UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA

Drept privat roman

anul 1, semestrul 1 (2013)
Profesor: Savca Tamara

Cuprins
Notiuni introductive ale dreptului privat roman......................2
Izvoarele dreptului privat roman...............................................9
Procedura civila la romani.........................................................15
Persoanele................................................................................... 24
Familia romana............................................................................ 32
Drepturile reale..........................................................................41
Proprietatea................................................................................49
Drepturile reale asupra lucrului altuia....................................58
Succesiunea la romani...............................................................65
Obligatiile.................................................................................... 75

Notiuni introductive ale dreptului privat

roman.
I.Notiunea dreptului privat roman.
II. Obiectul de studiu si delimitarea dreptului roman
in privat si public.
III. Documentele istorice ale romanilor.
IV. Periodizarea istorica a statului roman: epocile de
dezvoltare ale dreptului.

I.Notiunea dreptului privat roman.

Dreptul roman cuprinde totalitatea institutiilor si a normelor
instituite si sanctionate de catre statul roman care reglementeaza
relatiile dintre membrii unei societati. Acest obiect este format din
numeroase ramuri si institutii juridice.

II.Obiectul de studiu si delimitarea dreptului roman in

privat si public.
Dreptul roman ca institutie de drept era impartit in doua mari
sisteme si anume:
dreptul privat si dreptul public.
Dreptul public reglementeaza relatiile aparute dintre cetateni si
stat.
Dreptul privat reglementeaza doar relatiile aparute intre particulari.
Dreptul privat include urmatoarele sisteme de drept:
1. Dreptul civil (ius civile);
2. Dreptul gintsilor, drept international privat (ius gentium);
3. Dreptul natural (ius naturale).
1. Dreptul civil era accesibil doar cetatenilor romani. Accesul
necetatenilor la acest drept era interzis.
Dreptul civil era un drept foarte dificil, deoarece era urmat de
un formalism (atitudine exagerata) riguros, ceea ce nu
permitea tuturor sa beneficieze de acest drept.
Din cauza formalismului si a solemnitatilor dreptului civil a fost
folosit din ce in ce mai rar ca pina la urma sa fie exclus
totalmente din viata romanilor si sa fie inlocuit cu dreptul
gintsilor.
2. Datorita dreptului gsintilor statul roman a cunoscut o rapida
dezvoltare din punct de vedere economic. Dreptul gintilor
cuprinde normele juridice care se aplicau in raporturile dintre
cetateni si straini. Aceste norme s-au format ca urmare a
extinderii relatiilor cu strainii.

3. Dreptul natural se considera a fi dreptul desprins din natura si

trebuia sa fie respectat de toate persoanele care locuiau in
statul dat.
Ramurile de drept incluse in dreptul public:

Dreptul administrativ;
Dreptul penal;
Procedura penala;
Procedura civila.

III.Documentele istorice ale romanilor.

Documentele istorice ne ofera date pretioase cu privire la sistemul
de drept al romanilor.
Cunoastem urmatoarele categorii de documente istorice:
Textele epigrafice;
Textele literare;
Papirusurile .
Acestea au pastrat cele mai importante documente ale romanilor.
Din categoria textelor epigrafice fac parte tablele cerate (primul
document pe care au fost scrise actele normative).
Din categoria tablelor cerate fac parte:
Tripticele (3 placi de lemn una goala);
Dipticele.

IV.Periodizarea istorica a statului roman.

4 regiuni pe teritoriul carora era repartizata populatia romana:

Cimpia
Cimpia
Cimpia
Cimpia

suburama;
collina;
palatina;
esquiliana.

Intemeierea statului roman.

Intemeierea statului roman a avut loc la sfirsitul secolului VI, in
urma reformei lui Servius Tullius care a obligat fiecare locuitor al
Romei sa faca o declaratie asupra cenzului de averi. Fiecarei
persoane statul roman le oferea cite doua iugare de pamint pentru
intretinere.
Servius Tullius a impartit intreaga populatie a statului roman in cinci
clase in dependenta de cenzul de averi:
1. Persoane care aveau venit de peste 100.000 de asi;
Acestia formau 80 de centurii.
2. Persoane care aveau o avere in valoare de peste 75.000
asi;
Acestia formau 20 de centurii.
3. Persoane care aveau o avere in valoare de peste 50.000
asi;
Acestia formau 20 de centurii.
4. Persoane care aveau o avere in valoare de peste 25.000
asi;
Acestia formau 20 de centurii.
5. Persoane care aveau o avere in valoare de peste 11.000
asi;
Acestia formau 30 de centurii.

de
de
de
de

Perioada regalitatii (mijlc. sec. VI anul 509 i.Hr.)

Regele era numit de catre senatori si conducea statul pina la
moartea sa. Odata cu moartea regelui pina la alegerea altuia
conducerea tarii era preluata de membrii senatului care conduceau
tara cite 5 zile.
In afara de senat (300) la organizarea statului mai participa si
comisia centuriata care avea prerogative legislative, elective si
jurisdictionale.
Alt organ era comisia curiata, care avea competente religioase si se
implica in viata publica a statului.
Perioada republicii (509 27 i.Hr.)
6

Republica romana cunoaste n aceasta perioada o dezvoltare rapida

din punct devedere social si economic. Roma si extinde cuceririle
printr-o politica de permanenta expansiune, devenind dupa
razboaiele punice singura stapna a bazinului mediteranean.
Drept urmare a razboaielor de cucerire, la Roma se concentreaza un
numar tot mai mare de sclavi, pe a caror munca ncepe sa se
bazeze ntreaga productie de bunuri a societatii.
n acest context, viata sociala se caracterizeaza prin confruntarea
contradictorie ntre patricieni si plebei, conflict ntretinut de
conditiile discriminatorii impuse celor din urma din punct de vedere
att politic, ct si economic.
Plebeii reusesc sa obtina accesul la comisia centuriata, dar sunt
exclusi din domeniul administrativ, religios si jurisdictional. De
asemenea, si ager publicus (pamintul care era in proprietatea
statului domeniu public) era exploatat n exclusivitate tot de catre
patricieni.
Pe linga patricieni si plebei apar inca doua paturi sociale: cavalerii si
nobilii.
Cavalerii patura de elita in stat. Denumirea lor vine de la o veche
cavalerie formata din persoanele a caror cenz de avere
depasea 400.000 de sistertsi.
Cavalerii erau cei mbogatiti n urma comertului cu sclavi, a celui
maritim, n arendarea impozitelor si a lui ager publicus,
n arendarea minelor statului si n aprovizionarile militare.
Nobilii patura care cindva au detinut o magistratura in stat.
Pe linga cavaleri si nobili apar alte doua paturi noi: proletari si
sclavi.
Proletari (lat. proles copil) cei mai saraci oameni in stat, unica
lor avere erau copiii. Statul era obligat sa
intretina aceasta patura sociala.
Sclavii nu aveau nici un drept.

Organizarea statului.
7

In perioada republicii dispare regele si apar magistratii (consulii)

[unul fara altul nu putea lua nici o hotarire], care se adauga
adunarilor poporului si senatului.
Adunarile poporului adoptau hotarri legislative, electorale sau
judiciare. Ele se concretizau n patru categorii de adunari, respectiv:
comitia curiata, comitia centuriata, concilium plebis si comitia
tributa.
Comitia curiata si pierde din prerogativele avute n perioadele
anterioare si rolul sau devine tot mai limitat n conducerea politica a
societatii romane. Ea si exercita atributii n materia dreptului privat
legate de anumite institutii juridice, ca testamentul sau
adrogatiunea.
Comisia centuriata avea grija de cenzul de avere.
Concilium plebis era vechea adunare a plebei care la nceput
adopta hotarri obligatorii numai pentru plebei. n urma legii
Hortensia din sec. III .e.n., hotarrile acestor adunari devin
obligatorii pentru toti cetatenii, deci si pentru patricieni, si astfel s-a
transformat n comitia tributa.
Comisia tributa avea grija de repartizarea populatiei pe triburi.
Senatul (900), n aceasta perioada, a dobndit un rol important n
conducerea politica a societatii romane si chiar daca nu avea
dreptul sa elaboreze legi, el trebuia sa le confirme pe cele votate de
adunarile poporului. n acest fel, el supraveghea respectarea
vechilor traditii si moravuri ale poporului roman.
Magistrat = consul
Magistratii erau inaltii functionari care detineau atributii importante
din punct de vedere administrativ si jurisdictional. De asemenea, in
miinile magistratilor era concentrata si puterea militara. Erau alesi
pe o perioada limitata, de regula, un an.
Puterea magistratilor era infaptuita prin doua atribute:
1. Protestas dreptul de a elabora legi (edicte);
dreptul de a pedepsi contravenientei;
8

dreptul de a convoca senatul;

dreptul de a convoca comisiile.
2. Imperium dreptul de a convoca armata.
Magistratii superiori, consulii detineau puterea civila suprema, dar si
conducerea armatei.
Pretorii aveau ca atributie principala administrarea justitiei, cu
preponderenta cea civila.
Cenzorul persoana responsabila de cens-recensamint, adica sa
evalueze periodic din cinci n cinci ani averea cetatenilor si sa
nscrie toate perioadele pe listele censului.
Edilii curuli
erau magistratii care supravegheau organizarea si functionarea piet
elor, se ocupau de aprovizionarea orasului si aveau atributii
jurisdictionale n ceea ce priveste vnzarea vitelor si sclavilor, care
se faceau n pietele publice.
Questorii aveau grija de tezaurul statului, de arhiva statului, de
repartizarea (de vinzarea) prazii de razboi.
Tribunii plebei era format din consiliul plebis, care avea dreptul de
a se opune actelor magistratilor prin veto.
n cazuri deosebite, de exceptie, cum erau razboaiele, rascoalele
etc., conducerea statului era ncredintata unui dictator, caruia
nimeni nu i se putea opune, dar care avea o mputernicire
exceptionala pe un termen limitat, respectiv pe sase luni.
Perioada monarhiei (Imperiului) se mai imparte in doua
perioade:
Principatul (27 i.Hr. 284 d.Hr.)
n aceasta perioada, structura societatii romane s-a mentinut n
mare parte, dar s-a polarizat prin cresterea diferentelor dintre
bogati honestiores si saraci humiliores. n perioada principatului,
organele politice de conducere n statul roman sunt mparatul,
senatul si magistraturile.
9

Dominatul (284 565 d.Hr.)

Forma de stat instaurata era o monarhie absoluta de drept divin n
care mparatul nu mai era considerat
principes, primul ntre cetateni, ci mai presus de oameni
dominuset deus, avnd puteri supranaturale.

IV. Epocile de dezvoltare ale dreptului.

Romanii au cunoscut trei epoci de dezvoltare a dreptului:
1. Epoca veche (din momentul intemeierii statului roman si
dureaza de-a lungul perioadei regalitatii pina la sfirsitul
republicii) (jum sec. VI 27 i.Hr.)
2. Epoca clasica (de-a lungul perioadei principatului, anul 27 i.Hr.
284 d.Hr.)
3. Epoca postclasica (de-a lungul perioadei dominatului, 284 d.Hr.
565 d.Hr.) cea mai devoltata din toate punctele de vedere.

10

Izvoarele dreptului privat roman.

I.Notiunea si clasificarea izvoarelor dreptului privat
roman.
II. Obiceiul ca izvor formal al dreptului.
III. Legea: tipurile de legi, structura legii.
IV. Edictele magistratilor, senatconsultele,
constitutiile imperiale si jurisprudenta.

11

I.Notiunea si clasificarea izvoarelor dreptului privat roman.

Izvor de drept totalitatea surselor de cunoastere existente la
moment in societate.
Romanii au definit izvorul de drept din punct de vedere material si
formal.
Prin izvor de drept in sens material intelegem conditiile materiale
(factorii sociali, economici, politici, geografici, culturali factori de
configurare a dreptului) care influenteaza asupra adoptarii unor
norme juridice.
In sens formal, izvoarele de drept sunt formele de exprimare a
normelor juridice. Pentru ca o norma sociala sa devina o norma de
drept sunt necesare anumite procedee de adoptare, procedee ce
difera de la o societate la alta. Rezultatul procedeelor folosite in
scopul transformarii normelor sociale in norme juridice constituie
izvoarele formale ale dreptului. Izvoare formale: obiceiuri, legea,
jurisprudenta, edictele magistratilor, senatus consultele,
constitutiile imperiale.
Din punct de vedere formal izvorul de drept consta din totalitatea
mijloacelor prin care o norma de drept are putere obligatorie.
Intre izvoarele formale si cele materiale exista o strinsa legatura,
deoarece orice schimbare din societate se reflecta asupra
sistemului de norme juridice.
Mai erau si izvoarele in sens documentar, adica totalitatea
documentelor istorice care servesc la un moment dat in calitate de
izvoare. Se mai numeau izvoare ca sursa de cunoastere: tablele din
marmura, bronz sau lemn, manuscrisele, cartile vechi, monedele.
Izvoare formale: obiceiuri, legea, jurisprudenta.
Izvoare materiale: monumente, texte, papirusuri.
12

II. Obiceiul ca izvor formal al dreptului.

Obiceiul regula nescrisa care, prin aplicare continua a capatat
forta juridica.
Obiceiul (cutuma) constituie cel mai vechi izvor de drept care s-a
format in procesul destramarii societatii prestatale. Se spunea ca
erau niste traditii provenite de la stramosi, dar puteau fi asemanate
cu legea, deoarece erau respectate cu multa strictete, la fel cum
mai tirziu a fost respectata legea. La inceput obieciurile nu erau
obligatorii, deoarece aveau un caracter nejuridic, insa odata cu
fondarea statului obiceiurile s-au transformat in obiceiuri juridice si
respectarea lor era obligatorie. Totodata, obiceiul juridic a devenit
rigid, formalist, pierzindu-si din importanta, insa pe parcursul istoriei
in epoca postclasica obiceiul din nou revine la importanta lui
initiala.
Odata cu intemeierea statului o parte din obiceiuri isi pierd din
valoarea lor si s-a simtit necesitatea inlocuirii obiceiului cu alte
izvoare de drept, insa pe parcursul istoriei, in epoca postclasica
obiceiul din nou revine la importanta lui initiala.

III. Legea: tipurile de legi, structura legii.

Legea (lex) ca izvor de drept apare pe terenul luptei dintre patricieni
si plebei. Ea este definita ca o hotarire luata de catre adunarea
poporului, din momentul in care era adoptata ea devenea
obligatorie pentru intreaga populatie. De asemenea prin lege se
intelege o conventie si un contract.
Principala lege in stat era considerata legea celor XII Table adoptata
in anul 451 i.Hr., ea cuprindea reglementari de drept public si de
drept privat roman. Aceasta lege a fost adoptata deoarece atunci
cind aparea un conflict intre un patrician si un plebeu, pontifii, care
erau alesi din rindul patricienilor erau invinuiti ca dadeau raspunsuri
in favoarea patricienilor, dat fiind faptul ca pontifii erau unicii care
cunosteau multe dintre obiceiurile juridice. Astfel plebeii au cerut ca
obiceiurile juridice sa fie sistematizate si publicate pentru a fi
cunoscute de toti cetatenii. Astfel a luat nastere legea.
13

Legea a fost cel mai important izvor de drept in perioada republicii,

odata cu instaurarea monarhiei isi pierde din importanta.
Cunoastem urmatoarea clasificare a legilor:
Legile perfecte principala sanctiune in caz de incalcare a
acestora era anularea legii;
Legile imperfecte nu aveau nici o sanctiune in caz de
incalcare a lor;
Legile mai putin perfecte incalcarea lor era sanctionata cu o
amenda.
In epoca veche, legile nu aveau nici o sanctiune. Magistratii acordau
pedepse dupa bunul lor plac.
Legea era constituita din 3 parti:
1. Prescriptio in prescriptio era indicat numele magistratului
care a propus legea, denumirea adunarii care a votat-o,
numarul de voturi (pro si contra), locul si data cind a fost
votata.
2. Rogatio continea textul legii, carea putea fi impartit in
capitole si paragrafe.
3. Sanctio in ea era inscrisa sanctiunea aplicata in caz de
nerespectare a dispozitiilor cuprinse in rogatio.

IV. Edictele magistratilor, senatconsultele, constitutiile

imperiale si jurisprudenta.
Magistratii, consulii, pretorii, cenzorii venind la guvernare li se
atribuia un drept (ius edicende dreptul de a edita un edict). Edictul
era un act prin care magistratul arata poporului cum va conduce
tara.
La inceput edictele erau rostite in piata, cu timpul se scriau pe table
de lemn vopsite in alb (album) si se asezau in forum, ca toti sa le
citeasca.
14

Cel mai important edict la romani edictul de jurisdictie

jurisdictio, prin care magistratul numea un judecator pentru
solutionarea litigiilor dintre particulari.
Edictul era valabil pe o perioada de un an.
Dupa durata, existau doua feluri de edicte:
Perpetue folosit intreaga perioada a anului;
Ocazionale valabile citeva zile (emise cu prilejul unor
sarbatori sau evenimente publice).
Continutul edictelor era alcatuit din doua parti:
partea veche (edictum vetus) cuprindea dispozitii lasate de
magistratii precedenti;
partea noua (edictum novum) cuprindea dispozitii noi.
Senatconsultele, niste consultatii date de catre membrii senatului
atit cu privire la dreptul public cit si cu privire la dreptul privat. S-au
mentinut ca izvor de drept in perioada principatului, sec. I sec. III.
Cunoastem doua categorii de senatconsulte:
1. Intrau legile care erau discutate cu toti membrii senatului pina
a intra in vigoare;
2. Intrau legile luate de catre imparat fara a cere votul membrilor
din senat.
Constitutiile imperiale sunt niste hotariri luate de catre imparat
prin decret, scrisoare sau edict. Acestea au constituit izvor de drep
in perioada monarhiei, cind imparatul detinea puterea suprema.
Incepind cu
sec. II d.Hr., hotaririle imperiale devin izvoare de drept ce pot crea
norme de drept civil.
Constitutiile imperiale erau de 4 feluri:
1. Edicta erau emise de imparat in calitate de magistrat suprem
al statului si cuprindeau dispozitii cu caracter general, ce
puteau fi aplicate in domeniul public si privat;
2. Mandata niste instructiuni date direct de catre imparat
guvernatorilor de provincii si doar acestia trebuiau sa se
15

supuna acestui mandat, acestea purtau un caracter

administrativ;
3. Rescripta erau niste raspunsuri date de catre imparat
particularilor in anumite probleme de drept;
4. Decreta erau niste hotariri luate de catre imparat pentru
procesele de judecata.
Jurisprudenta era stiinta creata de catre juristi, prin diferite scrieri,
comentarii, explicatii si consultatii asupra legislatiei din acele
timpuri.
La inceputul epocii vechi s-a intrebuintat jurisprudenta religioasa,
meserie monopolizata de catre pontifi. Acestia tineau jurisprudenta
in secret.
Jurisprudenta a constituit izvor de drept numai in epoca clasica.
In epoca clasica apar doua scoli de drept:
Scoala proculiana era mai novatoare, urma linia de gindire a
edictului pretorului;
Scoala sabiniana a avut o orientare conservatoare, oferea
solutii bazate pe dreptul civil.
Activitatea jurisconsultilor era orientata pe trei directii:
Respondere consultatii oferite in orice problema de drept;
Cavere consultatii pe care jurisconsultii le ofereau cetatenilor in
legatura cu forma actelor juridice;
Agere consultatii pe care jurisconsultii le ofereau judecatorilor.
In epoca postclasica, jurisprudenta nu mai era izvor de drept. Avind
o putere absoluta, imparatul nu avea nevoie de juristi. Vointa
imparatului putea deveni oricind izvor de drept.
Primele coduri pe care le-au cunoscut romanii erau:
1. Codul lui Teodosian care a fost sistematizat de catre imparatul
Teodosiu II, in care erau incluse toate constitutiile imperiale.
Ele erau impartite in 18 carti, acestea erau impartite in titluri si
titlurile in capitole.
16

2. Codul lui Gregorian, care a fost compus de un profesor

universitar Grigorianus; includea foarte multe constitutii
imperiale datate intre anii 196 si 291.
3. Codul lui Hermogian, care a fost scris de un profesor
universitar Hermogian, care a continuat sistematizarea
inceputa de Grigorianus, incluzind constitutiile imperiale din
anii 293 si 294.
Codificarea lui Iustinian apare odata cu formarea statului in secolul
VI i. Hr. Aceasta codificare a servit drept model pentru sistemele de
drept ulterioare continind norme atit din materia dreptului privat cit
si din cel public.

Codul lui Iustinian era format din 4 carti:

1. Codex publicat in anul 529 i. H. de catre o comisie formata
din 10 membri in fruntea carora era imparatul Tribonian.
Codexul dat a fost impartit in 12 carti, aceste carti au fost
impartite in titluri, titlurile in constitutii, iar unele constitutii in
paragrafe.
2. Digestele au fost adoptate in anul 535, acestea contineau
operele marilor jurisconsulti clasici. A fost intocmita de o
comisie formata din 16 membri. Ele au fost impartite in 50 de
carti. Cartile au fost impartite in titluri, titlurile in fragmente,
fragmentele in paragrafe.
3. Institutele acestea serveau drept manuale pentru pregatirea
juristilor in universitati. Erau compuse din 4 carti. Cartile erau
impartite in titluri, titlurile in paragrafe.
4. Novelele era o completare a celor trei carti si adaugarea la
legile vechi a proiectelor de legi noi.

17

Procedura civila la romani.

I.Notiuni generale despre tipurile de procedura.
II. Procedura legisanctiunilor: mijloacele de judecata,
de executare si tipurile de actiuni.
III. Procedura formulara: structura formulii,
desfasurarea procesului si activitatea judecatorului.
IV. Procedura extraordinatra: desfasurarea
procesului, caile de atac.

18

I.Notiuni generale despre tipurile de procedura.

Mijloacele de solutionare a litigiilor dintre parti:
Razbunarea;
Legea talionului;
Arbitrajul pentru solutionarea litigiilor dintre parti era numit
un arbitru (o persoana terta care era obligata sa asculte
pretentiile ambelor parti si sa ia o solutie corecta).
Arbitrajul era de doua tipuri:
Arbitrajul public;
Arbitrajul privat.
Dupa arbitraj apare justitia ca mijloc de solutionare a litigiilor, care
era de doua feluri:
Justitia privata;
Justitia publica.
19

Justitia privata era de doua tipuri:

Justitia agresiva;
Justitia defensiva.
Prin justitia agresiva o persoana isi realiza pretentiile sale unei alte
persoane prin mijloace proprii.
Justitia defensiva cind o persoana se apara de pretentiile unei alte
persoane.
Procedura civila cuprindea totalitatea normelor cu privire la
proprietate, mostenire si la valorificarea drepturilor de creanta
(dreptul unei persoane de a poseda un lucru).

II. Procedura legisanctiunilor: mijloacele de judecata, de

executare si tipurile de actiuni.
Legisanctiune (in epoca veche); orice actiune se facea in virtutea
(in baza) legii. Pentru fiecare caz in parte existau
anumite actiuni.
Procedura legisanctiunilor se desfasura in doua faze:
1. In iure in fata magistratului; magistratul trebuia sa
pregateasca pricina pentru solutionare;
2. In iudicio in fata judecatorului; judecatorul ales de parti
trebuia sa dea o hotarire, adica sa solutioneze cazul.
Caracterele procedurii legisanctiunii:
1. Caracterul legal se facea in virtutea legii;
2. Caracterul formalist rezulta din faptul ca procedura data era
urmata de formule si solemnitati;
3. Caracterul judiciar partile trebuiau sa se prezinte in mod
obligatoriu in fata magistratului si sa rosteasca anumite
formule solemne.
Procedura in fata magistratului (in iure)

20

Romanii au cunoscut 3 procedee de chemare (citare) a piritului in

fata magistratului:
(piritul reus)
1. In ius vocatio formula eu te chem in fata magistratului;
care se putea face in strada sau in forum. Domiciliul romanilor
era inviolabil.
2. Vadimonium extrajudiciar o conventie dintre reclamant si
pirit care stabilea o zi in care se vor prezenta ambii in fata
magistratului.
3. Condictio prin el se chema in instanta piritul peregrin (strain).
Daca piritul refuza sa se prezinte in fata magistratului, reclamantul
il putea aduce cu forta, dar refuzul piritului trebuia confirmat de
martori.
Piritul avea si alte posibilitati de garantare a faptului ca se va
prezenta in fata magistratului. El putea aduce o persoana ca garant.
Acesta promitea ca il va convinge pe pirit sa se prezinte. Daca
totusi piritul nu se prezenta, garantul era obligat sa achite o
despagubire baneasca in fondul statului.
Daca piritul se ascundea cu scopul de a evita procesul, magistratul
putea recurge la masuri de constringere, acordind reclamantului o
trimitere in posesiunea bunurilor piritului.
Ambele parti trebuiau sa se prezinte inaintea magistratului, iar
reclamantul trebuia sa arate care sunt pretentiile sale fata de pirit.
Piritul putea reactiona in trei feluri:
a) Sa recunoasca pretentiile, si atunci era condamnat, procesul
incheindu-se, fara a se trece la faza a doua;
b) Sa nu fie de acord cu pretentiile si sa doreasca incetarea
procesului. Si atunci el era condamnat si procesul se incheia;
c) Sa nu fie de acord cu pretentiile si sa doreasca continuarea
procesului. Atunci procesul trecea in faza a doua si se finaliza
cu pronuntarea sentintei.
Lidis contestatie (luare de marfa) este un act ce leaga prima faza a
procesului cu cea de a doua. Daca deja au aparut martorii, partile
trec de la magistrat in fata judecatorului. Judecatorul este o
persoana particulara aleasa de catre parti si ratificata de catre
magistrat.
21

Organizarea instantelor:
In perioada regalitatii magistratul care judeca procesele in prima
faza era regele. In lipsa regelui judecata se putea face de catre
prefectii oraselor. La inceputul republicii aceasta atributie le-a
revenit celor doi consuli, care judecau procesele timp de o luna, cite
unul, apoi se schimbau. Incepind cu anul 367 i.Hr. litigiile de
judecata au trecut in competenta pretorilor.
De la inceput judecatorul forma o instanta unica. Mai apoi el putea
fi inlocuit cu un arbitru. Deosebirea dintre judecator si arbitru
consta in aceea ca judecatorul judeca cele mai importante procese
cu privire la proprietate, libertate si valorificarea drepturilor de
creanta. Arbitrii judecau cele mai simple procese cu privire la
neintelegerile dintre rude si divergentele dintre vecini.
Cu timpul pe linga un singur judecator procesele se puteau judeca
si de catre judecatorii multipli. Astfel apar tribunalele, care erau de
doua tipuri:
1. Permanente, care erau alcatuite dintr-un numar par de
persoane;
2. Nepermanente, care erau alcatuite dintr-un numar impar de
persoane.
Romanii au cunoscut doua tipuri de legisanctiuni:
1. Legisanctiunile de judecata;
2. Legisanctiunile de executare.
Legisanctiunile de judecata (tipuri de procese):
1. Sacramentum (juramintul) un juramint care trebuia sa fie
rostit de catre parti in fata judecatorului. Acesta era de doua
tipuri:
a) Juramintul asupra unui lucru (per sacramentum in rem), el
era folosit in cazul recunoasterii proprietatii unui lucru.
b) Juramintul asupra unei persoane (per sacramentum in
personam), ceea ce inseamna valorificarea drepturilor de
creanta.
2. Per iudicis arbitrive postulatio prin depunerea cererii de a
numi un judecator;
22

Aceasta forma procedurala avea un caracter exceptional. Se

folosea acolo unde sacramentum-ul nu se putea aplica.
3. Per condictio prin somatie;
A fost introdusa pentru obligatii al caror obiect consta intr-o
suma de bani, iar mai apoi, a fost extinsa si asupra obligatiilor
al caror obiect consta intr-un bun determinat.
Esenta actiunii se baza pe faptul ca ori de cite ori piritul nu
dorea sa satisfaca cerintele reclamantului, acesta il soma sa
vina in fata magistratului peste 30 de zile pentru alegerea unui
judecator care sa judece conflictul dintre ei.
Procedura in fata judecatorului (in iudicio)
De la magistrat, partile se infatisau judecatorului, unde isi expuneau
pe scurt pricina. Dupa expunerea pricinii urmau pledoariile, pe care
le tineau partile sau avocatii acestora, apoi continua prezentarea
probelor cu martori. In fata judecatorului partile vorbeau liber.
Reclamantului ii revenea sarcina probei. In mod obisnuit se
recurgea la martori, dar se puteau folosi si alte probe, de exemplu
inscrisurile. Judecata avea loc in public. Inainte de a da sentinta,
judecatorul se consulta cu diferiti jurisconsulti care alcatuiau
consiliul sau. La luarea sentintei, judecatorul se baza pe libera sa
convingere.
Legisanctiunile de executare:
Cunoastem doua tipuri de legisanciuni de executare:
1. Manus iniectio (punerea miinii), aceasta legisanctiune putea fi
folosita in baza unei sentinte judecatoresti cu privire la bani.
2. Pignoris capio (luarea de gaj), reclamantul putea lua un bun
din proprietatea piritului si il putea poseda pina acela isi
rascumpara datoria.

Clasificarea actiunilor folosite in proces:

Actiunea era un mijloc procedural prin care o persoana putea sa-si
recapete un drept subiectiv al lui, care a fost incalcat.
I.

Actiuni reale si actiuni personale:

23

1. Actiune asupra unui lucru (in rem), aceste actiuni tin de

dreptul de proprietate.
2. Actiune in persona (personam), care sanctioneaza drepturile
personale care luau nastere din incheierea unor contracte sau
delicte.
II.

Actiuni de drept strict si actiuni de buna credinta:

1. Actiuni de drept strict, judecatorul aprecia procesul in limitele

textului legii.
2. Actiuni de buna credinta, judecatorul avea o pozitie libera de
textul legii, apreciind cazul dupa propria sa parere si
convingere.
III.

Actiuni civile si actiuni pretoriene:

1. Actiuni civile, care se bazau pe legea civila si erau urmate de

formule si solemnitati.
2. Actiuni onorarii (pretoriene), acestea erau elaborate de catre
pretori si erau mult mai accesibile din punct de vedere juridic.
IV.

Actiuni private si actiuni populare:

1. Actiunile private, ele erau folosite pentru a proteja interesul

particularilor.
2. Actiunile populare, care aveau drept scop protejarea
intereselor generale ale populatiei.
V.

Actiuni directe si actiuni utile:

1. Actiunile directe, care erau folosite in litigii care aveau drept

scop o cauza unica (directa).
2. Actiunile similare (utile), care erau folosite in cazuri similare.
VI.

Actiuni penale, persecutorii si mixte:

1. Actiuni penale, care aveau drept scop condamnarea piritului la

o amenda baneasca (pecuniara). Aceste actiuni erau protejate
de legea penala.
2. Actiuni persecutorii. Ele impuneau piritul la repararea
prejudiciului cauzat sau la restituirea bunului pierdut.
3. Actiuni arbitrarii. Ele erau date de catre arbitri, in actiunile
simple pe care acestia le judecau.
24

III. Procedura formulara.

Procedura formulara apare odata cu epoca clasica si a fost urmata
de o inalta dezvoltare a statului din punct de vedere economic.
Citarea se facea la fel ca la procedura legisanctiunilor.
Caracterele procedurii formulare:
1. Caracterul legal se facea in virtutea legii;
2. Caracterul formalist rezulta din faptul ca procedura data era
urmata de formule si solemnitati;
3. Caracterul judiciar partile trebuiau sa se prezinte in mod
obligatoriu in fata magistratului si sa rosteasca anumite
formule solemne.
Procedura formulara se desfasura la fel in doua faze:
1. In iure in fata magistratului;
2. In iudicio in fata judecatorului.
Prin formula se intelege un program de judecata care servea drept
reper pentru judecator la luarea unei decizii corecte. Cunoastem
urmatoarele parti componente a formulii:
1. Parti principale;
2. Parti secundare.
Partile principale ale formulii erau: intentio, demonstratio,
adiudicatio, condemnatio.
Intentia cuprindea pretentiile reclamantului fata de pirit, adica ceea
ce el dorea sa obtina. Aceste pretentii puteau fi certe (determinate)
si incerte (nedeterminate).
In demonstratio se includea cauza pretentiilor reclamantului.
Aceasta parte a formulii forma fundamentul juridic a intregii
formule.
Adiudicatio, care se folosea doar in problemele de transfer a
dreptului de proprietate de la o persoana la alta.
25

Condemnatio sentinta de condamnare data de catre judecator,

care putea fi de doua tipuri: de absolvire si de condamnare.
Partile secundare: prescriptiile si exceptiile.
Exceptiile constituiau niste mijloace de aparare a piritului, de la
pretentiile reclamantului.
Prescriptiile satisfaceau interesele atit a reclamantului cit si a
piritului.
Aspectele practice se aseamana cu cele a legisanctiunilor.
Intr-o formula niciodata nu puteau fi intrunite toate aceste parti.
Procedura in fata magistratului (faza in iure)
Procesul de chemare in judecata a fost perfectionat. Avea loc
citarea verbala a piritului. Daca acesta nu se prezenta la proces si
nici nu indica un garant in favoarea lui, magistratul il putea obliga la
plata unei amenzi. Daca piritul se ascundea pentru a nu putea fi
citat, bunurile lui erau preluate si vindute.
In fata magistratului, reclamantul isi spunea pretentiile in mod liber,
fara a utiliza forme solemne. Daca pretentiile sale erau justificate,
magistratul ii inmina o formula, cu care reclamantul se prezenta in
fata judecatorului. Piritul putea sa aiba trei atitudini: sa recunoasca
pretentiile reclamantului, sa nu le recunoasca ori sa nu se apere
suficient de bine.
Procedura in fata judecatorului (faza in iudicio)
Judecarea pricinii se facea in public. Partile trebuiau sa aduca toate
probele de care dispuneau: martori, inscrisuri, rapoartele expertilor
etc. Sarcina probelor ii revenea reclamantului. Daca judecatorul nu
era hotarit cu privire la partea care avea dreptate, el putea sa nu
judece invocind ca cauza nu ii este lamurita. Procesele trebuiau sa
fie judecate intr-un anumit termen, altfel se perimau.
Apar avocatii, persoanele care veneau impreuna cu reclamantul,
procuratorii, cognitorii, garantul.

Efectele sentintei.
26

Sentinta de condamnare avea un dublu efect, si anume forta

juridica si forta executorie.
Forta juridica inseamna ca partile nu se mai puteau judeca a doua
oara.
Forta executorie inseamna ca condamnatul era impus sa execute
sentinta judecatorului intr-un anumit numar de zile. Daca
condamnatul refuza sa execute sentinta, el era silit fortat la
executare. Astfel, bunurile condamnatului erau scoase la licitatie si
pe ele se punea sechestru. Daca condamnatul nu dispunea de
patrimoniu, nu avea nici un bun, el era inchis in inchisoarea
particulara a creditorului.

Caile de atac.
Prin cale de atac se intelege o nemultumire care vine de la una
dintre parti cu privire la declararea sentintei judecatorului.
Cunoastem urmatoarele tipuri de apel:
1. Intercesiunea era dreptul pe care il aveau unii magistrati de a
se opune hotaririlor date de catre alti magistrati. Acest drept il
aveau doar pretorii si consulii. Hotarirea judecatorului era
irevocabila.
2. Revocatio in dublu (intoarcerea dubla) o cale de atac prin
care partea nemultumita solicita o noua judecare a cazului si in
cazul pierderii acestui proces el era condamnat dublu.
3. Restituirea integrala (restitio in integrum) aceasta era
cererea partii care a pierdut procesul de a fi repus acest proces
in situatia anterioara.
4. Apel se facea impotriva sentintei judecatoresti.
Reprezentantii in procedura formulara se numau cognitori si
procuratori. Cognitorii ii reprezentau prin rostirea unor formule
solemne, iar procuratorii vorbeau intr-un limbaj cotidian.

IV. Procedura extraordinatra: desfasurarea procesului.

Principala deosebire dintre procedura extraordinara si celelalte
proceduri era faptul disparitiei fazelor. Procesul se judeca in fata
unei singure persoane, care era judecatorul. Judecatorul in
27

procedura data nu mai era un simplu particular si facea parte din

inaltii functionari administrativi. Pentru a fi judecatori persoanele
date erau supuse unui examen de calificare si erau specializati in
diferite domenii, cum ar fi: mostenirea, proprietatea, familia si
contractele. Citarea la proces a inceput deja sa aiba un caracter
oficial. Citarea se facea de catre organele statului prin inscrierea
partilor intr-un registru care se pastra in cancelaria de stat.

Cunoastem urmatoarele forme de citare:

1. Citarea prin denuntatio (notificare) aceasta era o cerere in
adresa piritului cu avizul magistratului, in care se inscriau
pretentiile reclamantului si ziua in care piritul era invitat in
instanta.
2. Chemarea prin rescrit aceasta era chemarea piritului de catre
judecator printr-un decret.
3. Chemarea prin litis denuntatio care consta dintr-o notificare
data partilor de un functionar inferior.
4. Procedura prin lebel (prin scrisoare) se adresa partilor de
catre judecator.

Desfasurarea proceselor.
Procesele se desfasurau in cladiri administrative si erau publice. In
afara de judecator, la proces erau prezente partile si avocatii
acestora, precum si functionarii judecatoresti. Partile erau obligate
sa aduca la proces mijloace de proba. Drept proba puteau servi
inscrisurile, juramintul si martorii. Daca piritul nu se prezenta la
proces, judecarea se facea in absenta lui. Partea nemultumita cu
hotarirea judecatorului putea face apel. Apelul se facea in decurs de
doua zile dupa pronuntarea sentintei. Mai tirziu se facea dupa 10
zile. In cazul apelului, judecatorul care a emis sentinta era obligat
sa scrie o nota explicativa si sa o trimita unei instante mai
superioare. Daca persoana si aici pierdea apelul, ea era supusa unei
amenzi. Cheltuielile de judecata in procedura data erau mult mai
costisitoare decit in procedurile precedente si erau pe seama partii
care pierdea procesul. In procedura data dispar inchisorile
particulare si apar inchisorile statului. Persoana condamnata era
supusa unei forte executorii, adica in decurs de 30 zile trebuia sa
intoarca datoria (creanta) creditorului. In caz contrar, era inchis.
28

Termenul de prescriptie sunt niste intevale de timp in decursul

carora persoana are posibilitatea sa inainteze in instanta de
judecata o cerere pentru apararea drepturilor sale. Daca in acest
rastimp persoana nu s-a adresat in judecata si termenul de
prescriptie a expirat, actiunea nu mai putea fi satisfacuta.
In cazul dreptului de proprietate, termenul de prescriptie incepea sa
curga din momentul incalcarii dreptului de proprietate. In cazul
obligatiilor termenul de prescriptie incepea sa curga din momentul
cind debitorul se obliga sa intoarca creanta.
Termenul de prescriptie putea fi suspendat din diferite motive: din
motiv de boala, din motivul lipsei persoanei de la domiciliu si din
motivul ca obligatia a fost intoarsa.

Persoanele.
I.Capacitatea juridica a persoanelor:
a) inceperea si incetarea capacitatii juridice,
b) elementele capacitatii juridice,
c) limitarea capacitatii juridice.
II. Statutul juridic al sclavilor:
a) peculiul sclavului (patrimoniul sclavului),
b) izvoarele sclaviei.
III. Oamenii liberi.
IV. Dezrobitii:
a) formele dezrobirii,
b) obligatiile dezrobitilor fata de patroni.
29

V. Statutul juridic al cetatenilor, drepturile si

obligatiile acestora.
VI. Persoana juridica.

I.Capacitatea juridica a persoanelor:

Cuvintul persoana vine de la lat. persum ceea ce insemna masca
actorilor din amfiteatre + verbul personare a face sa rasune.
Persoana era considerata subiectul de drept care participa la
raporturile juridice. Acest subiect putea fi format dintr-o persoana si
el se numea persoana fizica sau dintr-o colectivitate de persoane
care formau persoana juridica. Exemplu: statul, coloniile,
municipiile. Persoana fizica: cetateanul care era privit individual.
Pentru ca o persoana sa fie subiect de drept este obligatoriu ca ea
sa dispuna de capacitate juridica, care este aptitudinea persoanei
de a avea drepturi si obligatii in raporturi juridice concrete.
Capacitatea juridica era de doua feluri:
1. de folosinta;
2. de exercitiu.
Capacitatea de folosinta este aptitudiena persoanei de a avea
drepturi si obligatii.
30

Capacitatea de exercitiu este aptitudinea persoanei de a

exercita aceste drepturi si obligatii.

a) inceperea si incetarea capacitatii juridice.

Capacitatea juridica a persoanei incepe odata cu nasterea daca
pruncul se naste viu, a se naste viu inseamna a respira macar o
data si a se naste fara malformari. Exista o abatere de la norma,
capacitatea juridica putea sa inceapa la conceperea pruncului cind
era vorba de mostenire.
Incetarea capacitatii de exercitiu are loc odata cu moartea
persoanei dar si aici exista o abatere de la norma, in cazul
mostenirii vacante sau iacente dupa moartea defunctului daca
acesta nu a lasat testament si nu are mostenitori legali capacitatea
lui juridica se prelungeste pina in momentul cind bunurile lui sunt
transmise in patrimoniul unei persoane.

b) elementele capacitatii juridice.

Pentru a fi persoana cu o capacitate deplina romanii trebuiau sa
intruneasca trei elemente:
1. status libertatis (statut de om liber);
2. status civitatis (statut de cetatean al Romei);
3. status familias (statut de sef de familie).

c) limitarea capacitatii juridice.

Cunoastem urmatoarele categorii ale limitarii capacitatii juridice:
capitis deminutio (limitarea capacitatii juridice):
1. Limitarea capacitatii maxima atunci cind persoana isi pierde
libertatea si dintr-un om liber devine sclav;
2. Limitarea capacitatii medie atunci cind persoana isi pierde
statutul de cetatean;

31

3. Limitarea capacitatii minime cind persoana isi pierde statutul

de sef de familie;
4. Debitorul insolvabil cei ce nu-si intorc datoria;
5. Intestabilitatea o ingradire a cuiva de a fi martor in procesele
de judecata, de a incheia anumite acte juridice; cauza ce
ducea la ingradire era scrierea unor scrisori ofensatoare la
adresa unei persoane;
6. Infania nu permitea unor persoane de a detine o
magistratura, de a alege si de a fi alesi si de a fi reprezentanti
in justitie. Cauza aparitiei infaniei erau actele amorale si luxul
necinstit;
7. Desconsiderarea persoanele care nu aveau o pozitie onorifica
in societate; cauza era conruleinajul;
8. Emanciparea era o cauza a ingradirii capacitatii deoarece
persoana pierdea legatura organica (legatura dintre sot-sotie)
cu fosta ei familie dar o recapata devenind sef de familie;
9. Adoptiunea este o ingradire prin faptul ca adoptatul iese din
familia sa de origine si intra in familia adoptantului.

II. Statutul juridic al sclavilor:

Sclavii la romani erau considerati niste lucruri sau bunuri care
puteau fi donate, vindute sau puteau fi ucisi de stapinii lor. Originile
sclaviei sunt:
nasterea;
faptele posterioare nasterii.
Nasterea era principalul izvor al sclaviei, deoarece copilul nascut de
o sclava de fiecare data se nastea in afara casatoriei chiar daca
tatal acestuia era om liber, copilul primea statutul mamei, deoarece
mama nu avea dreptul la casatorie si copilul la fel nu avea.
Faptele posterioare nasterii:
Razboiul statea la baza aparitiei sclaviei pentru ca prizonierii
de razboi nu erau ucisi dar transformati in sclavi;
32

 Captivarea un tip de prizonierat, atunci cind o persoana

cadea ca prizonier la dusmani;
Debitorul insolvabil era vindut ca sclav daca nu executa
sentinta de condamnare a judecatorului;
Personele care se eschivau de la declararea censului de avere
de asemenea devenau sclavi;
Hotii prinsi in flagrant;
Strainii veniti la Roma care nu se puneau sub protectia unei
familii deveneau sclavi;
Persoana care intretinea relatii cu o sclava de asemenea putea
fi transformata in sclav.
Pe parcursul celor 3 epoci conditia juridica a sclavilor se schimba,
daca in epoca veche sclavii erau niste unelte pentru straini, in
epoca clasica si postclasica ei beneficiau de unele drepturi si chiar
puteau sa detina un patrimoniu. Patrimoniul sclavului se numea
peculiul, acesta era un patrimoniu de fapt, pentru ca de drept era
considerat patrimoniul stapinului. Acest patrimoniu era o conditie
juridica prin care sclavul participa la viata juridica din numele sau.
De asemenea in perioada data sclavilor le-a fost recunoscut dreptul
la casatorie, care producea efecte juridice si asupra copiilor nascuti
din aceste casatorii. In epoca postclasica sclavii puteau fi dezrobiti.
Prin dezrobire se intelege iesirea sclavului de sub puterea stapinului
sau, aceasta putere se numea patestas.
Cunoastem mijloace formale si mijloace neformale de dezrobire:
Izvoarele (mijloacele) formale:
1.censul consta in afisarea pe listele de cens a fostilor sclavi si
odata cu platirea impozitelor sclavul devenea om liber;
2.vendicta o actiune prin care stapinul declara ca sclavul nu-i
mai apartine;
3.testamentul care era de doua tipuri: direct si indirect;
Prin testamentul direct sclavul eliberat detinea o capacitate
deplina.
33

Prin testamentul indirect sclavul detinea o capacitate limitata.

Izvoarele neformale:
1. per epistula (prin scrisoare) stapinul dezrobea sclavul printr-o
scrisoare adresata magistratului;
2. post mensa (in timpul mesei) in prezenta oaspetilor;
3. inter amicos (intre prieteni) in fata prietenilor;
4. in eclesia (in biserica) era dezrobit in fata pretorului;
Din punct de vedere al dreptului public sclavii dezrobiti aveau
toate drepturile politice si civile.
Din punct de vedere al dreptului privat dezrobitii aveau
urmatoarele obligatii fata de fostii sai patroni:
1. bona era dreptul patronului de a dispune de bunurile
dezrobitului;
2. obseqium obligatia sclavului de a respecta toata viata
fostul stapin;
3. operae servicii care trebuiau prestate de catre sclavi
fostilor sai stapini.

III. Oamenii liberi.

Cetatenii erau oameni liberi.
Din categoria oamenilor liberi aflati in stare de semisclavie faceau
parte:

latinii,
peregrinii,
oamenii liberi cu statut juridic special,
colonii.

Cetatenii erau categoria de persoane care beneficiau de toate

drepturile civile si politice.
Drepturile civile erau:
34

 Dreptul comercial (ius comercius) dreptul cetatenilor de a

incheia acte juridice si de a inainta o actiune in judecata;
Dreptul de a incheia o casatorie valabila (ius conubium);
Dreptul militar (ius militare) dreptul de a fi soldat in legiunile
romane.
Drepturile politice: dreptul de a alege si dreptul de a fi ales.
Cetatenia apare odata cu nasterea si prin fapte ulterioare nasterii.
Prin nastere, copilul nascut in sinul casatoriei va lua conditia juridica
a tatalui sau. Copilul nascut in afara casatoriei ia conditia juridica a
mamei sale, daca ea este cetatean al Romei.
Faptele ulterioare nasterii:
naturalizarea era dobindirea cetateniei in urma unei legi
votate pentru o anumita categorie de persoane;
beneficiul legii consta in dobindirea cetateniei pentru strainii
veniti la Roma;
dezrobirea.
Pierderea cetateniei:

Odata cu pierderea libertatii are loc si pierderea cetateniei.

Exilul politic.
Dubla cetatenie.
Faptele ilicite savirsite de o persoana duceau la pierderea
cetateniei.

Latinii erau categoria de persoane mai inferioara in drepturi ca

cetatenii.
Unicul drept de care beneficiau latinii era dreptul comercial si in
unele cazuri dreptul de a incheia o casatorie valabila.
Latinii se imparteau in 4 categorii:
Latinii veteres (vechii latini) rude de singe cu romanii. Acestia
beneficiau doar de dreptul de a incheia acte juridice dupa
dreptul civil.
Latinii coloniari populatia coloniilor fondata dupa anul 268,
beneficiau doar de ius comercio.
35

 Latinii fictivi locuitorii provinciilor, care au dobindit conditia

juridica a latinilor coloniari.
Latinii iuniani fostii sclavi dezrobiti prin moduri neformale.
Peregrinii erau categoria de persoane formata din strainii veniti la
Roma, care nu se puneau sub protectia unui stapin.
Peregrinii beneficiau de dreptul comercial.
Cunoastem doua categorii de peregrini:
Peregrinii obisnuiti, care beneficiau de drepturile cetatii in care
traiau;
Peregrinii dedicicii, erau fostii rivali ai Romei.
Imparatul Caracalla a votat o lege prin care peregrinii au devenit
cetateni.

Oamenii liberi cu un statut juridic special (nu erau nici

liberi, nici sclavi).
Din aceasta categorie faceau parte persoanele in mancipio. Din
acestia faceau parte fiii de familie, care desi erau persoane libere,
erau vinduti de catre tatal lor pentru comiterea unui delict sau
pentru o datorie.
Diferenta dintre sclavi si persoanele in mancipio consta in aceea ca
sclavii erau numiti pe viata (fara libertate), iar persoanele in
manicipio pentru 5 ani.
Procedeul de transmitere a acestor persoane creditorilor sai se
numea abandon noxal.
A doua categorie care faceau parte din oamenii liberi cu un statut
juridic special erau oamenii care cu buna credinta traiau in calitate
de sclavi.
Cunoastem doua procedee:
In cazul cind un copil mic era rapit si vindut ca sclav;
In caz cind sclavul era dezrobit printr-un testament, dar el nu
stia de existenta acestuia.
36

A treia categorie: debitorii insolvabili persoanele care erau inchise

in inchisorile private timp de 60 de zile si persoanele care munceau
in urma contractului de nexum (un contract de aservire).
O alta categorie: persoanele care luptau ca gladiatori in amfiteatre.
Acestia erau oamenii semiliberi care nu aveau capacitate juridica.
Ultima categorie: colonii erau taranii ruinati a caror meserie era de
a prelucra pamintul. Conditia de colon se putea dobindi prin
nastere; prin prescriptia de 30 de ani; printr-o conventie particulara
atunci cind un om liber pentru a cistiga bani se vindea in calitate
de colon; prin cucerire si captivare; cersetorii daca erau prinsi
deveneau coloni.

Cauzele disparitiei colonatului.

Un colon putea deveni om liber prin adoptiune, prin vointa
stapinului la care colonul muncea.
Cunoastem urmatoarele categorii de coloni:
Colonii voluntari care de la inceput erau oameni liberi, care
lucrau in baza unui contract de arenda;
Colonii partiali ei de asemenea arendau pamintul de la
oamenii bogati, dar in locul banilor ei se rasplateau cu fructele.
Colonii propriu-zisi (siliti): prizonierii de razboi, care nu erau
transformati in sclavi, dar in coloni.
Iustinian a atribuit colonilor unele drepturi: dreptul de a incheia o
casatorie valabila, dreptul de a alege, dreptul de a incheia actele
juridice.

VI. Persoana juridica.

Persoana juridica o colectivitate care are un patrimoniu propriu,

are drepturi si obligatii si raspunde pentru obligatiile sale cu
patrimoniul sau.
Distingem persoana juridica de drept privat si persoana juridica de
drept public.

37

Persoanele de drept privat se formau fara amestecul statului, dar

activitatea lor nu trebuia sa fie contrara ordinii publice.
Din categoria persoanelor juridice de drept privat faceau parte:
asociatiile, fundatiile de binefacere, corporatiile si biserica.
Persoana juridica de drept public era: coloniile, provinciile, cetatile,
orasele, colegiile, diferite asociatii. Principala persoana juridica in
stat era statul. Toate celelalte erau subdiviziunile care intrau intr-un
stat.
De asemenea o importanta mare o aveau societatile de publicani,
de aici faceau parte inspectorii fiscali, care colectau taxe si impozite
de la particulari, care se duceau in fondul statului.
Colegiile erau conduse de catre un actor, care avea competenta de
a reprezenta colegiul in procesele de judecata.
Fundatiile se ocupau de actele de caritate, ajutau saracii, batrinii,
casele de copii.
Incetarea persoanei juridice avea loc in urmatoarele cazuri:
Cind persoana isi atingea scopul pentru care a fost creata;
Cind membrii persoanei juridice nu mai erau in viata si era
important ca toti membrii sa inceteze din viata;
In cazul dizolvarii persoanei juridice de catre stat;
In cazul cind patrimoniul persoanei date nu mai exista.

Familia romana.
I.Definirea si caracterizarea familiei romane:
a) puterea parinteasca asupra persoanelor;
38

b) puterea parinteasca asupra bunurilor.

II. Modurile artificiale de iesire de sub puterea
parinteasca:
a)
adoptiunea;
b)
adrogatiunea;
c)abrogatiunea;
d)
legitimarea;
e)
filiatia.
III. Casatoria:
a)
tipurile de casatorie;
b)
efectele casatoriei asupra persoanelor;
c)efectele casatoriei asupra bunurilor;
d)
desfacerea casatoriei.
IV. Tutela.
V. Curatela.

I.Definirea si caracterizarea familiei romane.

Romanii au desemnat termenul de familie in trei acceptiuni:
39

1. totalitatea sclavilor aflati sub puterea cuiva;

2. un grup de persoane aflate sub aceeasi putere;
3. totalitatea bunurilor si a persoanelor aflate sub puterea lui
pater familias (tatalui);
In epoca veche aceasta putere era unica si nelimitata si purta
denumirea de manus. Puterea asupra persoanelor se mai numea
pater potestas si emancipatio. Puterea data se exercita de catre
tatal familiei asupra descendentilor sai. Descendentii: copii, sotia,
nepotii. Persoanele care faceau parte din cadrul familiei romane se
imparteau in doua categorii:
1. persoanele sui iuris (sefii de familie: tatal si bunicul);
2. persoanele alieni iuris (toti ceilalti care se supuneau sefului de
familie);
Pe linga aceste doua categorii de persoane, romanii au mai
cunoscut doua categorii de rudenii:
1. rudenia cognata (in care prevaleaza legatura de singe dintre
persoane)(copii);
2. rudenia agnata (in care prevaleaza legatura civila dintre
persoane)(sotii);
Pe linga cognatiunea reala, care isi avea izvorul in natura, romanii
cunosteau si cognatiunea fictiva. Izvorul cognatiunii fictive se afla in
regula ca toti agnatii sunt cognati. Indiferent daca erau sau nu rude
de singe, agnatii deveneau in mod automat si cognati. Astfel,
adoptatul devenea agnat cu membrii familiei adoptantului, intrucit
se afla sub aceeasi putere. Fiind agnat, devenea si cognat cu
membrii familiei adoptive, cu toate ca nu era si ruda de singe.
Asadar, daca toti agnatii erau cognati, nu toti cognatii erau rude de
singe (cognatii fictivi).
Existau trei categorii de agnati:
a) in prima categorie intrau cei care se aflau sub puterea
aceluiasi pater familias la un moment dat (fratii si surorile);
b) din a doua categorie faceau parte cei care se aflau sub puterea
aceluiasi pater familias, dar care apoi au devenit persoane sui
iuris (fratii dupa moartea tatalui lor);
40

c) cea de-a treia categorie de agnati era formata din persoane

care nu s-au aflat vreodata sub aceeasi putere, dar s-ar fi putut
afla daca pater familias ar mai fi trait in momentul nasterii lor
(verii primari care s-au nascut dupa moartea bunicului).

In epoca veche puterea parinteasca avea urmatoarele caractere:

1. caracterul permanent (perpetuu) fiul de familie, oricare ar fi
virsta lui sau situatia lui politica, el raminea sub puterea tatalui
sau pina la moartea acestuia;
Puterea tatalui nu cunostea ingradiri in aceasta epoca (el
putea sa-si vinda copii, sa-i alunge, sa-i abandoneze).
Seful de familie era judecator suprem pentru membrii familiei
sale.
In epoca clasica puterea tatalui a cunoscut careva ingradiri:
1. dreptul la viata si la moarte asupra copiilor a fost limitat;
2. bunurile dobindite de catre fiul de familie se gaseau in
patrimoniul acestuia si sub stapinirea juridica a fiului,
parintii nu mai aveau voie sa-si vinda copiii, sa-i doneze etc.
In epoca postclasica puterea parinteasca a fost complet diluata, iar
fiul de familie capata o capacitate juridica deplina.

II. Modurile artificiale de iesire de sub puterea parinteasca:

Puterea parinteasca se crea in moduri naturale si artificiale.
Modul natural este casatoria si nasterea.
Modurile artificiale erau adoptiunea, adrogatiunea si legitimarea.

a)adoptiunea;
Prin adoptiune un fiu de familie trece de sub puterea tatalui sau
natural sub puterea tatalui adoptiv. Copilul adoptiv devenea agnat
cu familia adoptantului si raminea cognat cu familia sa veche.
41

Pentru ca o persoana sa poata adopta un copil, trebuia sa

intruneasca urmatoarele conditii:
1. sa fie persoana sui iuris,
2. sa-si dea consimtamintul de intretinere cu buna-credinta a
persoanei date;
3. diferenta de virsta dintre adoptat si adoptant trebuia sa fie de
cel putin 18 ani.
Copilul adoptat isi pierdea dreptul la mostenire in familia veche, dar
dobindea acest drept in noua sa familie.

Efectele adoptiunii:
1. pe plan personal, persoana adoptata iesea din familia din care
a provenit si intra intr-o alta familie, sub puterea unui nou
pater familias;
2. pe plan patrimonial, dreptul la mostenire al persoanei adoptate
se stingea in raport cu vechea sa familie si se dobindea in
cadrul noii familii.

b)adrogatiunea;
Prin adrogatiune se intelege trecerea unui sef de familie cu toate
bunurile sale sub puterea unui alt sef de familie. Aceasta trecere era
foarte importanta si se desfasura in fata comisiei calate (curiate).
Conditiile adrogatiunii erau urmatoarele:
1. adrogantul trebuia sa fie sef de familie;
2. sa aiba o virsta de peste 60 de ani;
3. sa nu aiba succesori legali;
4. sa aiba o capacitate juridica deplina.
Dupa adrogatiune, toate bunurile celui adrogat treceau, pe deplin
drept, in proprietatea adrogantului. Datoriile adrogantului se
stingeau, intrucit, pe de o parte acesta si-a pierdut vechea sa
calitate juridica de sui iuris (pe temeiul careia a contractat
respectivele datorii); pe de alta, intrucit a cistigat o alta calitate, de
alieni iuris. Deja nu mai putea fi urmarit de creditori, fiindca in
42

aceasta noua calitate el nu a contractat nimic si, ca urmare, nu

avea datorii.

c) legitimarea;
Legitimarea era un mod artificial de creare a puterii parintesti, prin
care copiii naturali erau asimilati cu cei legitimi.
Dreptul crestinesc, care nu accepta concubinajul, considerindu-l
imoral, a oferit sefului de familie posibilitatea sa dobindeasca
autoritate asupra copilului nascut din concubinaj, pentru a-i legaliza
situatia prin legitimare.
Legitimarea se facea sub trei forme:
1. prin casatoria parintilor cind sotii trebuiau sa se casatoreasca
intr-un interval de timp determinat si sa nu mai aiba pe viitor
copii nelegitimi;
2. prin lege printr-un rescript imperial, imparatul Iustinian a
oferit posibilitatea legitimarii si atunci cind casatoria parintilor
nu se putea realiza. De exemplu, daca mama decedase, se
calugarise, se casatorise cu altcineva etc. se cerea ca tatal sa
faca o petitie catre imparat;
3. prin prezentare facuta curiei a fos creata din motive fiscale.
Functionarii care colectau impozite (decurioni) nu doreau sa
lucreze. Cu fiecare an numarul lor devenea tot mai mic, astfel
incit nu avea cine stringe impozite pentru stat.
Pentru a putea angaja mai multi decurioni, s-a permis legitimarea
copiilor nascuti din concubinaj, dar numai daca tatal ii inscria in lista
decurionilor inca de mici copii. Daca era vorba de o fiica, tatal care
dorea s-o legitimeze, trebuia sa o casatoreasca dupa un decurion.

Emanciparea.
Romanii au cunoscut si moduri de iesire de sub puterea
parinteasca:
Prin emancipare copilul iese cu acordul parintilor de sub puterea lui.
De la inceput emanciparea era privita ca o pedeapsa, dar de fapt
aceasta era o favoare din partea tatalui pentru copilul sau.
43

Dupa emancipare, fiii de familie dobindeau capacitate juridica,

deveneau persoane sui iuris si puteau incheia acte juridice. Ei
sufereau si un dezavantaj prin faptul ca, iesind de sub puterea
parinteasca, inceta de a mai fi ruda cu tatal sau si pierdea astfel
dreptul la mostenire. Pentru a pune capat acestui dezavantaj,
pretorul a intervenit in sprijinul emancipatului, creind un nou drept
dreptul asupra bunurilor care i se cuveneau ca fiu emancipat
(collatio emancipati). In virtutea acestui drept, la moartea tatalui,
emancipatul primea bunurile care i se cuveneau ca persoana sui
iuris, dupa care venea la mostenire alaturi de fratii si surorile ramasi
sub puterea parinteasca.
Incetarea puterii lui pater familias avea loc in urmatoarele situatii:
moartea, caderea in prizonierat, condamnarea pentru infractiuni
grave, ocuparea de catre un membru al familiei sale a unei functii
de conducere in stat ori in biserica, casatoria cu manus a fiicei si
emanciparea.

III. Casatoria.
Casatoria este o uniune dintre un barbat si o femeie (o asociere pe
viata dintre ei) si o impartire comuna a dreptului civil si religios.
Femeia tot timpul se supunea barbatului. Casatoria romana se
incheia in baza consimtamintului celor doi sefi de familie, dupa care
femeia trecea sub puterea barbatului. Uneori, casatoria era
precedata de o logodna, care se incheia in forma verbala, intre
pater familias al fetei si pater familias al baiatului, dupa care urma
casatoria propriu-zisa.
Logodna reprezenta un angajament solemn si religios al ambelor
familii. Dupa consultarea zeilor, se schimbau inelele cu valoare
simbolica. Desfacerea nejustificata a logodnei il obliga pe vinovat la
despagubiri materiale fata de cealalta parte.

Tipurile de casatorie.
Cunoastem citeva tipuri de casatorie:
1. casatoria cu manus (cu putere);
2. casatoria fara manus (fara putere);
44

1. In cazul casatoriei cu manus (puterea maritala a barbatului)

femeia parasea familia ei de origine, rupea legatura agnata cu
fosta ei familie si venea in noua ei familie cu drepturi la
mostenire si cu obligatii asupra sotului si a copiilor sai.
Odata cu iesire de sub puterea lui pater familias, acesta
trebuia sa-i acorde femeii o dota (dos).
Dota, numita si zestre, era alcatuita din diverse bunuri mobile
sau imobile si era menita sa sustina sarcinile casatoriei.
Lipsa acesteia era considerata drept o dovada de dezonorare.
2. In cazul casatoriei fara manus, femeia raminea in familia ei de
origine cu dreptul la mostenire in acea familie, venea in noua
ei familie fara de drepturi, obligatii si era socotita ca o straina
fata de copiii sai.
Sotia avea o dubla pozitie: pe de o parte, era sui iuris, aflinduse sub tutela in familia sotului ei, iar pe de alta parte, era
alieni iuris fiindca se supunea lui pater familias din familia sa
de origine.
Sotia raminea sub puterea lui pater familias al familiei din care
provenea.
Sotul trebuia sa se comporte cu sotia sa ca si cum ar fi egala
cu el.
Sotia avea dreptul sa divorteze, ca si sotul.
Daca sotul dorea sa foloseasca lucrurile sotiei, trebuia sa ceara
permisiunea ei.
Conditiile de fond si de forma (doar la casatoria cu manus):
Conditiile de forma:
1. Confarreatio un ritual solemn in care viitorii soti trebuiau sa
se prezinte in fata zeului Jupiter cu o piine (conferatio), care
era simbolul casatoriei. Se realiza in fata pretorului, in
prezenta martorilor, mireasa era acoperita cu un voal rosu. La
acest tip de casatorie aveau acces numai patricienii.
2. Usus coabitarea dintre viitorii sot si sotie pe parcursul unui
an. Dupa expirarea termenului de un an femeia trecea
automat sub puterea sotului. Daca femeia lipsea trei nopti de
la domiciliul sotului, casatoria se intrerupea, reluindu-se doar
cu acordul sotului.
45

3. Coemptio presupune vinzarea femeii viitorului sot. La aceasta

forma de casatorie recurgeau cetatenii simpli si plebeii.
Conditiile de fond:
1. Dreptul unei persoane de a incheia o casatorie valabila (ius
conubio). Acest drept deseori era lovit de incapacitate, care
era de doua feluri: relativa si absoluta.
Incapacitatea relativa consta in aceea ca persoanele care erau
rude atit cognate cit si agnate nu puteau sa incheie o
casatorie.
Incapacitatea absoluta consta in faptul ca necetatenii nu
puteau sa incheie o casatorie valabila.
2. Consimtamintul, persoanele care se casatoreau erau obligate
sa isi dea consimtamintul. Persoanele sui iuris nu erau obligate
sa isi dea consimtamintul.
3. Virsta. Pentru femei 12 ani, baieti 14 ani.

Desfacerea casatoriei.
Cunoastem moduri voluntare si moduri fortate de desfacere a
casatoriei. La categoria modurilor fortate se atribuie urmatoarele
situatii:
1. Moartea unuia dintre soti;
2. Caderea in prizonierat;
3. Absenta de la domiciliu a unuia dintre soti timp de 5 ani fara
de a se cunoaste locul aflarii acestuia;
4. Incheierea casatoriei fara respectarea conditiilor de forma ale
acesteia;
5. Casatoria dintre un senator si o dezrobita.
In cazul cind casatoria se desfacea cu acordul partilor ne intilnim cu
divortul.
Acesta era unul din modurile voluntare de desfacere a casatoriei.
Simplitatea cu care se faceau divorturile ducea la esuarea multor
casatorii. Vazind aceasta, imparatul Iustinian a cerut ca divorturile
sa fie justificate, de exemplu, caderea in prizonierat, adulterul,
atentarea la viata sotului, impotenta sexuala, violenta barbatului
46

fata de femeie. In celelalte cazuri, declarate nejustificate, sotul

(barbatul sau femeia) vinovat de desfacerea casatoriei era tinut la
plata unei amenzi.
In epoca clasica, sotii erau liberi sa desfaca casatoria daca ambii isi
doreau acest lucru. Divortul avea loc si atunci cind unul dintre soti
facea o declaratie de refuz de a trai impreuna cu celalalt. Acestei
desfaceri unilaterale a casatoriei i se spunea repudium. Se cerea ca
declaratia facuta de sot sa exprime cu adevarat intentia sa de a
desface casatoria.
Pe linga divort mai cunoastem un mod de desfacere voluntar care
se numeste repudium, ceea ce inseamna desfacerea solemna a
casatoriei in prezenta a 10 martori.
Desfacerea casatoriei cu manus se facea prin principiul simetriei
conditiilor de forma.
Astfel, la desfacerea casatoriei incheiate in fata zeului Jupiter si a
zece martori se cerea respectarea intocmai a acestei solemnitati; la
desfacerea casatoriei in care sotia a fost vinduta sotului pentru o
suma de bani, sotului ii era restituita suma de bani, respectiv el
trebuia sa intoarca sotia.
La desfacerea casatoriei fara manus nu se cerea respectarea
conditiilor de forma.
Dupa desfacerea casatoriei fostii soti dispuneau de dreptul de a
incheia noi casatorii. Cu referire la copii, acestia ramineau la sotul
nevinovat.
Sotul era obligat sa restituie imediat dota. Daca nu o facea, rudele
sotiei aveau la dispozitie actiunea in restituirea dotei, cu care se
adresau in judecata impotriva sotului.

IV. Tutela.
Tutela era institutia care proteja incapabilii cu incapacitati firesti:
batrinetea, virsta.
Cunoastem urmatoarele tipuri de tutela:
47

1. Tutela impuberului (copilul minor pina la virsta de 14 ani).

Asupra bunurilor impuberului era instituit un administrator
fiduciar, care administra patrimoniul copilului pina la virsta de
21 de ani, dupa care acest administrator trebuia sa dea o dare
de seama celui aflat sub tutela cu privire la administrarea
patrimoniului acestuia.
2. Tutela instituita asupra femeilor (deoarece ea era considerata
incapabila de actiunile ei). Acest tip de tutela nu se instituia
asupra bunurilor femeii, ci doar asupra actiunilor sale in
justitie.
Moduri de constituire a tutelei:
1. Tutela prin testament, se facea de catre seful familiei printr-un
act de ultima sa vointa prin care era numit un tutore pentru
copiii si femeile din familia sa.
2. Tutela legala se folosea in cazul cind nu era testament. Legea
atribuia familiei date un tutore. Aceasta se facea in
dependenta de gradul de rudenie.
3. Tutela dativa (pretoriana) se facea in lipsa celor doua tutele.

V. Curatela.
Curatela era o institutie de protectie a incapabilor cu incapacitati
accidentale (nefiresti)(boli psihice).
1. Curatela nebunilor era de doua tipuri:
a) Furios persoanele care aveau perioade de criza;
b) Dementis nebuni pe tot parcursul vietii (surzii, mutii si
ceilalti care sufereau de boli grave ce nu le permitea sa
actioneze din numele propriu).
2. Curatela prodigului (risipitorului) persoana care risipea toti
banii pe care ii cistiga.
3. Curatela instituita asupra femeilor gravide.
48

4. Curatela asupra barbatilor de pina la 25 de ani. Era numit un

administrator fiduciar care prin gestiunea de afaceri
(negatorium destium) administra cu bunurile acestuia.
Spre deosebire de tutela, curatela nu putea fi instituita prin
testament, dar era doar legala sau dativa (prin ordinul pretorului)

Drepturile reale.
I.Patrimoniul, elementele si principiile patrimoniului.
II. Clasificarea bunurilor.
III. Posesiunea, elementele posesiunii, dobindirea si
pierderea posesiunii.
IV. Clasificarea posesiunii.
V. Efectele posesiunii.

49

I.Patrimoniul, elementele si principiile patrimoniului.

Prin bun se intelege totalitatea lucrurilor care puteau fi insusite de
cineva sub forma dreptului de proprietate. Toate bunurile puteau fi
considerate lucruri, dar nu toate lucrurile puteau fi considerate
bunuri.
In zilele noastre, pentru ca un lucru sa devina bun trebuie sa
intruneasca trei calitati: sa fie util omului, sa aiba o valoare
economica (sa aiba un pret) si sa fie susceptibil de apropiere (adica
sa poata fi dobindit in proprietate).

50

Prin patrimoniu se intelege totalitatea drepturilor si obligatiilor care

sunt impuse in sarcina unei persoane si sunt susceptibile (au) de o
valoare pecuniara (economica). De aici reiese cele doua elemente
ale patrimoniului: drepturile (latura activa) si obligatiile partilor
(latura pasiva).
Drepturile partilor erau de doua tipuri, si anume: drepturi reale si
drepturi personale.
Drepturile reale constituie acele drepturi patrimoniale care
luau nastere intre o persoana numita titular de drepturi si toti
ceilalti membri ai societatii (gajul, ipoteca, superficia si
uzucapiunea).
Drepturile personale sunt cunoscute prin termenul de drept de
creanta. Aceste drepturi luau nastere printr-un raport juridic
dintre doua persoane strict determinate (contractele).
Principalul drept real era considerat dreptul de proprietate.
Drepturile reale prezentau doua prerogative, si anume: dreptul de
urmarire si dreptul de preferinta.
Prin drept de urmarire se intelege dreptul de a inainta o
actiune in judecata impotriva persoanei care va incalca dreptul
de proprietate al stapinului unui lucru.
Prin drept de preferinta se intelege dreptul creditorului de a
trece pe planul principal fata de creditorii multipli.
Distinctia dintre aceste doua elemente (drepturile reale si drepturile
de creanta) consta in urmatoarele aspecte:
1. Drepturile reale aveau un caracter absolut si erau opozabile
tuturor, pe cind drepturile de creanta aveau un caracter relativ
si erau opozabile doar fata de creditor si debitor.
2. In cazul drepturilor de creanta, atit partea activa, care este
creditorul cit si partea pasiva, care este debitorul sunt
determinati de la inceputul raportului juridic pina la finisarea
acestuia.

51

3. Drepturile personale (de creanta) iau nastere din contracte, din

quasicontracte (ca si contractele), din delicte si quasidelicte,
pe cind drepturile reale iau nastere din moduri specifice, cum
sunt: mancipatiunea, ocupatiunea, specificatiunea, traditiunea,
prescriptia de timp indelungat, prescriptia de timp foarte
indelungat, uzucapiunea.
4. Drepturile reale sunt limitate la numar, pe cind drepturile de
creanta sunt nelimitate.
Romanii au cunoscut doua principii ale patrimoniului:
1. Consta in faptul ca patrimoniul este emanatia unei persoane.
Pentru a dispune de patrimoniu persoana trebuia sa posede
capacitatea de folosinta (aptitudinea persoanei de a avea
drepturi si obligatii) si cea de exercitiu (aptitudinea persoanei
de a exercita aceste drepturi si obligatii). Titularul
patrimoniului de fiecare data se considera ca era seful de
familie.
2. Patrimoniul unic. Cetateanul roman care era seful de familie
putea sa aiba doar un patrimoniu.

II. Clasificarea bunurilor.

Principala clasificare pe care a facut-o Iustinian era ca el a impartit
toate bunurile in doua mari categorii:
I.
II.

Res in patrimoniu (bunurile aflate in patrimoniu);

Res extra patrimoniu (bunurile din afara patrimoniului).

Aceasta clasificare a mai fost denumita de alti jurisconsulti:

bunurile comerciale;
bunurile necomerciale.
I.

Prin categoria bunurilor aflate in patrimoniu se inteleg

lucrurile susceptibile de apropiere sub forma dreptului de
proprietate. Bunurile din aceasta categorie se mai subdivid
in urmatoarele categorii:

52

1. Res mancipi (bunurile pretioase: sclavii, vitele mari,

casele);
Res necmancipi (bunurile mai putin pretioase:
animalele mici, imbracamintea).
2. Bunurile corporale si bunurile incorporale:
Prin bunuri corporale se inteleg acele bunuri care au o forma
materiala, sunt susceptibile de apropiere si pot fi atinse cu
mina.
Prin lucruri incorporale intelegem lucrurile care nu au o forma
materiala si nu pot fi atinse: dreptul de proprietate, mostenire,
dreptul de creanta.
3. Lucrurile mobile si lucrurile imobile:
Lucrurile mobile sunt lucrurile care se pot transporta dintr-o
parte in alta fara a-si epuiza substanta si a-si pierde forma.
Lucrurile imobile erau acelea care la schimbarea locului isi
pierdeau forma, continutul economic si isi epuizau substanta:
casele, paminturile, terenurile agricole.
4. Lucrurile determinate individual si lucrurile
nedeterminate (de gen si de specie):
Lucrurile nedeterminate erau acele care nu se individualizau
cu proprietati unice doar lor: griu, zahar, livada, vin.
Lucrurile determinate individual bunurile care aveau calitati
proprii doar lor. De exemplu: sclavul cuiva, tabloul in original al
unui pictor.
5. Fructele si produsele:
Produsul era bunul careia ii lipsea caracterul periodicitatii.
Fructele erau rezultatele produselor care aveau caracterul
periodicitatii.
53

Fructele se imparteau in trei categorii:

Fructe naturale: roada, animalul vacii, laptele;
Fructe industriale: marfa pe care o produceau uzinele, fabrici;
Fructe civile: chiria unei case, anumite procente care vin din
suma de bani imprumutate, arenda, dobinzile, veniturile.
6. Bunurile care pot fi cintarite, masurate si numarate:
stofa, legume, cereale;
7. Bunurile care se consuma la prima intrebuintare si
bunurile care pot fi utilizate in mod repetat fara a se
consuma.
Care se consuma la prima intrebuintare: mar, pahar de apa,
suma de bani (depinde de suma).
Care nu se consuma la prima intrebuintare: imbracamintea,
incaltamintea.
II.

Lucrurile aflate in afara patrimoniului sunt acele bunuri care

nu sunt susceptibile de apropiere sub forma dreptului de
proprietate. Din categoria data faceau parte urmatoarele
tipuri de bunuri:
Bunurile scoase din circuitul civil:
1.
2.
3.
4.
5.

Bunurile predestinate pentru sufletele mortilor;

Portile si zidurile cetatilor;
Bunurile predestinate pentru zei;
Bunurile publice: sclavii publici si pamintul;
Bunurile comune, care erau de utilitate publica
(comuna);
6. Bunurile universale (teatrele, amfiteatrele, parcurile)
ceea ce nu se putea vinde.

III. Posesiunea.

54

Prin posesiune se intelege o stare de fapt, ocrotita de lege, care

este formata din actul material de a pastra si a folosi un anumit
lucru. Aceasta stare de fapt producea efecte juridice.
Din definitie rezulta doua elemente esentiale ale posesiunii: animus
si corpus.
Animus este intentia unei persoane de a pastra un anumit
lucru pentru sine. Persoana data avea atitudine similara cu
proprietarul bunului.
Corpus era actul material prin care o persoana se folosea de
un lucru.
Posesia exista numai daca erau intrunite ambele elemente. Daca
unul dintre ele disparea, posesia inceta. Nu era necesar ca aceste
doua elemente sa apara deodata, ele puteau aparea si pe parcurs.
Incapabilii (copii, batrinii, bolnavii psihic) nu aveau animus. Se
considera ca nu au animus persoanele capabile, dar lipsite de
discernamint in anumite momente, de exemplu: daca celui care
dormea in timpul somnului i se punea in mina un lucru oarecare, el
nu avea animus, fiindca nu si-a dat acordul.
Posesia si proprietatea sunt doua notiuni diferite.
Cunoastem doua moduri de dobindire a posesiunii:
1. Prin sine (pe cale directa);
2. Prin altul (prin reprezentant).
1. Prin sine posesiunea se dobindeste prin intrunirea celor
doua elemente (animsului si corpusului) asupra uneia si
aceeasi persoane, persoana data trebuie sa dispuna de
capacitatea de exercitiu si bunul posedat trebuie sa fie
corporal.
2. Prin altul posesiunea se dobindeste cu un animus strain (ca
in cazul celor incapabili) sau cu un corpus strain (actul
material) care se produce in cazul administrarii fiduciare.
Pentru dobindirea posesiunii prin reprezentant, se cerea ca acesta
sa corespunda unui sir de conditii. Reprezentantul trebuia sa aiba
55

imputerniciri de a obtine posesia pentru altul, imputerniciri pe care

le dobindea prin lege (cum ar fi tutela) sau prin contract. Acordindui reprezentantului asemenea imputerniciri, persoana care o facea isi
exprima din timp vointa (animus) de a poseda prin reprezentant.
Celalalt element (corpus) se realiza la fel de catre reprezentant, insa
se cerea ca el sa aiba intentia de a avea lucrul nu pentru sine, ci
pentru persoana pe care o reprezenta.
Ca si dobindirea, pierderea posesiunii se face prin sine sau prin
altul.
1. Prin sine cind se pierde animus, corpus sau ambele
elemente.
2. Exista doua situatii de pierdere prin altul:
1. Nebunia detentorului (care detinea un lucru);
2. Moartea.
Posesia inceta si in cazul distrugerii lucrului sau daca lucrul, obiect
al posesiei, era scos din circuitul civil ca urmare a faptului ca
devenea stadion, drum public, biserica acestea apartineau
statului.

IV. Clasificarea posesiunii.

Cunoastem urmatoarea clasificare a posesiunii:
1. Posesiunea protejata prin intermediul interdictelor. Interdictul
era un act emis de catre pretor cu intentia de a proteja
posesiunea unui lucru de catre o persoana.
2. Posesiunea dobindita prin uzucapiune este folosirea
indelungata a unui lucru cu trecerea lui in proprietatea
persoanei. Conditiile uzucapiunii erau: termenul, buna-credinta,
animus si corpus, lucrul sa fie uzucapat si o justa cauza.
3. Posesiunea iniusta (vicioasa sau clandestina)(nelegitima) era
posesiunea dobindita prin mijloace viclene, prin violenta sau
prin leziune.

56

Posesiunea nelegitima se instituia daca persoana care poseda lucrul

nu avea dreptul sa o faca. Aceasta se intimpla din motiv ca
posesorul nelegitim nu avea ius possidendi (dreptul de a poseda).
Posesia nelegitima putea fi de buna-credinta si de rea-credinta.
In cazul posesiei de buna-credinta posesorul lucrului nu stia ca nu
are dreptul de a poseda acel lucru. De exemplu, a primit lucrul de la
un neproprietar care se prezenta a fi proprietar. In cazul posesiei de
rea-credinta, posesorul de rea-credinta stia ca lucrul nu-i apartine,
dar se comporta in asa mod, ca si cum lucrul ar fi al sau.
4. Posesiunea naturala. Elementele ei sunt: animus, corpus,
termenul, buna-credinta si capacitatea de exercitiu.
5. Posesiunea mijlocita. Avea loc in cazul contractului de mandat,
de depozit si arenda.
In cazul acestor contracte persoana care poseda lucrul nu era
considerata si proprietarul acestuia, deoarece dupa expirarea
contractelor date, detentorul (cel care detine posesiunea)
trebuia sa restituie proprietarului posesiunea legala a lucrului.
6. Posesiunea derivata. Avea loc in cazul cind un bun se afla in
litigiu de judecata si pina la pronuntarea hotaririi judecatorului
bunul dat se dadea in posesiunea unei a treia persoane (terte)
cu scopul ca aceasta sa il pastreze si sa-l restituie in termen
partii care va avea cistig de cauza.
7. Posesiunea civila. Ea se dobindea in virtutea dreptului civil cu
respectarea formulelor si a solemnitatilor civile.

V. Efectele posesiunii.
Posesiunea la romani producea trei efecte:
1. Posesorul se bucura de protectia posesiunii prin intermediul
decretelor si a interdictelor.
2. Prezumtia proprietatii, adica posesorul unui bun sau unui lucru
era prezumat ca fiind si proprietar al acestuia. Insa prezumtia
data era relativa, fiindca putea fi rasturnata prin dovezi ce
demonstrau ca nu posesorul, ci o alta persoana este
proprietarul lucrului.

57

3. Dobindirea proprietatii prin uzucapiune. Are loc in cazul cind o

persoana cu buna-credinta poseda un lucru fara stapin o
anumita perioada de timp (pentru lucrurile mobile un an,
pentru lucrurile imobile doi ani). Dupa expirarea acestui
termen, persoana era considerata proprietar, dobindea
posesiunea prin uzucapiune, fiind considerata si proprietar al
acestei posesiuni cu dreptul de a dispune, folosi, distruge, vinde
sau dona acest bun.

Apararea posesiunii.
Decretele si interdictele erau principalele mijloace de aparare a
posesiunii date de catre pretor.
Prin decret se intelege un ordin dat de catre pretor pentru pastrarea
posesiunii ilegale.
Prin interdicte intelegem ordinele elaborate de pretor pentru
pastrarea posesiunii legale.
Cunoastem doua mari categorii de interdicte posesorii:
I.
II.

Interdictele de mentinere (de pastrare) a posesiunii pierdute

(interdicta retinende posesione cauza);
Interdictele de restituire a posesiunii (interdicta recuperande
posesione cauza).
I. Interdictele de pastrare a posesiunii erau de doua feluri:
1. Pentru lucrurile mobile;
2. Pentru lucrurile imobile.

Pentru lucrurile mobile interdictele se numeau care din doi

(utrubi).
Pentru lucrurile imobile se numeau dupa cum posedati (uti
posidendis).
Interdictele utrubi dadeau prioritate persoanei care a posedat bunul
o perioada mai indelungata de timp.
58

Interdictele dupa cum posedati prioritatea avea persoana care

poseda bunul cu buna-credinta si calitativ.
II.

Interdictele de recuperare ale posesiunii erau aplicate in cazul

cind o persoana pastra bunul prin violenta.

Din categoria interdictelor de recuperare faceau parte:

1. Interdictul unde vi (prin violenta) daca violenta venea
de la o persoana obisnuita interdictul unde vi
cotidiana (prin violenta cotidiana). Daca violenta venea
de la o persoana inarmata interdictul se numea unde vi
armata (prin violenta armata).
2. Interdicul de precario era folosit in cazul cind
persoana arenda un spatiu locativ si dupa expirarea
termenului refuza de a restitui imobilul proprietarului.
3. Interdictele clandestine erau atribuite proprietarului
pentru ca acesta sa-si restituie bunul sustras pe ascuns.

Proprietatea.
I.Formele de proprietate folosite in epoca veche,
clasica si postclasica.
II. Modurile de dobindire a proprietatii:
a)
mancipatiunea;
b)
in iure cesio;
c)uzu capiunea;
d)
prescriptia de timp indelungat si foarte
indelungat;
e)
adiudicatio;
f) ocupatiunea;
g)
traditiunea;
h)
accesiunea;
i) specificatiunea.
59

III. Sanctiunea dreptului de proprietate, stingerea

dreptului de proprietate.

I.Formele de proprietate folosite in epoca veche, clasica si

postclasica.
Proprietatea a fost definita ca dreptul real care are caracterul de a
poseda, de a dispune si de a folosi obiectul acestui drept. Termenul
de proprietatea avea un sens economic si unul juridic.
Prin sens economic se inteleg veniturile sau dobinda pe care o avea
proprietarul din bunul dat (arenda, depozit, mandat).
In sens juridic prin proprietatea se intelege dreptul pe care il are o
persoana asupra modului de stapinire al bunului aflat in
proprietatea lui.
Elementele proprietatii sunt:

60

1. ius utendi dreptul proprietarului de a folosi in mod direct sau

indirect proprietatea;
2. ius fruendi dreptul de a culege fructele;
3. ius abutendi dreptul de a dispune de proprietate.
Odata cu trecerea de la societatea gentilica la cea sociala sau
statala apar urmatoarele forme de proprietate:
Proprietatea gentilica a gintilor;
Proprietatea familiara asupra pamintului;
Proprietatea individuala asupra sclavilor.
Primul tip de proprietate se mai numea proprietatea colectiva (ager
gentilicus). Ea se forma pe baza mancipatiunii, care era un mod de
dobindire al dreptului de proprietate. Principala actiune care era
folosita la acest tip de proprietate era actiunea in revindicare care
se mai numea sacramentum in rem.
Al doilea tip de proprietate era denumita prin termenul heredium si
era constituita din portiunile de pamint pe care statul le atribuia
fiecarei familii. Proprietatea familiara prezenta urmatoarele
caractere: primul caracter se numea caracterul inalienabil (acest tip
de proprietate nu putea fi instrainat). Al doilea tip de caracter era
caracterul indivizibil (aceasta proprietatea nu putea fi impartita in
mod egal intre mostenitori).
Proprietatea asupra sclavilor era detinuta de catre persoanele
private in scopuri proprii si in interese proprii.

Proprietatea in epoca veche.

Proprietatea colectiva a gintilor a fost transformata in proprietatea
publica a statului.
Proprietatea familiara s-a transformat in proprietate privata.
Proprietatea sclavilor proprietate privata individuala.
Prima forma de proprietate (proprietatea publica) se impartea in
doua categorii:
Proprietatea asupra pamintului (ager publicus);
Proprietatea asupra sclavilor (servi publicus).
61

Prizonierii de razboi erau transformati in sclavi si deveneau

proprietatea statului roman. Statul ii putea vinde, ii putea folosi la
diferite functii publice (servitori, scribi etc.). Sclavii care ramineau
sa lucreze in folosul statului se numeau sclavii statului (publici).
Intre sclavii privati si cei publici existau urmatoarele deosebiri:
Sclavii publici erau mult mai privilegiati decit cei privati.
1. Sclavii publici puteau fi dezrobiti de catre magistrat printr-o
simpla declaratie solemna fara respectarea formalitatilor
conform dreptului civil;
2. Sclavii publici primeau anual o suma de bani pentru
intretinere;
3. Barbatii sclavi aveau dreptul de a se casatori cu femei libere;
4. Fiecare familie primea in mod obligatoriu un teren pentru
constructia casei;
5. Aveau dreptul de a dispune pentru cauza de moarte cu
anumite bunuri din patrimoniul lor.
Proprietatea privata mai purta denumirea de proprietate quiritara si
avea urmatoarele caractere:
1. Caracterul absolut, prin care se intelge ca proprietarul avea
putere nelimitata asupra proprietatii.
2. Caracterul perpetuu (permanent) ceea ce inseamna ca
persoana nu putea fi proprietar pina la un anumit termen. Aici
lucra urmatorul principiu: odata herede, pentru totdeauna
herede.
3. Caracterul exclusiv, prin care proprietarul nu putea imparti
proprietatea cu alta persoana.
Proprietatea quiritara se mai impartea in urmatoarele categorii:
1. Proprietatea asupra sclavilor;
2. Proprietatea asupra vitelor mari;
3. Proprietatea asupra vitelor mici.

Proprietatea in epoca clasica.

62

In epoca clasica proprietatea quiritara s-a mentinut si pe linga ea

mai apar doua feluri de proprietate:
proprietatea bonitara (pretoriana); proprietatea provinciala.
Din aceste trei tipuri de proprietate cea mai superioara era
considerata proprietatea quiritara (privata).
Proprietatea pretoriana era recunoscuta si ocrotita de catre pretor,
in opozitie cu cea quiritara recunoscuta de dreptul civil. Aparitia
proprietatii pretoriene se explica prin dezvoltarea comertului, care
necesita o mai mare usurinta in incheierea tranzactiilor comerciale.
Daca proprietatii quiritare ii erau caracteristice formalismul si
rigorismul, acestea au fost inlaturate la proprietatea pretoriana.
Proprietatea provinciala. Cucerind diferite provincii, romanii lasau
locuitorilor acestora dreptul de a se folosi de paminturile lor in
schimbul platii unor impozite. Paminturile provinciilor cucerite
apartineau statului roman (ager publicus), iar posesorii unor astfel
de fonduri erau indatorati sa plateasca acestuia un impozit funciar
(vectigal), ceea ce materializa ideea ca proprietatea apartinea
statului.

Epoca postclasica.
In epoca postclasica Iustinian a fost cel care a facut o concesiune
(contopire) dintre toate tipurile de proprietati, formind o proprietate
unica care se numea dominium.

II. Principalele moduri de dobindire ale proprietatii:

Modurile de dobindire a proprietatii se imparteau dupa ramura de
drept care era aplicata. In dependenta de ramura de drept
cunoastem moduri dupa dreptul civil:
a) Mancipatiunea;
b) In iure cessio;
c) Uzucapiunea.
Dupa dreptul gintilor distingem urmatoarele moduri:
a) Traditiunea;
63

b) Ocupatiunea;
c) Specificatiunea;
d) Prescriptia de timp lung;
e) Prescriptia de timp foarte lung;
f) Adiudicatio.
1. Mancipatiunea.
Mancipatiunea este cel mai vechi mod de dobindire al proprietatii
prin care o parte numita mancipant transmite proprietatea lucrului
unei alte parti numite dobinditor in schimbul unei sume de bani.
Vinzarea data se facea in fata magistratului cu prezenta a zece
martori si era obligatoriu ca obiectul litigios sa fie prezent in fata
magistratului.
Mancipatiunea era de doua tipuri:
In rem;
In persona.
Principala actiune care era folosita de pretor pentru restituirea
proprietatii de la proprietarul ilegal era actiunea in revindicare.
Insasi vinzarea prin mancipatiune se desfasura prin doua faze
consecutive.
Prima faza fara martori;
A doua faza cu martori.
2. In iure cesio (in fata magistratului).
In iure cessio reprezenta un mod de dobindire al proprietatii ce
consta in organizarea unui proces fictiv. Conform unei intelegeri
prealabile, partile se prezentau in fata magistratului, unde
reclamantul afirma ca este proprietarul obiectului litigios. Piritul nu-l
contrazicea pe reclamant. Fata de tacerea piritului, magistratul
pronunta cuvintul addico, ratificind pretentiile reclamantului. In asa
mod, bunul i se transmitea reclamantului.
3. Uzucapiunea.

64

Prin uzucapiune se intelege posedarea indelungata a unui lucru,

care dupa expirarea unui anumit termen va avea drept efect dreptul
de proprietate asupra acestui lucru.
Prin proba diabolica proprietarul trebuia sa dovedeasca calitatea de
proprietar a tuturor predecesorilor sai.
Pentru ca un lucru sa fie uzucapat trebuie sa fie respectate
urmatoarele conditii:
1. Termenul: dupa lege pentru lucrurile mobile termenul era
de un an de zile, pentru lucrurile imobile termenul era de
doi ani.
2. Posesia: prin posesie se intelege folosirea indelungata a
lucrului. Folosinta data trebuia sa fie lipsita de vicii si era
interzisa de a fi intrerupta.
3. Lucrul uzucapat trebuia sa fie susceptibil de apropiere,
adica sa faca parte din categoria lucrurilor din comerciu
(din patrimoniu). Nu puteau fi uzucapate lucrurile extra
patrimoniu (care nu puteau apartine persoane, cetatile,
drumurile; furate; luate in posesiune cu violenta; cele
religioase (bisericile, templele, obiectele de cult).
4. Buna-credinta. Trebuia sa o faca cu buna-credinta. Bunacredinta era convingerea uzucapantului ca a dobindit
lucrul de la o persoana care avea dreptul sa-l instraineze,
adica de la un proprietar.
5. Justul titlu, prin care se intelegea un act care dovedea
faptul ca posesorul a devenit proprietar prin uzucapiune.
4. Prescriptia de timp indelungat.
S-a format dupa modelul uzucapiunii, diferenta fiind doar in
termeni. Acest mod de dobindire a proprietatii era folosit de
necetateni, adica de cei care nu se supuneau dreptului civil. Astfel,
pentru persoanele care locuiau intr-o cetate termenul dobindirii
proprietatii era de zece ani, iar pentru cei care locuiau in cetati
diferite termenul era de 20 de ani.

65

5. Prescriptia de timp foarte lung.

Dobindirea proprietatii prin expirarea a 40 de ani din momentul
posedarii lucrului, mai tirziu acest termen a fost redus pina la 30 de
ani.
6. Adiudicatio.
Adiudicatio este un mod de dobindire al proprietatii prin care
judecatorul in materia succesiunii impartea o cota parte din masa
succesorala anumitor mostenitori.
7. Ocupatiunea.
Prin ocupatiune se intelege luarea in posesie a unui lucru lasat fara
stapin. La aceasta categorie de lucruri putem atribui urmatoarele:
lucrurile lasate de dusmani, animalele salbatice, pestii, pietrele
pretioase, perlele, comorile si lucrurile care erau benevol parasite
de catre proprietar.
8. Traditiunea.
Traditiunea este unul din cele mai simple moduri de dobindire ale
proprietatii dupa dreptul international privat (dreptul gintilor). Prin
traditiune se intelege o simpla remitere materiala a lucrului de catre
proprietar cumparatorului.
1. Traditio brevi-mano (transmiterea prin intinderea miinii);
2. Traditio longo-mano (transmiterea simbolica a cheilor
proprietatii).
Conditiile traditiunii:
1. Persoana trebuia sa dispuna de capacitate;
2. Justul titlu;
3. Buna-credinta;
4. O justa cauza;
5. Bunul nu trebuia sa fie viciat.
9. Accesiunea.
66

Prin accesiune se intelege alipirea unui lucru accesoriu la lucrul

principal. Lucrul accesoriu permanent va urma conditia juridica a
lucrului principal. Cunoastem urmatoarele tipuri de accesiune:
1. accesiunea imobiliara;
2. accesiunea mobiliara.
Prin accesiune imobiliara se intelege alipirea unui lucru imobil la alt
lucru imobil.
Prin accesiune mobiliara se intelege alipirea unui lucru mobil la un
alt lucru mobil.
Din categoria accesiunii imobiliare fac parte: aluviunea, avulsiunea.
Din categoria accesiunii mobiliare face parte specificatiunea.
10.

Specificatiunea.

Prin specificatiunea o persoana numita specificator confectioneaza

un lucru nou din materia unei alte persoane.
Iustinian a impartit specificatiunea in doua tipuri, si anume:
Specificatiunea imperfecta;
Specificatiunea perfecta.
Prin specificatiune imperfecta lucrul nou putea fi adus la starea lui
initiala (cel care modifica era proprietar).
Specificatiunea perfecta era acea prin care lucrul nu putea fi adus la
starea lui initiala (ambii erau proprietari).

11.

Legea.

Legea putea fi si ea un mod de dobindire al proprietatii.

Functionarul public printr-un act de vointa putea atribui obiectul
litigiat prin decizia lui.

III. Sanctiunea dreptului de proprietate.

67

Proprietatea quiritara.
In epoca veche proprietatea quiritara era protejata prin actiunea in
revendicare, care se instituia in procedura legisanctiunilor in forma
de sacramentum in rem (juramintul asupra unui lucru).
In procedura formulara actiunea in revindicare era formulata in
intentio.
In procedura extraordinara actiunea in revindicare era exercitata
prin forta de constringere a statului (manu militare).
Actiunea in revendicare era actiunea pe care o inainta proprietarul
lipsit de posesiunea lucrului si care cerea restituirea lucrului de la
persoana care il poseda fara a fi proprietar.
Pentru ca actiunea in revendicare sa poata exista este obligatoriu sa
fie respectate urmatoarele conditii:
1. Reclamantul sa nu posede lucrul, dar dupa acte sa fie
proprietar quiritar.
2. Piritul sa nu fie proprietar, dar sa posede lucrul.
3. Obiectul litigiului sa fie un bun susceptibil de apropiere,
corporal si determinat.

Proprietatea pretoriana.
Principalul mod de reintoarcere al proprietatii pretoriene se facea
prin intermediul actiunii publiciene. Aceasta actiune a fost formata
de catre pretorul Publicus de unde si vine denumirea de publiciana.
Actiunea publiciana era o actiune reala si proteja posesorii care
posedau lucrul prin uzucapiune. Pentru a intenta o actiune
publiciana era obligatoriu ca posesorul sa fie de buna-credinta.
Acest posesor avea cistig de cauza daca a procurat bunul de la un
neproprietar (sau de la un proprietar cu rea-credinta).

Proprietatea provinciala.
Reiesind din faptul ca proprietatea provinciala nu putea fi
uzucapata, principala actiune de redobindire a proprietatii era
actiunea in revendicare, ca si in cazul proprietatii quiritare.
68

Proprietatea peregrina.
Datorita faptului ca acest tip de proprietate apartinea strainilor, ea
nu era ocrotita dupa dreptul civil, dar dupa dreptul gintilor
(international public). Nu exista o denumire fixa a actiunii de
redobindire a proprietatii, aceasta redobindire se facea printr-o
simpla formula.

Stingerea dreptului de proprietate.

Cunoastem doua moduri de stingere a proprietatii:
Prin ordin material;
Prin ordin juridic.
Din punct de vedere al ordinului material dreptul de proprietate se
stinge atunci cind lucrul nu mai exista. Din punct de vedere juridic
dreptul de proprietate inceteaza odata cu instrainarea lucrului
(vindere, donare, testament), dar exista in miinile achizitorului
(persoana care a achizitionat lucrul).

69

Drepturile reale asupra lucrului altuia.

I.Servitutea.
II. Superficia.
III. Emfitioza.
IV. Drepturile reale pretoriene.

70

I.Servitutea.
De multe ori bunul care se afla in proprietatea unei persoane putea
fi detinut de o alta persoana: arenda, imprumutul, chiria, in cazul
cind se gaseste un lucru lasat fara stapin. In aceste cazuri dreptul
de proprietate a proprietarului ramine sa existe, dar insusi actul
material se afla in stapinirea altor persoane. Acest procedeu se
numeste drept real asupra lucrului altuia.
Servitutea (servitutile) sunt niste sarcini impuse in folosul unei
persoane care are calitatea de proprietar sau in folosul unei alte
persoane care beneficiaza de drepturile reale asupra lucrului altuia.
Terenul grevat cu o sarcina se numea teren aservit, iar terenul in
uzul sau utilitatea caruia era impusa sarcina se numea teren
dominant.
Persoana care avea un drept de servitute putea, in mod gratuit sau
in schimbul unei sume de bani, sa beneficieze pe parcursul intregii
sale vieti de foloasele unui lucru care nu era al lui. Pentru proprietar
servitutea era ca o povara. Aceasta sarcina consta in obligatia
proprietarului de a permite titularului de servitute sa foloseasca
lucrul (sa treaca cu oile, sa sara gardul pentru a culege fructele
etc.).
Cunoastem urmatoarele categorii de servituti:
1. Servitutile prediale sunt niste sarcini impuse in favoarea
proprietarului de imobil. Esenta servitutii prediale consta in
aceea ca un imobil (cel aservit) este grevat cu o sarcina pentru
a fi de folos (a servi) altui imobil (celui dominant). La rindul
sau, servitutile prediale se mai impart in doua categorii:
a) Rustice;
b) Urbane.
Diferentierea dintre aceste doua tipuri de servituti se facea in
dependenta de bunul dominant. In cazul cind bunul era o
cladire ne intilnim cu o servitute urbana, dar daca bunul
71

dominant era un lot de pamint ne intilnim cu servitutile

prediale rustice.
Din categoria servitutilor prediale rustice faceau parte
urmatoarele:
a) Dreptul persoanei de a calca cu piciorul pe un pamint strain
(iter);
b) Dreptul unei persoane de a trece pe un lot strain cu turmele
de vite (via);
c) Dreptul unei persoane de a aduce apa printr-o teava de pe
un teren strain (actus);
d) Dreptul de a paste vitele pe un teren strain (ius pascendi).

Din categoria servitutilor urbane cele mai importante erau:

a) Stilicidium dreptul de scurgere a apelor de ploaie prin
terenul strain;
b) Cloaca dreptul de scurgere a apelor prin niste canale mari;
c) Dreptul unei persoane de a sprijini casa cu o birna care va
atinge casa vecinului;
d) Dreptul de a ridica o casa mai sus decit casa vecinului.
2. Servituti personale cereau existenta unui singur lucru, asupra
caruia doua persoane exercitau drepturi reale distincte:
a) Uzu fructu dreptul de a culege fructele;
b) Usus dreptul unei persoane de a folosi lucrul altuia fara a-i
culege fructele;
c) Habitatio dreptul unei persoane de a trai in casa unei alte
persoane;
d) Ius operae servorum dreptul de a se folosi de serviciile
unui sclav strain.
Principalul drept real din cadrul servitutilor personale era dreptul de
uzufruct. Celelalte drepturi reale erau niste varietati ale contractului
de uzufruct. Partile care participa la contractul de uzufruct se
numesc: uzufructuarul si nudul proprietar.
72

Uzufructuarul era persoana care detinea cele doua atribute ale

dreptului de proprietate si anume dreptul de a poseda si dreptul de
a culege fructele.
Nudul proprietar persoana care detinea principalul atribut al
proprietatii si anume dreptul de a dispune (a vinde, a dona, a
instraina).
Obiect al dreptului de uzufruct puteau servi:
a)
atit bunurile mobile, cit si bunurile imobile, dar era obligatoriu
ca aceste bunuri sa fie corporale.
b)
bunurile neconsumtibile, bunurile care nu se puteau consuma
la o prima consumare.

Caracterele servitutilor
Att servitutile personale, ct si cele reale, prezinta unele caractere
comune:
toate servitutile sunt drepturi reale;
proprietarul lucrului aservit nu are obligatia de a face ceva
pentru titularul dreptului de servitute;
nimanui nu-i poate fi aservit propriul lucru (daca proprietarul
imobilului dominant devine si proprietar al fondului aservit,
servitutea se stinge);
nu poate exista o servitute a servitutii.
In epoca veche, dreptul de uzufruct avea un caracter temporar
(viager) el producea efecte juridice doar in timpul vietii
uzufructuarului. Pe parcursul vietii, uzufructuarul nu putea vinde
bunul, consuma sau instraina bunul, deoarece nu avea dreptul de a
dispune de acest bun. Pe linga uzufruct, mai apare in epoca clasica
o categorie de drepturi reale asupra lucrului altuia care se numeste
quasiuzufruct. Obiect al quasiuzufructului puteau servi bunurile
consumptibile.
Constituirea servitutilor se facea printr-un contract care se incheia
in forma scrisa sau verbala. Modalitatea cea mai frecventa de
incheiere a contractului era forma verbala. Servitutile prediale
rustice, deoarece erau legate nemijlocit de un teren agricol se
transmiteau sau se dobindeau prin mancipatiune. Servitutile
73

prediale urbane se transmiteau prin in iure cessio (in fata

magistratului). Servitutile personale se dobindeau prin legat mod
de transmitere al bunurilor de la mostenitor succesorilor sai. Ele se
mai transmiteau prin legat, uzucapiune.

Modurile de stingere ale servitutilor.

Pentru servitutile prediale nu existau moduri de stingere, deoarece
ele aveau un caracter perpetuu (nelimitat in timp).
Pentru servitutile personale distingem urmatoarele moduri de
stingere: moduri generale si moduri speciale.
Moduri generale:
1. Disparitia (pieirea) lucrului, care servea drept obiect a
dreptului de uzufruct. Aceasta pieire era de doua tipuri:
a) materiala;
b) juridica.
Distrugerea materiala are loc atunci cind obiectul nu mai exista.
Distrugerea juridica are loc atunci cind se instraineaza un lucru prin
actul juridic.
2. Confuziunea era intrunirea asupra uneia si aceeasi persoane a
doua calitati (a dreptului de proprietate si a dreptului de
uzufruct).
Moduri speciale:
1. Moartea, putea fi atit fizica cit si juridica (limitarea capacitatii
de exercitiu).
2. Neuzul (nefolosirea) servitutilor un timp indelungat. (lucrurile
mobile 1 an, lucrurile imobile 2 ani).
3. Expirarea timpului.

Apararea dreptului de servitute.

Dreptul real de servitute era aparat (sanctionat) prin actiunea in
revendicare, care era asemanatoare cu cea a proprietatii, dar in
epoca clasica a fost inlocuita cu un alt tip de actiune, care se numea
74

actiunea confesorie. Aceasta actiune putea fi inaintata doar de

titularul servitutii impotriva nudului proprietar.

II.Superficia.
Superficia era un drept ce se acorda unei persoane de a se folosi de
o constructie ridicata pe terenul unei alte persoane. Dreptul de
superficie a aparut in sec. II atunci cind statul asigura cetatenii cu
un lot de pamint pentru casa. Superficia facea parte de la inceput
din dreptul public, ca mai tirziu, sa faca parte din dreptul privat.
Persoanele care detineau in proprietate terenurile le acordau in
chirie sub forma de superficie. Terenul era acordat pe termen lung
pentru ca chiriasul (superficiarul) sa aiba posibilitatea de a ridica o
constructie pe teren, de a o exploata si de a avea un profit din
aceasta.
Dreptul de superficie era axat cu strictete pe relatia care se crea
intre imobil (edificu, locuinta, constructie) si terenul pe care era
imobilul amplasat, respectiv, superficia era considerata un drept
imobiliar.
Caracterele superficiei erau:
1. Caracterul temporar;
2. Caracterul absolut. (ca la servitute)
Partile raportului de superficie se numeau: superficiar si nudul
proprietar. In schimbul pamintului de care se folosea, superficiarul
platea nudului proprietar o suma de bani, numita solarium. De
asemenea, superficiarul era obligat sa achite taxele si impozitele la
stat pentru pamint.
Obiect al superficiei puteau servi doar terenurile pe suprafata
carora mai tirziu se construia o casa. Superficiarul aveau drepturi
cu mult mai mari decit uzufructuarul. Superficiarul putea lasa ca
testament, putea dona, vinde, sa greveze, sa puna ca gaj, ipoteca.

Apararea dreptului de superficie.

Apararea dreptului de superficie avea loc prin niste interdicte
posesorii, care erau instituite de catre un functionar de stat.
75

Superficiarul era cu mult mai protejat decit nudul proprietar,

deoarece el era persoana care platea impozite la stat, taxele fiscale,
amenzile; pe cind nudul proprietar era o persoana, numele careia
figura doar in contract.
Interdictele de superficie puteau fi inaintate impotriva oricarei
persoane ce l-ar fi tulburat pe superficiar in exercitarea dreptului de
superficie, chiar si impotriva proprietarului terenului.
Interdictele posesorii puteau fi inaintate datorita faptului ca
superficiarul era in acelasi timp si posesor, iar ca si orice posesor isi
putea proteja posesia folosind mijloacele de aparare a ei.

Incetarea superficiei:
La expirarea termenului pentru care a fost constituita;
In cazul refuzului superficiarului la dreptul de superficie;
La intrunirea in una si aceeasi persoana a ambelor calitati
(atunci cind superficiarul devenea si proprietar al terenului,
prin cumpararea acestuia sau invers, cind proprietarul
devenea superficiar, prin cumpararea constructiei.

III.Emfitioza.
Emfitioza contract in baza caruia o persoana numita emfitiot ia in
arenda o portiune de pamint de la imparat cu scopul de a o cultiva
si a-i plati imparatului o suma de bani, numita canon.
La inceput emfiteoza a fost utilizata numai de imparati, mai apoi la
emfiteoza recurgeau si marii latifundiari, pentru a da in arenda
paminturile lor ramase neprelucrate, din cauza lipsei fortei de
munca.
Emfiteoza se forma prin acordul de vointa dintre proprietar si
emfiteot. Daca terenul arendat apartinea bisericii era nevoie de un
act scris (contract).
Emfitioza avea urmatoarele caractere juridice:
1. absolut;
2. perpetuu.
76

Emfitioza dadea nastere urmatoarelor efecte juridice asupra

emfitiotului si asupra functionarilor publici (imparat):
1. Emfitiotul avea obligatia de a cultiva pamintul cu buna
credinta si de a plati regulat taxa pentru arenda numita canon.
2. Emfitiotul care arenda pamintul trebuia sa aiba capacitate
juridica deplina.
3. Imparatul era obligat sa respecte conditiile contractului.
4. Termenul stabilit in contract nu putea fi intrerupt si taxa
stabilita in contract nu putea fi schimbata.
Pe linga obligatii, emfiteotul avea si drepturi. Emfiteotul era posesor
al lucrului care facea obiectul emfiteozei si se bucura de interdictele
posesorii si culegea fructele acelui lucru.
Contractul de emfitioza se incheia de obicei in forma scrisa, dar
exista si o exceptie de la regula, in cazul nacarturarilor, contractul
se incheia in forma verbala. Emfitioza putea fi transmisa ca
mostenire urmasilor emfitiotului. In cazul cind emfitiotul se
eschiveaza de la plata canonului (sumei anuale) contractul putea fi
reziliat (desfacut) de catre imparat, fara ca acesta sa-l anunte pe
emfitiot.
Stingerea emfiteozei. Emfiteoza se stingea in urmatoarele cazuri:

La pierderea totala a lucrului;

La expirarea termenului;
La moartea fara mostenitori a emfiteotului;
In caz de neindeplinire a obligatiilor din partea emfiteotului,
respectiv cind emfiteotul nu a ingrijit de pamintul arendat sau
nu a platit canonul timp de trei ani.

IV.Drepturile pretoriene.
Drepturile pretoriene erau niste drepturi reale dictate de imparat.
Ele aveau o putere juridica mai mica decit drepturile reale asupra
lucrului altuia. Ele constituiau niste varietati ale contractului de
77

servitute. Unul din principalele drepturi pretoriene se numea

conductio vectigales.
nca din epoca veche, cetatile practicau sistemul arendarii
unor terenuri pe termen lung sau chiar fara termen, n schimbul
unei redevente numita vectigal. ntruct aceasta forma de arendare
avea un caracter perpetuu, pretorul a protejat-o prin mijloace
speciale, acordnd lui conductor ager vectigalis o actiune reala.
Ca titular de drept real, conductor ager vectigalis dobndeste
fructele prin separatiune, se bucura de protectie prin interdicte,
poate transmite lucrul prin acte ntre vii sau pentru cauza de
moarte.

Succesiunea la romani.
I.Caracteristica generala a succesiunii.
II. Tipurile de succesiune si principiile ei.
III.Succesiunea legala (ab intestat).
IV.Succesiunea testamentara.
V. Succesiunea diferita contra testamentului.
VI. Acceptarea succesiunii.
VII.Renuntarea (repudierea) succesiunii.
VIII.Sanctiunea succesiunii.
IX.Legatele.
X.Fidecomisiile.

78

I.Caracteristica generala a succesiunii.

Prin succesiune se intelege trecerea patrimoniului unei persoane
care decedeaza (defunct) catre urmasii acesteia. Succesiunea era
numita de catre romani: ereditas. Succesorii se numeau sui
heredes. In epoca veche romanii nu acceptau transmiterea
patrimoniului de la o persoana la alta, deoarece ei se conduceau
dupa principiul nu exista persoana, nu exista nici patrimoniu,
odata cu moartea persoanei se stingea si dreptul acesteia asupra
bunurilor sale. Transmiterea patrimoniului se spunea ca se numeste
manus, adica o persoana noua cu o putere noua asupra bunurilor.
Succesiunea testamentara.
Succesiunea legala.

III.Succesiunea legala.
Succesiunea legitima. In textele juridice intilnim si termenul de
succesiune ab intestat o defuncto (lat.), succesiunea diferita atunci
79

cind decuiusul, cel despre a carui mostenire este vorba a murit fara
sa lase testament.
Succesiunea legitima se deschide atit atunci cind defunctul nu a
lasat testament, cit si atunci cind testamentul este ineficace sau
instituirea de herede (mostenitor) este nula ori lovita de
ineficacitate dintr-un motiv oarecare. Cind spunem ca succesiunea
legitima este diferita in baza legii ne gindim de obicei la Legea celor
XII Table, unde intr-adevar exista un text privind materia succesiunii
legale. De fapt, reglementarea data este mai veche decit legea.
Exista o reglementare cutumiara care a fost preluata de lege ca si
alte reguli cutumiare. Legea celor XII Table da intiietate
testamentului, pentru ca in lege se contine urmatoarea fraza daca
cineva moare fara sa fi lasat testament. In epoca straveche
testamentul trebuie sa fi fost utilizat rar, deoarece se putea face in
conditii de forma, care se indeplineau greu: testamentul se facea in
fata comitiilor calate, in fata liniilor de lupta inainte de a incepe
batalia. Institutiile lui Gaius trateaza succesiunea in partea
consacrata lucrurilor (ius rerum). Succesiunea este prezentata
printre modurile de dobindire a proprietatii cu titlu universal si cu
cauza de moarte.
Posterior Legii celor XII Table testamentul a devenit un mod obisnuit
de transmitere a averii succesorale. Din aceasta cauza distingem
succesiune diferita in baza Legii celor XII Table si succesiune diferita
prin testament. Legea celor XII Table spune daca cineva murea fara
sa fi lasat testamentul si nu are un herede sui succesiunea revine
agnatului celui mai apropiat. Daca nu exista agnat atunci gentilii vor
prelua averea familiei. Asadar, Legea celor XII Table cunoaste trei
ordine de mostenitor: herede sui, agnatus poximus si gentili.
Criteriul principal dupa care se acorda dreptul la mostenire a fost
legatura de rudenie. Cineva devenea mostenitor doar din motivul ca
era ruda cu decedatul. Persoanele erau considerate rude fiindca
locuiau si munceau intr-o familie, sub puterea aceluiasi pater
familias. Aceste fel de rudenie se numea agnata.
Treptat, mostenirea bazata pe rudenia agnata a disparut, iar locul ei
a fost preluat de rudenia cognata, bazata pe legatura de singe. Cei
mai apropiati urmasi erau copiii, parintii, fratii si surorile, carora le
revenea intreaga mostenire.
Mai tirziu, cind a aparut testamentul, mostenirea legala se folosea
tot mai rar. Intiietate se acorda mostenirii testamentare. Mostenirea
80

legala se aplica doar atunci cind mostenitorii testamentari nu mai

erau in viata, daca defunctul nu lasa testament ori daca
testamentul lasat nu era valabil intocmit.

Categorii de mostenitori legali.

Heredes sui sunt persoanele care in momentul mortii lui decuius se
gaseau sub puterea sa imediata si in urma mortii lui deveneau sui
iuris. Gaius ne spunea ca se numeau herede sui, deoarece inca de
cind traia pater ei erau considerati stapinii averii familiei. Nu era o
transmitere de drepturi, cit mai degraba o confirmare a drepturilor
pe care le aveau inca din timpul vietii lui pater familias. Acesti
mostenitori sunt continuatorii personalitatii defunctului. Ei nu
trebuiau sa primeasca mostenirea. Lor le revenea automat din
momentul decesului lui decuius. Ei nu puteau refuza succesiunea. Ei
erau mostenitori necesari. Abia mai tirziu pretorul le-a permis sa se
abtina de la succesiune. Potrivit Legii celor XII Table, succesiune
civila se numea hereditates.
Sui heredes erau persoanele care locuiau impreuna cu pater
familias, iar dupa moartea acestuia deveneau persoane
independente (sui iuris). In aceasta categorie de mostenitori intrau
fiii, fiicele, sotia casatorita cu manus (in calitate de fiica), nepotii din
fii, daca tatal lor a precedat bunicului, adoptatul si adrogatul.
Toti mostenitorii din categoria sui heredes veneau la mostenire. Cei
de gradul intii dobindeau cote-parti egale, iar cei de grad mai
indepratat de semenea veneau la succesiune insa, doar de partea
ascendentului lor parte pe care si-o imparteau intre ei in mod
egal.
Agnatii sunt colaterali prin barbati. Agnatus proximus putea fi
fratele sau sora defunctului, copiii fratilor. Agnatus proximus este un
mostenitor voluntar, deoarece ei trebuiau sa-si manifeste vointa de
a accepta succesiunea, avind posibilitatea sa o si refuze. La inceput
agnatus proximus era chemat la succesiune fara distinctie de sex.
Dupa ce a fost votata Legea Boconia s-a format un obicei juridic
care a exclus femeile de la succesiunea legitima. Vin totusi la
succesiune surorile nascute din acelasi tata, pentru ca ele faceau
parte din aceeasi familie in sens restrins al cuvintului.

81

Agnatul cel mai apropiat il excludea pe agnatul mai indepartat in

grad. In cazul in care agnatul cel mai apropiat refuza succesiunea,
ea nu trece la un agnat mai indepartat ci direct la gentilii in bloc.
Sunt putine date despre succesiunea gentililor. Gaius ne spune ca
de la o anumita epoca intregul drept gentilic a cazut in desuetudine.
Dreptul gentililor la succesiune a disparut inca inainte de Gaius.
Cicero este cel care aminteste de mai multe ori despre succesiunea
care revine gentililor. Astfel, in discursurile impotriva lui Veres,
guvernatorul Siciliei, Cicero spunea: un oarecare minucius a murit,
iar testamentul lui era nul.
Gentiles formau cea de-a treia categorie de mostenitori legali. Ei
erau rude cu defunctul (agnati), dar intr-un grad indepartat. Gentilii
mosteneau averea defunctului in parti egale. Ei veneau la
succesiune numai daca lipseau mostenitorii sui heredes si agnatus
proximus.

IV.Succesiunea testamentara.
Testamentul este un act formal prin care o persoana, numita
testator, numeste unul sau mai multi succesori cu scopul ca acestia
sa indeplineasca ultima vointa dupa moarte. In epoca veche,
testamentul se incheia asemeni unei legi.
Testatorul, prin actul de mostenire putea favoriza unii succesori si
defavoriza altii, ceea ce noi nu am observat in mostenirea legala,
deoarece mostenitorii legali veneau la succesiune in mod egal. Prin
testament se puteau lasa nu doar bunurile testatorului, dar se
putea numi un tutore sau un curator, se putea dezrobi un sclav si se
putea numi un administrator fiduciar. Insasi prin cuvintul testament
se intelege dreptul de a face marturie. Persoana care mostenea nu
era un simplu succesor de bunuri, dar el continua capacitatea
juridica a defunctului.

Epoca veche.
In epoca veche, romanii au cunoscut urmatoarele tipuri de
testament:
Testamentul calatis comisii in fata adunarii poporului;
82

 Testamentul in procinctu in fata armatei gata pentru batalie;

Testamentul per aes et libra in mod simbolic, prin arama si
balanta.
Testamentul calatis comisii era exemplul unei legi votate care sa
facea in public cu acordul a zece martori. Comisiile calate erau niste
adunari populare care se convocau de doua ori pe an si anume pe
data de 24 martie si 24 mai si aveau menirea de a face testamentul
valabil, de a aproba persoana aleasa de catre testator pentru a fi
mostenitor. Acest tip de testament avea doua neajunsuri: era
accesibil doar patricienilor, se putea face numai de doua ori pe an.
Testamentul in procinctu (in fata armatei) presupunea o simpla
manifestare de vointa din partea testatorului. Acest tip de
testament era accesibil doar militarilor, adica cetatenilor in virsta de
la 17 ani pina la 46 ani. Validitatea testamentului in procinctu era
finisata cu impuscaturile de arma, astfel se considera ca
testamentul este valabil.
Testamentul per aes et libra se facea intre vii si era modelul unei
administrari fiduciare. Persoana care vroia sa testeze bunurile sale
numea o alta persoana, care se numea emptor familiae executor
familiar, care era insarcinat cu obligatia de a transmite dupa
moartea testatorului bunurile lasate de acesta cu dreptul de
administrare fiduciara.
Testamentul per aes et libra era de doua tipuri:
Public;
Secret.
Testamentul public numele succesorilor era rostit in public si
mostenitorii cunosteau de la bun inceput ca dupa moartea
testatorului vor primi bunurile acestuia in proprietate.
In cazul testamentului secret nu se anuntau numele celor care vor
mosteni bunurile defunctului.

Epoca clasica.

83

 Testamentul nuncupativ un testament solemn care se facea

sub forma unei declaratii rostite in fata a zece martori si
aprobata cu votul acestora. De acest tip de testament
beneficiau doar persoanele aflate in gura mortii.
Testamentul militar un model al testamentului in procinctu
care necesita doar o manifestare de vointa a testatorului
rostita cu voce tare.
Pe linga testamentul militar mai cunoastem testamentul
incheiat in forma verbala care era o manifestare de vointa
rostita in fata a cinci, pe urma a sapte martori si acest tip de
testament era o copie al testamentului per aes et libra.
Testamentul scris era o manifestare de vointa inscrisa intr-un
act si confirmata de pecetea martorilor.
Testamentul public o manifestare de vointa care se facea in
public si in forma scrisa. Aceste tipuri de testamente erau
pastrate in cancelaria functionarilor publici.
Testamentul exceptional se facea in cazul cind persoana care
dorea sa testeze anumite bunuri era lovita de imposibilitate de
a testa din diferite motive: orbii, mutii, nebunii.
Testamentul surdomutilor ei singuri trebuia sa-si scrie
testamentul in prezenta a cinci martori.

Capacitatea de a testa (testamenti factio).

Prin testamenti factio se intelege capacitatea unei persoane de a
lasa testament, de a fi martor la intocmirea unui testament, de a fi
tutore sau curator si de a fi succesor. Pentru ca o persoana sa lase
testament era nevoie de o capacitate de fapt prin care persoana
data numea un herede, un tutore sau un curator si un martor.
Aceasta capacitate nu este altceva decit o manifestare verbala sau
scrisa a dorintei testatorului.
Testamenti factio era de doua tipuri:
Testamenti factio activa;
84

 Testamenti factio pasiva.

Capacitatea de a testa activa (o avea testatorul) era accesibila doar
cetatenilor romani, celelalte paturi sociale nu puteau beneficia de
aceasta capacitate. Prin capacitatea de a testa activa se intelege
dreptul testatorului de a institui in testament unul sau mai multi
succesori. Doar persoanele sui iuris dispuneau de capacitatea de a
testa activa, deoarece doar aceste persoane aveau un patrimoniu in
proprietate. Persoanele alieni iuris, deoarece nu aveau in
proprietate bunuri nu dispuneau de capacitatea de a testa activa.
Femeile nu puteau lasa un testament, deoarece erau considerate
incapabile. In epoca clasica, imparatul Hadrianus a instituit o lege
prin care si femeile asupra carora era instituita curatela sau tutela
puteau lasa un testament.
Existau si unele cazuri prin care capacitatea de a testa activa se
pierdea:
Persoanele deportate;
Persoanele care se aflau in exil politic;
Infractorii;
Persoanele care prin savirsirea anumitor fapte ilicite sufereau o
limitare a capacitatii (capitis deminutio);
Peregrinii;
Persoanele care aveau venit anual peste 100.000 sisterti;
Femeia care a incalcat doliul tinut pentru barbat (un an).

Capacitatea de a testa pasiva (o avea succesorul) era atribuita

persoanelor care erau inscrise intr-un testament: rudele cognate,
rudele agnate. In lipsa acestora, succesorul il determina legea.
Succesorul testamentar era obligatoriu sa dispuna de capacitatea
de a testa pasiva din momentul intocmirii testamentului pina la
momentul acceptarii bunurilor. Persoanele care nu beneficiau de
capacitatea de a testa pasiva erau cele lipsite de discernamint (care
nu aveau aptitudini mintale) si persoanele incerte, adica persoanele
nedeterminate. Prin persoana nedeterminata se subintelege o
persoana care nu se cunoaste la momentul instituirii testamentului
(de exemplu: cine va veni primul la inmormintare va obtine
bunurile). Pe linga capacitatea testatorului si capacitatea
succesorului era obligatoriu ca si martorii sa dispuna de o
capacitate factio. Nu pot fi drept martori persoanele mute, surzii,
chiorii, persoanele incapabile, copiii impuberi, nebunii, persoanele
fara discernamint, prodigii. In cazul formei scrise nu puteau servi
85

drept martori orbii. Femeile de asemenea nu puteau fi martori;

persoanele care au savirsit un adulter, infractorii, ereticii. Martorii
trebuiau sa fie in mod obligatoriu rogati (chemati prin lege) de catre
testator. Nu putea un martor intimplator care se afla la momentul
deschiderii unui testament sa fie considerat un martor legal.

Instituirea si substituirea de mostenitori.

Daca intr-un testament nu este scris numele succesorului, acest
testament este lovit de nulitate (nu este valabil). Prin instituire se
intelege numele care era instituit in testament. Acest nume trebuia
sa fie rostit respectind procedura imperativa a dreptului roman. Pe
linga instituirea scrisa mai cunoastem si instituirea verbala.
Instituirea de succesori cunostea urmatoarele conditii de forma si
de fond:
Conditiile de fond:
Aceste conditii reieseau din cele doua principii ale mostenirii:
1. Persoana instituita nu putea fi succesor pina la un anumit
termen;
2. Odata cu instituirea succesorului testamentar nu putea fi
instituit si succesorul legal.
Conditiile de forma:
1. Discernamintul;
2. Juramintul;
3. Formulele solemne.

Modalitatile care afectau instituirea.

Dupa lege aceste conditii ar fi afectat instituirea daca nu existau
cele doua principii ale mostenirii. Termenul, conditia si modul
modalitatile care afecteaza instituirea (actual).
In dreptul roman termenul si conditia nu au putere legala.
Modul de instituire putea fi verbal sau scris.

86

Prin substituire se intelege o numire a unui mostenitor care va fi

conditionata de o imprejurare. Substituirea vine pe plan secund fata
de instituire. Substituirea era de mai multe feluri:
1. Substituirea vulgara substituire a unui sau a mai multi
substituitori in locul instituitorului;
2. Substituirea cupilara era atribuita fiului celui care a lasat
testament;
3. Substituirea quasicupilara prin care testatorul numeste un
substituitor pentru descendentul sau lipsit de capacitate
mintala.

Deschiderea testamentului.
Pina la formarea imperiului procedura de deschidere a
testamentului era una privata si se facea in taina. Mai tirziu, la
inceputul sec. VI, cind magistratul a introdus o taxa pentru
testament, deschiderea deja era o procedura publica si toti cei care
doreau sa asiste la deschiderea unui testament puteau sa o faca
liber. Taxa pentru testament, in epoca veche, era una simbolica; in
epoca clasica si postclasica ea a fost dublata, apoi triplata,
devenind foarte costisitor. Deschiderea testamentului cu producerea
efectelor juridice avea loc peste cinci zile dupa moartea testatorului
(defunctul (care lasa testament)). Succesorii erau obligati, in aceste
cinci zile sa se prezinte la autoritatile publice (magistratii) cu o
cerere pentru deschiderea testamentului. Magistratul era obligat sa
convoace o adunare formata din citiva functionari publici si martorii
care au depus marturie in timpul instituirii testamentului de catre
testator. Magistratul facea doua copii ale testamentului, originalul
se dadea la mina succesorului, iar o copie era lasata in cancelaria
autoritatilor publice si orice persoana care vroia sa faca cunostinta
(act de) cu acest testament, magistratul era obligat sa ii ofere acest
drept. Datorita faptului ca deschiderea testamentului era o
procedura foarte costisitoare, la inceputul epocii postclasice,
pretorul, timp de o luna a interzis deschiderea testamentului.

VI.Acceptarea testamentului.
Pentru ca o persoana sa accepte o succesiune, era obligatoriu ca
aceasta sa posede o anumita atitudine subiectiva (addictio
hereditas). Acceptarea mostenirii se facea in acele cinci zile, in
87

cazul cind persoanele refuzau mostenirea, ei pur si simplu nu se

prezentau in termen. Existau niste categorii de succesori, care, in
mod obligatoriu trebuiau sa accepte mostenirea:
1. Succesorii siliti ei nu puteau renunta la masa succesorala,
deoarece ei erau obligati prin lege sa accepte succesiunea,
fara a lua in consideratie datoriile defunctului. In cazul
neacceptarii mostenirii, aceasta categorie era sanctionata cu o
amenda pecuniara.
2. Mostenitorii necesari faceau parte sclavii care erau instituiti
in testament.
3. Succesorii voluntari persoanele care nu aveau nici o legatura
cognata sau agnata cu testatorul, dar erau instituiti in
testament.
Cunoastem urmatoarele moduri de acceptare a mostenirii:
1. Cretio se realiza printr-o declaratie facuta in fata martorilor
cu avizul magistratului.
2. Pro herede gestio era un act facut in scris de catre o
autoritate publica.
3. Nuda voluntas era o acceptare expresa (direct in scris), dar
lipsita de solemnitati.
Conditiile acceptarii.
1. Existenta capacitatii de a se obliga;
2. Ius capiende dreptul de a culege o mostenire.

Efectele mostenirii.
In cazul acceptarii mostenirii, asupra succesorului se produc
urmatoarele efecte:
1. Efectul general;
2. Efectul special.
In cazul efectului general, cit si cel special are loc o confuziune
(contopire) dintre bunurile testatorului si bunurile succesorului.
Prin efectul general se intelege faptul ca mostenitorul va raspunde
de toate datoriile testatorului (defunctului), chiar daca aceste
datorii depaseau valoarea masei succesorale.
88

Efectul special ia nastere odata cu dobindirea bunurilor pentru

cauza de moarte de catre mai multi succesori, care legal se numesc
comostenitori. Toti comostenitorii vor fi obligati sa imparta datoriile
defunctului intre ei in cote parti egale.

VII.Renuntarea (repudierea) mostenirii.

Repudierea mostenirii se facea printr-o simpla manifestare de
vointa, manifestare care producea efectul renuntarii. Neprezentarea
in termen in fata magistratului ducea la renuntarea mostenirii. Cota
parte din masa succesorala care era repudiata trebuia sa fie
acceptata in mod obligatoriu de ceilalti mostenitori care au acceptat
mostenirea sau de persoanele care erau substituite in testament. In
cazul cind toti mostenitorii repudiaza mostenirea si testatorul nu are
succesori legali, masa succesorala se duce in fondul statului.

VIII.Apararea mostenirii (sanctiunea).

Dreptul de mostenire era sanctionat prin niste actiuni care se
numeau petitii. Partea careia i-a fost lezat dreptul de mostenire
putea sa faca o actiune in justitie pentru redobindirea sau apararea
dreptului sau de mostenitor. Pentru a avea cistig de cauza,
reclamantul trebuia in mod obligatoriu sa aduca dovezi ca el este
mostenitor testamentar sau legal. Nu era obligatoriu de a face
dovada a dreptului de proprietate a defunctului (a testatorului).

IX.Legatele.
Prin legat se intelege transmiterea unui bun din masa succesorala a
testatorului unei persoane care se numea legatar. Legatul gratifica
(dona) dreptul de proprietate al succesorului.
Cunoastem urmatoarele caractere juridice ale legatului:
1. El putea fi lasat doar prin testament;
2. Era obligatoriu ca sa fie formulat in termeni imperativi si
solemni;

89

3. Legatul nu putea fi impus in sarcina mostenitorului, deoarece

prin legat mostenitorului i se ia un bun din masa succesorala a
lui;
4. Legatul era o dispozitie particulara care se rasfringea asupra
unui bun determinat. Nu putea un bun nedeterminat sa
formeze obiect al legatului.

Epoca veche.
In epoca veche au existat doua tipuri de legate:
1. Legat per vendicatione;
2. Legatul per damnatione.
1. Prin legatul per vendicatione testatorul transfera direct
legatarului proprietatea unui bun.
2. Legatul per damnatione constituia categoria de legat prin care
testatorul il obliga pe mostenitorul testamentar sa transmita
din masa lui succesorala un bun ca legat.

Epoca clasica.
In epoca clasica, pe linga aceste doua tipuri de legate mai apar
altele doua tipuri:
1. Legatul sinende modus (cu titlul de permisiune), prin care
succesorul era obligat de a permite si de a nu impiedica pe
legatar sa intre in proprietatea bunului legat (donat, vindut).
2. Legatul per percepione (prin luare de mai inainte), prin care
legatarul si succesorul este una si aceeasi persoana si ea se
putea folosi de bun fara dreptul de proprietate pina la
momentul acceptarii mostenirii.
Pentru ca legatul sa aiba valoare juridica este obligatoriu ca acesta
sa intruneasca urmatoarele conditii de forma si de fond:
Conditiile de forma ale legatului sunt:
90

1. Partea formala termenii imperativi si solemnitatile trebuiau

strict respectate;
2. Legatul putea fi inscris doar in testament;
3. Numele legatarului in testament trebuia sa fie scris imediat
dupa numele succesorului.
Conditiile de fond ale legatului sunt:
1. Putea primi legatul doar o persoana care dispunea de
capacitate deplina;
2. Numai mostenitorul testamentar putea fi grevat cu un legat.

Epoca postclasica.
In epoca postclasica, cind numarul legatelor a crescut considerabil,
Iustinian a fost cel care a facut careva ingradiri asupra dreptului de
legat: se permitea ca doar a patra parte din masa succesorala sa fie
transmisa cu titlul de legat.

X.Fideicomisele.
Fideicomisul este un act de ultima vointa prin care o persoana
numita disponent roaga o alta persoana, numita fiduciar sa-i
transmita unei a treia persoane numite fideicomisar un anumit bun
sau o parte din mostenire.
Tipurile de fideicomis:
1. Fideicomisul de familie;
2. Fideicomisul de ereditate.
1. Prin fideicomisul de familie disponentul lasa un bun fiduciarului
cu scopul ca acesta sa-l transmita urmasilor sai.
2. Fideicomisul de ereditate era dreptul disponentului de a
transmite cu titlu de fideicomis anumite bunuri care nu
trebuaiu sa depaseasca jumatate din masa succesorala.

91

Pe linga succesiunea legala si testamentara romanii au mai

cunoscut un al treilea tip de mostenire diferita contra testamentului.
(acasa)

Obligatiile.
I.Definitia si elementele obligatiei.
II. Clasificarea obligatiilor.
III.Modalitatile care afectau obligatiile.

92

I.Definitia si elementele obligatiei.

Prin obligatie, o persoana numita creditor transmite in posesiunea
unei alte persoane, numite debitor un lucru cu scopul ca debitorul
sa intoarca acest lucru in termen. Din definitia data rezulta trei
elemente ale obligatiilor:
1. Dare a da;
2. Facere a face;
3. Prestae a presta.
Cunoastem 4 elemente esentiale ale obligatiilor:
1. Creditorul care este subiectul activ al obligatiilor care
imprumuta, da sau face ceva pentru subiectul pasiv;
2. Debitorul care este partea pasiva a obligatiei care este
obligat sa intoarca creanta creditorului la nevoie si prin forta
de constringere a lui;
3. Obiectul este ceea ce creditorul ii ofera debitorului ca
imprumut, vinzare si chiar donatie;
4. Constringerea este puterea juridica pe care o aplica
creditorul fata de debitor in scopul intoarcerii prestatiei sale.
Caracterele juridice ale obiectului:
1. Obiectul trebuia sa fie licit (legal);

93

2. Obiectul trebuia sa fie posibil imposibilitatea putea fi fizica

sau juridica;
imposibilitatea fizica era atunci cind se promitea un obiect care
nu exista in natura;
imposibilitatea juridica era atunci cind obiectul promis se afla
in afara patrimoniului.
3. Obiectul trebuia sa fie determinat (sa fie de exemplu
mentionata cantitatea);
4. Obiectul trebuia sa fie compus dintr-o prestatie prestatia in
mod obligatoriu trebuia sa fie facuta de creditor catre debitor;
5. Obiectul in mod obligatoriu trebuia sa prezinte interes
interesul era de partea creditorului.
Constringerea este sanctiunea juridica prin care creditorul isi va
intoarce creanta in cazul neexecutarii obligatiei fata de debitor.

II.Clasificarea obligatiilor.
Iustinian a fost cel care a clasificat obligatiile dupa izvorul aparitiei:

Contractele;
Delictele;
Quasicontractele;
Quasidelictele.

Obligatiile contractuale.
Aceste obligatii se numesc astfel, deoarece ele izvorasc din
contracte. Prin contract se intelege o manifestare de vointa care
duce la nasterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic civil.
Stipulatiunea era primul model de contract pe care l-au cunoscut
romanii.
Criteriile de clasificare ale contractelor:
1. Dupa sanctiune;
2. Dupa efecte;
3. Dupa modul de formare.
94

1. Dupa sanctiune cunoastem urmatoarele categorii de contracte:

a) Contracte de drept strict;
b) Contracte de buna credinta.
2. Dupa efecte cunoastem urmatoarele categorii de contracte:
a) Unilaterale care produc efecte in sarcina unei singure
persoane (succesiunea);
b) Bilaterale care produc efecte pentru ambele parti (vinzarecumparare);
c) Multilaterale care produc efecte pentru toate partile
contractante (contractul de societate).
3. Dupa modul de formare cunoastem urmatoarele categorii de
contracte:
a) Solemne se incheiau pe baza principiului oralitatii urmat
de un formalism riguros si formule proprii pentru fiecare
categorie de contract:
1.
2.
3.
4.
5.
6.

dezrobirea unui sclav;

sponsio-religiosa (sponsio-promit);
stipulatiunea care consta dintr-o intrebare si un raspuns;
dotisdictio (promisiunea de dota);
contractul de aservire (nexum);
literis (contractul in forma scrisa) partile se obligau in
scris la plata datoriei sau a prestatiei));

b) Nesolemne care la rindul lor se mai imparteau in trei

categorii:
1. Contractele reale;
2. Contractele consensuale (sinalagmatice);
3. Contractele nenumite;

95

Contractele reale pentru incheierea contractelor reale era

nevoie pe linga consimtamintul partilor sa fie facuta
remiterea materiala a lucrului.
Din categoria contractele reale fac parte:
1.
2.
3.
4.
5.

Mutuum (imprumutul de consumatie);

Gajul;
Comodatul;
Fiducia;
Depozitul.

1. Prin contractul de mutuum se intelege un imprumut de

consumatie prin care o persoana imprumuta un bun de la
o alta persoana cu scopul de a-l consuma si de a restitui
bunul indatorat in aceeasi substanta.
2. Gajul este contractul care se formeaza prin transmiterea
posesiunii unui lucru care este facuta de debitor fata de
creditor cu scopul ca creditorul sa intre in proprietatea
acestui lucru in cazul neexecutarii obligatiei debitorului
fata de creditor.
3. Prin contract de comodat intelegem transmiterea
materiala a unui lucru de la creditor la debitor (comodant
comodatar) cu scopul folosirii acestui lucru de catre
debitor si cu obligatiunea de a-l restitui in termen.
4. Prin contractul de fiducie se intelege contractul real in
baza caruia o persoana transmite unei alte persoane un
lucru in folosinta si administrare cu scopul ca acest lucru
sa fie restituit in termen. Partile se numesc administrator
fiduciar si creditor.
5. Depozitul este contractul prin care o parte numita
deponent transmite la pastrare unei alte persoane numite
depozitar un lucru cu scopul ca acesta sa i-l intoarca in
termen.
c) Consensuale (sinalagmatice):

96

Contractele consensuale se incheie printr-o simpla

manifestare de vointa a partilor. Din categoria contractelor
consensuale fac parte urmatoarele contracte:
1.
2.
3.
4.

vinzare-cumparare;
locatiunea;
societatea;
mandatul.

1. Prin contractul de vinzare-cumparare, o parte numita

vinzator se obliga sa transmita proprietatea unui lucru
unei alte parti numite cumparator in schimbul unui
echivalent banesc numit pret.
2. Contractul de locatiune era contractul consensual in baza
caruia o parte numita locatar se obliga sa procure
folosinta unui lucru sau sa presteze anumite servicii sau
sa faca o anumita lucrare pentru o alta persoana numita
locator in schimbul unui pret.
3. Prin contractul de societate se intelege unirea a doua sau
mai multe persoane care au un scop bine determinat si au
intentia de a realiza un cistig.
4. Prin contractul de mandat, o parte numita mandatar se
obliga sa presteze gratuit un serviciu pentru o alta parte,
numita mandant.
d) Nenumite;
Contractele nenumite iau nastere printr-o conventie care
este insotita de executarea obligatiilor de catre una din
parti.
1.
2.
3.
4.

Dout des;
Dout facias;
Facias ut des;
Facias ut facias.

97

1. Dout des (transmit pentru a face) contractul in baza

caruia o persoana transmite proprietatea unui lucru unei
alte persoane cu scopul ca aceasta sa faca ceva.
2. Dout farias (fac ca sa transmit) contractul in baza caruia
o persoana face un anumit lucru cu scopul de a-i
transmite unei alte persoane proprietatea asupra acestui
lucru.
3. Transmit pentru a fi transmis;
4. Transmit pentru a-mi restitui.

Obligatiile care izvorasc din delicte.

Prin delict se intelege o fapta ilicita care cauzeaza prejudicii si da
nastere la obligatia delicventului de a repara acest prejudiciu.
Delictele se imparteau in doua categorii:
delicte private;
delicte publice.
Delictele private sunt sanctionate de procedura civila.
Delictele publice prin procedura penala.
Delictele private se mai impart in:
delicte private vechi;
delicte private noi.
Delictele private vechi:
1. furtum;
2. injuria;
3. paguba cauzata pe nedrept.
1. Furtum insusirea frauduloasa a unui bun de o persoana
straina.
2. Injuria un delict de vatamare corporala sau de o simpla
lovire. Injuria contravine legii.
3. Paguba cauzata pe nedrept paguba produsa de o persoana
contrar legii pentru alta persoana.
98

Delictele private noi:

1.
2.
3.
4.
1.

metus;
dolul;
rapina;
frauda creditorului.
Metus violenta. Violenta este de doua tipuri: fizica si morala.
Violenta morala impunerea de ceva de face ceva contra
vointei.

2. Dolul un mijloc de viclenie, prin care o parte este

determinata de cealalta parte sa faca ceva.
3. Rapina un delict de tilharie care nu este altceva decit un furt
produs de o persoana sau de mai multe persoane inarmate.
4. Frauda creditorului cind creditorul comite un fapt ilicit fata de
debitor. (o persoana imprumuta o suma de bani creditorului
dar cere inapoi o suma mai mare)

Obligatiile quasicontractuale.
Obligatiile quasicontractuale reies din quasicontracte (quasi ca si)
si produc efecte juridice asemanatoare cu cele ale contractului.
Cunoastem urmatoarele categorii de quasicontracte:
1. Plata lucrului nedatorat imbogatire fara justa cauza;
2. Gestiunea de afaceri (negotorium gestium) prin care o
persoana administreaza cu un patrimoniu strain fara a intra in
proprietatea lui;
3. Gestiunea tutorului pentru pupil administrarea fiduciara prin
care tutorele raspunde de actiunile copilului;
4. Indiviziunea stapinirea unui lucru de catre mai multi
proprietari.
Indiviziunea era de citeva feluri:
1. care ia nastere din efectul mostenirii cind masa
succesorala se imparte in cote parti egale;
99

2. indiviziune care reiese dintr-o simpla manifestare de vointa.

Obligatiile care reies din quasidelicte.

Prin quasidelict intelegem o fapta ilicita care produce efecte juridice
asemanatoare cu cele ale delictelor.
Distingem urmatoarele categorii de quasidelicte:
1. fapta judecatorului care din neglijenta sau intentionat aduce o
paguba materiala sau morala uneia din partile participante la
proces;
2. atirnarea unor obiecte in afara apartamentelor care produc
anumite pagube materiale vecinilor;
3. varsarea anumitor lucruri din apartament in strada.

Clasificarea obligatiilor dupa sanctiune.

Din punct de vedere a sanctiunii distingem obligatii civile si obligatii

naturale. Obligatiile civile sunt acele obligatii care sunt sanctionate
printr-o actiune. Actiunile erau de doua tipuri:
1. de drept strict interpretarea carora se facea nemijlocit din
textul legii;
2. de buna credinta interpretarea lor reiesea din imprejurarile
de la locul actiunii.
Obligatiile naturale nu erau sanctionate printr-o actiune, dar metoda
de sanctiune erau exceptiile.
Exceptiunile sunt niste procedee naturale prin care reditorul isi
inapoia lucrul imprumutat.

Clasificarea obligatiilor dupa numarul de subiecti.

1. Simple;
2. Complexe.
1. Simple cu un singur creditor si cu un singur debitor;
2. Complexe cu pluritate de subiecti.

100

Din punct de vedere a pluritatii distingem urmatoarele tipuri de

obligatii:
1. Obligatii conjuncte obligatiile care se impart intre creditori si
debitori in mod egal;
2. Obligatii coreale oricare din creditori putea sa pretinda la
achitarea intregii creante.

III.Modalitatile care afecteaza obligatiile.

Prin modalitati intelegem anumite modificari care duc la nasterea
sau stingerea unei obligatii.
Distingem patru moduri esentiale care afecteaza obligatiile:
1.
2.
3.
4.

Termenul;
Conditia;
Accesio;
Modus.

1. Termenul constituie un eveniment viitor si sigur de care

depinde exigibilitatea (nasterea) sau extinctivitatea (stingerea)
unei obligatii. Distingem urmatoarele tipuri de termene:
a) Termen fix o data certa, fixa in care obligatia va trebui sa
fie extinctiva (stinsa);
b) Termen variabil un eveniment viitor dar nesigur in care va
avea loc stingerea;
c) Termen expres o data fixata expres sau in mod tacit
(precis) in care va avea loc extinctivitatea obligatiei;
d) Termenul suspensiv un termen care va suspenda
exigibilitatea (nasterea) obligatiei.
e) Termenul extinctiv un eveniment viitor si nesigur in care
obligatia se stinge.
2. Conditia este un eveniment viitor si nesigur de care depinde
stingerea obligatiilor. Cunoastem urmatoarele categorii de
conditii:
a) Conditie posibila;
b) Conditie licita;
101

c) Conditiile ilicite si conditiile imposibile duceau la nulitatea

contractului;
d) Conditii pozitive (in folosul creditorului) si conditii negative
(in defavoarea creditorului);
e) Conditii cauzale care depind de o cauza;
f) Conditii mixte care depind si de o cauza (imprejurare) si de
vointa creditorului;
g) Conditie suspensiva care este un eveniment viitor si
nesigur de care depinde exigibilitatea si extinctivitatea
obligatiei;
h) Conditie rezolutorie care este un eveniment viitor si
nesigur prin care un contract inceteaza de a mai produce
efecte.
3. Accesio. Prin accesio se intelege modalitatea prin care alaturi
de creditorul principal este numit un creditor accesoriu (alipit).
4. Modus (modul) este o modalitatea in baza careia creditorul va
recurge la o obligatie alternativa pentru a stinge obligatia
principala.

Obligatiile divizibile si indivizibile.

Clasificarea data se face dupa obiectul acestor obligatii in
dependenta de faptul cum poate fi el franctionat intre debitor si
creditor.
Obligatia este divizibila in cazul cind obiectul este susceptibil de a fi
fractionat in parti omogene.
Din categoria obligatiilor divizibile fac parte dreptul de proprietate,
dreptul de uzufruct, abitatia.
Din categoria obligatiilor indivizibile fac parte servitutile prediale si
dreptul de uz.
Obligatia de a plati o suma de bani este o obligatie divizibila,
deoarece banii sunt bunuri fungibile, susceptibile de apropiere si
care poate fi numarat. Obligatia a carui obiect este un bun
determinat individual este o obligatie indivizibila.
102

Indivizibilitatea prouce urmatoarele efecte juridice:

1. Creditorul poate cere de la fiecare debitor intoarcerea integrala
a obligatiei.
2. In cazul cind exista doar un debitor obligatia este ceruta
nemijlocit de la el.
Obligatiile solidare.
In cazul cind o obligatie este formata dintr-un subiect activ si unul
pasiv ne intilnim cu o obligatie care produce un efect normal. Cind
exista mai multi subiecti pasivi ne intilnim cu obligatii solidare.
Obligatia este solidara in cazul cind datoria este intoarsa de toti
debitorii in mod egal si creanta se obtine de asemeni in mod egal
de catre creditor. Solidaritatea rezulta dintr-o manifestare de vointa
a partilor exprimata intr-un testament. Ea poate fi activa si pasiva.
In cazul solidaritatii active toti creditorii primeau creanta exprimata
intr-o forma solemna.
In cazul solidaritatii pasive se deschidea un testament prin care
debitorii se obligau sa achite obligatia cind aceasta devenea
extinctiva.
Elementele contractului.
Prin contract se intelege un act juridic care are la baza o
manifestare de vointa ce poate duce la nasterea, modificarea sau
stingerea unui raport juridic obligational. Toate contractele sunt
compuse din elemente esentiale si elemente accidentale.
Din categoria elementelor esentiale fac parte: obiectul,
consimtamintul, capacitatea.
Obiectul contractului poate fi privit dub doua aspecte:
1. Cind se creeaza o obligatie;
2. Cind obiectul obligatiei coincide cu obiectul contractului.
La romani, contractul nu este translativ de proprietate, ci este
generator de obligatii.

103

Consimtamintul este o manifestare de vointa a unei parti in sensul

dorit de alta parte. Consimtamintul se traduce ca a avea aceeasi
parere. Cunoastem anumite cazuri care duc la vicierea
consimtamintului si la inexistenta lui. Cazurile care duc la vicierea
consimtamintului se numesc vicii de consimtamint, dar cele care
duc la inexistenta consimtamintului sunt: neseriozitatea si eroarea.
Cunoastem urmatoarele vicii de consimtamint:
1. Metos
2. Dolul (dolos).
1. Metos este o teama sau in sens juridic, o violenta care se
exercita asupra unei persoane cu scopul de a o determina sa
incheie un anumit contract. Violenta poate fi de doua tipuri:
fizica si psihica.
2. Dolul un mijloc de viclenie prin care o persoana o determina
pe alta persoana sa incheie un anumit contract. Dupa dreptul
civil, dolul ca viciu de consimtamint nu era sanctionat, dar
aceasta era o cauza care ducea la nulitatea contractului.
Neseriozitatea constituie o imprejurare care ducea la nulitatea
contractului din motivul ca a fost facut din gluma.
Eroarea era o intelegere gresita a anumitor imprejurari si era
clasificata in urmatoarele tipuri:
1. Eroarea asupra naturii lucrului are loc in cazul cind o persoana
crede ca a incheiat un anumit act juridic, dar in realitate este
altul.
2. Eroarea asupra persoanei constituie eroarea asupra identitatii
persoanei, care se produce in cazul cind o persoana crede ca a
incheiat un contract cu o anumita persoana dar in realitate
este alta.
3. Eroarea asupra obiectului se face in cazul cind persoana crede
ca obiectul material este un lucru, dar de fapt este alt lucru.

104

4. Eroarea asupra substantei sau calitatii lucrului. Are loc in cazul

cind persoana crede ca obiectul are o calitate, dar de fapt este
alta.
Capacitatea este aptitudinea unei persoane de a incheia un act
juridic. Capacitatea se imparte in doua parti: capacitatea de drept si
de fapt (de folosinta si exercitiu). Cea de drept este dictata de
legiuitor, cea de fapt era determinata de subiecti in dependenta
daca au sau nu discernamint.

Elementele accidentale ale contractului erau: termenul si conditia.

Termenul este un eveniment viitor si sigur de care depinde
extinctivitatea si exigibilitatea obligatiei.
Conditia este un eveniment viitor si nesigur de care depinde
extinctivitatea si exigibilitatea obligatiei.
Efectele obligatiilor.
Cunoastem doua efecte pe care le produc obligatiile: efectul normal
si efectul accidental.
Prin efect normal se intelege actul debitorului de a executa obligatia
prevazuta in contract.
Efectul normal depinde de urmatorii factori:
1. Modul de executare;
2. Locul executarii;
3. Obiectul executarii.
Efectul accidental al obligatiei are loc in cazul cind debitorul nu si-a
executat obligatia sau a executat-o cu intirziere. Plata care survine
in cazul neexecutarii obligatiei se numeste daune interese. Daunele
interese pot fi de doua tipuri: judecatoresti si conventionale. In
dependenta de natura lucrului obligat despagubirile pot fi diferite.
In cazul cind obiectul este un lucru de gen (adica un lucru general)
despagubirea este mai simpla. In cazul cind obiectul obligatiei este
un lucru individual determinat despagubirea va include in sine atit
valoarea lucrului cit si venitul creditorului. Exista insa sase situatii in
105

urma carora debitorul nu va raspunde sau va raspunde mai simplu

in cazul neexecutarii obligatiilor: mora, culpa, dolul, custodia, caz
fortuit si forta majora.
1. Prin mora se intelege o intirziere care este sau din vina
debitorului sau din vina creditorului.
Mora debitorului este o intirziere a executarii obligatiei din
partea debitorului in cazul cind obligatia a ajuns la scadenta
sau este lovita de extinctivitate. Aceasta intirziere pentru ca sa
fie calificata ca mora trebuie sa fie facuta cu vinovatie sau la
somarea de catre creditor (cind creditorul il cheama sa achite).
Mora creditorului se face atunci cind creditorul refuza
intentionat sa primeasca datoria.
2. Culpa era o neglijenta sau o neincredere care survenea atit din
partea creditorului cit si din partea debitorului care ducea la
pieirea lucrului. Culpa era de doua tipuri, si anume:
a) Culpa delictuala;
b) Culpa contractuala.
a) Culpa delictuala are loc actunci cind creditorul sau debitorul
printr-o greseala au facut ca lucrul sa fie distrus.
b) Culpa contractuala are loc doar din vina debitorului, care a
distrus lucrul prin nechibzuinta.
3. Dolul consta din abtinerea intentionata a debitorului de natura
sa provoace pieirea lucrului datorat. Deosebirea dintre dol si
culpa consta in intentie, vinovatie.
4. Custodia (paza) care se facea cu intentia ca bunul sa nu fie
furat, distrus.
5. Cazul fortuit este un fapt care a avut loc fara vina debitorului,
in cazul cind acesta a facut tot posibilul ca acest fapt sa nu se
produca.
6. Forta majora este un eveniment care se produce involuntar de
vointa omului si interventia omului in acest caz nu ar schimba
106

efectele producerii fortei majore: cutremur, inundatii, razboi,

incendiu.
Sanctiunea pentru neexecutarea obligatiei.
In cazul cind debitorul nu-si va intoarce obligatia el va fi sanctionat
prin plata despagubirilor. Despagubirile puteau fi conventionale si
judecatoresti.
In cazul despagubirilot conventionale creditorul si debitorul vor
ajunge la un comun aport pentru plata obligatiei.
In cazul despagubirilor judecatoresti, judecatorul va fi persoana care
va numi echivalentul banesc pentru neexecutarea obligatiei. Acest
echivalent la romani se numea poena si se facea printr-o
stipulatiune (contract verbal in fata magistratului).
Transferul de obligatie.
Prin transfer de obligatie se intelege cesiunea de creanta sau
cesiunea de datorie care se face sau de creditor sau de debitor. Prin
cesiune de creanta se intelege transferul dreptului de a primi
datoria de la creditorul principal la o persoana terta. Partile in acest
rapirt se numesc: vechiul creditor se numeste cedant, persoana
terta se numeste cesionar, iar debitorul se numeste cedat.
Prin cesiune de datorie intelegem transferul obligatiei care se face
de la debitor la o persoana terta si va ajunge in mina creditorului.
Modurile de stingere ale obligatiilor.
Cunoastem doua categorii de moduri de stingere a obligatiilor:
Moduri voluntare;
Moduri involuntare.
Prin moduri voluntare intelegem stingerea obligatiilor care va avea
loc prin acordul de vointa al partilor. Cunoastem urmatoarele
moduri voluntare de stingere a obligatiilor:
plata;
darea in plata;
novatiunea;
107

 compensatiunea;
remiterea de datorie.
Plata constituie modul obisnuit de stingere al obligatiilor prin
transmiterea prestatiei la care debitorul era indatorat. Cunoastem
urmatoarele caractere juridice ale platii:
1. Plata din partea debitorului putea fi facuta de o oarecare
persoana chiar daca nu era consimtamintul debitorului.
2. Plata din partea creditorului. Creditorul trebuia sa fie capabil
pentru a primi plata. Nu putea sa ia plata un copil minor al
creditorului. De asemenea plata putea fi facuta in mod legal
sau prin imputernicire. Prin imputernicire creditorul putea
incheia un contract de mandat cu o persoana pe care l-ar
insarcina cu primirea platii.
Plata trebuia facuta intr-un loc fix determinat de parti. Plata putea fi
facuta integral sau in cazul acordului partilor in rate. In
dependenta de obiectul platii, in cazul cind el era un lucru cert,
plata nu se putea face in bani. In cazul cind termenul contractului a
fost expirat si plata nu a survenit, creditorul avea dreptul de a
inainta o actiune in justitie. Era obligatoriu in cazul executarii platii
ca creditorul sa se asigure cu o dovada. Dovada putea fi facuta in
scris, chitanta sau recipisa. Cea mai importanta dovada era dovada
solemna, adica in fata martorilor.
Darea in plata era un mod de stingere al obligatiilor ce se facea cu
acordul creditorului in cazul cind pentru lucrul datorat se dadea in
schimb un alt lucru. Darea in plata era calificata ca un contract de
schimb. Darea in plata era de doua tipuri:
Voluntara;
Necesara.
In cazul voluntar se cerea acordul creditorului pentru a inlocui
obligatia de bani cu un lucru imobil.
In cazul necesar nu se cerea acordul creditorului pentru inlocuirea
unui lucru mobil cu un alt lucru imobil.
Prin novatiune se intelege un mod de stingere al obligatiilor prin
care obiectul vechi era inlocuit cu un obiect nou. Efectul principal al
108

novatiunii consta in stingerea obligatiei vechi si crearea unei

obligatii noi. Novatiunea era si ea de doua tipuri:
Voluntara;
Necesara.
Voluntara se facea prin acordul de vointa al partilor;
Necesara se facea in cazul disparitiei lucrului fara acordul
creditorului.
Obiectul obligatiei in cazul novatiunii putea fi lucruri mobile si
lucruri imobile. In cazul cind obligatia nu se stingea prin novatiune
creditorul avea dreptul la anumite actiuni in justitie care se numeau
exceptiuni. Daca creditorul ationa prin exceptiuni, pe linga obiectul
novatiunii el avea dreptul si la o despagubire.
Compensatiunea este modul de stingere al obligatiilor care consta
in comasarea a doua obligatii reciproce si achitarea doar a
diferentei dintre prima obligatie si a doua. Compensatiunea se
facea prin doua contracte: prin contractul in scris sau printr-o
stipulatiune (contract care se facea in forma verbala).
Cunoastem urmatoarele tipuri de compensatiune:
Compensatiune judecatoreasca, care era stabilita de un judecator.
Compensatiune conventionala, care era stabilita prin acordul de
vointa al partilor.
Compensatiune legala, care se facea in virtutea legii.
Prin remitere de datorie se intelege renuntarea creditorului la
creanta sa. Se mai numeste o iertare de datorie. Remiterea se facea
dupa dreptul civil si dupa dreptul pretorian. Dupa dreptul civil,
iertarea se facea in fata magistratului, cu respectarea anumitor
solemnitati. Dupa dreptul pretorian, iertarea se facea doar in fata
magistratului si in prezenta martorilor, care ar putea aduce dovada
renuntarii.
Modurile involuntare de stingere ale obligatiilor:
Imposibilitatea de executare;
Confuziunea;
109

 Moartea.
Obligatia se stinge in cazul cind achitarea ei devine imposibila.
Imposibilitatea era de doua tipuri:
Imposibilitate fizica;
Imposibilitate juridica.
Prin confuziune intelegem modul de stingere al obligatiei care
consta in intrunirea asupra uneia si aceeasi persoane capacitatea
de creditor si de debitor (in cazul mostenirii se stinge obligatia prin
confuziune).
Moartea constituie modul involuntar de stingere al obligatiilor dupa
principiul neadmisibilitatii transmisiunii a datoriei defunctului. In
cazul cind debitorul se eschiva de la datoria de a ingropa defunctul
obligatia nu se stingea.
Garantiile reale.
Garantiile erau niste mijloace juridice prin care creditorul era
protejat de insolvabilitatea (cind ebitorul se eschiveaza de la plata)
debitorului. Garantiile erau de doua tipuri:
Garantii personale;
Garantii reale.
Garantiile personale se mai impart in doua tipuri:
Garantii personale formale;
Garantii personale neformale.
Prin garantie personala formala intelegem un procedeu juridic prin
care debitorului principal i se alatura mai multi debitori accesorii
care se numeau garanti. A garanta a achita pentru debitor.
Garantiile personale formale erau urmatoarele:
Fideipromisio;
Fideiusio;
110

Sponsio.
Garantiile personale neformale constituiau niste mijloace juridice
pentru valabilitatea carora nu se cerea respectarea anumitor
formalitati. Cunoastem urmatoarele tipuri de garantii neformale:
Pactul de constituit fixarea de catre pretor a unui termen nou
pentru executarea obligatiilor;
Conventia bachirului, prin care bacherul se obliga sa intoarca
datoria in locul debitorului.
Garantiile reale constau din atribuirea unui lucru din patrimoniul
debitorului in scopul garantarii obligatiei. Din categoria garantiilor
reale fac parte urmatoarele obligatii:
Ipoteca;
Gajul;
Fiducia.
Gajul este garantia reala care consta in remiterea proprietatii
lucrului de catre debitor creditorului in momentul incheierii
contractului. In cazul insolvabilitatii debitorului dupa expirarea
termenului stipulat in contract lucrul pus in gaj devine proprietatea
creditorului.
Fiducia este primul tip de garantie care a aparut la romani, se
incheia in forma scrisa si conditiile juridice ale fiduciei erau identice
cu cele ale contractului de gaj. Acest tip de garantie era accesibil
doar cetatenilor, de aceea in epoca clasica a fost inlocuit cu gajul.
Ipoteca constituie garantia reala prin care se lasa posesiunea unui
lucru de catre creditor debitorului si doar in cazul cind debitorul nu
achita la scadenta datoria. Creditorul are dreptul sa intre in posesia
lucrului. Ipoteca are doua efecte juridice:
1. Dreptul de a poseda;
2. Dreptul de a dispune.

111

Contractele in DPR.
I.Contractele formale.
II. Contractele neformale.
III.Quasicontractele.
IV.Delictele.
V.Quasidelictele.

112

I.Contractele formale.
Contractele constituie cel mai vechi izvor al obligatiilor. Prin
contract se intelege un acord de vointa care va avea drept efect
nasterea, stingerea sau modificarea unui raport juridic. Romanii au
cunoscut urmatoarele forme de contracte:
1.
2.
3.
4.
5.
6.

Contractele
Contractele
Contractele
Contractele
Contractele
Contractele

religioase;
verbale;
autentice;
in forma scrisa;
reale;
consensuale.

1. Contractele religioase erau niste contracte solemne si aveau

urmatoarele denumiri:
a) Sponsio religiosa;
b) Juramintul dezrobitului.
a) Sponsio era primul tip de contract aparut la romani ce
consta dintr-un acord de vointa dintre un garant si un
pagubas facut in fata pontificului (regele religiei);
113

b) Juramintul dezrobitului cind era dezrobit el dadea un

juramint (sacramentum).
2. Contractele verbale:
a) Sponsio laica;
b) Stipulatiunea (ferm, tare, cu voce ridicata);
c) Dotis dictio (promisiunea de dota) dota era un mod de
incheiere a contractului prin care se constituia zestrea fetei
inainte de a se marita.
3. Contractele autentice. Forma autentica consta in prezenta
magistratului, se emitea un act care era avizat de catre
martori. Unicul tip de contract incheiat in forma autentica era
nexum contractul de aservire, prin care debitorul care nu-si
putea achita obligatia se angaja prin nexum de a presta
anumite servicii pentru creditor in scopul executarii obligatiei.
4. Contractele in forma scrisa.

114