Sunteți pe pagina 1din 67

Ministerul Educatiei si Tineretului al Republicii Moldova

Directia Generala ,,Educatie, Tineret si Sport” al municipiului


Chisinău
Liceul teoretic ,,Principesa N. Dadiani”

Conferinţă
ecologica

Sectia : Chimia

“ Probleme ecologice ale omenirii”

A efectuat elevul clasei a X-a

Bahnaru Viorel
A coordonat profesoara de chimie

Baerle Iulia
gr. didactic II

1
Chişinău 2009

Cuprins
Prefata
a) Expunerea obiectivelor propuse pag.3
b) Continut introductiv pag.4-5
c) Notiuni generale pag.6

Forme de poluare a mediului


a) Distrugerea mediului pag.6-7
b) Marii poluatori ai lumii pag.7
c) Principalele substante poluante pag.7-10
d) Poluarea aerului pag.11-
13
e) Metale grele si influentele lor asupra sanatatii omului pag.14-16
f) Tipuri de poluanti pag.16-
17
g) Schimbari climatice.Incalzirea globala si efefctul de sera pag.17-
20
h) Poluarea apei pag. 20-23
i) Poluarea solului si poluarea fonica pag.23-
24
j) Efectul antropic pag.25-
26

Impactul poluarii mediului inconjurator pag.27


a) Impactul depozitelor de deseuri indutriale si urbane asupra mediului pag.28-
29
b) Impactul asupra urbanismului pag.30-
34

2
Masuri de protectie a mediului ambiant pag.34-
38

a) Gestionarea deseurilor pag.39-


52
b) Zile internationale dedicate mediului inconjurator pag.52

Postfata
a) Concluzie generala pag.53

Prefaţă
a) Expunerea obiectivelor propuse
Obiectivele lucrarii: prin lucrarea data imi propun sa evaluez si sa analizez
cauzele poluarii mediului,masurile de protecţie a mediului înconjurător şi folosirea
raţională a resurselor naturale ,cit de grav este pentru planeta noastra ,daca populatia
acorda acestui proces nociv un interes si daca stă în puterea omului să ia măsuri
eficiente şi să găsească soluţii pentru a opri continuarea şi agravarea acestui proces
dăunător.Omenirea , in ansamblul ei , este confruntata cu o serie de problem a caror
solutionare cere atentie, gindire si actiuni concentrate, la scara nationala si
international. Una dintre aceste probleme este poluarea .Poluarea este o stare negativă
dintre mediul creat de om şi mediul natural, ca urmare a acţiunii unor factori poluanţi.
Dintre aceştia se remarcă poluanţii generaţi de consumul crescând de energie al
omenirii şi care provoacă o poluare complexă – chimică, termică şi radioactivă. Există şi
factori poluanţi naturali, precum erupţiile vulcanilor, însă în marea lor majoritate factorii
poluanţi sunt generaţi de către activităţile umane.Este interesant de remarcat că
atitudinea oamenilor faţă de mediu nu s-a schimbat semnificativ de-a lungul existenţei
umanităţii. O mulţime de documente atestă exploatarea iraţională a pădurilor (Grecia,
China), degradarea solurilor, distrugerea unor specii (eroii din Mahabharata ard o
pădure întreagă cu animalele din ea cu tot). Diferenţa între noi şi strămoşii noştri este
legată de capacităţile noastre sporite atât de a distruge cât şi de a îngriji mediul. De-a
lungul timpului prin ocuparea extensivă a planetei calitatea aerului şi a apei s-a

3
degradat, grosimea stratului de ozon a scăzut, punând intr-o stare critică întreaga
planetă. Toate acestea au dus la creşterea îngrijorării legate de deteriorarea mediului.

Cu totii am dori ca mediul ce ne inconjoara sa fie curat, sanatos. Dar nimeni nu se


gindeste ca el singur cu mina lui dauneaza mediului chiar atunci cind arunca un ambalaj
jos,cind lasa murdarii din urma sa dup ace a petrecut timpul liber in parc, cind lasa sa se
surge energia electrica irational la fel si apa. Omul nu se gindeste inainte de a face
aceste lucruri, ca poate el ar fi un mic salvator al mediului daca ar ridica o hirtie de jos
fie macar nu a lui , sa planteze un copac si alte lucruri posibile de salvare a mediului de
azi. Prin lucrarea de faţă urmăresc să prezint masuri de solutionare a acestei probleme,
să descifrez conţinutul ei,determinarile si impactul acestei probleme destul de grave
pentru societatea. Dar cel mai grav ca odata cu trecerea timpului problema nu se
rezolva dar se agraveaza si ocupa proportii cit mai mari.

b) Continutul introductiv
Motto:
Provocarea lansată umanităţii are o structură profundă. Suntem posesorii
informaţiei, tehnologiei şi ai unei conştiinţe a lucrului ce trebuie realizat. Singura
întrebare ce apare este: “Putem oare să rezolvăm această problemă? Poate oare o
specie capabilă să formuleze o teorie care să reflecte naşterea universului, să
implementeze o strategie pentru construirea unui sistem economic durabil din punct
de vedere al mediului?”
Lester Brown – Probleme globale ale omenirii

De–a lungul istoriei sale omul a cunoscut o evoluţie ascendentă, înregistrând în mod
continuu noi şi noi descoperiri. Această afirmaţie este destul de evidentă dacă privim
sfârşitul mileniului doi: avionul supersonic, trenurile de mare viteză, blocurile “zgârie–

4
nori”, explorarea spaţiului cosmic ş.a.m.d. Drept urmare, amprenta dominantă a acestui
secol o constituie nivelul de cunoaştere tot mai ridicat al umanităţii şi, în consecinţă,
nivelul de trai al acesteia înregistrează astăzi în ţările dezvoltate, cota cea mai ridicată
din istorie (acesta fiind determinat de transpunerea în practică a descoperirilor din
activitatea de cercetare–dezvoltare).Tendinţa de dezvoltare tot mai accentuată capătă
un caracter exploziv ca urmare a creşterii şi diversificării producţiei, a productivităţii
activităţii economice tot mai ridicate, a metodelor, tehnicilor şi tehnologiilor utilizate, tot
mai competitive. Dar, nu trebuie uitat că primul factor care a stat la baza dezvoltării
umane l–a constituit mediul înconjurător: apă, aer, sol, subsol, vegetaţie şi faună din
care omul a extras fără încetare, uneori până la epuizare resursele necesare – materii
prime: lemn, sare, fier, cupru, cărbune, petrol, apă, substanţe chimice – fără de care nu
ar fi putut înregistra progresul ce caracterizează astăzi omenirea.

În evoluţia sa, acest progres ştiinţifico–tehnic, s–a materializat într–o agricultură


mecanizată şi chimizată, într–o industrie automatizată şi robotizată, în mijloace de
transport din ce în ce mai rapide, mai confortabile şi mai eficiente, omul stabilindu–şi
habitatul întâi în aşezările rurale, apoi în oraşe care s–au dezvoltat atât pe orizontală cât
şi pe verticală.

În prezent, între progresul ştiinţifico–tehnic şi noţiunea de urbanism se află o


relaţie directă: progresul a determinat dezvoltarea oraşelor şi intensificarea activităţii
economico–sociale.Ca urmare a creşterii economice generale, progreselor obţinute în
toate domeniile vieţii economice şi sociale, omul a ajuns astăzi să dispună de mijloace
tehnice atât de perfecţionate, încât consumă cantităţi imense de resurse naturale
regenerabile şi neregenerabile, exploatând tot mai intens factorii de mediu şi modificând
natura într-un ritm rapid. Neimpunând însă asupra acţiunilor sale un control adecvat şi
conştient, omul lasă cale liberă dezlănţuirii unor dezechilibre economice, cu efecte
negative asupra calităţii vieţii sale cât şi asupra evoluţiei biosferei.Din aceste motive în
rândurile oamenilor de ştiinţă, ale oamenilor politici, ale populaţiei în ansamblu, s-a
format treptat convingerea că, în condiţiile civilizaţiei contemporane, activitatea
economică presupune nu numai preocuparea de a spori volumul şi calitatea bunurilor
materiale şi a serviciilor prin asigurarea în mod curent a unei eficienţe economice
ridicate, ci şi o grijă crescândă de a proteja mediul înconjurător, care în ultima analiză,
constituie condiţia materială de bază a creşterii economice.Devine tot mai evident faptul
că, în condiţiile unui mediu puternic degradat şi poluat, un standard de viaţă materială
fie el şi foarte ridicat îşi pierde orice sens, nemaiţinând seama de influenţa negativă a
acestui mediu asupra evoluţiei în perspectivă a fenomenelor naturale şi biologice şi, prin
aceasta, asupra creşterii economice înseşi.În asemenea împrejurări apare tot mai
necesară elaborarea şi adoptarea unei politici economice de largă perspectivă, în care
să-şi găsească locul o strategie ecologică concretizată în acţiuni speciale de protejare a

5
mediului înconjurător, integrate în programe de dezvoltare economică, precum şi în
crearea unor mecanisme economico-sociale de înfăptuire a acestor programe, ca şi în
realizarea unui cadru legislativ şi instituţional adecvat.

Devine astfel necesar studiul acestor fenomene în cadrul unei discipline care să
înbine armonios elementele de bază ale economiei cu sfera protecţiei mediului, şi căreia
din punct de vedere didactic se numeşte economia mediului.

Economia mediului, aşa cum a fost definită, este o disciplină de graniţă între
ecologie şi ştiinţele economice, care studiază repartiţia pe glob a resurselor naturale,
precum şi utilizarea lor în concordanţă cu menţinerea echilibrului ecologic în natură.

Economia mediului, are menirea de a îmbina dezvoltare economic-socială cu


protejarea permanentă a mediului ambiant.

Economia mediului trebuie să militeze împotriva economismului excesiv, dar şi a


ecologismului îngust, conservator, care exclude necesitatea dezvoltării economice
necesare societăţii contemporane.

Economia mediului stabileşte priorităţile atât în domeniul economic cât şi al


protecţiei mediului, astfel încât interesele omului şi integritatea naturii să coexiste
armonios.

Din secolul al XVIII-lea, industrializarea a intervenit din ce în ce mai puternic în


mediul natural, deteriorându-l prin exploatarea resurselor naturale şi prin prelucrarea lor
prin diferite tehnici, prin intensificarea traficului şi creşterea demografică.

Impactul omului asupra naturii s-a materializat prin:

• modificarea radicală a peisajului geografic prin lucrări de mari proporţii, ca :


bazine, lacuri de acumulare, îndiguiri, desecări, extracţii la zi
• exploatarea puternică a resurselor materiale, ale solului şi ale subsolului, precum
şi a resurselor energetice
• modificarea climei in sensul aridizării ei, prin transformări negative în structura
învelişului vegetal şi în special prin defrişări
• schimbarea structurii ecosistemelor peste limitele de refacere ale lor
• distrugerea unor numeroase specii de plante şi animale prin deteriorarea,
schimbarea sau distrugerea ecosistemelor în care fuseseră adaptate
• schimbarea compoziţiei atmosferei, apelor, solului, prin deversări de diverse
produse

6
• alterarea fondului genetic natural al vieţuitoarelor, în sensul scăderii capacităţii de
adaptare, refacere şi reproducere.
a) Notiuni generale
Prin mediu înconjurător sau mediu ambiant se înţelege ansamblul de elemente şi
fenomene naturale şi artificiale de la exteriorul Terrei, care condiţionează viaţa în
general şi pe cea a omului în special. Sensul dat acestei noţiuni în cadrul Uniunii
Europene este cel al unui ansamblu de elemente care, în complexitatea relaţiilor lor,
constituie cadrul, mijlocul şi condiţiile de viaţă ale omului, cele care sunt ori cele care nu
sunt resimţite. O altă definiţie o găsim în Legea protecţiei mediului, în care mediul
înconjurător este ansamblul de condiţii şi elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul
şi subsolul, toate straturile atmosferei, toate materiile organice şi anorganice, precum şi
fiinţele vii, sistemele naturale în interacţiune, cuprinzând elementele enumerate
anterior, inclusiv, valorile materiale şi spirituale. Bineînţeles că starea mediului
înconjurător,depinde numai şi numai de fiecare dintre noi, ne afectează în mod direct
viaţa şi sănătatea noastră. Motto-ul “Un mediu curat – o viaţă sănătoasă”, ar trebui să
fie o deviză pentru întreaga populaţie a globului. Este nevoie de mai multă atenţie şi de
mai multă responsabilitate din partea fiecărui cetăţean pentru a trăi într-un mediu curat,
pentru a respira aer curat, pentru a bea apă curată şi pentru a putea folosi condiţiile de
viaţă pe care ni le oferă natura. Însă, se pare că oamenii tratează cu neglijenţă acest
aspect important al vieţii lor, ceea ce duce la agravarea procesului de poluare şi
distrugere a mediului şi implicit la distrugerea sănătăţii fiecăruia dintre noi şi a celor din
jur. Poluarea reprezintă modificarea componentelor naturale prin prezenţa unor
componente străine, numite poluanţi, ca urmare a activităţii omului, şi care provoacă
prin natura lor, prin concentraţia în care se găsesc şi prin timpul cât acţionează, efecte
nocive asupra sănătăţii, creează disconfort sau împiedică folosirea unor componente ale
mediului esenţiale vieţii. (Conferinţa Mondială a O.N.U., Stockholm, 1972)Din cuprinsul
definiţiei se poate constata clar că cea mai mare responsabilitate pentru poluarea
mediului o poartă omul, poluarea fiind consecinţa activităţii mai ales social – economice
a acestuia.Privită istoric, poluarea mediului a apărut odată cu omul, dar s-a dezvoltat şi
s-a diversificat pe măsura evoluţiei societăţii umane, ajungând astăzi una dintre
importantele preocupări ale specialiştilor din diferite domenii ale ştiinţei şi tehnicii, ale
statelor şi guvernelor, ale întregii populaţii a pământului. Aceasta, pentru că primejdia
reprezentată de poluare a crescut şi creşte neîncetat, impunând măsuri urgente pe plan
naţional şi internaţional, în spiritul ideilor pentru combaterea poluării.

Forme de poluare a mediului

7
a) DISTRUGEREA MEDIULUI
În ultimii ani, planeta da tot mai des semne ca nu mai poate face fata presiunii continue la care o
supune omul. În conditiile boom-ului demografic din ultimul secol, exploatarea resurselor a luat
proportii colosale.
Procedeele de exploatare, dar mai ales consumul hidrocarburilor, necesar obtinerii de
energie, în cantitate tot mai mare (nu doar ca urmare a cresterii demografice, ci si în
urma modernizarii si mondializarii) au condus la emisii uriase de gaze cu efect de sera,
pe baza de carbon, în atmosfera; ecranarea face ca planeta sa se supraîncalzeasca.
Energiile numite alternative (regenerante si nepoluante) nu pot suplini nici pe departe
consumul omenirii – unele dintre ele necesita cheltuieli subsatantiale, iar altele sunt
prea nesigure pentru a asigura investitii si folosire de lunga durata. Ramâne energia
nucleara, dar aceasta are dezavantajul ca, pe lânga deseurile care necesita conditii
speciale de depozitare, poate produce catastrofe ecologice si nu poate asigura
necesitatile de transport.
Trebuie deci sa se caute solutia energetica salvatoare. Problema este ca, pâna la a o
gasi, în loc de a reduce consumul, omenirea continua sa exploateze, sa se distreze si sa
consume cu nepasare. Daca tot nu poti schimba sursele de energie (care oricum, având
în vedere si consumul tot mai mare, nu ne vor mai ajunge în curând), ar fi de dorit sa
minimizezi consumul si sa creezi conditiile pentru reciclarea gazelor de sera. De milenii,
planeta, asa cum a gândit-o Creatorul sau, are un sistem natural de aparare, care
recicleaza bioxidul de carbon: plantele – si este vorba mai ales de paduri. Acestea au
fost însa folosite de omenire ca sursa de energie pentru încalzire, ca materie prima
pentru constructii, defrisarile fiind practicate si pentru extinderea suprafetelor locuite.
Scaderea masei verzi se dovedeste acum catastrofala pentru planeta, cu atât mai mult
cu cât, desi s-au inventat diverse materiale si s-a trecut demult la obtinerea energiei din
hidrocarburi, din varii motive, defrisarile continua în ritm alert. În principal distrugerea
padurii tropicale, a celei ecuadoriale (vezi dezastrul din padurile Amazonului) au redus
substantial capacitatea plamânului verde al Terrei.Gravitatea situatiei a dus la
constientizarea unor oameni, care, grupându-se în ONG-uri cu profil ecologic, precum
“Greenpeace”, fac tot posibilul pentru a sesiza autoritatile de pericol, chemând la actiuni
hotarâte împotriva marilor companii multinationale responsabile de dezastru. De altfel,
daca mult timp s-au facut ca nu aud drujbele din padurile braziliene si ca nu vad
micsorarea continua a banchizelor, marea spartura din stratul de ozon din emisfera
sudica, precum si tot mai pronuntatele schimbari climatice i-au convins si pe mai marii
lumii ca ceva trebuie facut. Astfel s-a concretizat Protocolul de la Kyoto, (care însa, din
pacate, nu a fost semnat si de cei mai mari poluatori mondiali: Statele Unite ale Americii
si China), completat prin convorbirile de la Berlin din aceasta vara.

b) MARII POLUATORI AI LUMII


Britanicii sunt principalii poluatori aeriani ai planetei, cu o emisie de dioxid de carbon de
603 kilograme pe adult, se arata intr-un studiu al Global TGI. Pe locul doi se afla Irlanda,
cu 434 kilograme de dioxid de carbon pe adult, iar pe al treilea sunt americanii cu 275

8
de kilograme. Din punct de vedere al poluarii provocate de traficul rutier, situatia este
alta. Statele Unite se afla pe primul loc, cu 7,8 tone de gaz pe adult, urmate de Franta
cu 3,7 tone, Marea Britanie cu 3,1 tone, Irlanda cu 3 tone si Germania cu 2,4 tone,
informeaza “Le Monde”. India, cu 200 de kilograme se afla in spatele Chinei, cu 500 de
kilograme de dioxid de carbon emise. Global TGI a calculat poluarea rutiera prin
valoarea benzinei consumate.
c) Principalele substante poluante
Gazul Carbonic

Gazul carbonic(CO 2 ), numit stiintific dioxid de carbon, este cel mai important din
ciclul carbonului este inofensiv si aduce clorul pentru fotosinteza. CO 2, sub forma de
vapori de apa, lasa sa treaca undele scurte ale radiatiei solare in atmosfera si
absoarbe undele lungi ale radiatiilor Pamantului, ceea ce provoaca o reancalzire a
aerului, efectul de sera. Pe Venus, intr-o atmosfera foarte bogata in CO 2,
temperatura atinge 470° C.
Bioxidul de carbon intalnit in atmosfera in proportie de 0,03% nu produce tulburari
manifestate decat in situatiile in care este impiedicata trecerea gazului din sangele
venos in alveola pulmonara si eliminarea lui prin aerul expirat. De fapt fenomenele
toxice apar in momentul in care presiunea partiala a CO 2 din aer creste atat de mult
incat impiedica eliminarea acestui catabolit. Initial apare o crestere a CO 2 din sange
(hipercapnie) mai putin datorita patrunderii lui din aerul exterior, cat datorita
autointoxicarii organismului.
Pe masura ce creste concentratia in aerul atmosferic, intervine si solubilizarea lui in
plasma sanguina datorita presiunii partiale crescute; la autointoxicare se asociaza
intoxicatia exogena.
Primele tulburari apar in jurul concentratiei de 3% manifestata prin tulburari respiratorii
(accelerarea respiratiei), apare apoi cianoza, urmata de tulburari respiratorii si circulatorii
insotite de fenomene legate de dezechilibrul acido-bazic.

Praful, cenusa si fumul au o proportie destul de mare in totalitatea poluantilor care


exista in atmosfera.

9
Praful provine din diviziunea materiei fine in particule aproape coloidale de 10-100
nm.

Fumul este un amestec de particule solide si coloidale cu picaturi lichide.

Sursele de praf sunt:

Sursele artificiale generatoare de praf, cenusa si fum cuprind, in general, toate


activitatile omenesti bazate pe arderea combustibililor lichizi, solizi sau gazosi.
O importanta sursa industriala, in special de praf, o reprezinta industria
materialelor de constructie, care are la baza prelucrarea unor roci naturale
(silicati, argile, calcar, magnezit, ghips etc.). Din cadrul larg al industriei materialelor

10
de constructii se detaseaza, sub aspectul impactului exercitat asupra mediului
ambiant, industria cimentului .

Materialele de baza, care intra in fabricarea cimentului, sunt piatra calcaroasa


amestecata cu magme sau cu argile. Sunt cunoscute si aplicate doua procedee de
fabricare:
• procedeul uscat, in care materiile prime sunt deshidratate, faramitate in mori speciale si
trecute apoi in cuptoare rotative lungi, unde sunt tratate la temperaturi inalte
• procedeul umed, in care materiile prime se amesteca cu apa, apoi in stare umeda se macina
in mori speciale, dupa care, partea rezultata este trecuta la randul ei in cuptoare rotative,
unde procesul este acelasi ca la procedeul uscat
Temperaturile din cuptoare determina mai intai faramitarea materialului, cu formare
de clincher iar apoi, prin macinare, se obtin particule foarte fine, care constituie
cimentul propriu-zis. Procesele tehnologice descrise produc cantitati mari de praf, in
toate verigile lantului tehnologic: uscatoare, mori de materii prime, cuptoare, procese
intermediare.
• din uscatoare se elimina in atmosfera aproximativ 10% din cantitatea introdusa
• in mori, 1-3% din cantitatea prelucrata, in cuptoarele rotative, 10%
• in procesele intermediare, intre 2 si 4%
In total se pierde intre 20 si 25% din materia prima prelucrata la procedeul uscat si
10-45% la procedeul umed.
Praful rezultat din industria cimentului este imprastiat pana la distanta de peste 3 km
fata de sursa, concentratia acestuia in apropierea surselor, variind intre 500 si 2 000
t/km 2 /an.

11
Fumul constituie partea invizibila a substantelor ce se elimina prin cosurile
intreprinderilor industriale si este constituit din vapori de apa, gaze, produsi
incomplet arsi (carbune, hidrocarburi, gudroane etc.) si alte impuritati inglobate si
eliberate cu ocazia arderii.
Fumul are o culoare albicioasa daca arderea este completa.

Culoarea neagra indica o ardere incompleta, datorita lipsei de aer, precum si prezentei in
cantitate mare a carbunelui si a funinginii.

Culoarea fumului rar poate fi roscata, cenusie sau bruna, dupa cum carbunele contine
fier, aluminiu sau mangan.

Particulele de fum au dimensiuni submicronice (<0,075m).


Cenusa
Cenusa rezulta in exclusivitate din combustibili solizi.
Proportia sa variaza intre:
• 5-15% la antracit (carbune superior, deci cu ardere mai completa)
• 40-50% la carbunii inferiori (lignit, turba, etc.)
Cenusa se compune din :
• compusi minerali puternic inglobati in masa carbunelui. In aceasta categorie sunt cuprinsi
compusii de Si, Al, Fe, Ca, Mg si/sau S
• impuritati (cenusa mecanica) provenite din roca in care se afla inglobat zacamantul.
Cenusa ramane in cea mai mare parte in focar si este indepartata prin procedee
mecanice sau hidraulice. Restul este antrenat spre cos de catre puternicul curent de
aer format in camera de ardere. In marile centrale termoelectrice, la trecerea prin
cos, cenusa este captata aproape in totalitate.

Monoxidul de carbon
Monoxidul de carbon(CO)este un gaz foarte periculos, ce are o pondere din ce in
ce mai mare printre poluantii devastatori. Toate materiile primare energetice folosite
pentru combustie contin carbon sub forma de combinatii chimice, care se oxideaza,
transformandu-se in gaz carbonic (CO 2 ) sau in oxid de carbon (CO) daca combustia
este incompleta.
Monoxidul de carbon se formeaza in mod natural in metabolismul microorganismelor
si in cel al anumitor plante; este un compus al gazului natural. El se raspandeste in
atmosfera sau se formeaza in stratosfera sub efectul razelor UV.
CO este produs in lant de decompozitie troposferica a metanului prin intermediul
radicalului OH.

12
O cantitate echivalenta de CO se formeaza prin actiunea omului in momentul
combustiei carbonului si hidrocarburilor. 67% din CO provine de la vehicule,
combustia nefiind completa decat daca motoarele merg in plina viteza.
Anumite plante cu flori, precum morcovul, pot fixa CO. Mari cantitati sunt fixate in sol
si sunt degradate de microorganisme. Cantitatile reziduale se ridica in straturile mai
inalte ale atmosferei.
CO este un gaz toxic pentru oameni si animale. El patrunde in organism prin
plamani si blocheaza fixarea oxigenului prin atomul central de Fe al hemoglobinei
(HbCO): puterea sa de fixare este de 240 de ori mai important decat cel al oxigenului.
Nivelul de otravire depinde de saturatia sanguina, de cantitatea de CO din aer si
volumul respirat.
AZOTUL
Compusii azotului contribuie constant la poluarea atmosferei, bioxidul de azot NO 2
este unul din cei mai periculosi poluanti.
Sursa principala a acestui gaz o reprezinta motoarele cu ardere interna, in
special a automobilelor. NO 2 se formeaza la temperatura ridicata din tevile de
esapament. Cantitati importante de NO 2 dau nastere si la arderea carbunilor.
In afara de faptul ca NO 2 este toxic ca atare la anumite concentratii, el contribuie
nemijlocit la formarea smogului - fotochimic, un produs complex alcatuit din diversi
compusi chimici si avand ca substrat fizic particule de aerosoli (suspensii solide sau
lichide din atmosfera).
Sub influenta razelor solare mai ales ultraviolete (UV) intre acesti compusi se produc
reactii secundare si tertiare din care iau nastere alte substante, ca ozon, PAN,
acroleina, formaldehida, peroxiacetilnitrati, etc. Dintre acestea PAN si ozonul au
efecte toxice deosebit de puternice.
Bioxidul de azot sub actiunea razelor UV reactioneaza si da oxid de azot si oxigen
atomic. O parte din acesta se combina cu oxidul de azot regenerand NO 2, proces ce
duce la mentinerea NO 2 in atmosfera. Alta parte a oxigenului atomic se combina cu
O 2 si da ozonul, foarte reactiv si puternic oxidant. Ozonul reactioneaza cu resturile
de hidrocarburi care apoi se combina cu PAN. PAN are puternice efecte toxice asupra
plantelor, chiar la concentratii mici producand necroze ale tesuturilor frunzelor, inhiba
fotosinteza.

a) Poluarea aerului
Învelişul gazos reprezentat de atmosfera terestră constituie unul dintre factorii
esenţiali ai existenţei vieţii pe pământ. Dintre componenţii aerului, oxigenul este
indispensabil respiraţiei vegetale şi animale, fenomenul de oxidare reprezentând
principala sursă de energie în procesele vitale. Bioxidul de carbon din aer intervine în

13
asimilaţia clorofiliană, iar azotul atmosferic reprezintă una din verigile circuitului azotului
în natură.

Compoziţia normală a aerului

Compoziţia normală a aerului cuprinde (în vol. % atmosferă uscată): azot 78,09%,
oxigen 20,95%, argon 0,92%, bioxid de carbon 0,03%. Acest amestec de gaze reprezintă
peste 99,99% din compoziţia aerului. Restul de circa 0,01% este alcătuit din alte gaze ca
neon, heliu, metan, kripton, xenon, ozon, hidrogen, radon. La acestea se adaugă
proporţii variabile de vapori de apă (în medie 0,2 – 3%).

Din punct de vedere sanitar prezintă importanţă oscilaţiile în concentraţie ale


oxigenului şi bioxidului de carbon, substanţe cu rol deosebit în schimbul de gaze de la
nivelul plămânului.

Oxigenul poate influenţa sănătatea prin scăderea concentraţiei lui în aer şi prin
scăderea presiunii atmosferice, efectul fiind determinat de scăderea presiunii parţiale la
nivelul alveolei pulmonare, alterarea schimbului de gaze (O2 şi CO2) şi a procesului de
oxigenare a sângelui. Fenomenele care apar sunt fenomene de hipoxie sau anoxie,
gravitatea lor fiind dependentă de gradul de scădere a presiunii parţiale.

Bioxidul de carbon întâlnit în atmosferă în proporţie de 0,03% nu produce


tulburări manifeste decât în situaţiile în care este împiedicată trecerea gazului din
sângele venos în alveola pulmonară şi eliminarea lui prin aerul expirat. De fapt
fenomenele toxice apar în momentul în care presiunea parţială a CO2 din aer creşte atât
de mult încât împiedică eliminarea acestui catabolit. Iniţial apare o creştere a CO2 din
sânge (hipercapnie) mai puţin datorită pătrunderii lui din aerul exterior, cât datorită

14
autointoxicării organismului. Pe măsură ce creşte concentraţia în aerul atmosferic,
intervine şi solubilizarea lui în plasma sanguină datorită presiunii parţiale crescute; la
autointoxicare se asociază intoxicaţia exogenă. Primele tulburări apar în jurul
concentraţiei de 3% manifestată prin tulburări respiratorii (accelerarea respiraţiei),
apare apoi cianoza, urmată de tulburări respiratorii şi circulatorii însoţite de fenomene
legate de dezechilibrul acido-bazic.

Surse de poluare a aerului


Sursele naturale de poluare a aerului nu provoacă decât în mod excepţional
poluări importante ale atmosferei. Cea mai comună dintre poluările naturale este
poluarea cu pulberi provenite din erodarea straturilor superficiale ale solului, ridicate de
vânt până la o anumită altitudine. Furtunile de praf pot constitui uneori factori de
poluare care pot influenţa şi asupra sănătăţii populaţiei, în apropierea unor zone aride
sau de deşert. În anumite condiţii meteorologice s-au semnalat transporturi masive de
praf de sol până la distanţe apreciabile de locul de producere.

De asemenea, între sursele naturale de poluare putem menţiona erupţiile


vulcanice, emanaţiile de gaze din sol, poluarea produsă de procese naturale de
descompunere în sol a substanţelor organice, incendiile din păduri etc.

Sursele artificiale sunt mult mai importante, înmulţirea acestora constituind cauze
pentru care protecţia aerului reprezintă o problemă vitală a lumii contemporane. Aceste
surse sunt o urmare a activităţii omului, progresul societăţii, în primul rând procesul de
industrializare şi urbanizare, având drept fenomen de însoţire poluarea mediului –
implicit şi poluarea aerului.

Aceste surse de poluare a aerului pot fi clasificate în surse staţionare şi surse


mobile.

Sursele staţionare cuprind procesele de combustie şi procesele industriale


diverse.
Procesele de combustie – arderea combustibilului pentru obţinerea de energie – sunt
folosite în scopuri industriale (centrale electrice etc.), pentru realizarea energiei calorice
necesare încălzirii sau pentru incinerarea reziduurilor.
Produşii de petrol reprezintă de asemenea combustibili frecvent folosiţi
în procesele de combustie din sursele staţionare. Principalii poluanţi emişi în atmosferă
sunt oxizii de azot, oxidul de carbon, bioxidul de sulf (dependent de concentraţia sulfului
în petrol), hidrocarburi – printre care şi hidrocarburi policiclice (benzopiren), precum şi
suspensii conţinând carbon şi cenuşǎ bogatǎ în sulfaţi, precum şi alte substanţe printre
care sunt de menţionat seleniul şi vadiul.

15
Transporturile auto sunt surse deosebit de importante, constituind pentru anumite
ţări sau localităţi - principale surse de poluare. Astfel în S.U.A. 60% din totalul emisiilor
poluante provin de la autovehicule, iar în unele localităţi ajung pânǎ la 90%.
Emisiile de poluanţi ale autovehiculelor prezintă două particularităţi: în primul rând
eliminarea se face foarte aproape de sol, fapt care duce la realizarea unor concentraţii
ridicate la înălţimi foarte mici, chiar pentru gazele cu densitate mică şi mare capacitate
de difuziune în atmosferă. În al doilea rând, emisiile se fac pe întreaga suprafaţă a
localităţii, diferenţele de concentraţii depinzând de intensitatea traficului şi posibilităţile
de ventilaţie a străzii. Ca substanţe poluante, formate dintr-un număr foarte mare (sute)
de substanţe, pe primul loc se situează gazele de eşapament. Volumul, natura şi
concentraţia poluanţilor emişi depind de tipul de autovehicul, de natura combustibilului
şi de condiţiile tehnice de funcţionare.
O alta sursă de poluare a aerului atmosferic sunt întreprinderile industriale.
Degajările industriale în ultima instanţă nimeresc în sol, e cunoscut faptul că în jurul
uzinelor metalurgice în perimetrul a 30-40 km în sol e crescută concentraţia de
ingrediente ce intră în compoziţia degajaţilor aeriene a acestor uzine.
Dispersarea în aer a prafului de ciment constituie până la 10 % din producţia de
ciment. Acest praf acoperă totul din jurul întreprinderii cu un strat cenuşiu.
Înţelegem prin poluarea aerului prezenţa în atmosferă a unor substanţe străine de
compoziţia normală a aerului care în funcţie de concentraţie şi/sau timpul de acţiune
provoacă tulburări ale sănătăţii omului, crează disconfort populaţiei dintr-un teritoriu,
afectează flora şi fauna sau alterează mediu de viaţă al omului. Rezultă din această
definiţie că – pentru a fi consideraţi poluanţi – substanţele prezente în atmosferă trebuie
să exercite un efect nociv asupra omului sau a mediului său de viaţă.
Sursele de poluare a aerului pot clasificate în două grupe: surse naturale şi surse
artificiale (rezultate din activitatea umană).

16
b) Metale grele şi influenţele lor asupra sănătăţii omului

Mercurul

Unii compuşi ai mercurului precum sublimatul corziv (HgCl2) este cunoscut de mult
timp ca fiind toxic.

O toxicitate mare o au compuşii organomercurici, ca metilmercurul şi


dimetilmercurul CH 3Hg şi (CH 3) 2Hg.

Compuşii metilmercurici provoacă aberaţii cromozomiale, trec prin placenta din


corpul mamei în cel al fătului, afectează celulele nervoase ale creierului provocând
grave afecţiuni - ca orbire, deteriorarea coordonării nervoase, anomalii psihice, moarte.
Mecanismul chimic al acestor procese pare a consta în afinitatea mare a mercurului faţă

17
de sulful din moleculele proteice, ceea ce afectează tranzitul de ioni prin membrane,
activitatea enzimatică, activitatea mitocondriilor, etc

Mercurul este singurul metal care se găseşte în toate cele trei medii majore – apă,
sol, atmosferă. Sursele de mercur sunt naturale şi din activitatea umană. Mercurul este
folosit mai ales în industria chimică la fabricarea vopselelor, a hârtiei, a unor pesticide şi
fugnicide, a produselor farmaceutice, a dezinfectanţilor.

La prepararea sodei caustice, de exemplu, la fiecare tonă de sodă sunt deversate


circa 200 gr. de mercur. O pare din acest produs rămâne şi în soda care se foloseşte şi
în unele ramuri ale industriei alimentare.

O altǎ sursă de poluare cu mercur o constituie arderea combustibililor fosili. Anual în


urma acestui proces în atmosferă nimeresc circa 5000 tone de mercur.

Contaminarea cu mercur are un caracter global şi afectează atât mediul terestru


cât şi cel acvatic. Mediul natural conţine o anumită cantitate de mercur la care
vieţuitoarele s-au adaptat în decursul evoluţiei. Dar datorită activităţii umane nivelul
global al contaminării cu mercur este în creştere. Cea mai mare parte a Hg provenit din
activitatea umană se degajă în atmosferă, prin migrare şi transformare el ajunge în
mediul acvatic, unde se acumulează mai ales în organisme sub forma unor produşi
foarte toxici. Intoxicaţii cu mercur se produc frecvent în urma utilizării fungicidelor
organomercurice.

Cercetările efectuate arată că toxicitatea mercurului este diminuată de către


seleniu. Seleniul duce la scăderea nivelului de mercur din organe şi schimbă legarea sa
de către proteinele solubile. Efectul are loc datorită competiţiei între Se şi Hg pentru
grupele SH ale proteinelor.

Plumbul

Anual pe pământ se extrag peste 2, 5 milioane de tone de plumb. În atmosferă


plumbul ajunge în special o dată cu gazele de eşapament ale automobilelor dotate cu
motoare cu benzină. Din atmosferă plumbul ajunge în sol, ape. În apa de ploaie s-au
determinat concentraţii de 40 mg de Pb. Plumbul din sol este absorbit de plante, în
special de rădăcini, plumbul din atmosferă poate ajunge în frunze, de unde consumat de
animale poate ajunge la concentraţii destul de importante. Mamiferele erbivore reţin 1%
din plumbul consumat. Omul preia plumbul atât prin respiraţie, dar mai ales prin
alimente.(330 g/zi).

Pb este un metal toxic. O parte importantă a plumbului nimerit în organism este


acumulată în oase şi păr, iar o altă parte se acumulează în ficat. Pb inhibă

18
dehidrogenarea acidului aminolevuluinic din eritrocite, ceea ce provoacă anemie.
Intoxicările cronice cu Pb duc la tulburări ale sistemului nervos.

Cadmiul

Are o puternică acţiune toxică asupra organismelor vii. Este letal pentru
spermatozoizi. Cadmiul pătrunde în organism prin hranǎ şi prin suprafaţa corpului şi se
acumulează selectiv în diferite ţesuturi, unde se leagă parţial de moleculele proteice. În
apele dulci concentraţia de Cd este mai mare decât în mări. În apele marine
concentraţia este mai mare în apele de coastă.

Petrolul

Este un produs indispensabil în special ca o sursǎ importantă de energie. Însă pe


cât este de necesar pe atât de periculos din punct de vedere ecologic.

Este una din principalele surse de hidrocarburi, care se întâlnesc în sol, atmosferă
şi hidrosferă. În atmosferă hidrocarburile pătrund ca substanţe volatile prin evaporarea
produselor petroliere sau ca rezultat al arderilor industriale. Contribuie nemijlocit la
apariţia smogului. În hidrosferă hidrocarburile ajung din atmosferă, dar în special în
urma scurgerilor de ţiţei.

Se estimează că anual în urma deversărilor petroliere accidentale în oceane


pătrund până la 200 000 tone de ţiţei. Cantităţi şi mai mari provin în urma proceselor de
extracţie, transport şi prelucrare, curăţirea halelor vapoarelor. O mare cantitate
pătrunde în mediul înconjurător prin scurgerile de la rafinării sau terminale petroliere.

Pierderile anuale de produse petroliere, care pătrund în mediul ambiant ajung


până la 5 milioane de tone. În acelaşi timp e demonstrat că o tonă de ţiţei brut acoperă
cu o peliculă fină aproape moleculară o suprafaţă de 12 km 2 de apă.
Din păcate, omul de multe ori subestimează toxicitatea produselor petroliere. În
acelaşi timp savanţii, printre care Blumer deosebesc 2 categorii de efecte toxice: efecte

19
imediate şi efecte tardive. Efectul imediat se datorează hidrocarburilor. Cele saturate
sunt solubile în apă, în concentraţii mici produc anestezie, iar în doze mai mari moartea
animalelor, în special a formelor tinere. Hidrocarburile aromatice (benzenul, toluenul,
naftalenul) sunt şi mai toxice, având şi un efect cancerigen pronunţat.
Efectele toxice tardive sunt mai complexe, producând pe termen lung grave
dezechilibre ecologice.
Formarea peliculei de petrol la suprafaţa apei are un prim efect de scădere a
tensiunii superficiale la interferenţa apă-aer, astfel este perturbată activitatea
numeroaselor organisme planctonice, multe din ele neputând supravieţui. Se modifică
cantitatea de lumină pătrunsă în apă, diminuând fotosinteza algelor. Chiar după
dispariţia peliculei de petrol ele nu vor mai fi în stare să revină la starea iniţială.
Evaporarea în atmosferă a petrolului este destul de intensă, astfel circa 25 % din
pelicula de petrol se evaporă în câteva zile. O altă parte din ţiţei trece in soluţie, iar alta
în organismele marine. De multe ori pelicula de petrol este dusă spre zonele litorale, de
ţărm, invadând plajele şi distrugând toată flora şi fauna adiacentă - un număr
impresionant de crustacee, moluşte, păsări şi animale marine.

c) Tipuri de poluanti

Poluanţii iritanţi realizează efecte iritative asupra mucoasei oculare şi îndeosebi


asupra aparatului respirator. În această grupă intră pulberile netoxice, precum şi o sumă
de gaze şi vapori ca bioxidul de sulf, bioxidul de azot, ozonul şi substanţele oxidante,
clorul, amoniacul etc. Poluarea iritantă constituie cea mai răspândită dintre tipurile de
poluare, rezultând în primul rând din procesele de ardere a combustibilului, dar şi din
celelalte surse de poluări.

Poluanţii fibrozanţi produc modificări fibroase la nivelul aparatului respirator.


Printre cei mai răspândiţi sunt bioxidul de siliciu, azbestul, şi oxizii de fier, la care se
adaugă compuşii de cobalt, bariu etc. Sunt mult mai agresivi în mediul industrial unde
determină îmbolnăviri specifice care sunt excepţionale în condiţii de poluare a aerului.
Totuşi poluarea intensă cu pulberi poate duce la modificări fibroase pulmonare.

Poluanţii toxici asfixianţi sunt cei care împiedică asigurarea cu oxigen a


ţesuturilor organismului. Dintre poluanţii atmosferici cu efect asfixiant cel mai important
este oxidul de carbon, care formează cu hemoglobina un compus relativ stabil
(carboxihemoglobina) şi împiedică astfel oxigenarea sângelui şi transportul de oxigen
către ţesuturi. În funcţie de concentraţia din aer şi timpul de expunere se realizează o
anumită proporţie de carboxihemoglobină ce depăşeşte 60% din hemoglobina totală.

20
Intoxicaţia acută este relativ rară, apărând practic numai în spaţii închise în prezenţa
unor surse importante de CO (în încăperi în care sistemele de încălzit funcţionează
defectuos, garaje, pasajele subterane pentru autovehicule etc.)

Poluanţii alergenici din atmosferă sunt cunoscuţi de multă vreme. Îndeosebi


este cazul poluanţilor naturali (polen, fungi, insecte) precum şi a prafului din casă,
responsabili de un număr foarte mare de alergii respiratorii sau cutanate. Pe lângă
acestea se adaugă poluanţii proveniţi din surse artificiale – în special industriale – care
pot emite în atmosferă o sumă de alergeni compleţi sau incompleţi. Pe primul loc din
acest punct de vedere, se găseşte industria chimică (industria maselor plastice,
industria farmaceutică, fabricile de insecticide etc.). Sunt semnalate şi situaţii cu apariţia
unor fenomene alergice in masă, precum cel de la New Orleans din 1958 în care
alergenul a fost identificat în praful provenit de la deşeuri industriale depuse în holde.

Poluanţi cancerigeni. Există foarte mari dificultăţi în estimarea rolului


poluanţilor atmosferici ca factori etiologici ai cancerului. Totuşi creşterea frecvenţei
cancerului îndeosebi în mediul urban, a impus luarea în considerare şi a poluanţilor
atmosferici ca agenţi cauzali posibili, cu atât mai mult cu cât în zonele poluate au fost
identificate în aer substanţe cert carcinogene.

Putem clasifica substanţele cancerigene prezente în aer, în substanţe organice şi


substanţe anorganice.

Dintre poluanţii organici cancerigeni din aer, cei mai răspândiţi sunt hidrocarburile
policiclice aromatice ca benzopiren, benzontracen, benzofluoranten etc. Cel mai
răspândit este benzoopirenul, provenind din procese de combustie atât fixe cât şi
mobile. Ia naştere în timpul arderii, se volatilizează la temperatura ridicată şi
condensează rapid pe elementele în suspensie. Substanţa cancerigenă este cunoscută
de multă vreme, iar prezenţa în aer indică un risc crescut de cancer pulmonar. Efecte
cancerigene se atribuie şi insecticidelor organoclorurate precum şi unor monomeri
folosiţi la fabricarea maselor practice.

Mai sunt incriminaţi ca agenţi cancerigeni dibenzacridina, epoxizii, precum şi


nitrosaminele în aer putând fi prezenţi precursorii acestora (nitriţii şi aminele
secundare).

Dintre poluanţii cancerigeni anorganici menţionăm azbestul, arseniul, cromul,


cobaltul, beriliul, nichelul şi seleniul. Mai frecvent întâlnită în mediul industrial, prezenţa
lor în aer a fost semnalată şi în zonele din apropierea industriilor.

Un aspect deosebit îl prezintă azbestul, mai periculos decât se presupunea cu


câţiva ani în urmă şi a cărui prezenţă a fost demonstrată atât în atmosfera urbană cât şi

21
în plămânii (corpi azbestizici pulmonari) unui procent apreciabil din populaţia urbană
neexpusă profesional.

d) Schimbări climatice. Încălzirea globală şi efectul de


seră.

De foarte multă vreme în atmosferă există concentraţii naturale de gaze cu efect


de seră, cum ar fi vaporii de apă, gazele carbonice, metanul şi oxizii de azot. Razele cu
lungime scurtă de undă, numite lumina vizibilă a soarelui, pot traversa aceste gaze,
încălzind atmosfera, oceanele, suprafaţa planetei şi organismele vii. Energia calorică
este răspândită în spaţiu în formă de raze infraroşii, adică de unde lungi. Acestea din
urmă sunt absorbite în parte de gaze cu efect de seră, pentru a se reflecta încă odată de
suprafaţa Pământului. Din cauza acestui fenomen natural, numit “efect de seră”
temperatura medie anuală la suprafaţa pământului se menţine la 15° C. Acesta e ceea
ce noi numim un climat normal.Activitatea umană constituie cauza aruncării în
atmosferă a unei cantităţi mari de gaze cu efect de seră, mai ales a gazului carbonic, a
oxizilor de azot, a metanului şi a clorofluorocarbonilor (CFC).

Conform concluziilor numeroaselor comitete internaţionale de cercetare ştiinţifică,


sporirea efectului de seră a declanşat o nouă încălzire planetară de o amploare
nemaiîntâlnită pe parcursul istoriei. Ele descriu şi argumentează fenomenul noii încălziri
globale, a schimbării climei, a reîncălzirii climatului şi a efectului de seră accelerat.

3.1 Gazul cu efect de seră

Gazul carbonic. (CO2)

Conţinutul atmosferic de gaz carbonic (gazul cu efect de seră de provenienţă


antropică cel mai frecvent,) a crescut până la 25% de la debutul revoluţiei industriale
(pe parcursul a 1700 de ani.) cu o frecvenţă de 280 părţi la milion până la 350 părţi la
milion. Eliminările de gaz carbonic de origine antropică au condus la sporirea cu 55% a
potenţialului efectului de seră. Gazul carbonic (CO2) este unul din principalele
subproducte ale arderii tuturor combustibilelor fosile. Circa 90% a energiei
comercializate pe plan mondial este produsă de către combustibile carbonice: pacura,
cărbunele brun, gazul natural şi lemnul. Cu fiecare an zeci de miliarde de tone de CO2
sunt astfel eliminate în atmosferă. Circa 2 miliarde de tone de gaz carbonic suplimentar
este atribuit fenomenului despăduririi, inclusiv incendierii pădurilor. Potrivit raportului
dezvoltării statului Canada (1991), 108 milioane de tone de carbon sunt eliminate anual

22
în Canada. Astfel, pentru fiecare canadian revin 4 tone de CO 2 eliminat anual în
atmosferă. Canada nu este întrecută decât de Statele Unite în ceea ce priveşte
producerea de CO2 pe cap de locuitor. Aproape jumătate din gazul carbonic de origine
antropică este absorbit de plantele terestre şi fotoplanctonul oceanic, restul se adaugă
la cel atmosferic.

Notă:

Emisiile de CO 2 sunt prezentate în unităţi de greutate, în general în tone. Uneori


valoarea datǎ corespunde numai greutăţii carbonului, uneori greutăţii totale a gazului
carbonic, carbonului şi oxigenului conţinut. De exemplu, 6 miliarde de tone de carbon
emis anual echivalează cu 22 miliarde de tone de gaz carbonic. Pentru a transforma
carbonul în CO2 înmulţiţi cu 3,66 şi invers.

Metanul.(CH4)

Emisiile de CH4 contribuie cu aproape 15% la creşterea potenţialului efectului de


seră. Metanul este principalul component al gazului natural ars de către utilajele de
încălzit. El provine de la descompunerea vegetală: câmpurile inundate de orez,
mlaştinile, gazele de baltă, aparatul digestiv al numeroaselor animale, în special
bovinele şi termitele, arderile anaerobe (descompunerea vegetaţiei în lipsă de O2). CH4
provine în egalǎ mǎsurǎ de la scurgerile conductelor de gaze, de la centrele de
tratament, de la instalaţiile de stocaj şi de la minele de carbune, de la materiale
organice în descompunere (cum ar fi produsele alimentare aflate in depozite).
Cercetǎtorii sunt alarmaţi cǎ o nouǎ încǎlzire a climei va antrena eliberarea unei pǎrţi
din CH4 natural acumulat în cantitǎţi mari sub gheţari şi în calotele polare, provocând
astfel efectul de retroacţiune. Altfel spus reîncǎlzirea climei va avea un efect de
creştere.

Oxidul de azot. (N2O)

N2O este un oxid de azot, provenit de la arderea combustibilului fosil, utilizarea


îngrǎşǎmintelor azotate, incinerarea arborilor şi reziduurilor de plante. Gazul contribuie
la sporirea efectului de serǎ cu circa 6%. Acest gaz este la fel cunoscut sub numele de
“gaz înveselitor”.

Ozonul stratosferic. (O3)

23
În atmosferă, la o înălţime foarte înaltă, ozonul creat natural apare ca un ecran
de protecţie împotriva razelor ultraviolete. În troposferă, ozonul e un subproduct al
reacţiilor poluantelor atmosferice, al industriilor şi al automobilelor eliminat în prezenţa
luminii solare. Ozonul troposferic reacţioneazǎ cu ţesuturile vegetale şi animale
provocând efectul de serǎ. Contribuţia ozonului stratosferic la sporirea efectului de serǎ
se apreciazǎ la 8%.

Clorofluorocarbonele (CFC)

Este un produs chimic care rǎreşte stratul de ozon constituind în egalǎ mǎsurǎ
un gaz cu efect de serǎ în creştere. Savanţii nu sunt siguri de efectele reale produse de
CFC asupra schimbǎrii climatului pentru cǎ acţiunea lor de rarifiere a stratului de ozon
poate sǎ conducǎ la o noua rǎcire a planetei. Este posibil ca reducând emisia de CFC,
ceea ce e imperativ, sǎ protejǎm stratul de ozon, accelerând o nouǎ încǎlzire a planetei.
Aceastǎ problemǎ demonstreazǎ în ce mǎsurǎ factorii de mediu sunt legaţi nemijlocit.

În unele acte se regǎsesc comparaţii între potenţialul dezvoltǎrii efectului de serǎ


a diferitor gaze şi a celui produs de CO2. Raportând molecula la moleculǎ, potenţialul de
creştere a efectului de serǎ a metanului e de 21 ori mai mare decât a bioxidului de
carbon CO2; a N2O e de 200 ori mai mare decât a CO2; şi a CFC e de 18000 de ori mai
mare decât a CO2.

Consecinţe efectului de sera

Consecinţele efectului de seră s-ar concretiza în: topirea gheţarilor şi creşterea


nivelului apelor mǎrilor şi oceanelor cu 1-2 m, inundaţii, schimbări climatice (în regimul
precipitaţiilor, al vânturilor), deplasarea zonelor climatice şi de vegetaţie. Vor fi în pericol
teritoriile litorale joase din : Olanda, Thailanda, statele insulare, oraşul Cairo, unele delte
importante (pe Gange, Nil).

Presupunând o topire totală a calotelor de gheaţă numai din Antarctica s-ar strica
nivelul marin cu 6 m, fără a lua în calcul ceilalţi gheţari din Arctica şi din munţi. Sunt
posibile migrări masive ale populaţiei. Va fi afectatǎ puternic şi situaţia alimentaţiei
mondiale deoarece vegetaţia naturală are nevoie de câteva secole pentru adaptare la
noi condiţii de climă. Pădurile aflate la latitudini medii îşi vor restrânge aria. S-au realizat
modele care simulează aceste modele catastrofale cauzate de efectul de seră.

Dar încălzirea planetei produce şi vaporizarea unei cantităţi mai mari de apă,
formându-se nori, care reduc efectul de seră. În ultimii ani, s-au observat chiar depuneri

24
suplimentare de zăpadă în Groenlanda, Antarctica şi chiar ierni mai bogate în precipitaţii
în multe zone geografice.

Impactul încălzirii globului terestru va fi dificil în special pentru ţările sǎrace.


Dezvoltarea economică necesită consumul energetic sporit, cantitǎţi mari de resurse
consumate, investiţii. Ar fi incorect şi practic imposibil să se stopeze industrializarea
acelor ţări slab dezvoltate economic pe motive ecologice. Cooperările internaţionale
pentru alegerea acelor variante tehnologice care să se integreze măsurilor ecologice
sunt, în fapt, singura soluţie a dezvoltării.

Reducerea poluării atmosferice va trebui să plece de la sursa de poluare, deci


retehnologizare în industrie, extinderea automatizării, îmbunătăţirea funcţionării
utilajelor existente, calificarea forţei de muncă, cu alte cuvinte, prevenirea poluǎrii, şi
apoi introducerea de sisteme tehnice şi organizaţionale pentru combaterea poluării.

e) Poluarea apei
Poluarea apei curgatoare este de obicei invizibila deoarece agentii poluanti se dizolva in
apa. Oricum , exista si exceptii cum ar fi detergentii care produc spuma ,sau titeiul si
reziduurile netratate care plutesc la suprafata . Toti agentii poluanti pot fi detectati in
laboratoare prin teste biochimice standardizate . Din aceste teste rezulta un nivel care
determina gradul de extindere al poluarii si cel de puritate relativa a apei .

Se poate monitoriza si efectul pe care-l are poluarea asupra plantelor si animalelor si


aceasta este o alta metoda prin care oamenii de stiinta pot determina nivelul de poluare
.

Modul de infestare al apelor

Poluantii ajung in apa printr-o serie de surse , direct sau indirect , invariabil prin
actiuni umane , fie ele acide , deversari deliberate , revarsari sau infiltrari .

Sursa cu cel mai mare numar potential de poluare este agricultura , care in Anglia si
Tara Galilor ocupa aproape 80% din totalul uscatului . Reziduurile netratate de la
fermele zootehnice sunt imprastiate pe terenuri si o parte isi croiesc drum pana la
cursurile de apa .

Anual , fermierii din Anglia si Tara Galilor imprastie pe terenurile lor 2,5 milioane de
tone de azotati , fosfati si alte ingrasaminte si o parte din acesti fertilizatori ajung in

25
apa . Unii sunt compusi organici care persista in mediu mai multi ani , patrunzand in
lantul alimentar si cauzand probleme ecologice . Compusii organici clorurati , care au
proliferat in anii 1950 , sunt astazi complet interzisi in Marea Britanie .

Ecosistemele apelor curgatoare sunt tot mai amenintate de reziduurile care se scurg
din fermele piscicole , din cauza produselor farmaceutice folosite aici pe scaralarga
pentru a preveni raspandirea bolilor .

Silvicultura si sistemele de imbunatatiri funciare cauzeaza si ele deversarea unor


substante toxice in apele curgatoare , mai alesfier, aluminiu si cadmiu . Cu imbatranirea
padurii , solul devine mai acid, iar in timpul ploilor torentiale cantitati mari de acid se
preling pe pante ucigand flora si fauna din jur .

Reziduurile de la animale sunt de 100 de ori mai toxice decat apele reziduale tratate
rezultate din instalatiile de canalizare si deversate in cursurile de apa , cauzeaza
catastrofe ecologice majore . In Marea Britanie 95% din apele de canalizare sunt tratate
dar restul este deversat in rauri , cauzand proliferarea bolilor .

Poluantii sunt de doua tipuri : particule poluante, cum ar fi cenusa , funinginea , praful
si suspensiile solide minuscule , sau gaze, ca bioxidul de sulf sau oxidul de azot .
Acestea sunt emise de industrie sau agricultura . acizi concentrati (sulfurici sau azotici
).

Deplasarea poluantilor

Termenul care descrie modul in care poluantii patrund in rezervele de apa este
,,percolare”.

Poluantii pot fi sub forma solida sau lichida .

Atunci cand pe uscat se depoziteaza resturi , o cantitate mica este dizolvata de ploaie si
se infiltreaza in apa freatica . In cele din urma aceasta patrunde in cursurile locale de
apa .

Daca reziduurile sunt lichide , patrund mai repede in rezervele de apa potabila .
Substantele aplicate pe plante devin inactive in contact cu solul si patrund in sistemul
hidrologic local , sau se infiltreaza in sol amestecandu-se cu apa freatica . Pana la 80%
din substantele cu care se trateaza plantele se pierd imediat dupa aplicare deoarece ele
nu pot fi aplicate exact pe planta si patrund astfel in sol.

26
Timpul necesar poluantilor (nitrati sau fosfati ) pentru a patrunde din sol in panza de apa
freatica nu este cunoscut cu exactitate , dar in multe cazuri pare a fi de zeci pana la
cateva mii de ani . Poluantul este in aceste cazuri considerat un deversat in mediu .

Efectele asupra florei si faunei

Acţiunea mediului poluant asupra organismului uman este foarte variată şi


complexă. Ea poate merge de la simple incomodităţi în activitatea omului, disconfortul,
până la perturbări puternice ale stării de sănătate şi chiar pierderea de vieţi omeneşti.
Aceste efecte au fost sesizate de multă vreme, însă omul a rămas tot iresponsabil faţă
de natură. Efectele acute au fost primele asupra cărora s-au făcut observaţii şi cercetări
privind influenţa poluării mediului asupra sănătăţii populaţiei. Ele se datorează unor
concentraţii deosebit de mari ale poluanţilor din mediu, care au repercusiuni puternice
asupra organismului uman. Efectele cronice reprezintă formele de manifestare cele mai
frecvente ale acţiunii poluării mediului asupra sănătăţii. Acestea se datorează faptului că
în mod obişnuit diverşii poluanţi existenţi în mediu nu ating nivele foarte ridicate pentru
a produce efecte acute, dar prezenţa lor, continuă chiar la concentraţii mai scăzute, nu
este lipsită de consecinţe nedorite. Efectele cronice au însă o deosebită importanţă şi
sub aspect economic şi social. Încărcarea organismului populaţiei expuse cu anumiţi
poluanţi cunoscuţi a avea calităţi de depozitare în anumite organe reprezintă un alt
aspect important al influenţei poluării mediului asupra sănătăţii. Este vorba, în special,
de plumb, de cadmiu, de pesticide organo – clorurate, de unele substanţe radioactive şi
alţi poluanţi care intră în această categorie.Efectele indirecte ale poluării constau însă şi
din înfluenţele asupra faunei şi florei, care uneori sunt mult mai sensibile decât
organismul uman la acţiunea diverşilor poluanţi. Se ştie astfel că animalele, păsările,
insectele, unele organisme acvative, ca şi plantele suferă înfluenţa poluanţilor până la
dispariţia sau distrugerea lor.Cunoaşterea acestor efecte ale poluării mediului asupra
sănătăţii a condus la necesitatea instituirii unor măsuri de protecţie a mediului
înconjurător. S-a afirmat că toate efectele asupra sănătăţii oamenilor arătate mai sus
sunt rezultatul ruperii echilibrului dintre organismul uman şi mediuul înconjurător. În
anumite situaţii de poluare s-au înregistrat numeroase cazuri de: bronhopneumopatii,
bronşite, cancer pulmonar (poluarea aerului), febră tifoidă, dizenteria, holera,
poliomelita, hepatita epidemică, amibiaza, lambliazafascioloza, intoxicaţii (poluarea
apei).

În concluzie, se pare că poluarea mediului înconjurător dăunează foarte mult


sănătăţii omului şi de aceea ar trebui să ne îndreptăm cu toţii atenţia asupra acestei
consecinţe a poluării.

27
Unul dintre cele mai obisnuite semne ale poluarii apelor este vegetatia verde de la
suprafata , cunoscuta ca eutrofie . Plantele acvatice si algele se dezvolta la suprafata
apelor , atunci cand apa este imbogatita cu un amestec de compusi care s-au infiltrat
din solurile din apropiere .In ultimii 20 de ani situatia a devenit alarmanta deoarece 500
din marile bazine din Marea Britanie sunt astazi verzi si toxice datorita poluarii . Apa
poluata a devenit un mediu propice pentru dezvoltarea diverselor specii periculoase
debacterii, protozoare si ciuperci . Specii de bacterii , cum ar fi salmonella si listeria sau
de protozoare , cum ar fi criptosporidium si giardia , sunt foarte periculoase pentru om,
la fel cum , in secolul XIX , a fost si holera in Europa .

Stratul verde de la suprafata apelor actioneaza ca un invelis gros prin care razele
soarelui nu pot patrunde spre straturile din adancuri . Astfel , plantele acvatice care
produc oxigenul necesar nevertebratelor sau vertebratelor acvatice mor .In plus ,
anumite specii de alge albastre produc substante toxice care omoara pestii si alte
organisme acvatice . Ca urmare , multe activitati de agrement pe lacuri sunt interzise in
lunile de vara din cauza algelor si a toxicitatii . Proliferarea algelor apare in lacuri si
bazine si din alte doua cauze : defrisarea padurilor si aplicarea de fertilizatori arborilor
din paduri , in urma carora apar infiltratii de substante chimice in apa .Ploaia acida a
cauzat catastrofe ecologice majore in Canada , Statele Unite si in nord-vestul Europei .
Din cele 85.000 de lacuri din Suedia, 16.000au devenit acide si 5.000 sunt complrt
depoluate de pesti . Din 1976, 4.000 de lacuri au fost tratate cu apa de var pentru a
neutraliza acidul si a restaura echilibrul .

Masuri pentru protectia apelor

Sunt multe de făcut pentru a împiedica poluarea apelor, dar toate acestea
necesită timp, bani şi puţin efort din partea oamenilor, lucruri pe care majoritatea dintre
aceştia nu sunt dispuşi sa le irosească "doar pentru a salva planeta":

• depozitarea deşeurilor în locuri special amenajate;


• reciclarea tuturor materialelor reciclabile;
• încetarea folosirii pesticidelor, insecticidelor şi a îngrăşămintelor;
• încetarea folosirii substanţelor chimice în apropierea surselor de apă;
• pentru spălarea automobilelor să se folosească locuri special amenajate;
• resturile menajere, apa rezultată în urma spălării hainelor şi a obiectelor de uz
casnic să fie aruncate direct la canalizare;
• folosirea pe cât posibil a materialelor biodegradabile şi ale celor reciclabile;
• verificarea stării automobilului pentru a evita scurgerile nedorite de benzină şi
ulei;

28
a) Poluarea solului si poluarea fonica

Poluarea solului reprezintă contaminarea prin diferite surse a scoarţei terestre


cu substanţe dăunătoare mediului înconjurător.

Solul poate fi poluat:

• direct prin deversări de deşeuri pe terenuri urbane sau rurale, sau din
îngrăşăminte şi pesticide aruncate pe terenurile agricole
• indirect, prin depunerea agenţilor poluanţi evacuaţi iniţial în atmosferă, apa ploilor
contaminate cu agenţi poluanţi "spălaţi" din atmosferă, transportul agenţilor
poluanţi de către vânt de pe un loc pe altul, înfiltrarea prin sol a apelor
contaminate.
În ceea ce priveşte poluarea prin intermediul agenţilor poluanţi din atmosferă, se
observă anumite particularităţi. Spre exemplu, ca regulă generală, solurile cele mai
contaminate se vor afla în preajma surselor de poluare. Pe măsură ce coşurile de
evacuare a gazelor contaminate creşte, contaminarea terenului din imediata apropiere a
sursei de poluare va scădea ca nivel de contaminare dar regiunea contaminată se va
extinde în suprafaţă.Nivelul contaminării solului depinde şi de regimul ploilor, acestea
spală în general atmosfera de agenţii poluanţi şi îi depun pe sol, dar în acelaşi timp spală
şi solul, ajutând la vehicularea agenţilor poluanţi spre emisari. Trebuie totuşi amintit că
ploile favorizează şi contaminarea în adâncime a solului. Într-o oarecare măsură
poluarea solului depinde şi de vegetaţia care îl acoperă, precum şi de natura însăşi a
solului. Lucrul acesta este foarte important pentru urmărirea persistentei pesticidelor şi
îngrăşămintelor artificiale pe terenurile agricole. Interesul economic şi de protejare a
mediului cere ca atât îngrăşămintele cât şi pesticidele să rămână cât mai bine fixate în
sol. În realitate, o parte din ele este luată de vânt, alta este spălată de ploi, iar restul se
descompune în timp, datorită oxidării în aer sau acţiunii enzimelor secretate de
bacteriile din sol.

Metode de reducere:

• evitarea folosirii pesticidelor, erbicidelor, îngrăşămintelor şi insecticidelor;


• depozitarea deşeuri în locuri special amenajate;
• folosirea materialelor biodegradabile şi reciclabile;
• îmbunătăţirea metodelor de purificarea a aerului din jurul fabricilor şi centralelor;
• aruncarea apei folosită în gospodărie la canalizare.

29
Poluarea fonică reprezintă expunerea oamenilor sau a animalelor la sunete ale
căror intensităţi sunt stresante sau care afectează sistemul auditiv. Deşi sunetele
puternice sau înspăimântătoare fac parte din natură, în ultimele două secole zonele
urbane şi industriale au devenit extrem de zgomotoase. Intensitatea sunetelor se
măsoară în decibeli. Scala decibelilor este logaritmică: o creştere a sunetului cu trei
decibeli echivalează cu dublarea volumului sunetului. În sălbăticie, nivelul normal al
sunetelor ar fi de 35 de decibeli. Intensitatea cu care un om vorbeşte este de 65 până
la 70 de decibeli şi traficul generează sunete de până la 90 de decibeli. La
intensitatea de 140 de decibeli, sunetul devine dureros pentru urechea umană şi
poate chiar afecta sistemul auditiv. Cea mai mare parte din poluarea fonică provine
de la automobile, trenuri şi avioane. Echipamentele de construcţie şi utilajele din
fabrici produc sunete care pot fi asurzitoare. Unele aparate casnice, instrumente
muzicale şi jucării pot fi la fel de zgomotoase ca şi pocnitorile şi armele de foc. Muzica
atunci când este ascultată la volum ridicat în caşti poate afecta urechea internă.
Chiar şi mările şi oceanele suferă de pe urma acestui gen de poluare. Operaţiuni de
exploatare a resurselor aflate pe malul mărilor sau oceanelor, motoarele navelor, în
special ale vapoarelor foarte mari şi ale navelor speciale pentru transport de materie
primă, produc sunete puternice care sunt amplificate de apă. De curând, pentru
depistarea submarinelor şi determinarea temperaturilor se foloseşte un sonar care
funcţionează pe frecvenţe joase. Chiar dacă noi nu receptăm aceste sunete animalele
marine - balenele şi delfinii, care folosesc propriul sonar pentru a depista hrana şi
pentru a se deplasa - suferă de pe urma acestui lucru.

• Cea mai gravă boală produsă de poluare fonică este pierderea auzului. Expunerea
prelungită la sunete de intensitate de numai 85 de decibeli poate afecta temporar
sau chiar definitiv structura fragilă a urechii interne. Sunetele puternice - cum ar fi
sunetul armelor de foc la un poligon - pot duce la pierderea imediată a auzului.
Majoritatea cazurilor de boală s-au înregistrat la locul de muncă, unde lucrătorii nu
pot evita expunerea la sunete de intensităţi ridicate, şi dacă aceasta expunere
este îndelungată pericolul este iminent. Muncitorii din fabrici, cei din domeniul
construcţiilor, personalul militar, poliţiştii, pompierii şi muzicienii sunt cei mai
predispuşi la apariţia acestei boli.
• Chiar şi la nivele la care nu există pericolul pierderii auzului, poluarea fonică
produce probleme. Zgomotul face comunicarea între oameni dificilă, reduce
capacitatea de concentrare şi deranjează somnul. Ca sursă de stres, poate duce la
ridicarea tensiunii sângelui şi la alte probleme de ordin cardiovascular, cât şi boli
pe fond nervos.

30
a) Efectul antropic

Activitatea umană în perioada industrializării a dus la:


• Emisii de dioxid de carbon ca urmare a arderii combustibililor fosili pentru
transporturi, încălzire, climatizare, producerea curentului electric în termocentrale
şi în industrie. Creşterea emisiilor de CO2 este agravată de defrişări, care se
datorează tot activităţii omului, defrişări care reduc cantitatea de CO2 absorbită de
plante.
• Emisii de metan, ca urmare a activităţilor agricole, cum ar fi creşterea vacilor şi
cultivarea orezului, datorită scăpărilor prin neetanşeităţile conductelor de
transport şi distribuţie a gazului metan precum şi datorită utilizării solului.
• Emisii de N2O ca urmare a folosirii îngrăşămintelor chimice şi a arderii
combustibililor fosili.
• Emisii de compuşi halogenaţi datorită utilizării freonilor în instalaţiile frigorifice, în
instalaţiile pentru stingerea incendiilor şi ca agent de propulsie în sprayuri, precum
şi datorită utilizării hexafluorurii de sulf ca protecţie împotriva arcurilor electrice.
• Creşterea concentraţiei aerosolilor, ca urmare a activităţilor industriale, de
exemplu mineritul la suprafaţă.

Emisiuni ale gazelor de seră după ţări, în anul 2000.

31
Emisiuni ale gazelor de seră, pe cap de locuitor, în anul 2000.
De la începutul revoluţiei industriale concentraţia de dioxid de carbon a crescut cu 32 %.
Aceste niveluri sunt mult mai mari decât cele măsurate în cadrul programului Ice Core,
şi sunt comparabile cu cele atinse acum 20 de milioane de ani.

Producerea de CO2 prin arderea combustibililor fosili, a căror ponderi în perioada 2000 -
2004 au fost: [45]
• arderea cărbunelui: 35 %
• arderea combustibililor lichizi: 36 %
• arderea combustibililor gazoşi: 20 %
• instalaţiile de faclă la extragerea şi prelucrarea hidrocarburilor: 1 %
• alte hidrocarburi: 1 %
• producţia de ciment: 3 %
• alte surse (transport maritim şi aerian necuprins în statisticile naţionale): 4 %
După cum se vede din figurile alăturate, pe ţări, cele mai mari emisii de CO2 le au
Statele Unite ale Americii, urmate de China, Indonezia, Rusia, India şi Brazilia. Emisiile
de CO2 ale SUA se datorază economiei sale, mare consumatoare de petrol, iar ale Chinei
şi Rusiei datorită industriilor lor energetice bazate pe arderea cărbunilor.
Pe cap de locuitor, emisiile corespund practic nivelurilor industrializării.
Exemple de despăduriri făcute de om

În Bolivia, imagine din În Mexic, prin Pentru mangal, în pădurea În munţii Usambara,

32
satelit. ardere. tropicală. Tanzania

Impactul poluarii mediului inconjurator


Economic
Raportul UE privind consecinţele încălzirii globale asupra mediului de securitate atrage
atenţia asupra faptului că topirea gheţurilor arctice ar putea face exploatabile resurse
naturale ca pescuitul, sau zăcămintele de gaze naturale şi petrol care sunt momentan
blocate sub platforma continentală îngheţată. Acest lucru ar putea genera divergenţe
între Rusia, Statele Unite, Canada, Norvegia şi Danemarca.
Asupra agriculturii
Un timp s-a crezut că încălzirea globală are efecte benefice asupra agriculturii datorită
creşterii concentraţiei de CO2 asimilabil prin fotosinteză. Creşterea temperaturilor a
permis cultivarea plantelor în locuri unde acest lucru nu era posibil, de exemplu
cultivarea orzului în Islanda. Tot această încălzire poate determina deplasarea zonelor
de pescuit spre nord. Deşi în unele locuri, de exemplu în Siberia, încălzirea este
favorabilă, în altele, de exemplu în Africa, ea are efecte dramatice, deoarece contribuie
la extinderea deşertului Sahara peste Sahel.
Asigurărilor
Asigurările sunt direct afectate de modificările climatice. Se estimează că numărul
catastrofelor naturale s-a triplat faţă de anii 1960, iar din acestea, 35 - 40 % se
datorează încălzirii globale.
Transporturilor

33
Drumurile, pistele de aterizare, căile ferate, conductele pot fi afectate de variaţiile de
temperatură mai mari, pot avea o durată de serviciu mai mică şi pot necesita întreţinere
sporită. De exemplu, topirea permafrostului poate afecta aeroporturile.

Inundaţii
Ridicarea nivelului mării duce la acutizarea problemelor inundaţiilor, în special a zonelor
foarte joase, cum sunt cele din Olanda, Bangladesh şi la Veneţia. În zonele inundabile
trăiesc adesea comunităţi foarte sărace, deoarece este singurul teren fertil la care au
acces. Sărăcia face să nu poată plăti asigurări, ceea ce face să nu-şi poată compensa
pierderile în caz de dezastre naturale.
Trecerea de nord-vest
Topirea gheţurilor arctice în perioada de vară poate deschide trecerea de nord-vest,
care în 2007 s-a deschis navigaţiei în mod natural pentru prima oară în istorie. Acest
lucru scurtează cu cca. 5000 de mile marine (9000 km) rutele navelor între Europa şi
Asia, în special a petrolierelor care nu pot trece prin Canalul Panama.
Sănătate
Creşterea temperaturilor măreşte riscul afecţiunilor cardiovasculare şi măreşte
concentraţiile de ozon troposferic, care este un poluant care poate produce astm
bronşic. Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) apreciază că procesul de încălzire
globală este vinovat de moartea anuală a 150 000 de persoane şi îmbolnăvirea altor 5
milioane din cauza valurilor de căldură sau a diferitelor calamităţi naturale declanşate
de acest proces.
a) Impactul depozitelor de deseuri industriale si urbane asupra
mediului
In general, ca urmare a lipsei de amenajari si a exploatarii deficitare, depozitele de
deseuri se numara printre obiectivele recunoscute ca generatoare de impact si risc
pentru mediu si sanatatea publica.
Principalele forme de impact si risc determinate de depozitele de deseuri orasenesti si
industriale, in ordinea in care sunt percepute de populatie, sunt:
 modificari de peisaj si disconfort vizual;
 poluarea aerului;
 poluarea apelor de suprafata;
 modificari ale fertilitatii solurilor si ale compozitiei biocenozelor pe terenurile
invecinate.
Poluarea aerului cu mirosuri neplacute si cu suspensii antrenate de vant este deosebit
de evidenta in zona depozitelor orasenesti actuale, in care nu se practica exploatarea pe
celule si acoperirea cu materiale inerte.
Scurgerile de pe versantii depozitelor aflate in apropierea apelor de suprafata contribuie
la poluarea acestora cu substante organice si suspensii.

34
Depozitele neimpermeabilizate de deseuri urbane sunt deseori sursa infestarii apelor
subterane cu nitrati si nitriti, dar si cu alte elemente poluante. Atat exfiltratiile din
depozite, cat si apele scurse pe versanti influenteaza calitatea solurilor inconjuratoare,
fapt ce se repercuteaza asupra folosintei acestora.
Scoaterea din circuitul natural sau economic a terenurilor pentru depozitele de deseuri
este un proces ce poate fi considerat temporar, dar care in termenii conceptului de
“dezvoltare durabila”, se intinde pe durata a cel putin doua generatii daca se insumeaza
perioadele de amenajare (1-3 ani), exploatare (15-30 ani), refacere ecologica si
postmonitorizare (15-20 ani).
In termeni de biodiversitate, un depozit de deseuri inseamna eliminarea de pe suprafata
afectata acestei folosinte a unui numar de 30-300 specii/ha, fara a considera si populatia
microbiologica a solului. In plus, biocenozele din vecinatatea depozitului se modifica in
sensul ca:
 in asociatiile vegetale devin dominante speciile ruderale specifice zonelor poluate;
 unele mamifere, pasari, insecte parasesc zona, in avantajul celor care isi gasesc
hrana in gunoaie (sobolani, ciori).
Desi efectele asupra florei si faunei sunt teoretic limitate in timp la durata exploatarii
depozitului, reconstructia ecologica realizata dupa eliberarea zonei de sarcini
tehnologice nu va mai putea restabili echilibrul biologic initial, evolutia biosistemului
fiind ireversibil modificata. Actualele practici de colectare transport /depozitare a
deseurilor urbane faciliteaza inmultirea si diseminarea agentilor patogeni si a vectorilor
acestora: insecte, sobolani, ciori, caini vagabonzi.
Deseurile, dar mai ales cele industriale, constituie surse de risc pentru sanatate datorita
continutului lor in substante toxice precum metale grele (plumb, cadmiu), pesticide,
solventi, uleiuri uzate.
Problema cea mai dificila o constituie materialele periculoase (inclusiv namolurile toxice,
produse petroliere, reziduuri de la vopsitorii, zguri metalurgice) care sunt depozitate in
comun cu deseuri solide orasenesti. Aceasta situatie poate genera aparitia unor
amestecuri si combinatii inflamabile, explozive sau corozive; pe de alta parte, prezenta
reziduurilor menajere usor degradabile poate facilita descompunerea componentelor
periculoase complexe si reduce poluarea mediului.
Un aspect negativ este acela ca multe materiale reciclabile si utile sunt depozitate
impreuna cu cele nereciclabile; fiind amestecate si contaminate din punct de vedere
chimic si biologic, recuperarea lor este dificila.
Problemele cu care se confrunta gestionarea deseurilor in Romania pot fi sintetizate
astfel:

35
 depozitarea pe teren descoperit este cea mai importanta cale pentru eliminarea
finala a acestora;
 depozitele existente sunt uneori amplasate in locuri sensibile (in apropierea
locuintelor, a apelor de suprafata sau subterane, a zonelor de agrement);
 depozitele de deseuri nu sunt amenajate corespunzator pentru protectia mediului,
conducand la poluarea apelor si solului din zonele respective;
 depozitele actuale de deseuri, in special cele orasenesti, nu sunt operate
corespunzator: nu se compacteaza si nu se acopera periodic cu materiale inerte in
vederea prevenirii incendiilor, a raspandirii mirosurilor neplacute; nu exista un
control strict al calitatii si cantitatii de deseuri care intra pe depozit; nu exista
facilitati pentru controlul biogazului produs; drumurile principale si secundare pe
care circula utilajele de transport deseuri nu sunt intretinute, mijloacele de
transport nu sunt spalate la iesirea de pe depozite; multe depozite nu sunt
prevazute cu imprejmuire, cu intrare corespunzatoare si panouri de avertizare.
 terenurile ocupate de depozitele de deseuri sunt considerate terenuri degradate,
care nu mai pot fi utilizate in scopuri agricole; la ora actuala, in Romania, peste
12000 ha de teren sunt afectate de depozitarea deseurilor menajere sau
industriale;
 colectarea deseurilor menajere de la populatie se efectueaza neselectiv; ele ajung
pe depozite ca atare, amestecate, astfel pierzandu-se o mare parte a potentialului
lor util (hartie, sticla, metale, materiale plastice);
Toate aceste considerente conduc la concluzia ca gestiunea deseurilor necesita
adoptarea unor masuri specifice, adecvate fiecarei faze de eliminare a deseurilor in
mediu. Respectarea acestor masuri trebuie sa faca obiectul activitatii de monitoring a
factorilor de mediu afectati de prezenta deseurilor.

b) Impactul asupra urbanismului


Principalul factor al poluării oraşelor este industria; aceasta fiind o cauză a
dezvoltării aşezărilor urbane. Între industrie şi urbanism există o intercondiţionare,
industria fiind un factor sine qua non al urbanizării, şi, prin urmare, acolo unde există
industrie există şi poluare.

36
Industria, ca activitate economică, eliberează în aer, substanţe chimice, particule
şi gaze (dioxid de carbon (CO2), monoxid de carbon (CO), hidrocarburi nearse, amoniac
(NH3)), prafuri industriale; deversează în apă şi în sol reziduuri industriale nocive atât
plantelor cât şi animalelor etc.

Până nu demult, energia folosită în industrie era dată de arderea cărbunilor,


lemnelor şi produselor petroliere, care provoca o importantă poluare a oraşelor.
Industrializarea excesivă care a caracterizat oraşele ultimelor decenii a fost cauza
esenţială a creşterii concentraţiei de dioxid de carbon (CO2) în atmosferă; dacă la
începutul revoluţiei industriale – cu baza energetică axată bazată pe petrol şi cărbuni –
procentul de dioxid de carbon în atmosferă nu era decât de 0,030; astăzi acesta a ajuns
la valoarea de 0,033, iar pentru anul 2050 se prefigurează o valoare de 0,060.

Un alt exemplu reprezentativ al poluării industriale este dat de freoni (compuşi


chimici utilizaţi în industria cosmeticelor şi pentru instalaţii frigorifice) care, ajunşi în
straturile superioare ale atmosferei, sub influenţa radiaţilor ultraviolete de mare
intensitate, se descompun eliminând clor, fluor etc., care atacă ozonul din atmosferă.

Trebuie adăugate încă două exemple edificatoare:

1. La 3 decembrie 1989 în Bhapal (India) o scurgere apărută la uzina de pesticide a


firmei Union Carbide otrăveşte aerul cu metilisocianidă, ucigând 3600 de
oameni şi îmbolnăvind 100 000, dintre care 50 000 rămânând pentru, tot restul
vieţii invalizi.
2. La 26 aprilie 1986, Cernobîl (Ucraina), un accident la centrala nucleară distruge
reactorul şi aruncă în aer 5 tone de combustibil; un nor radioactiv ocoleşte
Globul de mai multe ori, afectând în special Ucraina, Belarus, Finlanda, Polonia,
Germania, Moldova, România. Consecinţele imediate au fost 32 de victime,
150 000 de persoane evacuate, 115 sate abandonate definitiv, 600 000 expuşi
radiaţiilor, dintre care între 7 000 şi 25 000 s–au îmbolnăvit de cancer; în toată
Europa culturile agricole şi animalele au fost expuse radiaţiilor vreme de mai
mulţi ani; în anul 1990 circa 3 000 000 de persoane erau sub supraveghere
medicală, datele indicând că zilnic au murit, în medie, doi pacienţi ca urmare a
accidentului nuclear.

Industria cu toate componentele sale (industria energetică, industria metalurgică,


industria chimică (produse cloro–sodice, acid sulfuric (H2SO4), îngrăşăminte chimice,
produse petrochimice), industria materialelor de construcţii (ciment, var, cărămizi etc.)
joacă un rol dublu în poluarea biosferei:

37
• omul tehnicizat de astăzi consumă o cantitate de oxigen incomparabil mai
mare pentru întreţinerea arderilor în uzine, pentru diverse procese tehnologice;
consumă în continuu resurse naturale (petrol, gaze, cărbune, fier, lemn) etc;
• în acelaşi timp industria emite produse şi subproduse nocive mediului
înconjurător (polietilena, sticla, zgura, cauciucul, materiale radioactive –
materiale greu biodegradabile) care nu pot intra in circuitele naturale de
refacere.

Un alt factor care contribuie la degradarea mediului din interiorul şi din afara
oraşului îl reprezintă agricultura. În sprijinul acestei afirmaţii se aduc următoarele
argumente: folosirea necorespunzătoare a irigaţiilor care pot aduce apa freatică la
suprafaţă şi produce înmlăştiniri; folosirea îngrăşămintelor chimice, a pesticidelor (de
exemplu, din răspândirea extrem de largă a DDT–ului, detectat până şi în ouăle
pinguinilor din Antarctica, s–a tras concluzia că acesta s–ar putea structura în lanţul
alimentar uman, acumulându–se până la pragul de pericol).

Totodată, agricultura poate afecta calitatea mediului înconjurător prin zootehnie,


necesară pentru satisfacerea nevoii de hrană a populaţiei urbane; astfel, din marile
complexe zootehnice rezultă însemnate concentraţii de dejecţii şi ape uzate. Zootehnia
reprezintă o sursă de poluare şi prin cantităţile mari de sodă calcinată şi detergenţi
folosiţi în acţiunea de igienizare.

De asemenea, agricultura, poate fi la rândul ei victima activităţii urbane prin


extinderea teritoriului localităţilor, ocuparea de terenuri de către construcţiile
industriale, de către drumuri etc. În ultimii ani se resimte tot mai puternic o extindere
teritorială a oraşului, extindere care acţionează asupra zonelor învecinate; se realizează
astfel un flux continuu de distrugere a terenului arabil şi, apoi, a pădurilor datorită
defrişărilor efectuate pentru extinderea culturilor agricole. Astfel, în cele mai multe
cazuri, punerea în circuitul agricol a unor noi suprafeţe arabile se face pe seama
defrişării pădurilor, ducând treptat la dispariţia acestora de pe mari suprafeţe.
Continuând, pe plan mondial, cu ritmul actual de defrişare, de două hectare pe minut, se
apreciază că pădurile ar urma să dispară complet în următorii 80–85 de ani. Defrişările
pentru mărirea suprafeţelor arabile, concomitent cu practicarea unei agriculturi
intensive duc la scăderea apei freatice şi la accentuarea dezechilibrului ecologic pe mari
întinderi.

Sub efectul creşterii demografice şi exodului rural aşezările umane, şi, în special,
oraşele devin o ameninţare pentru mediul ambiant. Suprafeţele de teren sustrase
agriculturii prin procesul de urbanizare şi industrializare în raport cu cele existente
reprezintă cote importante în ţările dezvoltate: 28,0% în Belgia, 12,0% în Marea Britanie,

38
9,2% în Olanda. Şi în România proporţiile acestui fenomen sunt îngrijorătoare; de
exemplu, capitala Bucureşti are o populaţie de câteva ori mai mică decât a Franţei,
Paris, dar ocupă o suprafaţă mai mare decât aceasta. Nu odată fixarea platformelor
industriale s–a făcut fără o preocupare pentru protejarea terenurilor arabile, ca şi cum
suprafaţa acestora ar fi nesfârşită.

Drept urmare, principalul factor de producţie din


agricultură – solul – cade victimă activităţii urbane, fie ca urmare a degradării lui printr–o
activitate chimizată şi mecanizată care forţează pământul peste puterea şi capacitatea
sa de a furniza alimente pentru o populaţie urbană în creştere, fie prin introducerea în
compoziţia chimică a acestuia a unor substanţe nocive: îngrăşăminte chimice, reziduuri
industriale deversate în apele râurilor, apele de ploaie care adună substanţele
otrăvitoare (uleiuri minerale, benzine, detergenţi) din oraşe, reziduuri menajere care, în
final, ajung în sol.

Un alt domeniu cu impact negativ asupra mediului, ca parte componentă şi


funcţională a oraşului, este cel al transporturilor. Acestea, pe lângă poluarea solului, apei
şi aerului constituie şi un puternic factor de stres asupra populaţiei urbane prin numărul
mare de maşini, poluarea fonică, transformarea peisajului urban etc. Astfel, traficul
rutier reprezintă principala sursă a emisiilor de oxizi de carbon (circa 90%) şi de oxizi de
azot (circa 59%), ocupă o poziţie mai modestă, dar comparabilă cu celelalte surse, în
ceea ce priveşte emisiile de bioxid de carbon, şi are o influenţă mai redusă în privinţa
bioxidului de sulf (SO2) (circa 4%). Traficul rutier deţine principala pondere în domeniul
emisiilor de hidrocarburi volatile (circa 45%), precum şi la emisiile de plumb, estimate a
fi de peste trei ori mai importante decât cele generate de sectoarele industriale.
Contribuţia la fenomenul de poluare a motoarelor folosite în transporturile urbane.

39
Po lu are a re aliz ată de transporturile urbane

P a rticu le

HC

U .E .
emisii

CO E u ro p a
S .U .A.

Nox

C O2

0 10 20 30 40 50 60 70 80
%

Pe lângă poluarea aerului de către motoarele cu ardere internă prin: substanţe


toxice, poluanţi atmosferici uşor sesizabili (fum, miros), gaze cu efect pe termen lung
(bioxid de carbon), transporturile afectează mediul înconjurător într–un mod agresiv, ca
o consecinţă a dezvoltării economice din ultimii patruzeci de ani care a condus la
creşterea continuă a transporturilor de persoane (o sporire de 2,20 ori a numărului de
pasageri pe km) şi de bunuri (de 1,75 ori tone pe km). Asemenea nivele de trafic
generează elemente de stres pe care populaţia le acceptă din ce în ce mai greu.

Având în vedere complexitatea problemei transporturilor (siguranţa traficului auto,


influenţa lui asupra naturii), concluzia principală este aceea că în zonele urbane trebuie
micşorată viteza maximă de deplasare (sub 30 km/h), cât şi intensitatea traficului (de
exemplu, centrul oraşului Göteborg nu este supus circulaţiei rutiere).

Pe lângă cele enumerate, transporturile afectează în sens negativ perimetrul


oraşelor prin dezvoltarea infrastructurii şi a reţelei de drumuri şi căi ferate; de exemplu,
pierderile de spaţiu provocate de construcţia autostrăzilor sunt considerabile: o
autostradă cu trei benzi pe sens degradează cca. 8 hectare de teren pe km.

O altă sursă de poluare provenită ca urmare a activităţii urbane şi ce afectează în


mod vizibil natura este cea a deşeurilor menajere şi industriale. În prezent cantitatea
acestor deşeuri a atins nivelul cel mai ridicat datorită atât creşterii populaţiei şi agenţilor
economici, cât şi creşterii şi diversificării activităţilor urbanistice.

Principala problemă în cazul deşeurilor o constituie modul lor de gospodărire


(generare, incinerare, reciclare, refolosire). De altfel, semne privind considerarea

40
dezvoltării deşeurilor au şi apărut sub forma scăderii ritmului de generare, sporirea
nivelului de reciclare şi, respectiv, de incinerare a deşeurilor.

Industrializarea şi dezvoltarea economică au dus nu numai la creşterea cantităţii


de gunoi, dar şi la schimbări în structura lui. În timp ce hârtia şi cartonul rămân
componenta principală a deşeurilor menajere în ţările dezvoltate (între 15–40% din
greutatea totală a acestora), se constată apariţia altor categorii importante de deşeuri.
Astfel, aluminiul, masele plastice şi alte substanţe relativ noi le înlocuiesc tot mai mult
pe cele tradiţionale: sticla, oţelul, fibrele sintetice.

În ultimele două decenii, aproape toate ţările dezvoltate au ajuns la concluzia că


datorită cantităţilor enorme şi a caracteristicilor gunoaielor produse, aruncarea lor pe
terenurile virane sau deteriorate devine nesatisfăcătoare ca metodă de depozitare.
Toate aceste terenuri au scurgeri ce favorizează pătrunderea în pânza freatică a
substanţelor toxice antrenate de apa ploilor.

Arderea gunoiului nu este un proces curat. Se produc tone de cenuşă toxică şi se


poluează atmosfera. Combustia materialelor la temperaturi ridicate duce la ruperea
legăturilor chimice care eliberează o serie de substanţe toxice. Acestea pot polua aerul
atmosferic sau pot fi luate de apa de ploaie şi transportate în pământ, către pânza
freatică. Instalaţiile de incinerare eliberează în atmosferă oxizi de sulf şi de azot, dioxili
şi furani (substanţe extrem de toxice, suspectate a cauza cancer şi defecte genetice),
metale grele (plumb, cadmiu, mercur).

O altă formă de poluare o reprezintă apa cu care se răceşte cenuşa fierbinte: apa
devine în mod inevitabil contaminată cu substanţe acide şi pune probleme deosebite
pentru depozitare, dacă nu se poate reutiliza.

Deşi multe instalaţii sunt de tip energetic, cantitatea de energie produsă este cu
mult mai mică decât cea necesară pentru elaborarea materialelor care se incinerează.
De exemplu, prin reciclarea hârtiei se poate economisi de cinci ori mai multă energie
decât se poate obţine prin incinerarea ei; în cazul polietilenei, prin reciclare se
economiseşte aproape de două ori mai multă energie decât prin incinerare.

Prin urmare, managementul deşeurilor menajere şi industriale presupune


dezvoltarea cât mai multor opţiuni: reducerea surselor (deci evitarea acelor procese
care conduc la producerea deşeurilor), reutilizarea directă a produselor reziduale,
reciclarea, incinerarea cu recuperarea energiei înglobate şi, numai ca ultimă soluţie,
gropile de gunoi. Deşi guvernele prevăd programe şi bugete pentru reciclarea deşeurilor
menajere şi industriale, după un recent studiu realizat în SUA, 18 state din nord–est şi
vestul mijlociu al SUA, vor cheltui de 8–10 ori mai mult pentru instalaţiile de incinerare
decât pentru reciclare în următorii cinci ani.

41
Din mulţimea activităţilor caracteristice oraşului, nu trebuie uitată cea turistică,
care prin acţiunile de agrement şi recreare contribuie în măsură mai mică sau mai mare
la distrugerea naturii. Din nefericire, turismul, ca activitate de bază pentru anumite
oraşe de profil, a condus în final la distrugerea lor. Aceasta se materializează printr–un
flux continuu de turişti, extinderea căilor de acces, schimbarea profilului oraşului dintr–
un turistic într–unul industrial sau agricol care, în consecinţă, au condus la artificializarea
zonelor naturale.

Ca o concluzie, dezvoltarea anarhică a oraşelor, care să nu ţină cont de


necesităţile şi trebuinţele omului poate să ducă, în cele din urmă la distrugerea
umanităţii. Depinde numai de om, de voinţa sa dacă aceasta se va întâmpla sau dacă el
îşi va schimba modul de a gândi despre localitatea sa, despre societatea în care trăieşte.

Masuri de protectie a mediului ambiant


Protecţia mediului înconjurător a apărut ca problemă a omenirii numai în zilele noastre,
respectiv atunci când omul a cucerit întreg spaţiu al Terrei, prielnic vieţii. Acum,
bogăţiile şi resursele de energie au fost afectate în aşa măsură încât se întrevede
epuizarea rapidă a unora dintre ele, iar unele condiţii esenţiale existenţei umane, ca apa
sau aerul, dau semne de otrăvire. Se deduce astfel posibilitatea ca viitorul omenirii să fie
pus sub semnul întrebării, dacă bineînţeles nu se iau măsuri energice de protecţie a
planetei. Omul a înţeles că face şi el parte din natură, că Terra şi resursele ei sunt
limitate, că această planetă funcţionează ca un sistem şi că dereglările produse într-un
loc pot avea repercusiuni pentru un întreg circuit, inclusiv pentru om. Omenirea nu
poate renunţa însă la ritmurile înalte ale dezvoltării economice. Calea pentru realizarea
acestor ritmuri, cu menţinerea unei bune calităţi a mediului, este exploatarea acestuia în
aşa fel încât să se poată regenera şi conserva în permanenţă.

Primele iniţiative de ocrotire a mediului au apărut acum aproximativ 200 de ani, din
necesitatea salvării unor specii pe cale de dispariţie. Cu timpul, motivele care au impus
ocrotirea naturii s-au diversificat. Începând din 1970, au apărut semne clare de
îmbolnăvire a planetei : subţierea stratului de ozon, încălzirea globală, ploile acide,
poluarea apelor, a aerului şi a solului. Oamenii au început să înţeleagă necesitatea
adoptării unui comportament responsabil faţă de natură. Însă responsabilitatea omului
pentru ocrotirea mediului înconjurător este atât individuală, dar mai ales colectivă:
protecţia naturii angajează colaborare şi sprijin reciproc pe plan local, judeţean, naţional
şi mai ales internaţional.Construind fabrici şi uzine, dezvoltând oraşele şi transporturile,
defrişând pădurile pentru a folosi lemnul şi a mări suprafeţele agricole, aruncând
nepăsător în apă şi în aer cantităţi mari de deşeuri toxice omul a stricat echilibrul natural

42
existent în mediul înconjurător, aşa încât uneori şi-a pus în pericol însăşi viaţa lui. În
asemenea situaţie, fiinţa umană s-a văzut nevoită să ia atitudine pentru înlăturarea
răului pe care l-a produs şi să treacă urgent la luarea unor măsuri pentru protecţia
mediului înconjurător, pentru menţinerea în natură a unui echilibru normal între toţi
factorii care compun mediul. Pentru ca Pământul să rămână o planetă vie, interesele
oamenilor trebuiesc corelate cu legile naturii. Organizaţii nonguvernamentale au luat
fiinţă la nivel local, naţional şi internaţional pentru combaterea poluării din lumea
întreagă. În lume există numerose organizaţii de acest tip, dintre care se disting: FEEE
(Fundaţia Europeană de Educaţie pentru Mediu), GREENPEACE, POWERFULL
INFORMATION (Marea Britanie), UNESCO (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru educaţie,
ştiinţă şi cultură), PNUE (Programul Naţiunilor Unite pentru mediul înconjurător).
Realitatile zilelor noastre arata ca secolul XX este perioada celor mai mari descoperiri si
transformari ale civilizatiei omenesti, dar si cele mai complexe si uneori nebanuite
efecte asupra vietii.
Pâna nu demult resursele naturale regenerabile ale Terrei erau suficiente pentru nevoile
omenirii. În prezent, ca urmare a exploziei demografice si a dezvoltarii fara precedent a
tuturor ramurilor de activitate, necesarul de materie prima si energie pentru productia
de bunuri a crescut mult, iar exploatarea intensa a resurselor pamântului releva, tot mai
evident, un dezechilibru ecologic.
Perfectionarea si modernizarea proceselor tehnologice, utilizând cele mai noi cuceriri
stiintifice, au redus mult consumurile specifice de materii prime, dar nu si pe cele
energetice. Ca urmare a industrializarii si cresterii productiei de bunuri au sporit mult
materialele ce afecteaza mediul ambiant.
Tot mai des, o parte din materiile prime intermediare sau finale, produse deosebit de
complexe, se regasesc în aer, apa si în sol. Ploile acide sunt tot mai dese, ca urmare a
prezentei dioxidului de sulf din aer, datorita dezvoltarii proceselor termice si a utilizarii
unor combustibili inferiori; sunt evacuate în atmosfera importante cantitati de oxizi de
azot, de carbon, negru de fum, saruri si oxizi ai metalelor, antrenate de gazele de
ardere, produse cu efecte daunatoare asupra vegetatiei, în general, si direct sau indirect
asupra omului.
La acest sfârsit de secol si început de mileniu, lumea se afla în efervescenta. Schimbarile
care au avut loc si vor avea loc, creeaza, într-o viziune optimista, sperante si pentru
remedierea fie si treptata a mediului înconjurator. În tumultul generalizat al
schimbarilor, trebuie sa tragem înca un semnal de alarma legat de mediul înconjurator si
de supravietuirea omului si a existentei vietii pe Terra.
"Mediul natural", adica aerul, oceanele, marile, lacurile, apele curgatoare, solul si
subsolul si formele de viata pe care aceste ecosisteme le creeaza si le sustin este
imaginea cea mai comuna pe care omul obisnuit si-o face atunci când vorbeste despre
mediul înconjurator.

43
O padure, o balta sau un lac, de exemplu, formeaza fiecare în parte un "ecosistem" care
se interconditioneaza reciproc si se readapteaza continuu în cautarea unui anumit
echilibru. Totalitatea factorilor naturali, determina conditiile de viata pentru regnurile
vegetale, animale si pentru exponentul sau rational - omul, reprezentând mediul natural.
În mediul natural distingem componente fizice naturale - elemente abiotice: aer, apa,
substrat geologic, relief, sol.
Componentele biotice reprezinta viata, organismele ce le dezvolta pe fundalul sportului
ecologic. Ele apar sub forma vegetatiei si animalelor depinzând atât de factori terestri,
cât si cosmici (radiatia solara de exemplu) ceea ce ne ajuta sa întelegem implicatiile
care pot urma unor modificari fie terestre, fie cosmice, sau ambele în acelas timp.
Mediul înconjurator apare ca o realitate pluridimensionala care include nu numai mediul
natural, dar si activitatea si creatiile omului, acesta ocupând o dubla pozitie: de
"component" al mediului si de "consumator", de beneficiar al mediului.
Conceptul actual de "mediu înconjurator" are un caracter dinamic, care cauta sa
cunoasca, sa analizeze si sa urmareasca functionarea sistemelor protejate în toata
complexitatea lor.
Prin "resurse naturale" se întelege: totalitatea elementelor naturale ale mediului
înconjurator ce pot fi folosite în activitatea umana:

" resurse neregenerabile - minerale si combustibili fosili;

" resurse regenerabile - apa, aer, sol, flora, fauna salbatica;

" resurse permanente - energie solara, eoliana, geotermala si a valurilor.

În întreaga activitate a mediului înconjurator se urmareste nu numai folosirea rationala a


tuturor aceste resurse, ci si corelarea activitatii de sistematizare a teritoriului si
localitatilor cu masuri de protejare a factorilor naturali, adoptarea de tehnologii de
productie cat mai putin poluante si echiparea instalatiilor tehnologice si a mijloacelor de
transport generatoare de poluanti cu dispozitive si instalatii care sa previna efectele
daunatoare asupra mediului înconjurator, recuperarea si valorificarea optima a
substantelor reziduale utilizabile.
Astfel notiunea de "mediu înconjurator" cuprinde de fapt, toate activitatile umane în
relatia om-natura, în cadrul planetei Terra.
Când se vorbeste de progres sau de saracie, se vorbeste de fapt, în termenii cei mai
globali, de mediul înconjurator care caracterizeaza planeta noastra la un moment dat,
caci între toate acestea si poluarea, degradarea apei si a aerului, amenintarea paturii de
ozon, desertificarea, deseurile toxice si radioactive si multe altele, exista o strânsa
interdependenta.

44
În toate civilizatiile care s.au dezvoltat pâna în secolul al XVII-lea, de natura predominant
agricola,"pamântul era baza economiei, vietii, culturii, structurii familiei si politicii", viata
era organizata în jurul satului, economia era descentralizata, astfel ca fiecare
comunitate producea aproape tot ce îi era necesar. Energia chieltuita corespundea în
esenta lucrului fortei musculare, umana sau animala, rezervelor de energie solara
înmagazinata în paduri, utilizarii fortei hidrauliuce a râurilor sau mareelor, fortei eoliene.
Natura reusea pâna la urma sa refaca padurile taiate, vântul care unfla velele, râurile
care puneau în miscare rotile, deci sursele de energie utilizate de civilizatiile agricole
erau regenerabile.
Odata cu sporirea populatiei globului, ce a decurs paralel cu perfectionarea organizarii
sociale si, în special odata cu dezvoltarea industriei, a transporturilor mecanizate din
ultimele doua secole, încercarea omului de a domina în lupta aspra cu natura, de a-i
smulge lacom bogatiile ascunse, începe sa aiba tot mai mult succes. Peste un miliard si
jumatate din populatia actuala a Terrei apartine civilizatiei industriale.
Industrialismul a fost mai mult decât cosuri de fabrica si linii de asamblare. A fost un
sistem social multilateral si bogat care a influentat fiecare aspect al vietii omenesti.
Cresterea economica, enorm accelerata, se bazeaza în majoritate nu pe surse
regenerabile de energie, ci pe energia cheltuita prin folosirea combustibililor fosili,
neregenerabili: carbuni, titei, gaze naturale.
Alvin Toffler observa cu sarcasm: "Pentru prima data o civilizatie consuma din capitalul
naturii, în loc sa traiasca din dobânzile pe care le dadea acest capital!".
Problema rezidurilor activitatilor umane a luat proportii îngrijoratoare, prin acumularea
lor provocând alterarea calitatii factorilor de mediu. Aceste alterari sunt cauza unor
dezechilibre în fauna si flora si an sanatatea si bunul mers al colectivitatii umane din
zonele supraaglomerate.
Prin accelerarea ritmurilor de dezvoltare, bazata pe consumarea resurselor
neregenerabile de energie, s-a ajuns, în unele tari industrializate, la un grad de
bunastare ridicat, constatându-se practic ca apare, cu iminenta, amenintarea
consecintelor actiunii umane asupra mediului, poluarea lui la nivel global.
Deteriorarea mediului ambiant este cauzata de: existenta prea multor automobile,
avioane cu reactie si nave de mare tonaj, a prea multor fabrici care functioneaza dupa
tehnlogii vechi, poluante, mari consumatoare de materii prime, apa si energie,
fenomene care sunt determinante, în ultima instanta, de necesitati crescânde ale unei
populatii aflate în stare de explozie demografica si îndeosebi de existenta marilor
aglomerari urbane.
Mediul înconjurator reprezinta un element esential al existentei umane si reprezinta
rezultatul interferentelor unor elemente naturale - sol, aer, apa, clima, biosfera - cu
elemente create prin activitatea umana. Toate acestea interactioneaza si influenteaza
conditiile existentiale si posibilitatile de dezvoltare viitoare a societatii.Orice activitate

45
umana si implicit existenta individului este de neconceput în afara mediului. De aceea,
calitatea în ansamblu a acestuia, precum si a fiecarei componente a sa în parte, îsi pun
amprenta asupra nivelului existentei si evolutiei indivizilor.
Ansamblul de relatii si raporturi de schimburi ce se stabilesc între om si natura, precum
si interdependenta lor influenteaza echilibrul ecologic, determina conditiile de viata si
implicit conditiile de munca pentru om, precum si perspectivele dezvoltarii societatii în
ansamblu. Aceste raporturi vizeaza atât continutul activitatii cât si crearea conditiilor de
existenta umana.
În concluzie, se poate afirma ca mediul trebuie adaptat si organizat pentru a raspunde
nevoilor indivizilor, ceea ce presupune preluarea din natura a unor resurse si prelucrarea
lor pentru a deservi populatia (pentru a satisface doleantele acestora). Aceasta
dependenta cunoaste un mare grad de reciprocitate, datorita faptului ca nevoile umane
se adapteaza într-o masura mai mare sau mai mica mediului.
Asigurarea unei calitati corespunzatoare a mediului, protejarea lui - ca necesitate
supravietuirii si progresului - reprezinta o problema de interes major si certa actualitate
pentru evolutia sociala. În acest sens, se impune pastrarea calitatii mediului, diminuarea
efectelor negative ale activitatii umane cu implicatii asupra acestuia.
Poluarea si diminuarea drastica a depozitelor de materii regenerabile în cantitati si
ritmuri ce depasesc posibilitatile de refacere a acestora pe cale naturala au produs
dezechilibre serioase ecosistemului planetar.
Protectia mediului este o problema majora a ultimului deceniu dezbatuta la nivel
mondial, fapt ce a dat nastere numeroaselor dispute între tarile dezvoltate si cele în curs
de dezvoltare. Acest lucru a impus înfiintarea unor organizatii internationale ce au ca
principale obiective adoptarea unor solutii de diminuare a poluarii si cresterea nivelului
calitatii mediului în ansamblu.

Cercetarile amanuntite legate de calitatea mediului, de diminuarea surselor de poluare


s-au concretizat prin intermediul unui ansamblu de actiuni si masuri care prevad:

" cunoasterea temeinica a mediului, a interactiunii dintre sistemul economic si sistemele


naturale; consecintele acestor interactiuni; resursele naturale trebuiesc utilizate rational
si cu maxim de economicitate

" prevenirea si combaterea degradarii mediului provocata de om, dar si datorate unor
cauze naturale

" armonizarea intereselor imediate si de perspectiva ale societatii în ansamblu sau a


agentilor economici privind utilizarea factorilor de mediu

46
Pentru protejarea mediului, în primul rând trebuie identificate zonele afectate, evaluat
gradul de deteriorare si stabilite cauzele care au produs dezechilibrele respective.

În ceea ce privesc modalitatile de protejare trebuie solutionate trei categorii de


probleme:

" crearea unui sistem legislativ si institututional adecvat si eficient care sa garanteze
respectarea legilor în vigoare.

" evaluarea costurilor actiunilor de protejare a mediului si identificarea surselor de


suportare a acestora.

" elaborarea unor programe pe termen lung corelate pe plan national si international
referitor la protejarea mediului.

În ceea ce priveste evaluarea costurilor si stabilirea modului în care aceste sunt


suportate se poate sustine ca protejarea mediului este costisitoare si nu pot fi
întotdeauna identificati factorii poluarii. Datorita acestei situatii costurile de protejare a
mediului se împart între societatile comerciale potentiale poluatoare si stat. Fondurile
alocate protejarii mediului difera de la o tara la alta în functie de nivelul de dezvoltare al
fiecareia.
Pentru elaborarea unor programe pentru protejarea mediului, trebuie identificati toti
factorii de mediu si zonele în care pot aparea probleme de poluare a acestora. Un astfel
de program presupune identificarea zonelor, evaluarea costurilor necesare si stabilirea
responsabilitatilor pentru derularea proiectelor.
Presiunea activitatii omului asupra mediului natural creste foarte rapid. De asemenea,
se accelereaza dezvoltarea industriala, schimburile, circulatia marfurilor, spatiul ocupat,
parcurs si utilizat pentru activitatile umane este din ce în ce mai vast. Aceasta evolutie
îsi pune amprenta în mod nefavorabil asupra mediului si a componentelor sale.

Un alt factor care dauneaza mediului este modernizarea transporturilor, accesibilitatea


lejera în spatiile verzi. Comportamentul individului polueaza mediul într-o masura mai
mare sau mai mica, fie sub forma activitatii cotidiene, fie a consumurilor turistice.
Prin dezvoltarea activitatii umane sunt afectate toate componentele mediului în proportii
diferite. Dintre aceste elemente cele mai importante sunt: peisajele, solul, apa, flora,
fauna, monumentele, parcurile si rezervatiile, precum si biosfera.

În consecinta, conservarea functiilor igienico-sanitare, recreativa si estetica ale

47
elementelor componente ale mediului natural constituie garantia unei dezvoltari
continue a societatii umane.

a) Gestionarea deseurilor
Gestionarea deşeurilor, cunoscută şi ca managementul deşeurilor, se referă la
colectarea, transportul, tratarea, reciclarea şi depozitarea deşeurilor. De obicei,
termenul se referă la materialele rezultate din activităţi umane, şi la reducerea efectului
lor asupra sănătăţii oamenilor, a mediului, sau aspectului unui habitat. Gestionarea
deşeurilor are ca scop şi economisirea unor resurse naturale prin refolosirea părţilor
recuperabile. Deşeurile gestionate pot fi atât solide, cât şi lichide sau gazoase, precum şi
cu diverse proprietăţi (de exemplu radioactive), necesitând metode de tratare specifice
fiecărora.

În România activitatea de gestionare a deşeurilor este fundamentată pe OUG 78/2000,


care implementează o serie de directive ale Consiliului Europei. Coordonarea acestei
activităţi cade în sarcina Ministerului Mediului şi a Agenţiei Naţionale pentru Protecţia
Mediului (ANPM).Din punct de vedere economic, activitatea de gestionare a deşeurilor în
România are o pondere de 10 miliarde de EUR.]

Istoric
Încă din 1970 s-a conştientizat că deşeurile constituie o problemă şi că metodele de
tratare prin depozitare sau incinerare nu sunt satisfăcătoare. De asemenea, s-a pus
problema reciclării materialelor care intră în componenţa acestora. La Conferinţa
Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare (UNCED) de la Rio de Janeiro din 1992 s-au
adoptat politici care au fost introduse pe plan mondial. În Uniunea Europeană
preocupările erau mult mai vechi, primele directive ale Comisiei Europene în problema
deşeurilor datând din anul 1975.
Campania de conştientizare că cea mai eficientă formă de tratare a deşeurilor este
reciclarea lor s-a dus în Europa sub sigla trei R (Reducere, Refolosire, Reciclare, engleză
Reduce, Reuse, Recycle, franceză Réduire, Réutiliser, Recycler). Deşi în România s-au
demarat iniţiative de reciclare ale deşeurilor sub acest generic încă înainte de 1989, în
contextul lipsurilor din acea perioadă acţiunea, fiind impusă de sus în jos, a întâmpinat
rezistenţă. Actual, reciclarea este reluată, dar reuşita politicii de reciclare ţine şi de

48
posibilitatea sortării deşeurilor, care trebuie începută chiar din prima fază, prin
colectarea separată a materialelor refolosibile.

Legislaţie
Legislaţia privind gestionarea deşeurilor este bogată. În februarie 2008 la nivel european
acquis-ul comunitar cuprindea 29 de directive ale Comisiei Europene. Pentru aderarea la
Uniunea Europeană România a trebuit să implementeze în legislaţia sa aceste directive.
Principalele directive sunt:
• Directiva 2006/12/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 5 aprilie 2006
privind deşeurile
• Directiva Consiliului 91/689/CEE privind deşeurile periculoase (modificată prin
Directiva Consiliului 94/31/CE)
• Directiva 94/62/CE privind ambalajele şi deşeurile de ambalaje (modificată de
Directiva Parlamentului European şi a Consiliului 2004/12/CE)
• Directiva 1999/31/CE privind depozitarea deşeurilor
• Directiva 2000/76/CE privind incinerarea deşeurilor
• Directiva Consiliului 2002/96/CE privind deşeurile de echipamente electrice şi
electronice
• Directiva Consiliului 2002/95/EC privind restricţionarea utilizării anumitor
substanţe periculoase în echipamentele electrice şi electronice
• Directiva Parlamentului European şi Consiliului 2000/53/CE privind vehiculele
scoase din uz
• Directiva 75/439/CEE privind eliminarea uleiurilor uzate (modificată de Directiva
Consiliului 87/101/CEE)
• Directiva 2006/66/CE privind bateriile şi acumulatorii şi deşeurile de baterii şi
acumulatori
• Directiva Comisiei 93/86/CE privind etichetarea bateriilor
• Directiva Consiliului 96/59/CE privind eliminarea bifenililor şi trifenililor policloruraţi
(PCB şi PCT)
• Directiva Consiliului 86/278/CEE privind protecţia mediului şi în particular a
solurilor când se utilizează nămoluri provenite din epurare în agricultură
În februarie 2008, dintre cele 29 de directive, 21 erau complet transpuse în legislaţia
românească, 3 erau transpuse parţial, iar 5 încă nu erau transpuse. În total un număr de
116 acte legislative transpuneau aceste directive: legi, hotărâri de guvern, ordonanţe de
urgenţă ale guvernului şi ordine emise de Ministerul Mediului şi Dezvoltării Durabile

49
(MMDD, fost Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor - MMGA, fost Ministerul Apelor şi
Protecţiei Mediului - MAPM), Ministerul Economiei şi Finanţelor (MEF, fost Ministerul
Economiei şi Comerţului - MEC) şi Ministerul Transporturilor (MT, fost Ministerul
Transporturilor şi Telecomunicaţiilor - MTCT). Actual această transpunere este completă.

Tipuri de deşeuri
După provenienţă, se pot deosebi următoarele tipuri de deşeuri:
A. Deşeuri municipale şi asimilabile, care sunt deşeuri generate în mediul urban şi rural.
Ele sunt grupate în:
• A1 - Deşeuri menajere, provenite din activitatea casnică, magazine, hoteluri,
restaurante, instituţii publice.
• A2 - Deşeuri stradale, specifice fluxurilor stradale (hârtii, mase plastice, frunze,
praf).
• A3 - Deşeuri din construcţii şi demolări, provenite din activitatea de construcţii şi
modernizarea şi întreţinerea străzilor.
• A4 - Nămol orăşenesc, rezultat din staţiile de tratare a apelor uzate şi menajere
B. Deşeuri sanitare, provenite din spitale, dispensare şi cabinete medicale.
C. Deşeuri de producţie, rezultate din procesele tehnologice industriale sau agricole.
• C1 Deşeuri industriale stocabile, pe care normele europene le clasifică în:
○ Clasa 1 Deşeuri industriale periculoase, dar netoxice, de exemplu azbest.
○ Clasa 2 Deşeuri industriale nepericuloase şi netoxice.
○ Clasa 3 Deşeuri inerte, de exemplu cele provenite din construcţii.
○ Clasa 4 Deşeuri toxice, de exemplu cele medicale, radioactive.
○ Clasa 5 Deşeuri industriale produse în cantităţi foarte mari, de exemplu
cenuşile produse de termocentralele care funcţionează pe cărbune.
• C2 Deşeuri agro-zootehnice, provenite din agricultură şi, în special, din zootehnie.
• C3 Deşeuri speciale, categorie în care intră explozibilii şi substanţele radioactive.

50
Clasificarea deşeurilor conform Directivei 2006/12/CE
Simb
Tip deşeu
ol
Q1 Reziduuri de producţie sau de consum, nespecificate altfel în continuare
Q2 Produse care nu corespund specificaţiilor
Q3 Produse al căror termen de garanţie a expirat
Materiale deversate în mod accidental, pierdute sau care au suferit alte incidente,
Q4 inclusiv orice materiale, echipamente etc. contaminate ca rezultat al incidentului
în cauză
Materiale contaminate sau pătate în urma unor acţiuni planificate (de exemplu,
Q5
reziduuri de la activităţi de curăţire, ambalaje, containere etc.)
Q6 Piese inutilizabile (de exemplu, baterii rebutate, catalizatori epuizaţi etc.)
Substanţe a căror performanţă nu mai este satisfăcătoare (de exemplu, acizi
Q7
contaminaţi, solvenţi contaminaţi, săruri de amestec epuizate etc.)
Q8 Reziduuri din procese industriale (de exemplu, zgură, reziduuri de la distilare etc.)
Reziduuri din procese de captare a poluanţilor (de exemplu, nămol de la
Q9
epuratoare de gaze, praf de la filtre de aer, filtre uzate etc.)
Reziduuri din prelucrare mecanică / finisare (de exemplu, şpan provenit de la
Q10
operaţiile de strunjire, zguri măcinate etc.)
Reziduuri din extracţia şi prelucrarea materiilor prime (de exemplu, reziduuri
Q11
miniere, reziduuri din exploatarea zăcămintelor de petrol etc.)
Q12 Materiale contaminate (de exemplu, uleiuri contaminate cu PCB etc.)
Q13 Orice materiale, substanţe sau produse a căror utilizare a fost interzisă prin lege
Produse care nu mai au utilizare pentru deţinător (de exemplu, articole rebutate
Q14
de agricultură, menajuri, birouri, magazine, ateliere etc.)
Materiale contaminate, substanţe sau produse rezultate din acţiuni de remediere
Q15
a solului
Orice materiale, substanţe sau produse care nu sunt incluse în categoriile
Q16
menţionate anterior.

Colectarea şi transportul deşeurilor

51
„Omul ordonat”, simbol al civilizaţiei.
Precolectarea deşeurilor se referă la adunarea lor în diferite recipiente: coşuri de gunoi,
pubele (pentru deşeurile menajere) şi containere (pentru deşeurile stradale şi cele
produse de agenţii economici). Pentru a permite reciclarea, colectarea deşeurilor care
conţin materiale refolosibile se face separat în recipiente de culori diferite. Culorile
recipientelor disponibile sunt: galbenă, roşie, verde, albastră, maro şi negru antracit.
Culorile recomandate pentru recipientele destinate diferitelor tipuri de deşeuri sunt: roşu
(portocaliu) - materiale plastice, galben - metale, verde - biodegradabile, albastru -
hârtie, carton şi sticlă, maro - electrice şi electronice, negru - nereciclabile, însă acestea
nu sunt respectate întotdeauna. Pe recipente există etichete care precizează exact ce
fel de deşeuri se pot pune în recipientul respectiv.

Exemple de recipiente pentru precolectare selectivă

Containere la Containere la Coş de gunoi pe


Coşuri de gunoi Pubele în Bucureşti
Moşniţa Nouă, Bulevardul Ştefan cel
în Brazilia Timişoara
Timiş Mare din Chişinău

Etichete pe recipientele de precolectare selectivă

52
Pentru materiale Pentru hârtie şi
Pentru metale
plastice carton

Pentru precolectarea deşeurilor stradale, comerciale şi industriale se folosesc containere


tipizate de 1,1 m3, 4 m3 sau mai mari. Containerele de 1,1 m3 pot fi din tablă zincată sau
din plastic. Pentru deşeuri în cantităţi mai mari, sau pentru deşeuri industriale şi din
construcţii se folosesc containere de construcţie metalică, de tip cupă de 4 m3 sau mai
mari de tip Abroll.
Recipente pentru deşeuri stradale, comerciale şi industriale

Container de 8 m3 de tip
Container de Container de tip
Abroll
Container de 1,1 m3 4 m3 Abroll.
zincat

Colectarea propriu-zisă a deşeurilor din aceste containere se face de către servicii


specializate, cum sunt REBU la Bucureşti şi RETIM la Timişoara. Aceste servicii dispun de
utilaje speciale pentru colectări. Colectarea deşeurilor din pubele şi recipiente de până la
1100 l se face cu autogunoiere, care sunt echipate cu sisteme de basculare a pubelelor
şi containerelor şi cu instalaţie de compactare. Deşeurile colectate în cupe de 4 m3 sunt
transportate cu tot cu containerul de către autospeciale prevăzute cu instalaţie de
ridicat, iar containerele de tip Abroll sunt tractate, ele deplasându-se pe rolele proprii.
Utilaje pentru colectarea deşeurilor

Autogunoieră Încărcarea unei Autogunoieră cu încărcător Autospecială pentru


tipică pubele frontal cupe

53
Transportul deşeurilor se poate face pe cale rutieră, feroviară sau navală. datorită
problemelor care apar la transbordări, transportul feroviar sau naval se justifică doar
pentru cantităţi mari (de obicei deşeuri industriale), transportate pe distanţe foarte
lungi, de sute sau mii de km.

Metode de tratare ale deşeurilor


Odată colectate, urmează etapa de tratare a deşeurilor. Metodele de tratare ale
deşeurilor sunt variate, la fel ca deşeurile în sine şi locul lor de provenienţă. În principiu,
deşeurile pot fi scoase din circuitul economic (eliminate) sau reintroduse în circuit
(recuperate).
Metode de eliminare
Eliminarea deşeurilor trebuie făcută prin metode care nu periclitează sănătatea
oamenilor şi fără utilizarea unor procese sau metode care pot fi dăunătoare pentru
mediu.

54
Operaţiuni de eliminare conform Directivei 2006/12/CE
Simb
Tip operaţiune
ol
D1 Depozitare pe sol şi în sol (de exemplu, depozite de deşeuri etc.),
Tratarea în sol (de exemplu, biodegradarea deşeurilor lichide sau a nămolurilor
D2
depozitate în sol)
Injectare la adâncime (de exemplu, injectare a deşeurilor care pot fi pompate în
D3
puţuri, domuri de sare sau falii geologice naturale etc.)
Descărcare pe suprafeţe (de exemplu, descărcarea de deşeuri lichide sau de
D4
nămoluri în puţuri, iazuri sau lagune etc.)
Loc de descărcare special amenajat (de exemplu, dispunerea în celule etanşe
D5
separate, acoperite şi izolate unele de altele şi de mediul înconjurător etc.)
D6 Evacuare în mediu acvatic, exceptând mările/oceanele
D7 Evacuarea în mări/oceane, inclusiv îngroparea în subsolul marin
Tratare biologică, nespecificată în altă parte în prezenta anexă, având ca rezultat
D8 compuşi sau amestecuri finale care sunt eliminate prin intermediul oricăreia
dintre operaţiunile numerotate D1-D7 şi D9-D12
Tratare fizico-chimică, nespecificată în altă parte în prezenta anexă, având ca
rezultat compuşi sau amestecuri finale care sunt eliminate prin intermediul
D9
oricăreia dintre operaţiunile numerotate D1-D8 şi D10-D12 (de exemplu,
evaporare, uscare, calcinare etc.)
D10 Incinerare pe sol
D11 Incinerare pe mare
D12 Depozitare permanentă (de exemplu, amplasarea de containere într-o mină etc.)
Amestecare sau mixare înainte de efectuarea oricăreia dintre operaţiunile
D13
numerotate D1-D12
Reambalare înainte de efectuarea oricăreia dintre operaţiunile numerotate D1-
D14
D13
Stocare în aşteptarea oricăreia dintre operaţiunile numerotate D1-D14 (excluzând
D15
stocarea temporară, până la colectare, în locul unde se produc deşeurile)

Depozite

55
Depozit de gunoi în Hawaii.
În funcţie de tipul deşeurilor acceptate depozitele se clasifică în depozite pentru deşeuri
periculoase (clasa a), depozite pentru deşeuri nepericuloase (clasa b), depozite pentru
materiale inerte (clasa c) şi depozite pentru un singur fel de deşeuri (monodeponie).
Depozitele trebuie să dispună de sisteme de pază, echipamente de cântărire,
laboratoare de analiză, instalaţii de recuperare a gazului de depozit şi de tratare a
levigatului, de utilaje (buldozere, încărcătoare, compactoare, screpere, excavatoare) şi
de servicii de întreţinere a acestor utilaje.
Eliminarea deşeurilor prin depozitare în rampe (gropi) de gunoi fără vreo măsură
ulterioară este actual o practică care nu mai este acceptată. Conform Directivei
Consiliului 75/442/CEE aceste depozite trebuiau închise până în anul 2007, însă România
nu s-a putut conforma în acest termen. Ca urmare, pentru România s-a acordat o
perioadă de tranziţie, care este până la sfârşitul anului 2009 pentru deşeurile
periculoase industriale, până la sfârşitul anului 2011 pentru deşeurile provenite din
industria minieră, până la sfârşitul anului 2013 pentru deşeurile provenite din industria
energetică, chimică şi metalurgică şi până în 16 iulie 2017 pentru deşeurile municipale.
Eşalonarea închiderii depozitelor neconforme este reglementată prin HG 349/2005.

Compactarea deşeurilor într-un depozit.


Actual, depozitarea în rampe de gunoi presupune la sfârşit închiderea depozitului prin
acoperire cu pământ (îngropare) şi este o practică curentă în multe ţări. Astfel de rampe
se organizează în cariere în care exploatarea s-a încheiat sau în mine abandonate. O
rampă de gunoi realizată şi exploatată corect este o metodă relativ ieftină şi care

56
satisface criteriile ecologice de eliminare ale deşeurilor. Vechile rampe,
necorespunzătoare, au efecte negative asupra mediului, cum ar fi împrăştierea de
gunoaie, atragerea dăunătorilor (insecte, rozătoare) şi poluarea aerului, a apelor şi a
solului. Poluarea aerului se produce prin miasme şi prin degajarea unor gaze rezultate în
urma fermentării, cum ar fi dioxidul de carbon şi metanul, care produc efect de seră şi
contribuie la încălzirea globală. Poluarea apei şi a solului se face prin levigat (lichidul
scurs în urma proceselor biochimice), care, în lipsa unui strat izolator se infiltrează în sol
şi poluează apele pânzelor freatice. Aceste poluări pot fi aşa de puternice că împiedică
creşterea plantelor deasupra acestor rampe. În mod normal, pe rampă deşeurile sunt
compactate pentru a le mări densitatea şi stabilitatea, şi acoperite cu folii şi cu pământ.
Rampele pentru deşeuri organice au instalaţii de recuperare a gazului de depozit.
Principalele componente ale acestui gaz sunt metanul (54 %) şi dioxidul de carbon
(45 %), la care se adaugă mici cantităţi de hidrogen sulfurat, monoxid de carbon,
mercaptani, aldehide, esteri şi alţi compuşi organici. El poate fi valorificat prin ardere.
Dacă nu există posibilitatea de valorificare locală, se recomandă să fie totuşi ars la
instalaţia de faclă deoarece dioxidul de carbon rezultat prin arderea metanului are un
efect de seră mai mic decât al metanului iniţial.
Pentru a împiedica levigatul să se infiltreze în sol rampele moderne sunt prevăzute cu
straturi izolante, care pot fi din argilă (lut) sau din folii groase de material plastic
(geomembrane) sau textil (geotextile). Grosimea stratului de argilă trebuie să fie mai
mare de 1 m pentru deşeuri inerte sau nepericuloase şi mai mare de 5 m pentru deşeuri
periculoase.
Datorită problemelor pe care le ridică, găsirea unor amplasamente pentru noi depozite
de deşeuri este dificilă deoarece rezidenţii din apropiere se opun, apare sindromul
NIMBY (engleză Not In My BackYard) - „nu în ograda mea”.
Incinerare

57
Instalaţia de incinerare Spittelau, la Viena.
Incinerarea este o metodă de eliminare a deşeurilor prin arderea lor. Metoda este una
din metodele de tratare termică a deşeurilor. În urma incinerării se obţin căldură, gaze,
abur şi cenuşă.
Incinerarea se poate face în instalaţii mici, individuale, sau la scară industrială. Se pot
incinera atât deşeurile solide, cât şi cele lichide sau gazoase. Metoda este preferată în
locurile unde nu se dispune de teren pentru rampe, de exemplu în Japonia, şi la
eliminarea anumitor deşeuri periculoase, cum sunt cele biologice provenite din activităţi
medicale, însă la nivel industrial este controversată, datorită poluanţilor gazoşi, în
special dioxine (dibenzodioxine policlorinate — PCDD şi benzofurani policlorinaţi —
PCDF) produşi prin ardere.
Instalaţiile de incinerare sunt cuptoare prevăzute cu focare cu grătar cu împingere
directă sau răsturnată, cuptoare rotative, cuptoare verticale, focare cu ardere în strat
fluidizat, sau cu ardere în suspensie.Ele pot trata (arde) deşeuri cu putere calorifică
mică, de doar 10 MJ/kg.
În ultima perioadă se discută despre coincinerarea deşeurilor. În acest caz deşeurile sunt
arse în focarele marilor cazane energetice sau în cuptoarele de ciment, în amestec cu
combustibilul uzual al acestora. Ponderea deşeurilor în amestecul combustibil este de
cca. 10 %. Termenul de „coincinerare” se aplică în cazul în care arderea amestecului
combustibil care conţine şi deşeuri nu deturnează instalaţia de ardere de la utilizarea sa
obişnuită. Dacă într-o asemenea instalaţie scopul principal devine incinerarea deşeurilor,
procesul va fi considerat incinerare, nu coincinerare, iar condiţiile de autorizare a
funcţionării în acest caz vor fi mai stricte, adică cele pentru incineratoare.
Metode de recuperare

58
Simbolul internaţional al reciclării.
Prin recuperare se înţelege extragerea din deşeuri a resurselor care pot fi refolosite.
Recuperarea se poate face prin reciclare, reutilizare, regenerare sau orice alt proces de
extragere a materiilor prime auxiliare. Se poate recupera atât partea materială cât şi
partea energetică. Materialele se pot refolosi pentru a produce noi bunuri, iar energia se
poate converti în energie electrică. Ca şi în cazul eliminării, recuperarea trebuie făcută
fără a periclita sănătatea oamenilor şi fără utilizarea unor procese sau metode care pot
fi dăunătoare pentru mediu.

59
Operaţiuni de recuperare conform Directivei 2006/12/CE
Simb
Tip operaţiune
ol
Utilizarea mai ales sub formă de combustibil sau ca alt mijloc de generare a
R1
energiei
R2 Recuperarea/regenerarea solvenţilor
Reciclarea/recuperarea substanţelor organice care nu sunt utilizate ca solvenţi
R3
(inclusiv compostare şi alte procese biologice de transformare)
R4 Reciclarea/recuperarea metalelor şi compuşilor metalici
R5 Reciclarea/recuperarea altor materiale anorganice
R6 Recuperarea acizilor sau bazelor
R7 Recuperarea componentelor utilizate pentru captarea poluanţilor
R8 Recuperarea componentelor din catalizatoare
R9 Regenerarea uleiurilor sau alte metode de refolosire a acestora
R10 Tratarea în contact cu solul în folosul agriculturii sau în scopuri ecologice
Utilizarea deşeurilor obţinute în urma oricăreia dintre operaţiunile numerotate R1-
R11
R10
Preschimbare de deşeuri înainte de efectuarea oricăreia dintre operaţiunile
R12
numerotate R1-R11
Stocarea deşeurilor în aşteptarea oricăreia dintre operaţiunile numerotate R1-R12
R13 (excluzând stocarea temporară, în vederea colectării, în locul unde se produc
deşeurile)

Recuperarea materialelor

Deşeuri de oţel sortate şi balotate în vederea reciclării.

60
Pentru o reciclare reuşită este nevoie de o sortare în funcţie de calitatea materialului,
sortare care începe prin colectarea selectivă a acestora. Ele mai pot fi separate şi în
instalaţii de sortare a deşeurilor.
Materialele obişnuite care pot fi recuperate sunt aluminiul din dozele de bere, oţelul din
ambalaje alimentare şi sprayuri, polietilena de înaltă densitate (engleză High-density
polyethylene - HDPE) şi ambalajele de polietilentereftalat (engleză Polyethylene
terephthalate -PET), sticlele şi borcanele, hârtia din ziare şi reviste, cartonul din
ambalaje.[14] Se pot recupera mase plastice ca policlorura de vinil (engleză Polyvinyl
chloride - PVC), polietilena de joasă densitate (engleză Low-density polyethylene -
LDPE), polipropilena (PP), şi polistirenul (PS), deşi acestea nu sunt colectate în mod
curent. Produsele fabricate din astfel de materiale sunt de obicei omogene, conţinând
câte o singură componentă, ceea ce uşurează reciclarea. Prin comparaţie, reciclarea
echipamentelor electrice şi electronice este mai dificilă, ea necesitând tehnologii de
separare a diferitelor materiale care le compun.

Uzina de tratare mecanico-biologică a deşeurilor de la Lübeck, Germania, 2007


În depozite, recuperarea începe cu sortarea materialelor. Pentru deşeurile amestecate
prima operaţie este mărunţirea, care se face în mori cu ciocane, percutoare, tocătoare,
raşpeluri. Urmează sortarea dimensională în site tambur, site vibratoare, separatoare
balistice, sortarea densimetrică în cicloane, sortarea magnetică a materialelor feroase,
sortarea optică (pentru sticlă) şi eventual sortarea manuală. Urmează operaţii de
purificare prin spălare. Deşeurile sortate şi purificare sunt balotate în prese, fiind gata de
livrare spre beneficiar.
Dacă deşeurile amestecate conţin componente biologice, acestea pot fi prelucrate
biologic, însă înainte trebuie separate pe cât posibil celelalte materiale recuperabile.
În România recuperarea se face de o serie de Societăţi specializate în tratarea deşeurilor
în vederea reciclării.
Prelucrarea biologică

61
Amenajare de compostare.
Deşeurile organice, ca resturile de vegetale, resturile alimentare şi hârtia pot fi
valorificate prin compostare, care implică un proces de descompunere a materiei
organice. Rezultatul este compostul, care este un excelent îngrăşământ agricol. în
timpul compostării se produce biogaz cu un mare conţinut de metan, care poate fi folosit
ca atare, de exemplu la aragazuri, sau în termocentrale la producerea curentului
electric. Prin compostare în instalaţii amenajate procesul natural de descompunere a
materiilor organice este accelerat.
Compostarea se poate face atât în mici instalaţii individuale din gospodării, cât şi în mari
instalaţii industriale (ex. staţii de epurare). Compostarea se poate face atât prin
fermentare aerobă, cât şi anaerobă. O altă sursă de biogaz sunt nămolurile municipale,
rezultate din staţiile de epurare a apelor uzate orăşeneşti sau din staţiile de epurare
industriale. Materiile combustibile se pot obţine atât prin prelucrare biologică, cât şi prin
procese de piroliză şi gazeificare la presiune înaltă în atmosferă săracă în oxigen.
Metodele avansate (gazeificare cu arc de plasmă) pot produce un gaz de sinteză
(syngas) cu o compoziţie şi mai bună, format din monoxid de carbon şi hidrogen.
Recuperarea energetică
Deşeurile din care se poate recupera energie sunt lemnul (deşeuri lemnoase din culturi,
deşeuri de prelucrare din industria lemnului şi din demolări), gazul de depozit şi
biogazul. Lemnul are o putere calorifică de 14 - 17 MJ/kg iar gazul de depozit şi biogazul
au compoziţii asemănătoare şi puteri calorifice de 20 - 25 MJ/m3N. Ca urmare ele pot fi
arse în instalaţii menajere, sau în cazane pentru producerea căldurii sau, cu ajutorul
turbinelor, a curentului electric.

Deşeuri periculoase

62
Prin deşeuri periculoase se înţeleg deşeurile care au una din următoarele proprietăţi:

63
Proprietăţi ale deşeurilor care fac ca acestea să fie periculoase
Simb
Proprietate
ol
„Explozive”: substanţe şi preparate care pot exploda sub efetul unei scântei sau
H1
care sunt mai sensibile la şocuri sau frecare decât dinitrobenzenul.
„Oxidante”: substanţe şi preparate care produc reacţii puternic exoterme în
H2
contact cu alte substanţe, mai ales cu substanţe inflamabile.
„Foarte inflamabile”:
• substanţe lichide şi preparate care au punctul de aprindere sub 21ºC
(inclusiv lichide extrem de inflamabile), sau
• substanţe şi preparate care se pot încălzi şi apoi se pot aprinde în contact
cu aerul la temperatura mediului ambiant fără energie suplimentară sau
• substanţe solide şi preparate care se pot aprinde uşor după contactul rapid
H-3A
cu o sursă de aprindere şi care continuă să ardă sau să se consume şi după
îndepărtarea sursei de aprindere sau
• substanţe gazoase şi preparate care sunt inflamabile în aer la presiune
normală sau
• substanţe şi preparate care în contact cu apa sau cu aerul umed, produc
gaze foarte inflamabile în cantităţi periculoase.

„Inflamabile”: substanţe lichide şi preparate care au punctul de aprindere egal


H3-B
sau mai mare de 21ºC şi mai mic sau egal cu 55ºC.
„Iritante”: substanţe şi preparate necorozive care, prin contact imediat, prelungit
H4
sau repetat cu pielea sau mucoasele, pot cauza inflamaţii.
„Nocive”: substanţe şi preparate care, dacă sunt inhalate sau ingerate sau dacă
H5
penetrează pielea, pot constitui riscuri limitate pentru sănătate.
„Toxice”: substanţe şi preparate (inclusiv substanţe şi preparate foarte toxice)
H6 care, dacă sunt inhalate sau ingerate sau dacă penetrează pielea, pot produce
vătămări serioase, acute sau cronice pentru sănătate şi pot fi chiar letale.
„Cancerigene”: substanţe şi preparate care, dacă sunt inhalate sau ingerate sau
H7
dacă penetrează pielea, pot induce cancerul sau creşterea incidenţei lui.
„Corosive”: substanţe şi preparate care pot distruge ţesuturile vii la contactul cu
H8
acestea.
„Infecţioase”: substanţe cu conţinut de microorganisme viabile sau toxinele
H9 acestora care sunt cunoscute ca producând boli pentru om sau altor organisme
vii.
„Teratogene”: substanţe şi preparate care, dacă sunt inhalate sau ingerate sau

64
Exemple de deşeuri periculoase: deşeuri de spital, componente farmaceutice,
medicinale şi veterinare, biocide, solvenţi, substanţe organice halogenate folosite ca
solvenţi, cianuri, emulsii de hidrocarburi / apă, substanţe conţinând PCB-uri sau PCT-uri,
dibenzofurani policloruraţi, dibenzo-para-dioxine policlorurate, gudroane, vopsele, răşini,
plastifianţi, adezivi, substanţe chimice neidentificate şi ale căror efecte asupra omului
sau mediului înconjurător nu sunt cunoscute (de exemplu, reziduuri de laborator),
explozibili etc. Toate acestea sunt enumerate în liste specifice. Manipularea şi tratarea
acestui tip de deşeuri se face numai de agenţii economici care îndeplinesc condiţiile
necesare şi ţinând evidenţe stricte, pe baza unei autorizări. Stocarea deşeurilor
periculoase necesită depozite speciale. Până la darea în folosinţă a acestora România a
obţinut perioada de tranziţie de la 1 ianuarie 2007 până la 31 decembrie 2009 pentru
stocarea temporară a deşeurilor periculoase industriale, cu respectarea tuturor
cerinţelor privind protecţia mediului şi a sănătăţii. De asemenea, a obţinut perioada de
tranziţie privind interzicerea depozitării deşeurilor lichide, privind interzicerea depozitării
deşeurilor cu anumite proprietăţi (corozive şi oxidante) şi privind prevenirea infiltrării de
apa în depozitul de deşeuri (numai apa de suprafaţă) până la 31 decembrie 2013 pentru
23 de depozite din industria energetică, chimică şi metalurgie şi până la 31 decembrie
2011 pentru 5 depozite din industria minieră care se conformează sau sistează
activitatea.

Simbol de avertizare pentru substanţe radioactive depozitate.


Un caz aparte de deşeuri periculoase este cel al deşeurilor radioactive. Acestea nu pot fi
eliminate prin distrugere, ci doar prin depozitare. Pentru eliminarea deşeurilor
radioactive România are nevoie de două depozite de deşeuri care să stocheze deşeurile
radioactive de la Centrala Nucleară de la Cernavodă.
a) Zile internaţionale dedicate mediului înconjurător
Întrucât mediul ne oferă condiţiile de trai de care avem necesară nevoie, la nivel
internaţional au fost stabilite unele zile pentru a fi dedicate mediului înconjurător:

• 22 martie – Ziua mondială a protecţiei apelor


• 27 martie – Ziua internaţională a apei

65
• 1 aprilie – Ziua internaţională a păsărilor
• 15 aprilie – Ziua pădurii
• 22 aprilie – Ziua Pământului
• 5 iunie – Ziua mondială a mediului
• 8 iunie – Ziua mondială a oceanelor
• 16 septembrie – Ziua internaţională a ozonului
• 4 octombrie – Ziua internaţională a protecţiei animalelor
• 6 octombrie – Ziua mondială a habitatului
Aceste zile oficiale recunoscute la nivel internaţional, formează “calendarul
ecologistului”, şi fiecare pământean ar trebui să-şi amintească, în aceste momente,
importanţa faptului de a trăi într-un mediu nepoluat, curat, şi totodată să-şi dea seama
cât de esenţial este acest lucru pentru viaţa sa. În aceste zile, numerose organizaţii
nonguvernamentale şi organisme internaţionale, încearcă, pe diferite căi, să atragă
atenţia populaţiei asupra efectelor majore pe care le-ar avea traiul într-un mediu poluat,
murdar şi plin de substanţe toxice.

Postfata
a) Concluzie generala
Mediul înconjurător ne asigură condiţiile necesare vieţii, însă depinde de noi dacă
dorim să folosim aceste elemente esenţiale cât mai util sau dacă vrem să ocolim acest
aspect al vieţii noastre. Poluarea planetei se agravează pe zi ce trece şi se pare că
populaţia nu acordă interes acestui proces nociv. Convingerea că această problemă este
doar a specialiştilor şi a forurilor internaţionale, este tot atât de eronată, pe cât este şi
de gravă. Ocrotirea planetei este o problemă mondială, şi, tocmai de aceea, fiecare om
trebuie să-şi asume această responsabilitate. Trecerea ecologiei de la stadiul de simplã
disciplină ştiinţifică la cea de problemă a conştiinţei comune, naţionalã şi internaţională,
reprezintă o realitate tristă în zilele noastre, când distrugerea echilibrului natural al
întregii planete este iminentă. Lupta împotriva poluării întregii planete solicită
colaborare şi cooperare internaţională şi de aceea depinde de noi dacă vom trăi într-un
mediu curat, sănătos şi nepoluat. Stă în puterea omului să ia măsuri eficiente şi să
găsească soluţii pentru a opri continuarea şi agravarea acestui proces dăunător.

• Încălzirea globală este, conform observaţiilor, un fapt incontestabil.


• Comunitatea ştiinţifică admite că principala cauză a încălzirii globale este
creşterea concentraţiei de CO2 din atmosferă ca rezultat al activităţii umane.
• Efectele încălzirii globale degradează calitatea vieţii pe Pământ.

66
• Omenirea poate şi trebuie să ia măsuri pentru oprirea contribuţiei sale la încălzirea
globală.
Făcând această remarcă, nu intenţionăm să prezentăm vreo variantă a modelelor de
creştere economică şi de evoluţie a mediului înconjurător, ci doar să subliniem câteva
lucruri mai importante:

➢ în primul rând, există un număr mare de factori care au numai o existenţă


simultană, ci sunt într-o strânsă interconexiune. Potrivit acestui principiu orice lucru
este conectat cu oricare alt lucru şi, ca atare, producând un impuls sau perturbând
un factor, datorită strânsei lor interconexiuni, are loc, mai curând sau mai târziu, o
mişcare sau o perturbare a altor factori sau chiar a întregului sistem;
➢ în al doilea rând, în natură, fie prin transformări fizice sau chimice, fie prin
consumuri biologice, nimic nu se pierde, ci totul îşi schimbă doar locul sau forma. Ca
atare, orice lucru desprins din natură, prelucrat sau consumat, trebuie să meargă
undeva. De obicei aceasta se acumulează în cantităţi mari de materiale în locuri ale
naturii de care ele nu aparţin şi din care motiv se pot produce perturbaţii ale
factorilor şi ale ecosistemelor;
➢ în al treilea rând, natura (fizică, chimică şi biologică) are legile sale, care nu pot fi şi
nu trebuie să fie încălcate, ci studiate cu atenţie, cunoscute şi înţelese de om în
toate acţiunile sale. Intervenţia omului în procesele naturale trebuie să aibă loc nu
împotriva sau în detrimentul acestora, ci în strânsă concordanţă cu procesele şi
legile naturii, pentru evitarea perturbaţiilor sau catastrofelor. Aceasta nu presupune
însă că omul trebuie să evite orice modificare a naturii. Ceea ce se cere însă este de
a păstra aceste modificări în limite raţionale şi admisibile, prevăzând şi evitând
acele procese de acumulare care, potrivit legilor de evoluţie, pot duce la schimbări
bruşte, destructive, cu pagube mari şi ireversibile;
➢ în al patrulea rând, mediul natural trebuie integrat în modele de creştere ţinând
seama de cele două laturi esenţiale ale sale - ca izvor de resurse naturale (minerale,
biologice) necesare desfăşurării proceselor economice şi ca rezervor pentru
evacuarea reziduurilor din procesele economico-sociale cu o capacitate limitată de
absorbţie a acestor reziduuri şi de autoregenerare a factorilor de mediu.
O asemenea evaluare are importanţă nu numai pentru a satisface cerinţe ale
cunoaşterii, ci, în special, pentru a satisface cerinţe practice devenite vitale pentru
evoluţia societăţii umane contemporane şi, îndeosebi, a celei viitoare.

67