Sunteți pe pagina 1din 174
CÂNTECUL DE CATIFEA JUDE DEVERAUX CAPITOLUL 1 Micul cătun Moreton era înconjurat de un zid

CÂNTECUL DE CATIFEA JUDE DEVERAUX

CAPITOLUL 1 Micul cătun Moreton era înconjurat de un zid înalt de piatră,care,în lumina dimineţii,arunca o umbră alungită peste casele înghesuite pe care le împrejmuia. Uliţe bătătorite legau clădirile între ele,pornind ca nişte raze din centrul satului, unde se aflau biserica şi judecătoria vopsită în alb.Acum,în lumina slabă a dimineţii,câțiva câini se întindeau leneşi,femei cu ochii somnoroşi mergeau agale spre fântâna din mijlocul satului,iar patru bărbaţi cu topoare pe umăr aşteptau ca paznicii să deschidă porţile mari de stejar din zidul de piatră. În interiorul unei case simple,cu două etaje,zugrăvită în alb,Alyxandria Blackett pândea încordată scârțâitul porţilor.Auzindu-l,îşi luă repede pantofii moi din

piele şi porni în vârful picioarelor spre scările care,din păcate,se aflau chiar în faţa dormitorului tatălui ei.Se trezise cu mult înainte de răsăritul soarelui şi se îmbrăcase cu o rochie simplă,din lână aspră.Astăzi însă nu îşi mai privise trupul firav cu dezgust.Toată viaţa ei aşteptase să crească,să se înalţe puţin şi,mai ales,să se mai împlinească.Dar la vârsta de douăzeci de ani ştia deja că nu va avea niciodată forme pline şi rotunde de femeie.Cel puţin,se gândi ea oftând,nu avea nevoie de corset.Intrând în camera tatălui ei,îi aruncă o privire grăbită, asigurându-se că dormea încă; îşi ridică poalele rochiei de lână şi coborî scara, ocolind cele patru trepte care ştia ea că scârțâiau îngrozitor. Odată ajunsă jos,nu îndrăzni să deschidă oblonul.Zgomotul l-ar fi putut trezi pe tatăl ei,care,mai alea acum,avea mare nevoie de odihnă.Trecând pe lângă masa acoperită cu nişte hârtii,cerneală şi testamentul pe jumătate terminat pe care îl scria tatăl ei,se îndreptă spre peretele din fundul camerei,privind cu drag la cele două instrumente muzicale atârnate într-un cui.Când se gândi la muzica ei,toate gândurile de autocompătimire pentru felul în care o crease Dumnezeu dispărură ca prin farmec.Deja în mintea ei prindea contur o melodie nouă,duioasă,cu un ritm legănat.Era evident un cântec de dragoste. -Nu te poţi hotărî? se auzi vocea tatălui eil zări acolo,la picioarele scărilor. Alergă spre el,îl luă de mijloc şi îl ajută să se aşeze la masă.În ciuda întunericului din cameră,îi putea vedea cearcănele albastre din jurul ochilor. -Trebuia să mai stai în pat.Ai destul timp la dispoziţie,chiar şi fără să te scoli cu noaptea în cap.Prinzând-o de mână,tatăl le zâmbi ochilor frumoşi ai fiicei sale. Ştia foarte bine cam ce gândea ea despre faţa-i de spiriduş,cu ochi violeţi,cu nasul mic şi cârn şi gura frumos conturată-o tot auzise plângându-se de propria-i înfăţişare,dar cu toate acestea,o iubea nespus de mult. -Hai,spuse el,împingând-o uşor,du-te,alege-ţi un instrument şi pleacă înainte să vină cineva care să-ţi ceară un cântec pentru vreo iubită. -Poate că în dimineaţa asta ar trebui să stau cu tine,şopti ea,cu o expresie ce îi trăda îngrijorarea,în ultimul an,avusese în trei rânduri dureri cumplite de inimă. -Alyx! o ameninţă el,nu fi neascultătoare,ia-ţi lucrurile şi pleacă! -Prea bine,stăpâne,spuse ea zâmbind.Cu o mişcare grăbită,luă citera din cui, sând psalterionul la locul lui.Apoi,întorcându-se,îl privi din nou:

Eşti sigur că n-ai nevoie de mine? Nu trebuie neapărat să plec în dimineaţa asta. Părând a nu lua în seamă cele spuse de ea,tatăl îi dădu caseta cu ustensilele de scris,în care se aflau un pupitru muzical,un toc,cerneală şi hârtie. -Mai bine să te ştiu compunând muzică,decât să stai acasă şi să vezi de un bătrân bolnav,o avertiză el.Vino aici,lângă mine! Şi,cu un gest familiar,începu

-i împletească părul într-o coadă groasă.Avea părul lung,des şi foarte drept,de o culoare care până şi tatălui ei i se părea deosebit de ciudată.Era ca şi cum un copil ar fi aruncat de-a valma toate culorile posibile de păr pe capul tinerei femei.Erau şuviţe aurii,de un galben strălucitor,roşcate,cu reflexe arămii,castanii şi-Alyx ar fi putut să jure-chiar cenuşii.După ce bătrânul îi împleti coada,fata îşi puse pelerina pe umeri,legându-şi gluga sub bărbie. -Nu te înfofoli atât de tare,pentru că,mai târziu,o să-ţi fie cald,îi spuse bătrânul pe un ton voit sever,întorcând-o cu faţa spre el.Acum du-te şi,când te întorci, vreau să aud ceva frumos. -Am să mă străduiesc,îl asigură ea râzând,după care ieşi din casă,închizând uşa în urma ei.Din dreptul casei lor,situată chiar în capătul zidului ce împrejmuia cătunul,în partea opusă porţilor mari,Alyx putea vedea aproape tot şi pe oamenii care începuseră să forfotească,pregătindu-se pentru o nouă zintre casa lor şi aleea care mergea de-a lungul zidului nu erau decât câțiva metri.Case din lemn şi piatră,case din cărămidă,cu stucaturi,se înşirau una lângă alta,de la cea mai mare,a primarului,şi până la cele mai mici ale meşteşugarilor şi ale avocaţilor, aşa cum era tatăl ei.O adiere de vânt făcu să zăngăne firmele prăvăliilor. -Bună dimineaţa,îi spuse lui Alyx o femeie ce mătura pietrişul din faţa casei. Pregăteşti azi ceva pentru biserică? Aruncându-şi citera pe umăr,ea îi făcu vecinei un semn cu mâna.

nu.Totul! Apoi râse,grăbindu-se spre poartă.Se opri însă brusc,cât pe ce

-Da

să dea peste o căruţă.Dintr-o singură privire,îşi dădu seama că John Thorpe încercase,în mod vădit,să o răstoarne. -Hei,micuţă Alyx,n-ai un cuvânt bun şi pentru mine? scrâșni el,în timp ce fata se dădea la o parte din calea lui. -Alyx,strigă o voce din spatele căruţei.Doamna Burbage deşerta oalele de noapte într-unui din butoaiele din căruţă.Poţi intra şi la noi o clipă? Una din fetele mele are nevoie de ajutorul tău.E atât de îndurerată,mititica,şi m-am gândit că un nou cântec de dragoste i-ar face bine. -Hei,şi mie mi-ar face bine,râse John din căruţă.Am şi eu nevoie de un cântec de dragoste,zise el ostentativ,frecându-şi locul unde,cu două seri în urmă,Alyx îi dăduse un pumn când el încercase să o sărute. -Pentru tine,John,îi spuse ea pe un ton batjocoritor,voi scrie un cântec la fel de dulce ca şi „miereadin butoaiele tale.Râsul bărbatului acoperi aproape răspunsul pe care Alyx i-l dădu doamnei Burbage,că avea să treacă pe la ea după liturghia de seară.Fata alergă gâfâind spre poartă.Peste câteva clipe,poarta avea să se închidă,iar ea va rămâne prizoniera acestui zid de piatră şi nu-şi va mai

şi

putea compune muzica,stând afară,singură,în libertate. -Ai întârziat,Alyx,îi spuse paznicul,şi nu uita de cântecul ăla frumos pentru copilul meu bolnav,strigă el după ea,în vreme ce Alyx alerga deja spre livezile de dincolo de zid.Ajunse în sfârşit la copacul ei preferat,un măr nu prea înalt, şi,cu un zâmbet fericit,deschise pupitrul şi se pregăti să pună pe note melodia pe care o fredona în minte.Stând jos,rezemată de trunchiul copacului,îşi luă citera în poală şi începu să exerseze melodia ce o obseda încă de dimineaţă.Absorbită cu totul de muzică şi de versuri şi preocupată să pună cântecul pe note,nici nu-şi dădu seama de timpul care trecuse.Când se opri să se mai odihnească,avea umerii înţepeniţi şi o dureau degetele.Dar scrisese două cântece şi începuse şi un psalm pentru biserică. Întinzându-se mulţumită,îşi puse citera alături,se ridică în picioare şi,cu o mână pe o creangă joasă şi desfrunzită a mărului,privi în depărtare,peste câmpul semănat,spre păşunile îngrădite ale contelui. Nu! Nu se va mai gândi la contele care alungase atât de mulţi fermieri de pe pământurile lor mărindu-le arenda,apoi îngrădind întreaga suprafaţă şi transformând-o în păşune pentru oile lui.Gândeşte-te la ceva plăcut,îşi porunci ea,întorcând privirea în altă parte.Şi,fireşte,ce altceva putea fi mai frumos în viaţă în afară de muzică? încă de pe când era copil,îi treceau prin minte tot felul de melodii.În timp ce preotul rostea,cu glas monoton,o rugăciune în limba latină,ea compunea în minte un cântec pentru corul de băieţi.La sărbătoarea secerişului,hoinărise de una singură,preocupată de melodiile pe care numai ea le putea auzi.Tatăl ei,văduv de câțiva ani,înnebunise aproape,căutându-şi peste tot copilul pierdut. Într-o zi,pe când avea zece ani,s-a dus la fântână să scoată apă.Un trubadur aflat în trecere prin oraş stătea pe o bancă,alături de o femeie tânără,iar lânfântână, nepăzită,se afla lăuta lui.Alyx nu mai pusese niciodată mâna pe un instrument muzical,dar auzise şi văzuse destule,încât să ştie cum se cântă din lăută.În câteva minute,reuşi să redea una din sutele de melodii pe care le fredona în gând. Era deja la al patrulea cântec când îşi dădu seama că trubadurul se afla lânea,uitând până şi de tânăra căreia îi şoptise vorbe dulci.Şi,fără să rostească vreun cuvânt,ci doar limbajul muzicii,el îi arătase cum să ţină degetele pe coarde. Durerea provocată de coardele ce-i tăiau degetele mici şi plăpânde aproape că nici nu conta,în comparaţie cu imensa bucurie a muzicii. Trei ore mai târziu,atunci când tatăl ei,cu un aer resemnat,porni să o caute,o găsi înconjurată de jumătate dintre locuitorii oraşului,toţi şoptind că era o adevărată minune.Preotul,sesizându-i talentul înnăscut,o duse la biserică şi o aşeză în faţa

icoanelor.După câteva minute de gândire,Alyx începu să cânte,la început mai prost,un magnificat,un imn de slavă înălţat bisericii şi lui Dumnezeu,şoptind versurile şi acompaniindu-se la lăută. Tatăl ei răsuflă uşurat la gândul că,de fapt,Alyx nu era o aiurită; mintea ei era însă,uneori,atât de plină de muzică,încât nici nu mai răspundea la întrebări.După această zi memorabilă,preotul începu să se ocupe de pregătirea fetei,spunând că darul ei era de la Dumnezeu şi că el,ca trimis al lui Dumnezeu pe pământ,va avea grijă de ea.Nu a fost nevoie să adauge că tatăl ei,ca avocat,era departe de evlavia lui Dumnezeu şi,cu cât o influenţa mai puţin,cu atât era mai bine. Au urmat patru ani de pregătire temeinică,timp în care preotul a reuşit să o înveţe pe Alyx să cânte la aproape toate instrumentele,la cele cu clape,la corn,la cele de coarde-cu sau fără arcuş-la tobe,clopote şi chiar la marea orgă tubulară pe care preotul o cumpărase cu contribuţia enoriaşilor,pentru Domnul (şi pentru el şi Alyx,şopteau unii). Când preotul fu sigur că fata ştia să cânte foarte bine,trimise după un călugăr franciscan,care o învăţă cum să compună muzica,să pună totul pe note, cântecele,baladele,imnurile religioase,litaniile. Pentru că Alyx nu făcea decât cânte la diverse instrumente şi să compună melodii,de-abia când împlini cincisprezece ani,oamenii îşi dădură seama câ fata putea să cânte şi din gură.Călugărul,care era pe punctul de a se întoarce la mănăstirea lui,pentru că Alyx învăţase tot ce ştiuse el să-i arate,intră într-o zi, dis-de-dimineaţă,în biserică şi auzi,venind parcă din toate părţile,o voce atât de puternică,încât îi tremurară până şi nasturii sutanei.Când îşi dădu seama că acel sunet divin era de fapt un psalm cântat de micuţa lui elevă,călugărul căzu în genunchi,mulţumindu-i lui Dumnezeu că îi scosese în cale un asemenea copil binecuvântat. Când Alyx îl văzu pe bătrânul călugăr în genunchi,cu o cruce în mână şi cu ochii în lacrimi,se opri din cântat şi alergă spre el,de teamă ca nu cumva să i se fi făcut rău sau,şi mai grav,-l fi jignit cu cântecul ei,care se auzea într-adevăr foarte tare.La scurt timp după această întâmplare,vocea şi talentul ei fiind din ce în ce mai preţuite,fata începu să alcătuiască mici grupuri corale,din care făceau parte aproape toţi locuitorii oraşului. Când Alyx împlini douăzeci de ani,îşi dădu seama,dezamăgită,că în zadar sperase să mai crească,să se mai împlinească şi ea cât de cât.Rămăsese mică şi dreaptă ca o scândură şi,în timp ce alte fete de vârsta ei se măritau şi aveau copii,ea trebuia să se mulţumească să compună cântece de leagăn.Dar,la urma urmelor,ce drept avea să fie nemulţumită,se întreba tot ea,sprijinindu-se de

trunchiul mărului.Faptul că tinerii o tratau cu mult respect-cu excepţia lui John Thorpe,care,adesea,mirosea a ceea ce căra în butoaie-nu era în nici un caz un motiv de nemulţumire sau de supărare.Când împlinise şaisprezece ani şi avea vârsta măritişului-nu era bătrână ca acum-patru bărbaţi o ceruseră de nevastă, însă preotul îi spusese că muzica ei era un dar de la Dumnezeu şi că ea, Alyx,avea cu totul altă menire decât să satisfacă poftele trupeşti ale unui bărbat.Drept pentru care nu îi permisese să se mărite.Cu timpul,Alyx se resemna cu acest gând,dar,pe măsură ce îmbătrânea,se simţea din ce în ce mai singură.

Iubea muzica-mai ales cea pe care o compusese pentru biserică-dar uneori

se întâmplase cu doi ani în urmă,vara,când,după ce băuse patru pahare de vin tare la nunta fiicei primarului,îşi luase citera,se urcase pe masă şi cântase o melodie foarte deocheată,pe care o compunea pe măsură ce o interpreta.Fireşte că preotul ar fi oprit-o,dar de vreme ce el băuse mai mult vin decât toţi ceilalţi meseni şi se tăvălea de râs,tlnându-se cu mâinile de burtă,auzind cântecelul cam fără perdea,n-avu cine să o oprească.În seara aceea de neuitat,Alyx se simţise alături de toţi locuitorii cătunului,oameni pe care îi cunoştea de o viaţă; nu mai era un simplu obiect,pus acolo din dispoziţia preotului,ca de exemplu o bucată din craniul'Sfântului Petru,ce inspira veneraţie,dar pe care nimeni nu avea voie să o atingă.Acum,aşa cum făcea întotdeauna,se concentra asupra muzicii,rămasă singura ei mângâiere.Trăgând aer în piept şi dozându-şi respiraţia aşa cum fusese învăţată,începu să cânte o baladă despre singurătatea vieţii unei tinere femei,aflată în căutarea unei iubiri adevărate. -Sunt aici,micuţă pasăre cântătoare,se auzi o voce de bărbat în spatele ei. Concentrată asupra cântecului ei-şi,mai ales,pentru că avea o voce puternică,ce acoperise acel sunet-Alyx nu îi văzuse pe tinerii care se apropiau călare.Erau trei,toţi înalţi,puternici şi sănătoşi,aşa cum numai nişte nobili puteau fi; aveau feţele îmbujorate şi privirile tulburi,urmare a ceea ce fata bănui că fusese o noapte de chef.Hainele lor,din catifea fină şi căptuşite cu blană,pe care sclipea din loc în loc câte o nestemată,erau ceva ce Alyx nu văzuse decât în altarul bisericii.Îi privea uimită şi nici nu se mişcă atunci când bărbatul cel blond descăleca. -Hei,iobago,i se adresă el,iar Alyx îi simţi respiraţia urât mirositoare,chiar nu-ţi cunoşti propriul stăpân? Dă-mi voie să mă prezint.Pagnell,viitor conte de Waldenham.Numele acesta o făcu să tresară,dezgustată.Marea,lacoma şi urâcioasa familie Waldenham le lua ţăranilor până şi ultimul bănuţ.Iar când nu mai aveau bani,aceştia erau alungaţi de pe pământurile lor,lăsaţi să moară cutreierând prin ţară şi cerşind o bucată de pâine.Alyx voia tocmai să deschidă

Aşa

gura pentru a-i spune acelui tânăr respingător ceea ce credea despre el,când acesta o înşfăcă,iar gura lui hidoasă o acoperi pe a ei,aproape sufocând-o. -Târ,şuieră el în momentul în care Alyx îl muşcă de limbă.Las' că te învăţ eu cine e stăpânul aici.Cu o mişcare bruscă,îi smulse pelerina,sfâșiindu-i rochia şi descoperindu-i umărul mic şi vulnerabil şi pieptul plat. -Aruncăm înapoi peştele ăsta mic şi sfrijit? le strigă el peste umăr celorlalţi doi,care tocmai descălecau.Referirea la lipsa unor forme,care să o facă şi pe ea cât de cât atrăgătoare,transformă spaima lui Alyx în mânie.Deşi,prin naştere,îi

era inferioară acestui om,totuşi,graţie talentului ei,nimeni nu o mai trata ca pe o persoană de rang inferior.Cu o mişcare neaşteptată,Alyx îşi ridică rochia şi îl

lovi cu piciorul pe Pagnell exact între picioare.Lovise cu sete,cu ura

următoare,se dezlăntui iadul pe pflmânt.Pagnell se încovoie de durere,în timp ce prietenii lui încercau disperaţi să audă ce le spunea,fiind încă mult prea beţi,-şi dea seama ce se întâmpla cu adevărat.Alyx începu să alerge,neştiind sigur încotro mergea,sau în ce direcţie.Plamânii antrenaţi timp de ani de zile prin exerciţii de respiraţie o ajutau să fugă fără să obosească.Alergă peste câmpurile goale,împiedicându-se de două ori din cauza rochiei lungi. În dreptul celui de-al doilea gard-ura ţarcurile pentru oi-se opri,se rezemă de un stâlp,în vreme ce lacrimi amare îi şiroiau pe obraji.Dar,chiar şi printre lacrimi,îi putea vedea pe cei trei călăreţi cercetând zona în căutarea ei. -Pe aici! se auzi o voce din stânga ei.Pe aici! Ridicându-şi privirea,zări un bărbat mai în vârstă,calare,îmbrăcat în haine la fel de scumpe şi de fine ca şi ale lui Pagnell.Cu o privire de animal hăituit,începu din nou să alerge,speriată de acest nou urmăritor.Încetul cu încetul,acesta o ajunse din urmă,mergând cu calul la pas,în urma ei. -Băieţii nu vor să-ţi facă nici un rău,îi spuse el.Sunt doar bine dispuşi şi au băut

În clipa

ceva mai mult noaptea trecută.Dacă vii cu mine,am să te ascund undeva,să te scap de ei.Alyx nu ştia dacă să aibă încredere în acel om.Dacă avea să o dea pe mâna celor trei tineri nobili,beţi şi desfrânaţi? -Vino,fetiţo! îi spuse el.Nu vreau să ţi se întâmple ceva rău. Fără să mai stea pe gânduri,Alyx apucă mâna ce i se întindea.Bărbatul o ridică uşor,ca pe un fulg,o aşeză în şa,în faţa lui,şi o porni în galop,îndreptându-se spre liziera pădurii. -Pădurea regelui,se miră Alyx,ţinându-se bine în şa.Oamenii de rând nu aveau voie să intre în pădurea regelui.Alyx văzuse o mulţime de oameni spânzuraţi pentru că îndrăzniseră să prindă iepuri în pădurea regelui. -De data asta mă îndoiesc că Henry va avea ceva împotrivă,spuse bărbatul.

Odată intraţi în pădure,el o ajută să coboare din şa. -Acum du-te şi ascunde-te.Şi nu te arăta până ce soarele nu e sus pe cer.Aşteaptă până o să vezi și alţi şerbi ducându-se la treburile lor şi atunci să te întorci şi tu la zidurile tale.Tresărind când îl auzi numind-o pe ea,femeie liberă,şerb, încuviinţă şi fugi în pădure. Amiaza veni cu greu şi în timp ce stătea la pândă în pădurea întunecoasă şi rece,cu rochia sfâșiată şi fără pelerină,îşi imagina îngrozită ce s-ar fi putut întâmpla dacă ar fi căzut în mâinile nobililor.Probabil că anii petrecuţi alături de preot şi de călugăr o făcuseră să creadă că nobilii nu aveau nici un drept nn se folosească de oamenii din sat după bunul lor plac.Ea avea dreptul la linişte şi la fericire,avea dreptul să stea sub un copac şi să cânte,iar Dumnezeu nu dăduse nimănui puterea de a le răpi colorlalţi acest drept. După numai o oră,din cauza supărării,nu mai simțea parcă nici frigul. Ştia,fireşte,mânia i se trăgea,în parte,şi de la o întâmplare petrecută cu un an în urmă,vara.Preotul aranjase ca Alyx şi corul de băieţi să cânte în capela contelui,tatăl lui Pagnell.Săptămâni în şir au muncit,Alyx încercând tot timpul -şi desăvârşească muzica şi repetând pâna la epuizare.Când,în cele din urmă, cântară,contele,un grăsan bolnav de gută,spuse cu voce ture că lui îi plăceau femeile mai plinuţe,iar preotul să o aducă înapoi pe Alyx doar atunci când ea l-ar fi putut distraundeva,în afara bisericii.Şi plecă înainte ca slujba să se termine.Când soarele ajunse chiar deasupra capului,Alyx se târî până la marginea pădurii şi rămase multă vreme acolo,cercetând cu privirea întreaga regiune şi încercând să vadă dacă nu era pe acolo cineva care să semene cu un nobil.Îşi croi drum până la mărul ei,care acum nu mai era al ei pentru că îi amintea de prea multe întâmplări neplăcute.Şi tot acolo,avu un şoc îngrozitor, zărindu-şi citera zăcând în iarbă,făcută ţăndări,zdrobită,fireşte,de copitele cailor.Lacrimi fierbinţi de mânie,de ură,de ciudă şi de neputinţă îi şiroiau pe obraji. -Cum au putut? strigă ea,îngenunchind şi adunând bucăţelele de lemn.Când îşi umplu poala însă înţelese că gestul era absolut inutil şi,cu toată puterea,începu să arunce cu bucăţile de lemn în pom. Cu ochii uscaţi şi cu umerii drepţi,o porni spre oraşul ei,înconjurat de un zid de piatră,unde avea să se simtă în siguranţă.Reuşi să-şi înăbuşe mânia,dar de uitat n-avea să uite prea curând.

CAPITOLUL 2 În marea cameră a castelului,pereţii erau acoperiţi de tapiserii strălucitoare,iar în spaţiile rămase libere se aflau tot felul de arme.Mobila masivă era zgâriată de tăişul săbiilor şi al topoarelor.La masa cea mare stăteau trei tineri cu ochii încercănaţi de prea puţin somn şi de prea multă băutură. -Hai,că te-a dus de nas puştoaica,Pagnell,zise unul dintre tineri,umplându-şi cupa cu vin şi udându-şi mânecile murdare.Te-a lovit şi apoi a dispărut ca o nălucă.Doar ai auzit-o cântând.Nu era o voce omenească,ci una care te

opri şi îşi lovi palma cu pumnul,râzând

zgomotos.Pagnell împinse cu piciorul scaunul prietenului său,trântindu-l la mânt cu scaun cu tot. -E doar o fiinţă omenească şi atât,mormăi el,şi nu merită atenţia mea. -Ochi frumoşi,spuse celălalt tânăr.Şi vocea aceea,închipuie-ţi cum ar striga dacă ai face dragoste cu ea.Chiar că ţi s-ar zbârli părul pe picioare.Primul bărbat râse,ridicându-şi scaunul. -Ce romantic! Am s-o pun să-mi cânte un cântec despre cam ce ar vrea să-i fac. -Tăceţi odată,amândoi,mormăi Pagnell,golindu-şi paharul.Vă spun eu că e o fiinţă omenească şi nimic mai mult.Cei doi tăcură,neîndrăznind să îl mai contrazică.Când prin cameră trecu o servitoare tânără,Pagnell o apucă de mână. n oraş,e o fată care ştie să cânte.Cine e? Servitoarea se răsuci,încercând să scape din strânsoarea aceea dureroasă. -E Alyx,şopti ea. -Nu te mai suci atât,că să ştii că-ţi rup mâna,îi porunci el.Spune-mi exact unde locuieşte această Alyx acolo în oraşul ăla nenorocit. O oră mai târziu,în noaptea întunecată,Pagnell şi acoliţii lui se aflau în afara zidurilor orăşelului Moreton,aruncând nişte frânghii cu cârlige de oţel spre partea de sus a zidului.După trei încercări cârligele se prinseră de zid,frânghiile atârnând la pământ.Cu mai puţină îndemânare decât dacă ar fi fost treji,cei trei se căţărară pe frânghii până sus,pe zid,oprindu-se pentru a trage cârligele şi frânghiile şi a le coborî din nou,în spatele zidului,pe aleea îngustă ce străjuia casele înghesuite.Pagnell ridică braţul,cându-le semn să-l urmeze; treceau acum cu toţii,în linişte,prin faţa caselor,căutând tăbliţele străzilor ce atârnau deasupra clădirilor tăcute. -O vrăjitoare! murmură el supărat.Am să le arăt eu că nu e aşa de grozavă pe cât o laudă ei.La urma urmelor nu e decât o muieruşcă oarecare,fiica unui avocat, scursura pământului.Se opri în faţa casei lui Alyx,furișându-se pe sub oblonul încuiat.

ademeneşte şi când te duci spre ea

Se

O lovitură puternică,un sunet scurt și oblonul se deschise,iar Pagnell se strecură înăuntru.La etaj,tatăl lui Alyx zăcea întins,cu mâinile strânse pe piept,din cauza durerilor de inimă.Auzind oblonul deschizându-se,tresări nevenindu-i să-și creadă urechilor,în oraş nu mai fuseseră hoţi de ani de zile. Aprinzând repede o lumânare,o porni în jos po scări. -Ce faceţi aici,tâlharilor? întrebă el,în timp ce Pagnell îşi ajuta prietenul să intre pe fereastră.Au fost ultimele lui cuvinte.Cât ai clipi,Pagnell străbătu camera,îl apucă pe bătrân de păr şi îi tăie gâtul cu un pumnal.Fără să mai privească măcar o dată trupul neînsufleţit,se alătură prietenilor săi şi o porniră cu toţii în sus,pe scări. Alyx nu putea dormi din cauza întâmplărilor prin care trecuse în ziua aceea.De fiecare dată când închidea ochii,îl vedea pe Pagnell,îi simţea mirosul oribil şi limba în gura ei.Nu îi spusese tatălui ei prin ce trecuse,nevrând să-l mâhnească, dar,pentru prima oară,se întâmpla să se gândească şi la altceva în afară de muzică.Era atât de absorbită de gândurile ei,încât,la început,nici nu auzi zgomotele de la parter.De-abia când auzi vocea supărată a tatălui ei şi bufnitura ce a urmat,îşi dădu seama că se întâmpla ceva. Hoţii,îşi spuse ea,dând la o parte pătura de lână şi sărind din patşi trase repede o rochie peste trupul gol.De ce ar vrea cineva să-i jefuiască? Erau prea săraci pentru a fi jefuiţi.Cureaua din Lyon,îşi spuse ea,probabil au aflat de ea. Îndreptându-se spre un dulăpior din perete,ridică fundul dublu şi scoase de acolo singurul lucru de preţ pe care îl avea-o curea de aur-cu care îşi strânse talia. Zgomotul din camera tatălui ei o făcu să tresară; apoi auzi nişte paşi îndreptându-se spre camera ei.Apucând un taburet şi un sfeşnic greu,se aşeză la pân,după uşă.Uşa se deschise foarte încet şi când Alyx zări foarte clar un cap străin,ridică sfeşnicul şi lovi cu toată puterea.La picioarele ei zăcea Pagnell,care reuşi să o privească o clipă înainte de a leşina. Vâzându-l pe nobilul cel trufaş în umila ei casă,își reaminti întâmplările îngrozitoare din după-amiaza aceea.Ceea ce se petrecea acum nu era un simplu jaf.Unde era tatăl ei? Se auzeau tot mai mulţi paşi grei urcând scările,ceea ce o trezi brusc la realitate.Aruncând în jur priviri disperate,îşi dădu seama că fereastra era singura ei salvare.Alergând într-acolo,nu se gândi cât de sus era decât după e sari. În cădere,se lovi de pământ,apoi se rostogoli spre zid,unde zăcu preţ de un minut-care i se păru înspăimântător de lung-aproape fără suflare.Dar n-avea timp de pierdut,nu putea să zacă acolo la nesfârşitncercă să se concentreze. Şchiopătând din cauza durerii de la piciorul stâng,se târî spre o latura a casei,

unde era un oblon deschis.La lumina lunii nu putea vedea mare lucru,dar lângă trupul tatălui ei se afla un sfeşnic răsturnat cu o lumânare încă arzând; flacăra lumânării îi fu de ajuns ca sa vadă clar tăietura de la gâtul lui şi capul zăcându-i într-o baltă de sânge. Uluită,se îndepărtă de fereastră şi o luă la fugă,cât mai departe de casă.Nu-i păsa nici de aerul rece de afară,nici de frigul ce pătrundea prin rochia rară de lână. Nu-i mai păsa nici de Pagnell,nici de ceea ce voia el să-i facă şi nici de ceea ce îi luase din casă,pentru că deja îi luase totul.Tatăl ei,singurul om care o iubise nu doar pentru că era o muziciană,era mort.Ce îi putea lua Pagnell mai mult decât asta? Fără să ştie prea bine încotro mergea,sfârşi prin a cădea în genunchi în faţa bisericii,cu mâinile împreunate; începu să se roage ca sufletul tatălui ei să fie primit în rai cu toată cinstea ce i se cuvenea. Poate şi datorită anilor de antrenament,Alyx ajunsese să se poată concentra atât de profund-sau poate era şi din cauza suferinţei cumplite prin care trecea-,încât nu auzea nici zarva din jurul ei şi nu vedea nici flăcările ce-i mistuiau casa,trans- formând în cenuşă trupul neînsufleţit al tatălui ei.Teama permanentă de incendiu îi scosese pe oameni din casele lor; în spaima lor,nici nu o văzuseră pe Alyx stând ghemuită în uşa bisericii. Când se lumină de ziuă,porţile oraşului se deschiseră şi în spatele lor se aflau şase cavaleri în armură,purtând însemnele contelui de Waldenham.Copitele armăsarilor se afundau în pământul moale,iar cavalerii loveau la întâmplare,cu săbiile,tot ce le ieşea în cale,croindu-şi drum prin oraş.Femeile îşi fereau copiii din calea cailor periculoşi,ţinându-i strâns lângă ele şi urmărindu-i pe înspăimântătorii cavaleri cu coifuri pe cap,răscolind oraşul. Cavalerii se opriră lângă ruinele fumegânde ale casei lui Alyx,iar comandantul lor scoase un pergament din oblâncul şeii şi îl bătu în cuie pe unul din stâlpii pe jumătate carbonizaţi.Fără să-şi ridice vizeta coifului,privi din înaltul şeii la mulţimea înspăimântată.Cu o mişcare iute,apucă lancea şi străpunse un câine, aruncându-l apoi în cenuşă. -Citiţi şi luaţi aminte,tună el,cu o voce care zgudui zidurile oraşului. Fără a-i mai lua în seamă pe bieţii orăşeni înspăimântaţi,cei şase dădură pinteni cailor şi ieşiră în goană din oraş,ridicând în urma lor tot colbul uliţelor. Trecură câteva clipe bune până când oamenii,rămaşi cu gurile căscate şi privind înmărmuriţi în urma fioroşilor cavaleri,îşi reveniră şi se uitară la hârtia prinsă pe stâlp,iar preotul,care ştia să citească,făcu un pas înainte.Oamenii aşteptau în linişte să le spună ce scria pe pergament.Când,în cele din urmă,se întoarse spre ei,era alb ca varul.

-Alyx,începu el rar,Alyxandria Blackett este acuzată de erezie,vrăjitorie şi hoţie. Contele de Waldenham spune că fata s-a folosit de vocea-i satanică pentru a-i ademeni fiul şi când acesta a încercat să-i reziste,ea a profanat biserica.Întrucât tânărul continua să-i reziste,vrăjitoarea l-a paralizat cu puterile ei malefice şi l-a jefuit.Vreme de o clipă,rămaseră toţi cu respiraţia tăiată.Să fie vocea lui Alyx dată de diavol? Era într-a-devăr uimitor de talentată,însă numai Dumnezeu ar fi putut să îi dea un asemenea dar.Nu şi-a folosit ea vocea pentru a-l proslăvi pe Dumnezeu? Fuseseră,fireşte,şi câteva cântece compuse de ea care erau departe de a semăna

privirile,o zăriră pe Alyx

străbătând terenul dintre casa ei şi biserică şi împiedicându-se de o bucată de pământ smulsă de copitele cailor.Cu priviri mirate-sau chiar bănuitoare-ei se

dădură la o parte,sând-o să treacă.Alyx se opri tăcută,privind la ceea ce mai rămăsese din casa ei. -Vino,copila mea,spuse preotul încet,luând-o pe după umeri şi împingând-o uşor înspre casa parohială.Odată ajunşi înăuntru,bătrânul preot începu să îndese grăbit pâine şi brânză într-un sac de pânză. -Alyx,trebuie să pleci de aici.

cu o litanie sau cu un psalm,poate

Ridicându-şi

-Tata

deja mort.Îţi

promit că am să mă rog în douăzeci şi cinci de liturghii pentru sufletul lui.Acum trebuie să avem grijă de tine.Văzând că Alyx nu era atentă la ce îi spunea el, preotul o scutură cu putere. -Alyx,trebuie să mă asculţi!Şi îi povesti despre înştiinţarea privind arestarea ei. -S-a pus o recompensă pe capul tău,vie sau moartă. -O recompensă? şopti ea.Şi cât valorează?

-Alyx,tu eşti o fată deosebită,dar,dintr-un motiv oarecare,l-ai supărat pe conte.Eu unul n-am pomenit nimănui de recompensă,dar curând vor afla şi nu te vor cruţa.Se va găsi poate o jigodie de om care să te denunţe ca să pună mâna pe recompensă. -Foarte bine,să mă prindă şi gata.Sunt nevinovată,aşa că regele Preotul râse zgomotos,în timp ce îi punea pe umeri o pelerină grea,prea lungă pentru ea.

-Te vor găsi vinovată şi te vor spânzura cu siguranţă.Acum pleacă şi aşteaptă-mă la marginea pădurii regelui.Am să vin la noapte şi sper să născocesc un plan pe

Şi ai grijă să nu te vadă

care să îl putem folosi.Acum du-te,Alyx

cineva.Am să vin la noapte să-ţi aduc un instrument şi ceva mai multă mâncare.

spuse -Ştiu,i-am văzut trupul cuprins de flăcări.Sărmanul de el

ea încet.

era

grăbeşte-te!

Poate vom găsi o posibilitate să-ţi câștigi existenţa. Înainte ca Alyx să apuce să mai spună ceva,preotul o împinse afară din casa parohială.Fata plecă ţinându-şi traista cu mâncare pe umăr,în vreme ce cu mâinile îşi ridica poalele pelerinei prea lungi.Porni în grabă spre poartă,fără să încerce să se aacundă,dar,pentru că oamenii erau încă strânşi în faţa ruinelor casei lui Alyx,nimeni nu o văzu.Ajunsă în pădure,se aşeză sub un copac, Obosiră şi îndurerată,neputând înţelege sau crede ceea ce se întâmplase în ultimele două zile.Trecu o oră,timp în care nu avu înaintea ochilor decât imaginea tatălui ei mort,amintindu-şi de viaţa lor împreună,în căsuţa lor,şi de câtă grijă avusese de ean cele din urmă,după o noapte de rugăciuni şi o dimineaţă îngrozitoare,începu să plângă; şi plânse şi plânse,stând ghemuită pe pământul rece,înfăşurată în pelerina-i largă,până se mai linişti.După un timp,muşchii obosiţi i se destinseră şi fata adormi,tremurând încă sub faldurile pelerinei.Se trezi cu puţin înainte de asfinţitul soarelui;o dureau muşchii şi piciorul stâng din cauza săriturii,iar capul îi zvâcnea.Îşi trase încet gluga de pe faţă şi văzu un bărbat stând pe un buştean,nu departe de locul unde se afla ea.Speriată,căută cu privirea un loc pe unde să poată fugi. -Nu trebuie să fugi de mine,îi spuse el încet.Alyx îl recunoscu după voce.Era servitorul lui Pagnell,cel care,cu o zi în urmă,o ajutase să scape de tânărul nobil. -Ai venit pentru recompensă? îl întrebă ea pe un ton aproape batjocoritor.Poate că am să le spun că la început m-ai ajutat.Nu cred că stăpânului tău i-ar plăcea să audă asta.Spre surprinderea ei,omul chicoti. -Nu te teme de mine,copilă,îi spuse el.Preotul şi cu mine am stat mult de vorbă în timp ce tu dormeai şi ne-am gândit cum să te ajutăm.Dacă vrei să ne asculţi, cred că te vom putea ascunde destul de bine,astfel ca nimeni să nu te găsească. Alyx încuviinţă şi îl privi,aşteptând să continue.În timp ce omul vorbea,ochii fetei se măriră într-un amestec de groază şi de teamă; perspectiva unor noi aventuri o înspăimânta.Servitorul avea un frate,care fusese cândva soldat în garda regală,dar,având ghinionul să scape cu viaţă din toate bătăliile şi să ajungă la o vârsta respectabilă,regele îl concediase fără să îi asigure nici un mijloc de subzistenţă.Vreme de doi ani colindase singur,aproape muritor de foame,până când intră într-o bandă de proscrişi şi oameni fără căpătâi,care îşi făceau veacul într-o pădure mare,aflată la nord de cătunul Moreton.Alyx rămase tăcută o vreme. -Cu alte cuvinte,îmi propui să intru şi eu în banda aceea,nu-i aşa? îl întrebă

ea,nevenindu-i să-şi creadă urechilor.Ca

proscris?!

Servitorul îi înţelese indignarea.Preotul lăudase din plin virtuţile fetei.

-Şi da şi nu,răspunse el.O fată tânără ca tine n-ar fi în siguranţă în banda aceea. Pentru că,deşi acum au un conducător şi sunt ceva mai buni creştini şi mai disciplinaţi,o făptură ca tine n-ar rezista,totuşi,multă vreme,printre ei. Alyx oftă ceva mai liniştită şi zâmbi. -Şi,în afară de asta,continuă el,nimeni n-ar ezita să te dea pe mâna contelui, pentru recompensă.

-Dar eu ştiu să cânt.Poate că cineva m-ar putea angaja

-Numai nobilii îşi pot permite să aibă propriii lor muzicieni sau poate vreun negustor bogat,dar şi aşa,o fată singură,lipsită de apărare Dezamăgită,Alyx ridică din umeri.Exista oare vreun loc unde să se poată simţi şi ea în siguranţă? Văzând-o atât de speriată la gândul că,pur şi simplu,nu avea unde să se ascundă, omul continuă:

-Dacă ai deveni băiat,te-ai putea ascunde printre proscrişi.Cu părul tuns şi îmbrăcată în haine bărbăteşti,poate şi cu o legătură strânsă peste piept,s-ar putea foarte bine să nu fii recunoscută.Preotul zice că îţi poţi schimba vocea după plac,iar înfăţişarea ta poate fi la fel de bine şi a unui băiat şi a unei fete. Alyx nu ştia dacă să râdă sau să plângă la auzul acelor cuvinte.Într-adevăr,Alyx nu era ceea ce se cheamă o frumuseţe clasică,cu buze cărnoase şi ochi mari, albaştri,dar îi plăcea măcar să îşi închipuie -Ei,haide,chicoti servitorul,doar n-o să arăţi toată viaţa ca acum.Când o să mai creşti,o să te împlineşti şi ai să fii frumoasă ca o doamnă. -Am douăzeci de ani,îi spuse ea.Servitorul îşi drese glasul,stânjenit:

-Atunci ar trebui să fii recunoscătoare pentru felul în care arăţi.Şi acum,hai să mergem,pentru că se întunecă.Ţi-am adus nişte haine bărbăteşti şi,când o să fii gata,plecăm.Vreau să mă întorc înainte de a mi se simţi lipsa.Contele vrea

întotdeauna să ştie unde îi sunt servitorii. Gândul că bietul om ar putea avea greutăţi din cauza ei o făcu să se mişte mai repede,luând lucrurile împăturite pe care i le adusese.Atingându-le,ezită doar o clipă,după care se duse în spatele unui copac,să se schimbe.Fetei nu-i trebuiră decât câteva secunde pentru a se descotorosi de rochia pe care o purta,dar cu hainele bărbăteşti nu era prea obişnuită.Pantalonii,confecţionaţi dintr-o pânză deasă de bumbac îi veneau până în talie,unde trebui să îi lege strâns cu o curea. Urmă apoi o cămaşă de corp şi Alyx oftă dezgustată,zând că nu-i trebuia decât o fâșie foarte îngustă de pânză care să-i acopere pieptul.Urmă o altă cămaşă, subţire şi moale,apoi una mai groasă,din lână,cu mâneci largi,iar pe deasupra,un pieptar lung din lână groasă,brodat cu fir auriu,care îi venea până sub fund.Nu

El

o opri cu un gest.

purtase niciodată haine atât de scumpe şi simţea parcă vindecându-se locurile în care o rosese rochia ei aspră de lână.Şi mai era şi libertatea de mişcare pe care ţi-o dau hainele bărbăteşti,îşi spuse ea ridicând pe rând câte un picior. Se încălţă cu nişte cizme înalte până la genunchi,pe care le legă peste glezne,luă apoi cureaua ei de aur şi şi-o prinse în talie,ascunzând-o sub pieptar,şi cămaşa de lână.În sfârşit,după ce se legă în talie cu o eşarfă brodată,se îndreptă spre locul unde o aştepta servitorul contelui. -Aşa! spuse el,măsurând-o din cap până-n picioare şi încruntându-se când îi zări coapsele,care erau atât de fine,încât nu prea arătau a coapse de băiat.Şi acum părul,spuse el,scoțând o foarfecă dintr-un săculeţ pe care îl avea prins la brâu. Alyx făcu un pas înapoi,cu mâna pe părul lung şi drept,pe care nu îl tunsese niciodată. -Haide,o îndemnă el.Se face târziu.E doar păr,fetiţo.O să crească din nou.Mai bine să-l tai acum decât să ardă odată cu capul pe un rug de vrăjitoare. Curajoasă,Alyx se întoarse cu spatele la el,sându-l să o tundă.În mod cu totul surprinzător,pe măsură ce servitorul îi tăia părul,fata îşi simţea capul din ce în ce mai uşor,iar de arătat,nu arăta deloc rău. -Uite-l cum se ondulează,spuse bărbatul,încercând să o îmbărbăteze şi s-o facă să mai uite situaţia groaznică în care se afla.Când termină,o întoarse cu faţa spre el şi,zând buclele ce-i încadrau acum faţa mică,de spiriduş,dădu din cap aprobator.Îşi spuse că părul scurt şi hainele bărbăteşti îi veneau mai bine decât rochia urâtă de lână pe care o purtase până atunci. -De ce? îl întrebă ea,fixându-l cu privirea.Eşti în slujba omului care mi-a ucis tatăl şi,cu toate astea,mă ajuţi atât de mult. -Îl ştiu pe băiat încă de când era copil şi am avut grijă de el.A avut întotdeauna tot ce şi-a dorit,iar tatăl lui l-a învăţat să ia şi ceea ce nu poate avea.Am încercat câteodată să-l aduc pe calea cea bună,-i îndrept greşelile.Tu eşti gata? Era clar că nu voia să mai discute despre asta. O urcă pe cal,în spatele lui,şi o porniră spre nord,mergând numai pe lângă liziera pădurii.Tot drumul,el o învăţă cum trebuie să se poarte,pentru a-şi putea păstra secretul.Trebuia să meargă ca un băiat,cu umerii traşi spre spate şi cu paşi mari. Nu trebuia să plângă sau să râdă prosteşte,trebuia să înjure,să nu se spele prea des,să se scarpine şi să scuipe,să nu îi fie teamă de muncă,să şterpelească, dar să ştie şi când să fie cinstită,să nu-i pese de murdărie şi să nu se teamă de păianjeni.Din cauza glasului monoton cu care o dădăcea,Alyx aproape că adormi,ceea ce o costă încă o prelegere despre lipsa de rezistenţă a fetelor. Când ajunseră la locul unde se ascundeau proscrişii,el îi dădu fetei un pumnal,cu

care să se apere,sfătuind-o să înveţe să-l folosească cât mai bine. Odată intraţi în pădurea întunecoasă şi ameninţătoare,bărbatul tăcu,iar Alyx îl simţi încordat şi neliniştit.Mâinile ei,cu care ţineau strâns marginea şeii,se albiseră la încheieturi.Se auzi,foarte încet,strigătul unei păsări de noapte. Servitorul îi răspunse.După o vreme se auzi alt strigăt.Servitorul îi răspunse. Apoi,se auzi alt strigăt.Servitorul răspunse din nou,după care opri calul şi o ajută pe Alyx să descalece. -mânem aici peste noapte,spuse el aproape în şoaptă.Or să vrea să ştie cine suntem înainte de a ne lăsa să intrăm în tabăra lor.Vino,băiete,spuse el ceva mai tare.Hai să ne culcăm.Alyx nu putea dormi; stătea nemişcată sub pătura pe care i-o dăduse servitorul şi revăzu cu ochii minţii tot ceea ce se întâmplase: dintr-un capriciu al unui nobil,ea se afla acum singură,într-o pădure rece şi înspăimântătoare,iar bietul ei tată nu se mai afla printre cei vii.Tot gândindu-se, simţi cum mânia lua treptat locul spaimei şi al tristeţii.Va ieşi cu bine din această încercare şi,într-o bună zi,se va răzbuna,într-un fel sau altul,pe Pagnell şi pe toţi cei de teapa lui.Cum se lumină de ziuă,cei doi o porniră din nou,călare,tot mai adânc în inima pădurii.

CAPITOLUL 3 După un drum lung,în vârful picioarelor,prin păienjenişul copacilor şi tufişurilor, fără să meargă pe o potecă anume,Alyx începu să audă şoapte,în majoritate bărbăteşti. -Aud nişte bărbaţi vorbind în şoaptă,spuse ea.Servitorul îi aruncă o privire neîncrezătoare peste umăr,pentru că tot ceea ce auzea ea era doar vântul.După o vreme,însă,auzi şi el şoaptele acelea înfricoşătoare. Deodată,arbuştii se răriră şi în faţa lor se ivi tabăra,câteva corturi şi adăposturi. Un bărbat cu părul cărunt şi cu o cicatrice adâncă ce-i brăzda obrazul şi gâtul, coborând de la frunte şi continuând până sub guler,prinse frâiele cailor. -Aţi avut vreun necaz venind încoace,frate? întrebă omul cu cicatrice,iar când fratele lui dădu din cap în semn că nu,îşi întoarse privirea spre Alyx.Ăsta e băiatul? Alyx îşi ţinu respiraţia în timp ce bătrânul o măsură din cap până-n picioare,de teamă ca acesta să nu-şi dea seama că e femeie; însă deja omul nu o mai băga în seamă. -Raine te aşteaptă,i se adresă omul cu cicatrice fratelui său.Du-i băiatul,iar eu am să te conduc călare până la ieşirea din pădure,-mi spui şi mie ultimele noutăţi.

Servitorul încuviinţă şi îşi mână calul în direcţia arătată de către fratele său. -Nici nu i-a trecut prin cap că nu sunt băiat,şopti Alex,pe jumătate mulţumită,pe jumătate jignită.Şi cine e Raine? -E conducătorul acestui grup de proscrişi.E aici doar de câteva săptămâni,dar pe

mulţi dintre ei a reuşit să-i mai disciplineze.Dacă vrei să rămâi aici,va trebui să-l asculţi,pentru că altminteri are să te gonească cât ai zice peşte. -Regele proscrişilor,spuse ea,un pic visătoare.Trebuie să fie foarte fioros.Sper că

nu e un

Servitorul se uită la ea râzând,dar se opri brusc,urmărindu-i privirea mirată. În faţa lor,pe un scăunel,stătea omul care,fără îndoială,era temutul conducător al grupului.Îşi scosese cămaşa şi,cu o piatră,îşi ascuţea sabia.Era un bărbat bine făcut,musculos,cu pieptul acoperit de păr negru şi des.Prin pantalonii negri cu care era îmbrăcat i se ghiceau coapsele puternice.Pe Alyx o miră faptul că omul stătea fără cămaşă,deşi erau în plină lună ianuarie şi în pădure era frig,dar şi mai mult o miră văzând că acesta chiar transpirase. Avea un profil frumos,nasul fin,părul negru,ondulat la ceafă,ochi pătrunzători şi adânci sub sprâncenele negre şi groase; gura frumoasă avea un aer sever,poate şi datorită încordării şi atenţiei cu care îşi ascuţea sabia. O clipă,inima fetei aproape că încetă să mai bată.Nu văzuse niciodată un asemenea bărbat frumos şi puternic,din care forţa izvora asemenea sudorii de pe trupul său.Oamenii spuneau adesea despre Alyx că forţa i-o dădea tocmai vocea ei dumnezeiască,iar ea se întreba acum dacă era cumva asemănătoare puterii acestui bărbat,al cărui trup părea învăluit într-o aură magnifică. -Închide gura,fetiţo,şopti servitorul.Vrei să te dai de gol? Maiestatea sa n-o să se uite niciodată la un băieţandru căzut în extaz la picioarele lui. -Maiestatea sa? întrebă Alyx,sugrumată de emoţie.Maiestate,şopti ea,dar se trezi imediat la realitate.Nu,nu forţa izvora din acest om,ci sentimentul că toată lumea îi aparţinea.Generaţii de oameni ca Pagnell fuseseră necesare pentru a da naştere unui individ ca acela din faţa ei,arogant,mândru,convins că toţi cei din jurul lui nu erau decât nişte simpli servitori,hotărât să ia tot ce poftea,chiar şi viaţa unul avocat bătrân şi bolnav care nu avusese altă vină decât că ieşise în calea unui netrebnic,tot de teapa lui-Alyx se afla aici,într-o pădure rece şi neprimitoare în loc să fie acasă alături de bunul ei părinte tocmai din cauza unor oameni ca acela care stătea acum în faţa ei,pe un scăunel,aşteptând ca alții să vină la el. Bărbatul se întoarse şi îi privi cu ochii lui albaştri şi serioşi cărora nu le scăpa nimic.Arată ca un rege aşezat pe tronul său,îşi spuse Alyx şi,într-adevăr, scăunelul era parcă un tron,iar el,regele care îşi aştepta supușii să se apropie.

criminal,nu-i

aşa? şopti ea.

Deci acesta era motivul pentru care trebuise să se îmbrace ca un băiat.Acest bărbat,ce se purta ca un suveran,pretinzându-le tuturor să se închine şi să se plece în faţa lui,avea să-şi pună picioarele încălţate cu pantofi împodobiţi cu pietre preţioase pe spinarea lor.El era conducătorul acestui grup de proscrişi şi criminali.Oare cum ajunsese la această onoare,cel puţin dubioasă? Fără îndoială că datorită credinţei în superioritatea înnăscută a nobilimii; acest bărbat avea graţie sorgintei sale,dreptul să-i comande,iar ei proştii cum numai criminalii pot fi,nu puneau deloc la îndoială autoritatea lui,umilindu-se fără urmă de demnitate. -Acesta este Raine Montgomery,spuse servitorul,neînțelegând de ce ochii fetei căpătaseră o expresie aspră şi tăioasă,cu totul alta decât blândeţea de până atunci.Regele l-a declarat trădător. -Şi cred că merită din plin acest nume,aruncă ea dispreţuitoare,privindu-l pe Raine în timp ce se îndreptau spre el,atraşi parcă de forţa acestuia. Servitorul se uită la ea mirat. -Pe vremuri era unul din favoriţii regelui Henry.Lordul Raine conducea armata regelui în Ţara Galilor când a aflat că sora lui fusese luată prizonieră de lordul Roger Chatworth şi -O simplă ceartă între ei,spuse ea sec.Şi fără îndoială că mulţi tineri nevinovaţi au fost omorâți pentru a satisface nevoia de sânge a acestor nobili. -Nimeni n-a fost omorât,răspunse servitorul,mirat la culme de atitudinea ei. Lordul Roger a ameninţat că o va ucide pe sora lordului Raine,aşa că acesta din urmă s-a retras,dar regele Henry l-a declarat trădător pentru că s-a folosit de oamenii lui într-o chestiune personală. -Nobili! mârâi Alyx.Regele Henry a avut dreptate,fireşte,-l declare trădătorşi merită numele pentru că s-a folosit de vitejii soldaţi ai regelui pentru propria-i răzbunare.Şi acum se ascunde în pădure,folosindu-se de o mână de bandiţi,care îl ascultă orbeşte.Spune-mi,te rog,îi omoară după bunul lui plac sau se mulţumeşte doar să-i vadă servindu-i cina în farfurii de argint? Servitorul râse,înţelegând în cele din urmă cauza ostilităţii ei faţă de lordul Raine.Se pare că singurii nobili pe care îi cunoscuse până atunci Alyx fuseseră Pagnell şi tatăl lui.Folosindu-i pe ei drept criteriu de apreciere,avea toate motivele să îl dispreţuiască pe lordul Raine. -Hai,vino şi stai jos,spuse Raine,luând frâiele şi privind în sus,la bărbatul obosit de pe cal.Primul gând al lui Alyx fu acela că Raine ştia să cânte.Orice bărbat cu o voce atât de gravă şi de amplă ştie să cânte.Dar,în clipa următoare,redeveni aspră şi înverşunată,uitându-şi momentul de slăbiciune.

-Vino aici,băiete,să te vedem mai bine,zise Raine.Pari cam firav.Crezi c-ai putea munci o zi întreagă? Alyx nu mai călărise de multă vreme şi acum o dureau pulpele,iar picioarele îi amorţiseră.Când încercă să coboare de pe cal,bravând puţin,picioarele refuzară să o asculte,iar stângul,care încă o mai durea de când sărise pe fereastra casei,se frânse sub ea.Raine puse mâna pe umărul ei,dar trupul fetei reacţionă imediat în faţa acestui om care întruchipa tot ceea ce ura ea mai mult pe lume. -Ia mâna de pe mine! mârâi ea,observând privirea mirată de pe chipul lui frumos,înainte de a se prinde cu mâinile de şa,ca să nu cadă.Calul sări în lături, iar Alyx se împiedică,reuşind cu greu să descalece. -Acum,dacă ai terminat,spuse Raine cu o voce care curgea parcă pe lângă ea,ca mierea,poate o să aflăm şi noi câte ceva despre tine. -Asta-i tot ce trebuie să ştii despre mine,nobile,şuieră ea,scoțând pumnalui şi îndreptându-l spre el,în ciuda convingerii lui Raine că ea era un nimic,în timp ce el era un dar al lui Dumnezeu pe pământ.Uimit de ostilitatea băiatului,Raine fu luat prin surprindere în faţa micului pumnal îndreptat spre el şi de-abia avu timp să sară în lături.Pumnalul nu îl înjunghie în inimă,dar îi zgârie braţul. Înmărmurită,Alyx stătea nemişcată,holbându-se la firicelul de sânge ce se prelingea pe braţul gol al bărbatului.Niciodată în viaţa ei nu făcuse vreun rău cuiva.Dar nu avu prea mult timp să se gândească la cât fusese de nechibzuită; înainte chiar de a încerca să-şi ceară scuze sau să scoată o vorbă,Raine Montgomery o apucă de turul pantalonilor şi de guler şi o trânti cu nasul în mânt,la o distanţă apreciabilă de locul unde se aflau.Ar fi trebuit să-şi ţină gura închisă,pentru că,aşa,dinţii ei acţionară ca o greblă,adunând la întâmplare frunze,pietricele şi pământ. -Aşa-ţi trebuie,diavole! Să te înveţi minte să mai arunci cu pumnalul,spuse Raine,de undeva din spatele ei.Sprijinindu-se în mâini,Alyx se ridică şi scuipă tot pământul din gură,crispându-se din cauza durerii din picior.Se uită la Raine,aşa cum stătea în picioare,destul de departe de ea.Între ei se făcuse o cărare destul de adân,măturată de trupul lui Alyx.Şi,ceea ce văzu o înfurie şi mai tare,Raine Montgomery,acest nobil ticălos,era acum înconjurat de o mulţime de femei şi de bărbaţi cu mutre suspecte,care rânjeau arătându-şi dinţii putrezi şi negri şi care păreau a se bucura de suferinţa ei.Raine râdea cel mai tare dintre toţi,ceea ce pe Alyx o înfurie la culme. -Vino,îi spuse omul care o adusese aici,apropiindu-se de ea şi ajutând-o să se ridice.Te sfătuiesc să-ţi ţii gura,altfel,ai să rămâi fără limbă. Alyx vru să spună ceva,dar se opri să-şi scoată un beţişor din gură.

Omul profită de ocazie pentru a-i spune ceva lui Raine,în timp ce degetele i se înfipseră în braţul lui Alyx,în semn de avertisment.Trebui să ţipe pentru a acoperi râsul răguşit şi nestăpânit al mulţimii. -Vă rog eu să-l iertaţi pe băiat.Ieri,un nobil i-a ucis tatăl şi i-a dat foc la casă. Are,după cum vedeţi,un motiv întemeiat să-l urască şi mi-e teamă că ura lui se răsfrânge acum asupra tuturor celor de rangul dumneavoastră. Raine încetă să mai râdă,deveni sobru şi o privi pe Alyx cu simpatie,ceea ce pe fată o făcu să se crispeze şi să privească în altă parte.Nu avea nevoie de mila lui. -Cine a făcut asta? întrebă Raine,oarecum îngrijorat. -Fiul contelui de Waldenham.Scuipând scârbit,Raine se schimbă la faţă,pe chip citindu-i-se dispreţul şi furia. -Pagnell,mârâi el.Individul ăsta nu merită titlul de nobil.Vino cu mine,băiete! Am să-ţi arăt că nu toţi suntem croiţi după acelaşi tipar.Am nevoie de un scutier şi cred că tu ai fi foarte potrivit pentru slujba asta.Ce zici? Din doi paşi,fu lângă ea,punându-i,prieteneşte,o mână pe umăr. -Să nu mă atingi,şuieră ea,trăgându-se într-o parte.N-am nevoie de mila ta şi nici

n-am de gând să te slugăresc.Sunt

Am să muncesc şi eu să-mi câștig singur pâinea. -Să mă slugăreşti? întrebă Raine zâmbind şi atunci în obraji îi apărură gropiţe. Mă tem,băiete,spuse el măsurând-o din cap până în picioare,că n-ai nici cea mai vagă idee despre ce înseamnă munca.Ai mai degrabă picioare şi mâini de fată. -Cum îndrăzneşti să mă insulţi astfel? strigă ea,temându-se să nu se dea de gol şi ducându-şi mâna la şold,să caute pumnalul,dar nu găsi decât teaca goală. ncă o greşeală,spuse Raine.L-ai aruncat pe jos.Şi încet,cu mişcări lente,scoase micul pumnal din centura pantalonilor-pantalonii aceia atât de strâmţi,prevăzuţi cu un petic triunghiular care îi acoperea bărbăţia.Am să te învăţ cum să-ţi păstrezi armele asupra ta şi să nu le mai arunci cât colo.Îşi plimbă degetul pe deasupra lamei.Trebuie ascuţit. -A fost suficient de ascuţit să-ţi zgârie pielea,spuse ea sigură de sine şi zâmbi, bucuroasă că putuse să-i plătească pentru înfumurarea lui.Amintindu-şi de rana sângerân,Raine se uită întâi la braţu-i gol şi apoi din nou la Alyx. -Vino cu mine,scutierule,şi pansează-mi rana,zise el sec,întorcându-i spatele,ca şi cum s-ar fi aşteptat chiar ca ea să-l urmeze. Alyx îşi spuse că n-avea să rămână în tabăra aceea,la mila şi toanele acestui Raine care o atrăgea deja,deşi o înfuriase cu purtarea-i arogantă şi autoritară.Şi nu îi plăceau nici oamenii murdari şi lacomi,care se holbau la ea,înconjurând-o şi urmărind-o cu privirile lor hulpave,de parcă ar fi făcut parte dintr-un spectacol

bărbat

şi pot să-mi port singur de grijă.

pus în scenă pentru amuzamentul lor.Se întoarse spre servitorul care o adusese aici:

-Nu vreau să rămân aici.Am să-mi încerc norocul în altă parte,spuse ea, întorcându-se spre calul înşeuat. -Şi nici nu ştii cum să te supui unui ordin,se auzi vocea lui Raine din spatele ei.Şi,în clipa următoare,mâna lui mare şi puternică o apucă de gât.N-am să las eu ca frica ta de mine să mă împiedice să am un scutier bun. --mi drumul,strigă ea,în timp ce Raine o împingea înainte.Nu vreau să rămân

aici.N-am să stau aici,să ştii. -Află că îmi eşti dator pentru că m-ai rănit,şi asta fără ca eu să-ţi fi făcut vreun rău.Şi acum intră acolo,spuse el,împingând-o în interiorul unui cort mare de pânză.Deşi o durea tot corpul din cauza căzăturii,dar mai ales piciorul drept, Alyx nu scoase nici un sunet; se sprijini de unul din stâlpii cortului,încercând să se ţină pe picioare. -Blanche! urlă Raine în deschizătura cortului.Adu-mi nişte apă caldă şi nişte

vezi să fie curate.Stai jos,băiete,spuse el întorcându-se spre ea şi

cercetând-o cu privirea.Văd că te-ai lovit la picior.Scoate-ţi pantalonii să-ţi văd

rana. -Nu,strigă ea,când,îngrozită,câțiva paşi înapoi.El o privi intrigat.

-Te temi de mine sau

-La urma urmelor,poate ai dreptate să-ţi fie ruşine.Dacă aş avea nişte picioare ca ale tale şi mie mi-ar fi ruşine.Dar,nu-ţi face griji,o să mai punem noi ceva carne pe tine.Ah,da,Blanche,pune-o acolo şi du-te. -Dar nu vreţi să vă pansez rana? Alyx îşi luă privirea de la propriile-i picioare,spunându-şi că,poate,nu erau atât de urâte,pentru a o vedea pe femeia care vorbise.Sensibilitatea ce-o căpătase la sunete şi în special la voci o făcuse să-şi ridice repede privirea.Tonul tânguitor, de cerşeală,de umilinţă,însoţit,oarecum,şi de o nuanţă de obrăznicie,îi irită auzul. Văzu o femeie durdulie,cu părul blond,murdar,şi care părea a-l mânca din ochi pe Raine.Dezgustată,Alyx privi în altă parte. -Rana are să mi-o panseze băiatul. -Ba poţi să fii sigur că n-am să o fac,spuse Alyx cu înverşunare.Să o facă femeia asta,doar e treabă de femeie,iar ea pare de-a dreptul încântată să o facă.Zâmbind în sinea ei,Alyx îşi spuse că i-ar plăcea să fie bărbat şi să nu trebuiască să facă toate acele treburi ingrate şi niciodată răsplătite ale unei femei.Cu o mişcare bruscă şi neaşteptată,Raine se întinse şi o apucă pe Alyx de coapsă cu mâna lui mare,trăgând-o spre el.Alyx se dezechilibră şi ateriza în fund,lângă el.

cârpe

dar

,zâmbi

el,ţi-e ruşine? Ieşind din cort,Raine continuă:

-Ei,băiete,după cum văd eu,ai nevoie nu numai de ceva muşchi,dar şi de maniere.Du-te acum,Blanche,i se adresă el femeii ce se holba la ei.Când rămaseră singuri,se întoarse spre Alyx: voi fi ceva mai îngăduitor în primele zile,pentru că tu nu ai trăit până acum printre nobili; dar dacă nu te îndrepţi,să ştii că am să-ţi trag o mamă de bătaie să te înveţi minte.Hei,curăţă-mi şi leagă- mi rana,că se răceşte apa.Fără prea multă tragere de inimă,Alyx se ridică, frecându-şi fundul şi şchiopătând.Când se apropie de Raine,acesta îşi întinse spre ea braţul musculos şi plin de sânge de la umăr până la cot.Atingându-l,Alyx îşi dădu seama cât de reci erau mâinile ei,cât de caldă era pielea lui şi cât de adâncă îi era tăietura.Nu se prea simţea în largul ei la gândul că,fără să-şi dea seama,îi făcuse atâta rău,şi tocmai unui asemenea om

-E prima oară că ai rănit pe cineva,nu-i aşa? o întrebă el blând.Faţa lui era foarte aproape de a ei,iar vocea duioasă şi prietenoasă.Fata încuviinţă încet,evitând să-i întâlnească privirea deoarece,amintindu-şi de viaţa pe care o dusese până cu două zile în urmă,simţi un nod în gât şi lacrimi în ochi. -Cum te-ai lovit la picior? întrebă el.Clipind des,dar impunându-şi să nu plân, Alyx îl privi în ochi. -Fugind de unul ca tine,izbucni ea. -Băiete,zâmbi el,iar gropiţele din obraji apărură din nou,nu lăsa pe nimeni să te sperie.Ţine capul sus,indiferent ce se întâmplă.Alyx clăti cârpa plină de sânge şi îi spălă tot braţul. -Vrei să-ţi spun care sunt îndatoririle unui scutier? -Întrucât n-am avut niciodată privilegiul de a avea servitori,mi-e teamă că nu

lui,fusese cât pe ce

prea ştiu cam ce ar trebui să facă un scutier pentru stăpânul să spună al „ei”.Drept răspuns,Raine râse zgomotos.

-Trebuie să-mi cureţi armura,să ai grijă de calul meu,să mă ajuţi după puterile

tale şi

mă dădăceşti.Crezi că ai să poţi să faci toate

astea? -Doar atât? întrebă ea cu ironie în glas. -Un scutier adevărat ar trebui să înveţe primele noţiuni care să îl ajute să devină cavaler:cum să mânuiască o sabie,o lance şi alte arme,să scrie scrisorile stăpânului său şi,din când în când,să ducă mesaje importante.Eu însă nu îţi

pretind chiar atât de mult,pentru că

-Pentru că nu aparţin clasei tale sociale şi deci nu poţi crede că am avut atâta

minte,încât să învăţ carte?! Tatăl meu a fost avocat şi pun pariu că ştiu să scriu şi

să citesc mai bine decât mulţi dintre nobilii tăi

spuse

el clipind amuzat

Alyx îl întrerupse:

şi

dacă vrei să ştii,o pot face în

latină,franceză şi engleză.Raine făcu câteva exerciţii cu braţul rănit,strângând pumnul şi încordând muşchii,zâmbind uşor şi,aparent,deloc ofensat de acuzaţiile ei.În cele din urmă,o privi din nou. -Eşti încă prea tânăr să te antrenezi din greu,spuse el,dar asta n-are nimic de-a face cu obârşia ta.Cât despre scris şi citit,mai mult ca sigur că eşti mai bun decât mine,pentru că eu nu ştiu să citesc decât numele celor din familia mea.Bine! zise el,ridicându-se.Văd că ai o mână foarte uşoară.Poate că Rosamund o să aibă nevoie de ajutorul tău. -Asta cine mai e? Tot vreuna din femeile tale? rânji Alyx,arătând în direcţia în care plecase Blanche. -Eşti gelos? întrebă el şi,înainte ca Alyx să apuce să-i răspundă că nu era geloasă pe nici o femeie,Raine adăugă: iar tu vei fi tratat ca o femeie până or să-ţi dea tuleiele şi o să mai pui ceva carne pe tine.Şi,privind-o mai atent,continuă: arăţi destul de bine,doar dacă n-ai să te alegi cu vreo cicatrice pe câmpul de luptă. Femeilor le plac bărbaţii frumoşi. -Aşa ca tine,spuse ea,şi mai bine şi-ar fi muşcat limba decât să fi deschis gura. -Mă descurc,răspunse el amuzat.Acum am o treabă pentru tine.Armura asta trebuie curăţată şi apoi lustruită,să nu ruginească,zise el,punând în faţa ei,claie peste grămadă,bucăţi de armură,părţi din spate şi din faţă,ce alcătuiau împreună un scut imens,bun să acopere braţele şi picioarele unui uriaş.Deasupra întregului morman,se afla coiful.Stăpână pe sine şi arogantă,Alyx le luă pe toate în braţe, dar în clipa următoare ar fi căzut pe spate dacă Raine n-ar fi fost acolo să o prindă. -Trebuie să recunosc că e un pic prea grea pentru un băietan ca tine. -Băietan,pufni ea,încercând să-şi regăsească echilibrul.Dacă tu n-ai fi mare cât o pereche de boi înhămaţi la jug,nici armura n-ar fi atât de uriaşă. -Obrăznicia asta a ta chiar că ar cere palme şi te-aş sfătui să înveţi să mă respecţi.Şi,mai înainte ca fata să-i poată răspunde,el o împinse afară din cort. -E un pârâu ceva mai încolo,spre nord,spuse el,punând câteva cârpe peste armura murdară de noroi.Spal-o bine şi vino cu ea înapoi.Şi dacă găsesc o singură gaură în ea,să ştii că-ţi fac cinci găuri în nădragi.Ne-am înţeles? Alyx de-abia putu încuviinţa,preocupată fiind să-şi ţină echilibrul sub greutatea armurii şi întrebându-se cum oare avea să ajungă cu bine până la pârâu.Porni încet,cu paşi rari,ducându-şi povara.O dureau deja braţele şi trebuia să întoarcă încet capul când la stânga,când la dreapta,pe după imensul morman de fier,să vadă pe unde merge.Corpul o durea îngrozitor,iar ochii i se umpluseră de lacrimi,când,în sfârşit,zări pârâul.Vru să dea drumul armurii,dar,amintindu-şi de

ameninţarea lui Raine,îndoi picioarele,se lăsă pe vine şi,cu mare atenţie,puse jos cele şaptezeci de livre de metal.Apoi se aşeză şi ea câteva clipe să-şi tragă răsuflarea;braţele parcă i se întinseseră şi se întreba dacă aveau să mai fie vreodată ca la început.Când îşi mai reveni,deşi o durea în continuare tot corpul, îşi cufundă mâinile în apa rece şi curată a pârâului. După câteva minute se uită din nou la grămada de fier şi oftă.Asta era treabă de femeie,cam ca spălatul vaselor,nu-i aşa? Oftând încă o dată,luă cârpa şi începu să frece crusta de noroi,transpiraţie şi rugină ce acoperea armura. Într-o oră,reuşi să scoată murdăria de pe armură şi să o pună pe ea.Niciodată în viaţa ei nu i se întâmplase să transpire atât de mult şi fiecare strop de sudoare făcea ca murdăria să i se lipească de pieleşi scoase tunica,luă o cârpă curată şi începu să se şteargă de murdărie,apoi o lăsă pe o piatră să se usuce,în timp ce ea se spăla pe mâini şi pe faţă.Când termină şi întinse mâna după o cârpă uscată, cineva aflat în spatele ei i-o dădu.Ştergându-se repede pe faţă,Alyx deschise ochii şi văzu un bărbat cu adevărat frumos.Părul negru,ondulat,îi încadra perfect faţa osoasă.Ochii negri,calzi,străluceau sub genele lungi.Alyx clipi de două ori, să se asigure că îngerul acela negru se afla aievea acolo,lângă ea; dar,în uimirea ei,nu văzu sabia îndreptată spre ea.

CAPITOLUL 4 -Cine eşti? o întrebă frumosul înger negru.Alyx,neobişnuită cu pericolele,nu reacţionă la vederea săbiei,ci la muzicalitatea vocii lui.Simţise că Raine,cu vocea lui gravă,ar fi putut cânta,dar de data aceasta era sigură că bărbatul din faţa ei ştia să cânte. -Sunt noul scutier al lui Raine,spuse ea încet,încercând să îşi îngroaşe vocea. El o privi mirat,incapabil să scoată vreun cuvânt,apoi,cu o mişcare lentă,îşi băgă sabia în teacă,neluându-şi însă ochii de la „tânărul scutier. -E ceva ciudat cu vocea ta.Ai încercat vreodată să cânţi? -Puţin,spuse ea,dar lumina din ochi o trăda.Fără să scoată o vorbă,bărbatul duse mâna la spate,spre tolba cu săgeţi,scoțând de acolo un fluier.Începu să cânte o melodie simplă,obişnuită,pe care Alyx o cunoştea foarte bine.Fata închise ochii timp de câteva clipe,sând melodia să plutească în juru-i.Ultimele două zile fuseseră cele mai lungi pe care le trăise de zece ani încoace,de când luase lăuta trubadurului,zile lipsite de muzică.Pătrunsă de muzica ce o învălui,Alyx începu şi ea să cânte.După doar câteva minute,tânărul se opri din cântat,când ochii mari.Dar,la un semn al lui Alyx,începu din nou să cânte.Cu deplină bucurie şi râzând sincer,omul îşi duse din nou fluierul la gură.Vreme de câteva clipe,Alyx

ascultă melodia,iar dorinţa de a compune fu mult prea mare pentru a şi-o putea stăpâni.În faţa ei se afla un bărbat care ştia să cânte.Uitându-se în jur după ceva ce ar fi putut produce un sunet mai deosebit,văzu lângă ea un buştean găurit. Continuând să cânte şi fără să piardă vreo notă,apucă acea parte din armură ce acoperă în mod obişnuit spatele şi o puse lângă buştean.Găsi imediat două beţe,se opri o clipă din cântat şi încercă să descopere noi sunete,lovind pe rând armura şi buşteanul.Când,în sfârşit,reuşi,începu să fredoneze o melodie nouă, care chiar atunci prindea contur.Tânărul o privi fascinat,iar când ea începu să cânte acel cântec nou,el o acompanie din fluier,la început mai încet,până prinse melodia şi ritmul.Iar când,din proprie iniţiativă,modifică puţin linia melodică, Alyx râse,urmându-l cu uşurinţă.Între ei se stabili un fel de competiţie: Alyx urmărea o melodie şi bărbatul alta; cu toate acestea,reuşeau să se completeze reciproc,în perfectă armonie. Iar când tânărul puse fluierul jos şi începu să cânte din gură,unindu-şi vocea cu cea a lui Alyx,veni rândul ei să rămână cu gura căscată,încât pierdu şi un ton din melodie; dar se vedea că uimirea ei îl bucura nespus.Stând jos,pe pământ,faţă în faţă,cu genunchii îndoiţi,îşi împreunară vocile într-un singur glas înălţat spre cer.Se opriră în cele din urmă şi totul în jurul lor nu era acum decât tăcere,ca şi când vântul şi păsările ar fi încremenit ascultând minunata lor muzică.Cu mâinile împreunate,cei doi se priviră cu un amestec de dragoste,mirare, nedumerire şi plăcere. -Jocelin Laing,spuse în cele din urmă frumosul tânăr,rupând tăcerea.

-Alyx

Jocelin îşi ridică sprâncenele şi vru să spună ceva,dar vocea lui Raine îl opri. -Joss,văd că ai făcut cunoştinţă cu noul meu scutier.Vinovată,Alyx dădu drumul mâinilor lui Jocelin şi vru să se ridice,dar căzu imediat din cauza piciorului care

o durea.Raine o prinse de braţ.

-Dacă voi doi vreţi să vă distraţi,eu n-am nimic împotrivă,dar,mai întâi, curăţaţi-mi armura şi aduceţi-mi-o înapoi,ne-am înţeles? Joss,ai vânat ceva? Jocelin se uită ruşinat la Raine; cu corpu-i zvelt şi cu umerii înguşti,părea o

miniatură pe lângă statura masivă a lui Raine. -Am vânat patru iepuri lânpârâu. -Iepuri,mârâi Raine.O să mă duc şi eu mai târziu,poate prind o căprioară, două,dar acum,băiete,întoarce-te în tabără şi oblojeşte-ţi piciorul.Şchiop,n-ai

-mi fii de nici un ajutor.Resemnată,Alyx strânse bucăţile de armură,iar Jocelin

i le puse în braţempreună cu tunica udă.Fata îl urmă pe Raine înapoi în

tabără,întrebându-se cât anume din cântecul ei auzise maiestatea sa,însă,chiar

ander

Blackett,răspunse ea,încurcându-se la numele bărbătesc.

dacă îl auzise sau nu,Raine nu comentă în nici un fel,până când intrară în cort şi el îi arătă lui Alyx unde să pună armura. -Acum scoate-ţi pantalonii,să văd ce ai la picior. -Piciorul meu se vindecă încet,spuse ea,rămânând pe loc. Cu ochii pe jumătate închişi,Raine făcu un pas înainte. -Poate ar trebui să înţelegi că,în tabăra asta,fiecare trebuie să îşi poarte singur de grijă.Noi nu avem timp să ne ocupăm de oamenii bolnavi.Dezbracă-te până mă duc să o chem pe Rosamund,spuse el,punându-şi o cămaşă şi o tunică de lână înainte să iasă din cort.Alyx îşi scoase imediat pantalonii strâmţi şi luă o eşarfă pe care şi-o legă în jurul taliei,peste centura de Lyon,bine ascunsă sub haine, formând astfel un brâu.Coapsa îi era expusă vederii,iar Alyx îşi spuse că nu arăta deloc răuşi dădu seama că acum avea să arate ca o femeie.Ei bine,oftă ea,era plăcut să constate că măcar o parte a trupului ei,şi această parte nu era faţa,era atât de atrăgătoare şi nu putea aparţine decât unei femei. Un zgomot slab o făcu să tresară şi să-şi ridice privirea; văzu atunci profilul celei mai frumoase femei de pe pământ.Genele lungi,aproape ireale,ce îi umbreau ochii verzi,nasul delicat,gura frumos conturată şi buzele fine,trăsături de o frumuseţe clasică,puteau fi râvnite de orice femeie din lume.Iar în spatele ei era Raine.Nici nu era de mirare că nu-l băga în seamă pe tânăru-i scutier. Înconjurat de asemenea frumuseţi,cum s-ar mai putea uita la o fiinţă ştearsă şi urâtă ca ea? -Ea e Rosamund,pricepută să tămăduiască orice rană,spuse Raine cu o blândeţe şi o bunăvoinţă care o mirară nespus pe Alyx.De ce oare nu i se adresa şi ei pe un astfel de ton? În clipa următoare,Rosamund se întoarse,iar lui Alyx îi scăpă fără să vrea un strigăt de uimire: tot obrazul stâng al lui Rosamund era acoperit cu un semn adânc,în formă de căpşună,semnul diavolului.Alyx ridică imediat mâna să-şi facă semnul crucii,sperând astfel să îndepărteze puterea diavolului; uitându-se la Raine,îl surprinse privind-o ameninţător cu ochii lui albaştri.

Rosamund,perfect conştientă de repulsia pe

-Dacă nu vrei,nu te ating

care o stârnea în jurul ei.

Alyx,ezitând la început,apoi prinzând curaj.N-am nimic la

-Ba da

picior,numai că omul ăsta cât un munte nu mă crede.Mirată,Rosamund se uită la Raine. -Băiatul ăsta n-a învăţat încă să se poarte,mârâi el ameninţător.Păru mulţumit că Alyx o trata pe Rosamund cu respect şi se îndepărtă de ele,dar şi asta o mâhni oarecum pe Alyx.

începu

fireşte,spuse

Rosamund îi apucă piciorul încet,îl ridică,îl mişcă la stânga şi la dreapta,fără să vadă vreo rană. -Numele meu e Raine Montgomery,spuse el,cu spatele la ele.Prefer să mi se

spună pe nume decât să fiu asemănat cu

-Şi trebuie neapărat să pun înaintea numelui „maiestatea voastrăsau înălţimea voastră”? Ştia că depăşise măsura,habar n-avea cum reacţiona la mânie,dar era încă furioasă pentru faptul că el o obligase să rămână în tabără. -E suficient doar Raine,spuse el,privind-o zâmbitor.Consider că regulile de comportament din înalta societate nu-şi au rostul într-un loc ca ăsta; eu cum să-ţi spun ţie? Când să răspundă,Rosamund îi trase piciorul atât de tare,încât,fără să vrea,ţipă de durere şi sări în sus.Încercând să-şi stăpânească lacrimile,strânse din dinţi şi spuse:

-Alyxander Blackett. -Ce are băiatul? o întrebă Raine pe Rosamund. -O întindere de muşchi şi nu avem altceva de făcut decât -i legăm strâns piciorul şi să-l lăsăm să se vindece de la sine.Nu e nevoie de nici un leac,poate doar de un calmant pentru la noapte.Raine nu dădu nici o atenţie privirii lui Alyx,care părea a-i spune Vezi,ce ţi-am spus eu?şi dădu la o parte pânza ce înlocuia uşa cortului,sând-o pe Rosamund să treacă.Alyx se îmbrăcă repede,în timp ce Raine stătea încă întors cu spatele,apoi,pe un ton ce se voia cât mai firesc cu putinţă,spuse:

-E o femeie frumoasăncercă să nu-şi trădeze interesul cu care aştepta răspunsul lui Raine. -Ea nu e de aceeaşi părere,iar eu ştiu,din proprie experienţă,că femeile trebuie mai întâi să creadă că sunt frumoase şi apoi să fie cu adevărat. -Şi fără îndoială că ai o experienţă foarte bogată în ceea ce priveşte femeile

Raine zâmbi,ridicând din sprâncene. -Ei,gata cu vorba! Treci la treabă! Şi ia-ţi cu tine şi trupul ăla slăbănog. Încercând să nu pară jignită de comentariile făcute la adresa corpului ei,Alyx îl urmă afară,alergând pe lângă Raine,care parcă înghiţea pământul cu paşii lui mari.Fără să se oprească,luă la întâmplare o pâine mare,neagră,de pe un cuptor de cărămidă,o rupse în două şi îi dădu o bucată lui Alyx,care se uită oarecum mirată la el şi la pâine.Bucata aceea depăşea cu mult raţia ei zilnică. În timp ce mâncau,Raine o conduse prin tabăra proscrişilor.Adăposturile erau destul de şubrede şi nu păreau făcute să dureze prea mult,iar mirosurile ce pluteau în jur erau de-a dreptul dezgustătoare.Mai mult ca sigur că nu aveau canalizare aşa cum era în oraşul ei împrejmuit de ziduri.

un munte.

-Nu-i mare lucru,nu-i aşa? întrebă Raine,urmărindu-i privirea.Ce oare îi poţi învăţa pe aceşti oameni,care îşi golesc oala de noapte în faţa casei? -Dar cine sunt ei? întrebă ea,privind dezgustată la femeile murdare şi obosite, care roboteau de zor,în vreme ce bărbaţii stăteau şi scuipau,aruncându-le lui Raine şi lui Alyx priviri obraznice.Fără să-şi dea seama,fata se apropiase destul de mult de Raine. -Uite,bărbatul de colo a omorât patru femei.În vocea lui se citea dezgust şi dispreţ.Să te ţii cât mai departe de el.Îi place să-i terorizeze pe cei mai slabi decât el.Iar cel de colo,cu clapa neagră peste ochiul drept este Fugarul negru, tâlhar de drumul mare.A devenit atât de celebru,încât a trebuit să se retragă în culmea gloriei,adăugă el sarcastic. -Şi cei de-acolo? Din jurul focului? Raine se încruntă. -Cu ăştia e altceva.Sunt oameni necăjiţi.Ţărani pe care marii proprietari i-au alungat de pe pământurile lor.Nu ştiu nimic decât să muncească pământul şi se pare că nici nu vor să înveţe altceva. -Foşti proprietari? Atunci nu-i de mirare că te urăsc. -Că mă urăsc? întrebă el mirat.De ce m-ar urî? -Pentru că le-ai luat fermele,le-ai împrejmuit pământul şi ţi-ai dus oile acolo,să pască,spuse ea cu o oarecare îngâmfare,dându-i astfel să înţeleagă că nu toţi cei ce nu erau nobili erau la fel de ignoranţi ca aceşti mocofani. -Aşa am făcut eu? spuse el fără să zâmbească,în vreme ce o gropiţă în obraz îi trăda amuzamentul,întotdeauna judeci o categorie de oameni numai după comportamentul unuia dintre ei? în orăşelul tău nu e nici un răufăcător? Dacă acel răufăcător mi-a furat banii,eu trebuie să-i spânzur pe toţi de dragul ideii de dreptate? -Nu,cred că nu,recunoscu ea,dar fără prea multă tragere de inimă. -la şi mănâncă asta,spuse el,dându-i un ou fiert tare.N-ai să mai creşti niciodată dacă nu mănânci.Şi acum să vedem ce putem face pentru muşchii tăi. Spunând acestea,o conduse printre copaci spre locul de unde Alyx auzise venind nişte sunete ciudate încă de când sosise în tabără.Când ajunseră într-un luminiş, fata se opri,mirată de scena care se desfăşura în faţa ei.Erau acolo mulţi bărbaţi care păreau a încerca să se omoare între ei,sau să-şi omoare caii.Se repezeau unii la alţii cu săbiile scoase,sau la manechinele umplute cu paie,sau se contorsionau, rând pietre în curelele de la brâu. -Ce-i asta? şopti ea,neştiind cum să reacţioneze. -Dacă oamenii vor să supravieţuiască,atunci trebuie să ştie să se lupte,spuse el.Hei,voi doi de colo! strigă el atât de tare,încât Alyx tresări.Din doi paşi,Raine

ajunse lângă oamenii care renunţaseră la săbii şi îşi cărau acum pumni cu nemiluita.Raine îi apucă de turul zdrenţelor pe care le purtau în chip de pantaloni şi îi scutură ca pe nişte bieţi câini,după care îi despărţi. -Oamenii de onoare nu se bat cu pumnii,urlă el.Atâta vreme cât vă aflaţi sub comanda mea,vă veţi lupta ca nişte oameni onorabili,nu ca ultimele scursuri, ceea ce de altfel şi sunteţi.Dacă mai încălcaţi o singură dată regula asta,veţi fi pedepsiţi.Şi acum,treceţi înapoi la treabă. Tăcută şi oarecum mirată de cruzimea lui Raine,Alyx stătu o vreme nemişcată ca o stană de piatră,până când el se apropie din nou de ea.Vocea acestui bărbat trecea de la tonul dulce şi blând cu care i se adresase lui Rosamund la acest muget înspăimântător. -Şi acum,spuse el pe tonul rece cu care i se adresa ei,lungeşte-te pe pământ cu faţa în jos şi ridică-ţi corpul,ajutându-te numai de braţe. Alyx habar n-avea ce voia el să spună; văzând-o cum îl priveşte nedumerită, Raine oftă din rărunchi,îşi scoase cămaşa şi tunica,se trânti la pământ cu faţa în jos şi începu să-şi ridice corpul,sprijinindu-se numai în braţe.Nu părea deloc greu,aşa că Alyx încercă şi ea.La prima încercare reuşi să-şi ridice numai jumătatea de sus a corpului,iar la a doua,braţele se îndreptară pe jumătate,apoi cedară,iar fata căzu. -N-ai putere deloc,spuse Raine,ridicând-o de turul pantalonilor.Încordează-ţi muşchii! Fă şi tu ceva cu braţele alea anemice!Alyx se rostogoli pe o parte şi apoi se ridică. -Nu-i chiar aşa uşor cum pare,spuse ea,frecându-şi şi scuturându-şi braţele. -Ba bine că nu,pufni el dispreţuitor,trântindu-se din nou la pământ,pe burtă. Urcă-te în spatele meu! Lui Alyx îi trebuiră câteva clipe până să priceapă ce voise el să spună.Să se urce pe masa aceea de carne goală,transpirată şi bronzată? Trebui vrând-nevrând să-l încalece.Sprijinindu-se numai într-o mână,el începu -şi ridice corpul şi să-l coboare,cu Alyx călare în spatele lui.Dar această demonstraţie de forţă era ultimul lucru care o interesa pe fată.Nu stătuse niciodată atât de aproape de un bărbat străin şi în nici un caz într-o asemenea poziţie.Simţi că-i transpiră pulpele sau poate că sudoarea lui îi umezea pantalonii.Muşchii bărbatului se încordau în timp ce-şi sălta propriul corp,odată cu cel al lui Alyx,pulsând între coapsele ei şi învăluind-o într-o dogoare plăcută.Atingând pielea bărbatului,mâinile ei păreau a prinde viaţă.Muşchii şi pielea lui cântau parcă pe trupul ei o melodie pe care nu o mai auzise până atunci.

-Gata! spuse Raine,întorcându-se pe o parte şi trântind-o pe pământ,în praf. Într-o zi când o să fii şi tu bărbat în toată firea,ai să poţi face la fel. Stând jos şi privindu-i trupul asudat,cu pielea netedă şi înfierbântată,se gândi că ultimul lucru pe care şi l-ar fi dorit ar fi fost să fie bărbat. În spatele lui Raine apăru apoi Jocelin,care o privea grav,citindu-i parcă gândurile.Ruşinată,Alyx îi ocoli privirea. -Cred că ţi-ai redus scutierul la tăcere,i se adresă Jocelin lui Raine.Uiţi că nu toţi oamenii sunt obişnuiţi cu forţa ta fizică. -Tu n-ai altceva mai bun de făcut decât -ţi pierzi timpul? îl întrebă Raine sever.Şi de ce mă rog eşti aşa de vesel astăzi? N-ai cumva destulă treabă de făcut? Jocelin trecu repede cu vederea replica aceea batjocoritoare. -Eram doar curios,asta-i tot.Mă duceam să mă antrenez la trasul cu arcul. Şi spunând acestea,se îndreptă spre cele două ţinte de la capătul terenului de antrenament. -Şi tu ai de gând să prinzi rădăcini acolo? îşi întrebă Raine scutierul.După ce se ridică,maiestatea sa” luă o sabie lungă de la unul din oamenii care treceau pe acolo şi i-o dădu lui Alyx. -Apucă mânerul cu ambele mâini şi atacă-mă. -Nu vreau să rănesc pe nimeni,spuse ea.Nici lui Pagnell n-am vrut să-i fac rău când -Acum închipuie-ţi că eu aş fi Pagnell,o îndemnă el,tocmai ca s-o provoace. Atacă-mă sau te atac eu pe tine.Durerea vie şi adâncă o făcu să ridice sabia grea, repezindu-se asupra lui.Când sabia fu foarte aproape de pieptul lui,Raine sări în lături,ferindu-se.Fata porni din nou la atac,dar nu reuşi nici acum să-l atingă, încercă să-l surprindă,dar,orice ar fi făcut,nu-l putea lovi. Gâfâind din cauza efortului prea mare,ea se opri,sprijinindu-se în sabie; braţele o dureau şi îi tremurau; în schimb,Raine continua să o privească zâmbitor şi arogant. -Îţi mai dau o şansă.Eu o să stau perfect nemişcat,iar tu mă vei ataca cu sabia. -Asta trebuie să fie vreo şmecherie,spuse ea sceptică,în vreme ce Raine râdea în hohote. -Nu-i nici o şmecherie,însă tu trebuie să ridici sabia deasupra capului şi să o laşi să cadă drept în jos.Dacă poţi face asta,mă vei lovi cu siguranţă.

-Nu pot lovi pe nimeni

-Gândeşte-te la toate oile mele,la bieţii ţărani pe care i-am lăsat să moară de

foame,la lăcomia mea,gândeşte-te la

moalele capului;dar în momentul în care o săltă,începură să o doară braţele.Fiind

ridică sabia cu intenţia de a-l lovi în

curgă sânge

Raine

începu să o provoace:

Alyx

deja foarte obosită şi slăbită,muşchii nu o mai ascultau şi,timp de câteva secunde,o adevărată luptă se dădu între ea şi bucata de oţel,care,până la urmă,o birui.Surâsul dispreţuitor de pe faţa lui Raine o înfurie şi mai tare. -Eşti mai slab decât toţi băieţii pe care i-am întâlnit până acum.Ce făceai înainte să vii în tabără? Alyx refuză să răspundă la întrebare şi începu să rotească sabia în faţa ei. -Ridic-o deasupra capului şi las-o jos.Şi să faci tot aşa până mă întorc.Dacă văd că te laşi pe tânjeală,să ştii că îţi dublez antrenamentul,spuse el îndepărtându-se. Fata ridică sabia şi o lăsă în jos,iar şi iar,până când nu-şi mai simţi braţele de durere. -Las' că ai să înveţi cu timpul,spuse o voce în spatele ei. Era soldatul cu cicatrice,fratele omului care o adusese aici. -A plecat fratele tău? Voiam să-i mulţumesc,deşi nu sunt sigur că ăsta e cel mai bun lucru care mi s-ar fi putut întâmpla. -Nu era nevoie să-i mulţumeşti,răspunse el aspru,şi ai face mai bine să nu te opreşti,pentru că lordul Raine se uită încoace.Străduindu-se să-şi biruie durerea, Alyx îşi reluă exerciţiul; după câteva minute,Raine se întoarse şi îi arătă cum să ţină sabia la o lungime de braţ,ridicând-o şi coborând-o de câteva ori. După o vreme,care fetei i se păru o veşnicie,Raine îi luă sabia şi o porniră înapoi spre tabără.Simţindu-se vlăguită ca după o tortură cumplită şi îndelungată,Alyx îl urmă în tăcere. -Adu mâncarea,Blanche,spuse el peste umăr,în timp ce se îndreptau spre cort. Recunoscătoare,Alyx se aşeză pe un scăunel,în timp ce Raine începu să ascută vârful unei lance.Stând cu capul rezemat de stâlpul cortului,Alyx aproape adormise,când Blanche intră în cort aducând castroane pline de tocană,lapte bătut amestecat cu linte,pâine neagră şi două căni pline cu vin fiert cu mirodenii. Când Alyx ridică lingura de lemn,braţul începu să-i zvâcnească,protestând parcă faţă de caznele la care fusese supus nu cu multă vreme în urmă. -Eşti prea molâu,mârâi Raine cu gura plină.Vor trebui să treacă luni de zile până să te mai întremezi şi tu.Alyx îşi spuse în sinea ei că o săptămână întreagă de asemenea torturi avea să o ucidă de-a dreptul.Mâncât putu ea de mult,de fapt,era atât de obosită,încât nici nu-şi mai dădea seama ce şi cât mânca şi adormi.Dar Raine o apucă de braţ şi o trezi. -Hei,ziua e încă în toi,spuse el râzând,zând-o cât era de obosităn tabără e nevoie de mâncare,iar noi trebuie să o aducem. -Mâncare? mârâi ea.Lasă-i să moară de foame,iar pe mine lasă-mă să dorm. -Să moară de foame? Ăştia s-ar ucide între ei pentru puţină mâncare şi numai cei

puternici ar supravieţui.Iar tu,spuse el,apucând-o de braţ,nu vei supravieţui mai mult de o oră.Aşa că hai să mergem să vânăm ceva,ca să supravieţuim şi noi şi ei.Smulgându-se din strânsoarea lui,Alyx făcu câțiva paşi mai încolo.Prostul! îşi spuse ea.Cum nu-şi dădea seama că scutierul lui era fată? Fără să mai spună un cuvânt,Raine ieşi din cort,iar Alyx fugi după el până la marginea taberei,acolo unde erau ţinuţi caii.Tot drumul văzu oameni odihnindu-se nepăsători,nu ca Raine,care parcă nu putea sta locului. -Crezi că ai să poţi călări? o întrebă el,sceptic şi resemnat. -Nu,şopti ea. -Ce Dumnezeu ai făcut înainte de a veni aici? o întrebă el din nou.N-am mai întâlnit niciodată un băiat care să nu poată călări. -Iar eu n-am mai întâlnit niciodată un om care să ştie atât de puţine lucruri despre cei din afara lumii lui.Oare ţi-ai petrecut toată viaţa pe un tron de aur,sau luptându-te cu sabia ori călărind? Aruncând şaua pe cal,Raine îi răspunse:

-Ai o limbă tare ascuţită,la ascultă,dacă n-am fi noi cei care ne antrenăm pentru luptă,cine v-ar mai apăra în timp de război? -Regele,fireşte,răspunse ea cu îngâmfare. -Henry? întrebă Raine,cu un picior pe scara şeii.Şi pe el cine crezi că îl apără? Pe cine crezi că cheamă atunci când e atacat,dacă nu pe nobilii lui? --mi mâna,spuse el şi o trase în sus,pe cal,în spatele lui.Înainte ca Alyx să mai apuce să răspundă ceva,o şi porniră în goană.

CAPITOLUL 5 După vreo două ore de hurducături pe spatele osos al calului,Alyx avea încheieturile albe de cât strânsese şaua.Când Raine opri calul,Alyx fu cât pe ce să cadă din şa. -Ţine-te bine,urlă el,apucând-o de partea care îi veni mai la îndemână şi care se întâmpla a fi tocmai piciorul care o durea.Fata ţipă de durere. -Taci,îi porunci el.Uite acolo,printre copaci,vezi? Ştergându-şi lacrimile cu mâneca,ea văzu o familie de porci mistreţi,ce îşi croiau drum printre tufişuri.Animalele se opriră,îi priviră cu ochii lor mici şi răi şi începură să sforăie,dezvelindu-şi colţii lungi şi ascuţiţi. -Ţine-te strâns de mine,strigă Raine,dându-i bice calului şi pornind în urmărirea celui mai mare dintre porci cu lancea pregătită.Strânge calul cu genunchii,îi spuse el fetei,care rămăsese cu gura căscată şi cu răsuflarea tăiată în timp ce porcul începea să-i atace.Animalul era de-a dreptul uriaş,în comparaţie cu

picioarele subţiri ale calului.Deodată Raine se lăsă pe o parte,călărind paralel cu pământul.Alyx,care se ţinea de el,fu şi ea nevoită să se lase într-o parte. Clătinându-se,gata-gata să cadă,fata se prinse cu toată puterea de Raine,în timp ce acesta înfigea lancea în spinarea animalului furios.Acesta scoase un urlet înfiorător,prevestitor de moarte,iar Alyx îşi ascunse faţa în spatele lat al bărbatului. --mi drumul,strigă el,scuturând lancea pentru a desprinde porcul ce rămăsese înfipt în ea şi desfăcând degetele fetei,încleştate pe pieptul lui.Era cât pe ce să

mă răstorni de pe cal.Acum ţine-te bine de şa

clipa următoare o porni,spintecând pădurea,evitând crengile joase ale copacilor şi trunchiurile ce-i ieşeau în cale,în urmărirea altui porc.Alţi doi mistreţi fură doborâți la fel de uşor ca şi primul.Din când în când se oprea să desprindă degetele fetei,care îi stânjeneau mişcările,dar,spre bucuria lui Alyx,nu mai făcu nici un comentariu în privinţa lipsei ei de curaj.Eliberându-se încă o dată din strânsoarea ei,descăleca,luă nişte curele de piele care erau prinse de şa şi, apropiindu-se cu grijă de animale,le legă picioarele. -Descălecă şi tu,îi spuse el,ceva mai liniştit.Picioarele ei,neobişnuite cu atâta efort,cedară şi fata trebui să se ţină strâns de şa,să nu cadă. Fără să o bage în seamă,Raine legă porcii la spatele calului.Trebui apoi să-l liniştească,deoarece acesta începuse să se ridice în două picioare,întărâtat de mirosul de sânge din jur. -Ţine calul şi vino după mine,îi spuse el,întorcându-se cu spatele la ea şi luând-o înainte.După ce se uită îngrozită la armăsarul cu ochii negri şi sălbatic,cu urechile trase spre spate şi transpirat de atâta alergătură,Alyx înghiţi în sec şi, speriată,vru să apuce frâiele,dar calul făcu un pas într-o parte,iar Alyx sări şi ea în lături,uitându-se după Raine,printre copaci. -Vino încoace,căluţule,şopti ea,apropiindu-se de animal,dar,din nou,acesta se îndepărtă de ea.Înciudată,Alyx rămase nemişcată,privindu-l în ochi,după care începu să fredoneze încet diverse melodii,diverse ritmuri,până când îşi dădu seama că animalului îi plăcea un cântec foarte vechi.Treptat,calul se linişti,iar ea putu să apuce frâul,vocea devenindu-i tot mai puternică,după cum şi ea devenea tot mai încrezătoare.Câteva minute mai târziu,mândră de reuşita ei,ajunse în luminişul unde Raine o aştepta nerăbdător,lângă cel de-al treilea porc. -Noroc că am pus santinele în pădure,spuse el,legând porcul în spatele calului,că ai făcut atâta gălăgie,încât putea să te audă oricine pe o distanţă de o milă şi mai bine.Şocul o urmi pe Alyxncă de când avea zece ani,nu auzise în juru-i decât laude la adresa cântecelor şi vocii ei,ca acum,muntele ăsta de om să le numească

toată puterea,ai înţeles? Şi în

cu

„gălăgie”.Fără să mai scoată vreun cuvânt,îl lăsă pe Raine să o ridice în şa,în faţa lui,şi călăriră înapoi spre tabără,spatele ei atingând din când în când pieptul bărbatului.Odată ajunşi în tabără,Raine descălecă,fără să o bage în seamă pe Alyx,care stătea încă în şa,dezlegă porcii şi îi aruncă în direcţia focului din mijlocul taberei.Jocelin îi ieşi în întâmpinare,iar Raine îi aruncă frâul. -Arată-i băiatului cum să ţesale calul,spuse el înainte să intre în cort. Zâmbindu-i încurajator scutierului,Joss duse calul în luminişul unde erau ţinuţi şi ceilalţi cai. -Băiete,pufni Alyx,în timp ce descăleca ţinându-se cu amândouă mâinile de şa.Băiete,fă asta,băiete,fă ailaltă.Altceva nu ştie să spună.După ce Joss desfăcu şaua,Alyx se ridică pe vârfuri,o apucă repede şi o trase,dar căzu pe spate, împiedicându-se de o movilă,cu şaua grea peste ea.Străduindu-se din răsputeri să nu râdă,Jocelin ridică şaua,în vreme ce Alyx îşi freca bărbia acolo unde se lovise. -Îţi face zile fripte Raine,nu-i aşa? ncearcă,răspunse ea,luând şaua şi,după trei încercări,reuşi să o arunce în vârful unei stive de lemne.Oh,Joss,murmură,ea,sunt atât de obosit.De dimineaţă m-a pus să-i curăţ armura,apoi m-am antrenat ore în şir cu sabia aia grea.După ce am mâncat,am plecat la vânătoare,iar acum trebuie să am grijă şi de fiara asta. La auzul acestor cuvinte,fiarase cambra.Fără să mai stea pe gânduri,Alyx câncâteva note şi calul se linişti imediat.Jocelin o privi uimit câteva clipe,după