăţi comerciale la care statul are participare majoritară), care au obligaţia de a respecta regulile specifice mediului concurenţial, dat fiind faptul că se află în situaţii privilegiate, speciale.

4. Conform art. 83 din Tratatul C.E., Consiliul European a adoptat

legislaţia secundară pentru punerea în aplicare a normelor cuprinse în articolele menţionate în Tratat. Printre cele mai importante distingem Regulamentul nr.17/62 al Consiliului european privind aplicarea normelor de concurenţă prevăzute de art. 81 şi 82 TCE, înlocuit prin Regulamentul nr.1/2003 al Consiliului, intrat în vigoare în mai 2004.

Raportul dintre dreptul comunitar al concurenţei şi dreptul român al concurenţei

Curtea Europeană de Justiţie a decis, ca o caracteristică a dreptului comunitar, supremaţia ori preponderenţa lui.

În materia concurenţei, comunitatea are o competenţă unică (exclusivă). De aceea, în acest domeniu statele membre pot legifera doar în măsura în care transpun dreptul comunitar şi numai în acele sectoare care nu sunt încă reglementate la nivel comunitar, cum ar fi, de exemplu concurenţa neloială, sau activităţile ce nu cad sub incidenţa prevederilor art. 81 - 89 TCE.

În concluzie, în materia concurenţei, normele de drept intern (naţional) ale statelor membre şi modalitatea lor de punere în practică nu

Capitolul 2 Noţiunea dreptului concurenţei comerciale

trebuie să contravină normelor comunitare şi nici felului în care acestea sunt interpretate.

Acesta este motivul pentru care legislaţia română transpune aproape în totalitate acquis-ul comunitar în materia concurenţei şi a ajutorului de stat, iar autorităţile române sunt obligate să aplice prevederile respective în mod corect şi potrivit interpretării date la nivelul Comunităţii Europene.

Însă, în practică, aplicarea efectivă a acestor prevederi întâmpină greutăţi generate de stadiul reformelor economice şi de nivelul insuficient de dezvoltare a economiei de piaţă funcţionale. Acest fapt impune, de exemplu, necesitatea acordării de către stat a unor ajutoare în sectoarele cu probleme ale economiei (însă acestea trebuie făcute cu titlu de excepţie şi cu respectarea strictă a legislaţiei concurenţei).

Fiind posibile dezacorduri (conflicte) între legislaţiile naţionale şi legislaţia comunitară cât şi între autorităţile comunitare în domeniu (Comisia Europeană) şi cele naţionale de concurenţă, Regulamentul C.E. nr.1/2003 include norme privitoare la stabilirea competenţelor şi la cooperarea dintre autorităţile amintite.

2.2. Obiectul dreptului concurenţei comerciale

În contextul economiei de piaţă competiţia dintre agenţii economici poate îmbrăca forme diferite de manifestare şi poate atinge grade diverse de intensitate. Astfel, putem distinge pe de o parte competiţia firească într-o economie de piaţă, cea stimulativă, iar pe de alta competiţia patologică, anormală.

În raport cu această împărţire a concurenţei, dreptul concurenţei comerciale urmăreşte o dublă finalitate:

a) să aleagă cea mai bună soluţie pentru desfăşurarea competiţiei

dintre agenţii economici în condiţii corecte şi oneste;

b) să pună capăt , prin măsuri drastice, la modalităţile abuzive ale

concurenţei, care dăunează relaţiilor de piaţă.

Patologia concurenţei are două forme de manifestare şi anume:

1. O primă formă o constituie acapararea agresivă de către ce i mai

puternici a unor segmente de piaţă pe calea practicilor monopoliste.

Această formă are ca finalizare înlăturarea în bloc a agenţilor economici mai puţin competitivi, prin dispariţia liberei concurenţe în zona economică respectivă şi suprimarea concurenţei.

2. A doua formă constă în exercitarea în mod abuziv a concurenţei.

În scopul eliminării de pe piaţă a unui agent economic anume (determinat), acaparându-i clientela.

În această a doua formă a patologiei concurenţei se foloseşte practic, în mod neonest, libertatea pe care trebuie să o aibă toţi participanţii la activitatea productivă într-o economie de piaţă. Efectul ei constă în aceea că, deşi concurenţa subzistă, unul dintre agenţii economici este înlăturat, eliminat constrâns fiind prin mijloace neoneste şi nepermise să abandoneze lupta.

Capitolul 2 Noţiunea dreptului concurenţei comerciale

În raport cu aceste forme patologice de concurenţă, dreptul concurenţei comerciale include, în plan intern, pe piaţa naţională două categorii de reguli:

Prima categorie se referă la reprimarea practicilor monopoliste pentru a asigura menţinea competiţiei în sectorul pus în pericol; aceste prevederi formează aşa numitul „Drept anti-trust”.

A doua categorie - include reglementări menite să prevină, împiedice şi sancţioneze exerciţiul abuziv al concurenţei. Ele urmăresc să asigure o competiţie onestă, normală, corectă şi formează „Dreptul concurenţei neloiale”.

În planul relaţiilor comerciale internaţionale, dreptul concurenţei comerciale, pentru a menţine (şi) aceste relaţii în limitele fireşti, stimulative, cuprinde norme ce alcătuiesc „Dreptul anti-dumping şi anti-subvenţii”.

2.3. Particularităţi ale dreptului concurenţei comerciale

Sub aspect formal, dreptul concurenţei comerciale are următoarele particularităţi:

a)

este o ramură de drept în curs de formare, tânără;

 

b)

are o natură pluridisciplinară;

 

c)

are o natură profesională;

 

d)

are un caracter finalist în care factorii economici au o pondere însemnată.

În

cele

ce

urmează

vom

explica

succint

fiecare

dintre

aceste

caracteristici:

a) O primă particularitate, spuneam constă în aceea că este o

ramură de drept tânără, în formare.

Aceasta în sensul că la noi, în stadiul actual al sistemului de piaţă liberă, dreptul concurenţei comerciale este o disciplină nouă cât şi premergătoare a unor relaţii neconsolidate însă pe plan economic, privatizarea fiind un proces în curs de desfăşurare.

În practică este necesar să luăm ca exemple unele soluţii la care au recurs state cu structuri de piaţă tradiţionale şi să le însuşim (asimilăm) în legislaţia română.

b) Natura pluridisciplinară a dreptului concurenţei comerciale este o altă particularitate ce rezultă din numeroasele şi diversele domenii guvernate de acest drept.

Dreptul concurenţei comerciale cuprinde atât o latură de fond, cât şi una procedurală.

Prevederile de fond (sau substanţiale) ale lui au ca obiect, în principal ţeluri preventive cu scop de a preîntâmpina destabilizarea sau coruperea pieţei libere. Pentru îndeplinirea acestui scop (preventiv) dreptul substanţial al concurenţei comerciale statuează principiile comportamentului

Capitolul 2 Noţiunea dreptului concurenţei comerciale

onest al agenţilor economici şi identifică, defineşte şi structurează faptele de natură monopolistă şi cele de concurenţă neloială.

Mai fac obiect al reglementărilor substanţiale şi scopurile represive, motiv pentru care prin dreptul concurenţei comerciale (D.C.C.) se stabileşte un regim de răspundere specific, care include sancţiunii corelative, fie penale fie contravenţionale, fie de natură civilă (reparatorii).

Prevederile procedurale ale dreptului concurenţei comerciale stabilesc competenţele organelor îndreptăţire prin lege să determine abaterile de la normele concurenţei corecte şi modurile de acţionare pentru prevenirea, reprimarea şi repararea prejudiciilor cauzate de abuzul de libertate în activitatea competiţională de piaţă.

Această multitudine de obiective şi mijloace dovedeşte că dreptul concurenţei comerciale trebuie să îmbine în mod armonios reglementări de naturi diferite, în special, civile, administrative, penale şi procesuale. De aici rezultă şi multitudinea de legături pe care acest drept le are cu celelalte ramuri ale sistemului de drept.

c) Caracterul profesional al dreptului concurenţei comerciale derivă

din realitatea că reglementările lui se referă la o categorie aparte de participanţi la circuitul comercial - respectiv cea a agenţilor comerciali. Aceştia sunt definiţi de exercitarea uniformă (neschimbată) şi de durată a unei activităţi lucrative anume (ca de exemplu: producere de mărfuri, distribuire de mărfuri, prestări servicii, executări lucrări), iar acest fapt dă operaţiunilor astfel îndeplinite un caracter profesional.

d) Caracterul finalist al dreptului concurenţei comerciale

Întrucât dreptul concurenţei comerciale are ca scop să asigure un echilibru la nivel naţional între tendinţe contrar, uneori inconciliabile şi rebele la constrângeri. El îndeplineşte dificila funcţie de „balanţăîntre mobiluri adverse şi se adaptează constant la cerinţele conjuncturii de pe piaţa unde se aplică.

Orientarea reglementărilor dreptului concurenţei comerciale şi transpunerea lor în practică sunt determinate în mare măsură, de finalităţile economice.

Toate aceste trăsături specifice dreptului concurenţei comerciale duc la concluzia că această ramură a dreptului urmăreşte o disciplinare şi teoretizare a unor fenomene social-economice dominate de dezordine, în condiţiile libertăţii necesare pentru iniţiativele privat antagonice. De aici rezultă natura relativistă a soluţiilor pe care dreptul concurenţei comerciale le consacră.

Capitolul 2 Noţiunea dreptului concurenţei comerciale

2.4. Delimitarea dreptului concurenţei comerciale şi raporturile lui cu dreptul comercial şi cu dreptul consumatorilor. Divizarea materiei

Delimitarea dreptului concurenţei comerciale şi raporturile cu alte ramuri de drept

Aşa cum spuneam, dreptul concurenţei comerciale este un drept cu caracter pluridisciplinar. El are legături şi cu alte ramuri de drept cum ar fi: cu dreptul civil, dreptul penal, dreptul consumatorilor, dreptul comercial.

De la dreptul civil şi penal dreptul concurenţei comerciale împrumută concepţii, tehnici, soluţii precum şi procedurile corespunzătoare acestora.

dreptul

consumatorilor - o altă ramură nouă a dreptului, tot cu caracter pluridisciplinar, care se bazează pe prevederi legale actuale la noi 11 .

Cu privire la aceste două noi ramuri de drept s-au conturat în legislaţiile diferitelor state poziţii diferite, în sensul că unele includ prevederile referitoare la protecţia consumatorilor în dreptul concurenţei comerciale (cum este cazul Germaniei), în timp ce altele autonomizează dreptul consumatorilor (cazul Franţei, Spaniei şi, în perspectivă şi cel al României).

Raporturi există şi între dreptul concurenţei comerciale şi dreptul comercial. Practic dreptul concurenţei comerciale s-a desprins (în sec. XX) din cadrul acestuia, dobândindu-şi autonomia, aşa cum s-a întâmplat anterior şi cu dreptul maritim şi fluvial, dreptul aerian, dreptul cambial.

Dreptul

concurenţei

comerciale

are

legături

şi

cu

Între aceste două ramuri de drept există diferenţe ce ţin de:

a) finalitatea normelor lor - în sensul că dreptul concurenţei stabileşte ceea ce trebuie să fie în economia de piaţă (sau ce ar trebui să fie), în timp ce, dreptul comercial vizează ceea ce există efectiv pe piaţă. Primul urmăreşte o ameliorare a climatului relaţiilor de piaţă, în timp ce al doilea se aplicăm depersonalizat, situaţiilor din realitatea imediată.

b) domeniul de aplicare - întrucât dreptul comercial are ca obiect principal faptele de comerţ, ia obiectul dreptului concurenţei este reprezentat de fapte distincte, ce nu cad sub incidenţa primului (cum ar fi: practicile concertate de tip monopolist; denigrarea unui rival; abuzul de poziţie dominantă pe piaţă; dumping-ul subvenţiile la export).

Delimitarea materiei

Dreptul concurenţei comerciale poate fi divizat în două mari părţi:

A. Teoria generală a dreptului concurenţei comerciale - care studiază normalitatea competiţiei pe piaţa liberă (cadrul legal, instituţional şi economic al concurenţei, trăsăturile definitorii ale competiţiei pe piaţa liberă, raportul juridic de concurenţă).

B. Partea specială - destinată abuzurilor ce apar în rivalitatea dintre agenţii economici (practici monopoliste, fapte de concurenţă neloială şi

11 ca de exemplu O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, aprobată prin L 11/1994, ce statuează drepturile fundamentale ale consumatorilor

Capitolul 2 Noţiunea dreptului concurenţei comerciale

modalităţile de reprimare a lor; dumping-ul şi subvenţiile la export şi măsurile de combatere a acestora).

2.5.

Cadrul legal şi structuri instituţionale

2.5.1.

Cadrul legal

2.5.1.1. Reglementările naţionale

vorbind despre reglementările române în materia concurenţei comerciale trebuie să precizăm că aceste au parcurs patru perioade de evoluţie şi anuem:

I. Iniţial actelor de concurenţă neloială le erau aplicabile dispoziţiile de drept comun din materia răspunderii extracontractual, reguli generale aplicabile acelor obligaţii născute din delicte şi cvasidelicte, prevăzute de art.998 şi următoarele din Codul Civil.

Acest regim avea incovenientul de a supune prin extindere concurenţii - fenomen predominant economic şi cu particularităţi ce nu sunt reductibile (limitate) la tratamentul juridic aplicabil faptelor ilicite civile:

dispoziţiile Coduli civil.

II. În a doua etapă s-a început aplicarea prevederilor specifice în

domeniu, dintre care menţionăm:

cele mai vechi reglementări, cu o sferă de aplicare limitată, erau incluse în Legea din 17 martie 1884, privitoare la comerţul ambulant. Aceste dispoziţii vizau ocrotirea consumatorilor faţă de concurenţa determinată de lichidările abuzive de mărfuri ale agenţilor economici.

Legea concurenţei neloiale din 18 mai 1932, intrată în vigoare între cele două războaie mondiale. Această lege avea caracter cazual, ocazional. De asemenea era incompletă întrucât viza doar faptele de concurenţă neloială constând în confuzie cât şi acelea de false indicaţii de provenienţă.

Decretul pentru reglementara şi controlul cartelurilor din 10 mai 1937, completat ulterior prin legea din 26 octombrie 1939. Această lege introducea măsuri preventive menite să împiedice încheiere de acorduri monopoliste. Exercitarea controlului de competenţa unui organ specializat din cadrul Ministerului Industriei.

III.

A treia etapă , reprezentată de perioada comunistă este cea în

care au fost abrogate actele normative mai sus prezentate. Abrogarea lor a fost rezultatul instituirii monopolului de stat şi al planificării economice rigide, care, evident, sunt incompatibile prin definiţie cu libertatea pieţei şi a concurenţei.

IV. A patra etapă - începe cu anul 1990 prin abolirea comunismului.

Au fost adoptate reglementări prin care s-a urmărit, concomitent cu progresele economiei de piaţă, să se garanteze înăbuşirea exercitării abuzive a concurenţei atât în cadrul economiei interne cât şi în raporturile de schimburi de mărfuri şi servicii externe.

Capitolul 2 Noţiunea dreptului concurenţei comerciale

Asemenea prevederi sunt cuprinse atât în constituţie, cât şi în alte acte normative.

Sistemul legal actual este completat cu convenţii internaţionale - la unele dintre ele România devenind parte contractantă - întocmite în special sub auspiciile G.A.T.T.

2.5.1.2. Reglementările internaţionale

Înăbuşirea manifestărilor de concurenţă neloială în cadrul relaţiilor economice internaţionale (cu elemente de extremitate) face obiectul unor norme de natură diversă cum ar fi:

o primă categorie este constituită din acele acorduri pe care românia le-a încheiat cu alte state devenind parte contractantă prin aderare, aprobare sau ratificare.

Conform art. 11 pct. 2 Constituţia României, „tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”, statul român obligându- se să-şi îndeplinească cu bună-credinţă şi întocmai obligaţiile care îi revin din acele acte internaţionale la care este parte (conform pct.1 al aceluiaşi art.11).

o foarte mare însemnătate în dreptul concurenţei comerciale o prezintă şi Codul de conduită privitor la practicile comerciale

respective, adoptat sub sprijinul Organizaţiei Naţiunilor Unite în

1980.

Adunarea generală a ONU a adoptat la 5 decembrie 1980 rezoluţia numită „Ansamblul de principii şi de reguli echitabile convenite la nivel multilateral pentru controlul practicilor comerciale restrictive”. Denumirea frecventă a acestui document este „Codul de conduită referitor la practicile comerciale restrictive”. El conţine norme ce urmăresc ca:

practicile comerciale restrictive ale întreprinderilor să nu anuleze şi să nu înfrâneze (împiedice) îndeplinirea acelor avantaje ce ar trebui obţinute din liberalizarea dificultăţilor (obstacolelor) tarifare şi netarifare în comerţul mondial, în special în ţările care sunt în curs de dezvoltare;

regulile echitabile pe care le conţine să ajute la sporirea eficienţei comerţului internaţional şi a progresului în ţările în curs de dezvoltare prin mijloace precum:

Ü încurajarea inovaţiilor;

Ü crearea şi protejarea concurenţei;

Ü controlarea, supravegherea concentrării de capital şi a puterii economice a întreprinderilor.

să ajute la creşterea avantajelor pentru schimburile internaţionale prin eliminarea neajunsurilor ce pot rezulta, din practicile restrictive ale societăţilor transnaţionale ori ale altor întreprinderi, pentru dezvoltare şi comerţ;

Capitolul 2 Noţiunea dreptului concurenţei comerciale

principiile echitabile cuprinse în cod să fie adoptate de ţările membre ONU în legislaţiile şi politicile lor, atât la nivel naţional, cât şi regional.

Codul statuează în special directive menite să stopeze practicile monopoliste ale agenţilor economici şi prevede măsurile ce ar trebui adoptate de statele membre ONU pentru combaterea efectelor negative ale acordurilor anticoncurenţiale care se încheie între „giganţii” comerciali sau industriali. Mai cuprinde şi recomandări referitoare la modurile de cooperare tehnică în materie în raporturile reciproc e dintre statele interesate.

Convenţia de Uniune de la Paris

La 23 martie 1883, s-a încheiat Convenţia de Uniune de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale, pe care România a ratificat-o prin Legea din 13 martie 1924 în forma revizuită la Washington în 1911, când au fost incluse dispoziţiile referitoare la concurenţa neloială.

Au mai urmat şi alte revizuiri la Convenţie (la Lisabona în 1958 şi la Stockholm în 1964) ce au fost ratificate de ţara noastră prin Decretul nr. 427 / 19 octombrie 1962 şi prin Decretul nr. 1117 / 1968 din 6 ianuarie 1969.

Reglementări ale G.A.T.T.

Normele adoptate sub sprijinul G.A.T.T. au o sferă de aplicare mai largă în raport cu ele ale Convenţiei de Uniune de la Paris (care sunt limitate la faptele de concurenţă neloială), vizând în special dumping-ul internaţional şi subvenţiile la export.

OBSERVAXIE: GATT (OMC) - reprezintă prescurtarea de la General Agreement on Tarrifs and Trade -
OBSERVAXIE:
GATT (OMC) - reprezintă prescurtarea de la General Agreement on
Tarrifs and Trade - Acordul General pentru Tarife Vamale şi comerţ)
Este un acord la care sunt parte, în prezent 123 de state ce reprezintă
90% din comerţul mondial.
Scopul lui este eliminarea barierelor din calea schimburilor economice
între ţările membre.

România a devenit membru al Organizaţiei GATT în baza

Protocolului din 15 octombrie 1971, ratificat prin Decretul nr. 480/27 ianuarie

1972.

Acordul de bază al GATT a fost încheiat la 30 octombrie 1947 la Geneva şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1948. El a prevăzut, în materia practicilor anticompetitive, măsuri represive. Astfel: în art. VI - au fost instituite „drepturile anti-dumping şi drepturile compensatorii”, iar în art. XVI s-au inclus sancţiuni prevăzute pentru subvenţiile la export. Pentru rezolvarea posibilelor diferende au fost incluse în art. XXIII al Acordului proceduri corespunzătoare.

Aceste dispoziţii iniţiale s-au dovedit a fi, însă, nesatisfăcătoare în practică din două motive:

Capitolul 2 Noţiunea dreptului concurenţei comerciale

1. Un prim motiv este reprezentat de faptul că dispoziţiile pe care le-

am menţionat mai sus nu aveau caracter obligatoriu. Protocolul de punere-n aplicare a Acordului de bază GATT prevăzând că acele dispoziţii deveneau incidente efectiv doar în limita în care erau compatibile cu prevederile legale în vigoare la nivelul fiecărui stat membru.

Din această cauză, acele state membre care aveau reglementări proprii anti-dumping diferite de prevederile GATT, au continuat să le dea aplicare.

2. Al doilea motiv constă în faptul că în Acordul de bază al GATT nu

era explicită îndeajuns noţiunea de „dumping”. Acest fapt a generat opinii şi interpretări divergente care au dus la aplicare anevoioasă a reglementărilor cuprinse în Acord.

Pentru acoperirea acestor lacune, dispoziţiile Acordului de bază GATT au fost întregite şi dezvoltate cu ocazia negocierilor comerciale multilaterale desfăşurate de-a lungul timpului în mai multe „runde” şi anume:

a) o primă rundă de asemenea negocieri desfăşurată sub patronajul

GTT a avut lor în perioada noiembrie 1963 - mai in1976. Este cunoscută sub denumirea „runda Kennedy” şi a avut ca finalitate elaborarea Codului anti-

dumping.

Prin acest Cod s-au adus completări articolului VI şi a fost instituită obligaţia statelor contractante de a se conforma regimului anti-dumping stabilit prin textele lui. Astfel a încetat facultativitatea ce exista până la data adoptării Codului.

Tot prin intermediul acestui cod a fost creat, sub egida GATT un comitet al practicilor anti-dumping şi astfel s-a constituit un sistem internaţional pentru supraveghere în acest domeniu.

b) o altă rundă de negocieri comerciale a avut loc în principal la

Tokio şi s-a încheiat în 1979 la Geneva. În cadrul ei s-a reanalizat Codul anti- dumping şi la finele ei s-a conturat versiunea noului Cod anti-dumping, semnat în 12 aprilie 1979 la Geneva, prin care:

au fost înlăturate dispoziţiile din vechiul cod conform cărora era necesar ca dumping-ul să reprezinte principala cauză a prejudiciului suportat de statul importator;

au fost indicate normele pentru stabilirea (determinarea) pagubei produse de dumping.

În prezent raporturile economice internaţionale ale statelor părţi contractante sunt guvernate de acest al doilea Cod anti-dumping.

c) A treia rundă, care a mai adus şi cea mai recentă rectificare

(îmbunătăţire) este runda Uruguay, începută în 1986 la Punta del Este. A durat 8 ani, încheindu-se în 1994. În cadrul ei s-a constatat necesitatea de a fi precizate metodele ce se utilizează pentru identificarea existenţei unui dumping efectiv, motiv pentru care s-au adoptat criterii corespunzătoare.

Au fost aduse completări şi conceptului de prejudiciu produs prin dumping, cât şu a fost mai bine subliniată condiţia existenţei legăturii de

Capitolul 2 Noţiunea dreptului concurenţei comerciale

cauzalitate dintre dumping şi prejudiciu s-a stabilit şi un control al măsurilor anti-dumping pentru a fi evitat orice abuz concis de statele membre ale Gatt cu privire la importuri.

A fost , de asemenea limitată perioada de timp în care măsurile anti- dumping pot produce efecte, la 5 ani de la data instituirii lor.

Concomitent cu Codul anti-dumping s-a întocmit tot sub sprijinul GATT şi un cod referitor la regimul subvenţiilor şi al măsurilor compensatorii. Şi acesta a fost completat în cadrul rundei Uruguay.

România nu a devenit parte (deocamdată) nici la Acordul rundei Uruguay şi nici la Actul internaţional privind regimul subvenţiilor şi măsurilor compensatorii.

2.5.2. Cadrul instituţional

2.5.2.1. Instituţiile naţionale

Consiliul Concurenţei

Consiliul Concurenţei este în românia autoritatea naţională în materie de concurenţă. Este autoritate administrativă, autonomă, cu personalitate juridică în domeniul concurenţei şi cu sediul central în municipiul Bucureşti. Deţine în teritoriu structuri (teritoriale) numite inspectorate.

Prin Legea nr. 21/1996 a fost înfiinţat, pe lângă Consiliul Concurenţei şi Oficiul Concurenţei, ca organ de specialitate în această materia în subordinea Guvernului.

Ulterior, prin O.U.G. nr. 121/2003 a fost desfiinţat acest organ de specialitate iar Consiliul Concurenţei a preluat o parte din personalul Oficiului.

OBSERVAXIE: În acest domeniu al concurenţei, structura autorităţilor naţionale este diferită de la un stat
OBSERVAXIE:
În acest domeniu al concurenţei, structura autorităţilor naţionale este
diferită de la un stat membru la altul. În unele state există un singur
organism ce ia toate deciziile ce se impun şi investighează cauzele ce
apar. În altele atribuţiile în domeniu sunt împărţite în două organe:
unul răspunde de investigaţiile necesare în cauzele ce apar, iar unul (de
regulă un colegiu) are atribuţii în luarea deciziilor. În alte state membre numai
o instanţă poate dispune interzicerea şi aplicarea amenzilor, iar în calitate de
„procuror” în drept a aduce cauza în faţa instanţei de judecată va acţiona o
altă autoritate în materie de concurenţă.

Regulamentul nr.1/2003 (din 16 decembrie 2002) referitor la punerea în aplicare a regulilor de concurenţă pe care le prevede Tratatul C.E. în art. 81-82 prevede în art. 35 că statele membre au posibilitatea de a alege organul sau organele care să fie autorităţi naţionale în domeniul la care ne referim şi să stabilească atribuţiunile.

A. Organizarea Consiliului Concurenţei

Aşa cum este prevăzut în art.16, alin.2 din Legea nr. 21/1996 (a concurenţei) modificată (publicată în Monitorul Oficial nr. 742/ 16 august

Capitolul 2 Noţiunea dreptului concurenţei comerciale

2005), „structura organizatorică şi de personal al consiliului concurenţei, atribuţiile de conducere şi de execuţie ale personalului său se stabilesc prin regulamente interioare adoptate de acesta”.

Conform art. 17 din Legea 21/1996 a concurenţeim Plenul Consiliului Concurenţei este organ colegial şi este constituit din şapte membri, respectiv:

1 preşedinte;

2 vicepreşedinţi;

4 consilieri de concurenţă.

Membrii Plenului sunt numiţi de Preşedintele României la propunerea Guvernului. Mandatul lor este de 5 ani, având posibilitatea de a fi reinvestiţi cel mult încă o dată.

Pentru a putea fi numit membru al Consiliului Concurenţei sunt necesare: studii superioare, înaltă competenţă profesională, o bună reputaţie şi vechime de minim 10 ani în activităţi din domeniile economic, comercial, al preţurilor şi concurenţei sau juridic.

Preşedintele, vicepreşedinţii şi consilierii de concurenţă trebuie să deţină o independenţă reală şi să se bucure de o înaltă reputaţie profesională şi probitate civică.

Aşa cum se prevede în art. 23 din Legea concurenţei, funcţia de preşedinte al Consiliului Concurenţei este asimilată celei de ministru; cea de vicepreşedinte celei de secretar de stat, iar cea de consilier de concurenţă celei de subsecretar de stat.

Calitatea de „membru al consiliului Concurenţei” este incompatibilă cu exerciţiul oricărei alte activităţi profesionale ori de consultanţă, cu participarea directă ori prin persoane interpuse - la conducerea sau administrarea unor entităţi publice ori private sau cu deţinerea de funcţii ori demnităţi publice, cu excepţia activităţii didactice din învăţământul superior., Ei nu pot fi numiţi experţi sau arbitri nici de părţi şi nici de instanţa judecătorească ori de către o altă instituţie (conform art. 17 alin.5 din Legea 11/1996 modificată).

Mandatul de membru al Plenului Consiliului Concurenţei poate înceta în următoarele moduri:

1. la expirarea duratei;

2. prin demisie;

3. prin deces;

4. prin

imposibilitatea

definitivă

de

exercitare,

constă

într-o

indisponibilitate mai lungă de 60 de zile consecutive;

5. la apariţia unei incompatibilităţi între cele prevăzute de Legea concurenţei;

6. prin revocare, pentru încălcarea gravă a Legii concurenţei şi pentru condamnare penală, prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, pentru comiterea unei infracţiuni.

Capitolul 2 Noţiunea dreptului concurenţei comerciale

B. Funcţionarea Consiliului Concurenţei

Potrivit dispoziţiilor art. 20 din Legea concurenţei, Consiliul concurenţei îşi exercită activitatea, deliberează şi ia decizii în plen şi în comisii, cu majoritatea voturilor membrilor.

În ceea ce priveşte comisiile, legea prevede că fiecare comisie este formată din 2 consilieri de concurenţă în componenţa stabilită de preşedintele Consiliului concurenţei, pentru fiecare cauză în parte şi este condusă de un vicepreşedinte al Consiliului Concurenţei.

Preşedintele Consiliului Concurenţei este cel care ordonă executarea de investigaţii şi desemnează raportorul pentru fiecare investigaţie.

C. Atribuţiile Consiliului Concurenţei

În art. 26 lit. a-s din Legea concurenţei sunt prevăzute atribuţiile ce îi revin Consiliului Concurenţei şi acestea sunt:

efectuarea în urma unei plângeri, sesizări sau notificări, ori din

oficiu, investigaţiilor privind practicile anticoncurenţiale şi concentrările economice ilegale;

OBSERVAXIE: Plângerile, sesizările şi notificările pot fi transmise Consiliului de peroane fizice sau juridice.
OBSERVAXIE:
Plângerile, sesizările şi notificările pot fi transmise Consiliului de
peroane fizice sau juridice.

luarea deciziilor legale pentru cazurile de practici

anticoncurenţiale şi concentrări economice ilegale, în urma investigaţiilor efectuate de inspectorii de concurenţă în baza dispoziţiilor legale şi a abilitării de a inspecta, dată prin ordin al preşedintelui;

Aceste decizii pot fi de constatare a încălcării legii şi de aplicare a sancţiunilor legale ce se impun, sau de încheiere a investigaţiei, dacă din informaţiile şi documentele din dosarul cauzei nu rezultă că persoanele investigate au încălcat legea.

luarea deciziilor de acordare a dispenselor în situaţiile de

exceptări individuale de înţelegeri, decizii luate de asociaţiile de agenţi economici sau practici concertate, care se încadrează în prevederile exprese ale Legii concurenţei (prevăzute în art. 5 alin.2, cât şi a deciziilor în cazurile de concentrări economice;

luarea deciziilor de retragere a beneficiului exceptării de la

prevederile legale privind practicile anticoncurenţiale (din art. 5 alin.1) stabilit

de Consiliul Concurenţei prin regulament pentru unele categorii de înţelegeri, decizii luate de asociaţiile de agenţi economicei sau practici concertate, atunci când se constată că ele nu mai îndeplinesc condiţiile legale (prevăzute în art. 5 alin.2 din lege);

luarea oricăror alte decizii necesare în exercitarea atribuţiilor ce le

revin;

Capitolul 2 Noţiunea dreptului concurenţei comerciale

Consiliul Concurenţei poate face sesizări şi propuneri . Astfel, el

sesizează:

Ü Guvernul

- asupra existenţei unui caz de monopol ori a altor cazuri referitoare la creşterea excesivă sau blocarea preţurilor (prevăzut în art.4 alin.2 şi 3);

- cu privire la situaţiile de imixtiune a organelor administraţiei publice centrale şi locale în aplicarea Legii concurenţei;

Ü Instanţele de judecată - asupra cazurilor în care acestea sunt competente;

Face propuneri:

Ü Guvernului

- pentru adoptarea acelor măsuri ce se impun în vederea remedierii disfuncţionalităţii constatate (existenţa cazurilor de monopol sau deblocare ori creştere excesivă a preţurilor);

- pentru luarea măsurilor disciplinare împotriva personalului din subordine în cazul în care acesta nu respectă dispoziţiile obligatorii ale Consiliului Concurenţei;

Aceleaşi propuneri le poate face şi organelor administraţiei publice locale.

Consiliul Concurenţei poate face şi recomandări către: Guvern şi

organele administraţiei publice locale - pentru adoptarea acelor măsuri menite să faciliteze dezvoltarea pieţei şi a concurenţei;

Consiliul Concurenţei asigură aplicarea în mod efectiv a propriilor

decizii;

Efectuarea, din oficiu, a investigaţiilor utile pentru cunoaşterea

pieţei;

Urmărirea aplicării dispoziţiilor legale şi a altor acte normative incidente în domeniul de reglementare al legii concurenţei;

Emiterea de avize conforme pentru proiectele de acte normative

ce pot avea impact anticoncurenţial şi propunerea modificării acelora care nu

produc un asemenea efect;

Realizare de studii şi întocmirea de rapoarte referitoare la

domeniul său de activitate şi furnizarea către Guvern, public şi organizaţii internaţionale specializate, de informaţii privind activitatea sa.

Stabilirea şi aprobarea misiunii, strategiei generale şi programelor de activitate ale autorităţii de concurenţă;

Reprezentarea României şi promovarea schimbului de informaţii

şi de experienţă în cadrul relaţiilor cu organizaţiile şi instituţiile internaţionale de profil şi cooptarea cu autorităţile de concurenţă străine şi comunitare.

Capitolul 2 Noţiunea dreptului concurenţei comerciale

Potrivit art. 27 din Legea concurenţei (nr. 21/1996 modificată) Consiliul Concurenţei adoptă regulamente şi instrucţiuni, emite ordine, ia decizii şi formulează avize, face recomandări şi întocmeşte rapoarte pentru aplicarea legii concurenţei; toate aceste activităţi sunt detaliate în aceeaşi lege, în articolele 27 alin.2, 3, 4, 5, 6.

2.5.2.2. Instituţiile comunitare în materia concurenţei

În

domeniul

concurenţei,

la

nivel

comunitar

competenţa

revine

Consiliului Uniunii Europene şi Comisiei Europene.

a) Consiliul Uniunii Europene (CUE)

Consiliul Uniunii Europene mai este numit şi Consiliul de miniştri întrucât este alcătuit din miniştrii ori reprezentanţii delegaţi de Guvernele statelor membre. Îşi are sediul la Bruxelles.

Domeniile în care îşi efectuează activitatea sunt: Afaceri generale şi

relaţii externe; Afaceri economice şi financiare; Cooperare în sfera Justiţiei şi

a Afacerilor externe; Muncă, politică socială, sănătate şi protecţia

consumatorilor; Concurenţă; Transport, telecomunicaţii şi energie; Agricultură şi pescuit; Mediul înconjurător; Educaţie, tineret şi cultură. Domeniul concurenţei este conturat (structurat) de Consiliul Concurenţei, care a fost constituit prin gruparea Pieţei Interne, Industriei şi Cercetării, în iunie 2002.

Lucrările CUE sunt conduse de Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (alcătuit din reprezentanţii permanenţi ai statelor membre) şi pregătite de comitete şi grupuri de lucru formate din delegaţi ai statelor membre.

Consiliul Concurenţei este constituit din miniştri ai afacerilor europene, industriei, cercetării, care se întâlnesc anual de 5 - 6 ori. El are ca scop garantarea competitivităţii între state şi creşterea economică la nivel european. Este sprijinit în realizarea acestui scop de Comisia Europeană care îi furnizează toate analizele necesare.

Consiliul are competenţă în propuneri legislative în diverse domenii

de activitate ale lui.

Domeniile de interes principal ale Consiliului Concurenţei sunt:

Piaţa Internă (cu achiziţii publice, libera circulaţie a bunurilor, legislaţia concurenţei şi companiilor; drepturile de proprietate industrială şi intelectuală);

Industria

Cercetarea - pentru a rezista, a face faţă concurenţei în domeniul economic pe plan mondial.

b)

Comisia Europeană (Comisia Comunităţilor Europene)

Este o instituţie importantă a Uniunii Europene ce formează alături de Consiliul Uniunii Europene şi de Parlamentul European „triunghiul instituţional” de decizie la nivel comunitar. Sediul ei este la Bruxelles.

Printre competenţele sale se numără şi cea rolul unui guvern la nivel comunitar.

de execuţie, ea jucând

Capitolul 2 Noţiunea dreptului concurenţei comerciale

Exercită atribuţiile unui executiv îndeplinind trei funcţii de bază:

1. De supraveghetor (alături de Curtea Europeană de Justiţie) al

respectării prevederilor tratatelor Comunităţilor Europene;

2. Iniţiator unic al politicilor comunitare, ea fiind cea care întocmeşte

proiecte de legi pe care ulterior le supune spre adoptare Parlamentului European şi Consiliului;

3. Organ executiv al Uniunii Europene.

În mater