Sunteți pe pagina 1din 66

h

ILINCA BERNEA Semnul Lunii


extrase de text

Redactor: Delia Oprea doprea@liternet.ro

Corector: R
Bannere: Alexandra Crăciunoiu

Text, copertă şi ilustraţii © 2006 Ilinca Bernea


Toate drepturile rezervate autorului.

© 2006 Editura LiterNet pentru versiunea .pdf Acrobat Reader

Este permisă descărcarea liberă, cu titlu personal, a volumului în acest format. Distribuirea gratuită a cărţii prin
intermediul altor situri, modificarea sau comercializarea acestei versiuni fără acordul prealabil, în scris, al Editurii
g LiterNet sunt interzise şi se pedepsesc conform legii privind drepturile de autor şi drepturile conexe, în vigoare.
h
ISBN-10 973-7893-71-9
ISBN-13 978-973-7893-71-0

Editura LiterNet
editura.liternet.ro
office@liternet.ro

Editura LiterNet, 2006 2


ILINCA BERNEA Semnul Lunii
extrase de text

Cuprins

Nostalgii...........................................................................................................................5
Promiseland....................................................................................................................16
Lupta cu Dragonul ..........................................................................................................37
Legăminte ......................................................................................................................45

g
h

Editura LiterNet, 2006 3


ILINCA BERNEA Semnul Lunii
extrase de text

Motto: „De n-am fi mai mult decât indivizi unici, de s-ar putea într-adevăr să fim scoşi cu desăvârşire din lume cu un simplu
foc de armă, nu ar mai avea rost să istorisim poveşti. Nu-mi e îngăduit să mă consider un ştiutor. Am fost un căutător şi încă
mai sunt, dar nu mai caut în stele şi în cărţi, încep să iau aminte la poveţele pe care mi le şopteşte sângele din mine. Povestea
mea nu e plăcută, nu e dulce şi plină de armonie precum poveştile născocite, are gust de deşertăciune şi tulburare, de nebunie
şi vis precum viaţa tuturor oamenilor care nu mai vor să se mintă unii pe alţii...“ Hermann Hesse, Demian

g
h

Editura LiterNet, 2006 4


ILINCA BERNEA Semnul Lunii
extrase de text

Nostalgii

g
h

Editura LiterNet, 2006 5


ILINCA BERNEA Semnul Lunii
extrase de text

„În acele zile am rătăcit ca un orb, în mine bântuia furtuna,


fiecare pas era un pericol. Nu vedeam decât bezna fără sfârşit în
care se pierdeau şi se cufundau toate drumurile de până acum.
Şi înăuntrul meu am văzut chipul călăuzei, care semăna cu
Demian, în ai cărei ochi se citea destinul meu.“

„Când m-am oprit în faţa foii terminate, mi-a produs o impresie


stranie. Mi s-a părut a fi un chip de zeitate sau o mască sfântă,
pe jumătate bărbătească, pe jumătate femeiască, fără vârstă, pe
cât de visătoare pe atât de plină de voinţă, pe cât de rigidă pe
atât de tainic de vie. Chipul avea ceva să-mi spună, făcea parte
din mine, mă provoca. Şi semăna cu cineva, nu ştiam cu cine.“
Hermann Hesse, Demian

g „Pentru mine dragostea a fost întotdeauna adoraţie pură, o


flacără izbucnită din melancolie, o împreunare a mâinilor
h
înălţate spre cerul albastru...“
Hermann Hesse, Peter Camenzind

„Pe la miezul nopţii se trezi frământat şi lipsit de puteri şi


rămase până în zori captiv între vis şi trezie, chinuit şi însetat de
o dorinţă nelămurită, posedat de forţe nestăpânite, până când
se iviră zorii şi izbucni într-un hohot de plâns...“
Hermann Hesse, Sub tăvălug

Editura LiterNet, 2006 6


ILINCA BERNEA Semnul Lunii
extrase de text

Înclin să spun că totul a început în acea noapte de iulie, pe când mă ghemuisem în pat şi îmi dădeam silinţa să adorm. Stinsesem
lumina, iar luna, care răsărise în fereastră şi îşi picura argintul peste tâmplele mele, era ca o pulbere fină pe care o simţeam cum mi se
strecoară în sânge, făcându-l să zvâcnească turbulent.
În astfel de momente mă încearcă imbolduri dintre cele mai nesăbuite, cedez unor presiuni tainice, pe care în alte condiţii mi le
înfrânez cu succes, sunt asediată de spaime sau dorinţe, cad pradă unui zbucium care scapă controlului voinţei.

Ar trebui să-mi lipesc undeva pe un perete o inscripţie care să îmi stea mereu sub ochi şi să mă împiedice să orbesc iar: „nu te-aş fi urât
dacă nu te-aş fi iubit deja, nu m-ai fi durut, dacă n-am fi fost totuna!“
O forţă misterioasă mă împingea spre el, dar nu îmi era limpede spre care el, cel din trecut? cel din eternitate? Spre care dintre
chipurile şi conştiinţele lui, spre care moment al devenirii sale? Vroiam să ajung la el, dar nu ştiam cum, unde...
Îmi defilau prin minte, în mare viteză, tot soiul de speculaţii, de conexiuni imposibile, impresii fulgurante, frânturi de sens, intuiţii
dezarticulate, cuvinte, sugestii, teoria relativităţii, efectul de fluture, maşina timpului, idei care se dezmembrau şi se făceau fărâme
atunci când încercam să le îmbrăţişez, era vorba de altceva, care îmi scăpa printre degete, un altceva despre care ştiam şi scriam de ani
de zile, dar nu reuşeam niciodată să aştern în cuvinte formula magică...
g
Simţeam nevoia să-i scriu lui Frank despre toate astea, să mă destăinui lui, dar mă temeam ca nu cumva să se simtă trădat, nu vroiam
h
să ştie cât de puternic îmi acaparase atenţia Emil; nu ştiu de ce mi se părea că trebuia să aleg între ei doi, era o absurditate, dar aşa
vedeam lucrurile...
Îi iubeam alternativ, o zi pe unul, o zi pe celălalt, iar senzaţia de apropiere de fiecare dintre ei era atât de intensă încât mă podidea o
ameţeală voluptoasă, ca un frison care îmi străfulgera măruntaiele din când în când... Mă invada un potop de senzaţii, tulburi sau
diafane, mistuitoare... Le puteam percepe mirosul, răsuflarea fierbinte, gustul sărutărilor fantomatice, le simţeam buzele atingându-mi
umerii şi grumazul, degetele lor fine dezmierdându-mi obrajii...
Poate că pulsul meu era atât de agitat pentru că uneori simţeam că în pieptul meu băteau şi inima lui Frank şi cea a lui Emil; aveam
trei inimi în loc de una... Uneori respiraţiile şi pulsaţiile celor trei inimi se sincronizau, dar alteori nu... Iar spaimelor mele probabil li
se adăugau spaimele lor...

Editura LiterNet, 2006 7


ILINCA BERNEA Semnul Lunii
extrase de text

Ca să îmi domolesc angoasele îmi imaginam o situaţie care îmi insufla în copilărie stări de graţie... Se făcea că mă aflam undeva într-un
luminiş, într-un ţinut montan, unde era o cascadă cu apă foarte limpede, translucidă, ca un cristal fluid, care nici nu avea un debit
foarte mare, nici nu cădea de la cine ştie ce înălţime... Ştiam că acea cascadă e dragostea şi mă întindeam pe spate în albia pârâului, în
timp ce apele curgeau peste mine, limpezindu-mi trupul şi alungându-mi gândurile tulburi şi prăpăstioase. După ce mă linişteam, din
spuma cascadei se ivea o Zeitate cu chip de femeie, o Fiinţă voluptoasă, de o frumuseţe diafană, cu o piele neînchipuit de albă, despre
care ştiam că e Selena, patroana constelaţiei noastre. Zeiţa sufla peste mine şi îmi transmitea puterile ei Materne... Poate că i se arătase
şi lui Emil, mă gândeam, poate că îl atinsese şi pe el cu Graţia Sa... poate că Ea îl făcuse să mă vadă... Iar eu eram un chip, o succesiune
de chipuri cu un suflet comun, prin care suflul Zeităţii i se dăruia lui în aşa fel încât devenea, la rândul său, depozitarul unor haruri
descinse din manifestarea principiului matern... Era duios şi delicat şi blând şi languros, timid într-un sens pasional, emotiv, plin de
candoare...

Odată, când s-a întâmplat să dorm după-amiaza, am visat din nou un caiet cu manuscrise despre existenţa căruia ştiu doar în somn şi
după care scormon prin zeci de sertare de fiecare dată când îl caut, adormită fiind. Ştiu că acesta e caietul cu uitate, în care sunt trecute
toate ideile şi versurile şi poveştile pe care le-am conceput vreodată şi n-am mai apucat să le mai scriu pentru că între timp le-am
g uitat... De fiecare dată, în astfel de vise, caut în caiet după ceva, nu îmi e tocmai limpede ce, iar după ce îl găsesc cu chiu cu vai îl
deschid la o pagină anume de unde îmi procur câte o idee sau câte o frază cu care uneori mi se întâmplă să mă şi trezesc în minte şi s-o
h
pot reproduce... De data aceasta am visat o poveste întreagă, dar nu în imagini, ca în acele peripeţii onirice de care îţi aminteşti la
deşteptare ca de un film, ci în cuvinte, am visat-o scrisă, rând cu rând, de mâna mea în caietul cu uitate... Povestirea, atâta cât o pot
reproduce, suna cam aşa:

Editura LiterNet, 2006 8


ILINCA BERNEA Semnul Lunii
extrase de text

Undeva într-un ţinut străvechi (pe care îl putem asocia cu Italia) trăia o
prinţesă, fiică de rege şi regină care ar fi trebuit să se mărite... Părinţii ei, blânzi
şi îngăduitori din fire, o lăsară să se hotărască singură asupra alesului, dar fiica,
din cale afară de capricioasă, puse pe fugă mulţi peţitori: bărbaţi dintre cei mai
instruiţi, nobili, cărturari, poeţi, matematicieni şi vizionari, tineri şi maturi,
frumoşi sau nu... Părinţii erau aproape exasperaţi deoarece prin curtea
palatului mişunau mereu alţi şi alţi pretendenţi, iar timpul trecea, fata lor se
ofilea şi de inimă nu i se lipea nici unul... Nu le erau foarte limpezi criteriile
după care ea îi respingea, dar bănuiau câte ceva. În schimb găseau cu totul
misterios faptul că, în urma întrevederilor cu ea, după o discuţie între patru
ochi în care le dădea verdictul, în loc să fie dezolaţi şi obidiţi, peţitorii răsuflau
parcă uşuraţi... Ce le spunea? Ce dezvăluiri le făcea? Fapt e că într-o bună zi
părinţii îi cerură să le dea o explicaţie, iar prinţesa le spuse cu seninătate că nu
se potrivea cu nici unul, erau toţi nişte tăntălăi caraghioşi şi adăugă, pe un ton
ceva mai grav, că nu îşi dorea altceva de la viaţă decât un om care să-i semene
g leit...
h
Părinţii se speriară la auzul unei asemenea declaraţii, pentru că fiica lor era din
cale afară de originală: era aproape imposibil să existe cineva care să-i
împărtăşească vederile şi convingerile. Era şi foarte talentată altminteri: dansa,
picta, compunea versuri şi improviza la clavecin. Dar cel mai tare se temură de
ceea ce citiră printre rânduri în mărturisirea copilei, de faptul că se referea mai
ales la acea particularitate a ei pe care toţi cei ce o cunoşteau o treceau sub
tăcere. Copila nu se închina la zei şi nu credea în miracole sau în viaţa de apoi... Deşi părinţii se rugaseră ani şi ani ca zeii şi nemuritorii
protectori să le vindece copila de păcatul necredinţei, aceasta rămăsese neînduplecată în încăpăţânarea ei. Trecură încă doi ani fără ca
prinţesa să îşi aleagă mirele, iar bieţii părinţi ajunseră să se împace cu gândul că totul era pierdut şi că nu vor mai avea nepoţi care să

Editura LiterNet, 2006 9


ILINCA BERNEA Semnul Lunii
extrase de text

ducă în lume faima numelui lor... Însă exact atunci se întâmplă să nimerească în
ţinuturile lor un pelerin, un străin venit de pe meleaguri îndepărtate, care se
trăgea dintr-un alt neam, însă foarte erudit, cunoscător a mai multor limbi,
printre care şi două dispărute... Prinţesa îl zări, din caleaşcă, pe când se plimba
prin cetate, şi simţi dintr-un foc o chemare ca un dor adânc şi le ceru părinţilor,
de cum ajunse acasă, să îl invite pe străin la masă... Pelerinul era ca nimeni altul
de manierat şi de rezervat, plin de solicitudine, avea un glas cald şi melodios şi o
delicateţe aparte care i se citea pe chip şi în gesturi, era un nobil adevărat şi îi
semăna întru totul, ca un geamăn: şi el compunea versuri, desena, improviza la
clavecin... Dar prinţesa îşi impuse să-şi domolească bătăile inimii şi să îl trateze
cu prudenţă până în momentul fatidic când avea să se retragă cu el în grădină şi
să-i pună întrebările cheie... Nu fu deloc surprinsă atunci când frumosul străin
îi spuse că, deşi nu îşi dorea s-o dezamăgească, trebuia să-i facă o mărturisire
care i-ar fi putut compromite imaginea în ochii ei, făcându-l să-i cadă în
dizgraţie: nu se închina la zei pentru că nu credea în existenţa lor, după cum nu
g credea nici în nemurirea sufletului... Prinţesa exultă în sinea ei şi îl invită şi-a
doua zi, şi-a treia zi la palat... Părinţii erau din cale afară de fericiţi că în sfârşit
h
fetei lor îi venise sorocul şi îl copleşiră pe străin cu daruri şi cu recunoştinţa
lor... Acesta se arătă măgulit şi fericit de şansa de-a se însura cu prinţesa, dar le
ceru să îi respecte dorinţa de-a nu avea loc într-un templu ceremonia de nuntă.
Se învoiră toţi bucuroşi însă, când febra pregătirilor pentru cununie era în toi,
prinţesa se îmbolnăvi şi căzu la pat... Nici un vraci din ţinut nu reuşi să-i vină de
hac maladiei, a cărei sorginte le era necunoscută. Alesul ei îşi petrecu zile şi
nopţi la căpătâiul bolnavei, punându-i comprese pe tâmplele încinse de febră şi
vărsând lacrimi amare. Prinţesa îl sorbea din ochi într-un fel anume, ca şi cum ar fi vrut să-i spună ceva, dar nu îndrăznea... „Cere-mi
orice şi voi face pentru tine“, îi zise mirele, „vreau să îţi dovedesc dragostea mea.“ Atunci prinţesa îi mărturisi printre lacrimi că de când

Editura LiterNet, 2006 10


ILINCA BERNEA Semnul Lunii
extrase de text

cunoscuse dragostea îşi încălcase necredinţa şi îi implorase pe zei să o ierte pentru nesăbuinţa şi orgoliul ei din primii ani ai vieţii şi să
salveze din ghearele morţii măcar sufletul iubitului ei, îi spuse că nu putea îndura gândul că el nu va mai fi, că lumina ochilor lui
albaştri se va stinge pentru totdeauna, că toată puritatea şi blândeţea lui se vor prăpădi odată cu trupul acela mlădios şi dulce, că nu va
mai rămâne nimic din el sau, şi mai groaznic, că va fi torturat în infern... Ea era dispusă să putrezească în iad dacă ştia că în felul acesta
ar putea răscumpăra viaţa făpturii lui care îi era atât de dragă... „Fabulezi, iubito“, îi spuse el după ce o ascultă până la capăt, „e din
cauza febrei!“ Prinţesa îl privea cu disperare: el n-o credea şi nici nu o înţelegea. Îi prinse mâinile într-ale ei cu fărâma de putere pe
care o mai avea şi îi spuse: „mi-ai zis că eşti dispus să faci orice pentru mine!“, „da, sigur“, „atunci închină-te la zei!“, „aşa ceva nu se
poate, e un nonsens, nu există zei, dragostea mea, după cum nu există nici viaţă de apoi!“, „trebuie să existe“, bâigui ea, „ca să fim acolo
împreună....“ Alesul o ţintui cu compasiune şi îi aminti că motivul pentru care nici unul dintre ei nu-şi găsise perechea până atunci era
legat tocmai de faptul că nu le împărtăşea nimeni necredinţa, îi aminti că se îndrăgostiseră pentru că semănau leit şi îi mărturisi că,
dacă n-ar fi pus pe seama bolii slăbiciunea de caracter de care ea dădea atunci dovadă, s-ar fi simţit de-a dreptul trădat şi dezamăgit.
„Bine dar tu nu simţi că trebuie să existe ceva dincolo de moarte, iubirea pe care mi-o porţi nu te face să crezi? Poate că e o nebunie,
dar cum putem iubi fără gustul eternităţii, fără speranţa aceasta nebunească în nemurirea sufletului? Cum ne putem împăca vreodată
cu moartea celor pe care îi iubim? Tu, te poţi împăca, dragostea mea, cu ideea că nu voi mai fi, că dacă boala mă va răpune, te voi lăsa
singur, că spiritul meu nu te va mai însoţi?.“..
g Finalul poveştii n-am mai apucat să-l citesc pentru că m-am trezit între timp, plângând...
Chiar aşa: cum aş putea să mă împac cu gândul că nu mai rămăsese nimic din Emil, nici măcar o umbră radioasă, un ochi deschis
h
asupra universului undeva într-o altă sferă? Cum să ne putem împăca vreodată cu moartea iubiţilor, părinţilor, călăuzelor, prietenilor
noştri? Cum să te mulţumeşti cu gândul că poate te veghează dintr-o altă lume?

Tot ce puteam întrezări era faptul că exista între noi o formă de comunicare stranie... Ori de câte ori deschideam la întâmplare o carte
de-a lui, dădeam peste un pasaj care descria întocmai starea mea de spirit, împrejurarea în care mă aflam sau gândurile care îmi
treceau atunci prin minte.
...Am reuşit să reconstitui şi profilul lui Frank, într-o carte, o lucrare mai puţin cunoscută pe care am procurat-o abia în perioada
lecturilor în a doua lumină; l-am recunoscut deîndată în postura unui daimon, care era chiar personajul principal...

Editura LiterNet, 2006 11


ILINCA BERNEA Semnul Lunii
extrase de text

Îi vedeam chiar şi trăsăturile foarte limpede... şi în mod surprinzător Emil avea dreptate, aveau ceva în comun, semănau: siluetele,
gesturile, expresiile lor erau foarte apropiate, aveau acelaşi aer androgin, după cum şi sufleteşte erau înrudiţi... În carte apăream şi eu,
la o altă vârstă, în preajma lui Frank, într-o relaţie bizară cu Emil... Se făcea că eu eram mama lui Frank şi ibovnica lui Emil ceva foarte
ciudat în tot cazul...
La un anumit interval de timp, tatăl lui se închidea cu el într-un hambar şi îl familiariza cu a patra poruncă, administrându-i cuvenitele
„învăţături“ paterne. La bătăile tatălui s-au adăugat cele ale profesorilor. Micul Emil era complet derutat pentru că pe de-o parte i se
dădeau de exemplu faptele sfinţilor, ale eroilor şi ctitorilor de cultură care sfidau autorităţile sociale şi pe de altă parte orice tentativă a
sa, cât de firavă, de a îndrăzni să gândească cu capul propriu sau să pună la îndoială vreo regulă era ridiculizată şi sancţionată fără
milă. Iniţierea în masculinitate îl zdruncinase grav şi cum nu se putuse aclimatiza la tertipurile genului masculin, fu repede
marginalizat şi de fetele care îl găseau exagerat de sfios şi de încuiat şi de băieţii care căutau să-l batjocorească pentru sensibilităţile şi
preocupările lui neobişnuite, oripilaţi de aerele lui de domnişoară, de delicateţea pe care o emana prin toţi porii.

Îi plăcea să îşi imagineze că se transformă în focă şi că


trăieşte undeva pe o peluză, întins cu burta la soare,
amuşinând aerul tare şi proaspăt şi ascultând liniştit sunetul
g valurilor care se sfărâmă de maluri sau rostogolindu-se de
pe-o parte pe alta într-un joc nupţial cu o femelă, trăia
h
senzaţii dintre cele mai intense ca şi cum chiar ar fi trăit în
blana focii, simţea cum ea îl împingea cu botul şi îşi lipea
mustăţile de ceafa lui...
Întotdeauna am considerat că foca este unul dintre cele mai
senzuale şi atrăgătoare animale. La cinci ani îmi doream să
ajung adultă, doar ca să pot să-mi construiesc o casă cu o baie
uriaşă în care să plasez un mic bazin care să fie sălaşul unei
foci. Visam să mă îmbăiez cu ea, s-o spăl cu şampoanele mele
parfumate şi să ne giugiulim în limba ei, scoţând acele sunete

Editura LiterNet, 2006 12


ILINCA BERNEA Semnul Lunii
extrase de text

drăgăstoase şi încântătoare care nu pot fi comparate cu ale nici unui alt animal. Poate că mă întâlnisem cu Emil deja înăuntrul acelui
vis din copilărie, mi-a trăznit prin minte, poate că Emil era
sufleţelul care se ascundea în blana focii mele...

Se izolă din ce în ce mai mult şi ajunse, în anii adolescenţei,


să-şi petreacă majoritatea timpului hoinărind pe dealuri sau
stând pe malul râului şi contemplând apele. Copacii, gâzele,
fluturii, mai ales fluturii, vietăţile naturii, siluetele munţilor
deveniră adevăraţii lui prieteni, prezenţe de care nu se putea
dispensa şi care îi umpleau sufletul de bucurie.
Miresmele şi freamătul vegetal îl îmbătau ca un vin fermecat.
Furtunile îl ademeneau şi un instinct anume îl făcea să le simtă
mocnind în zilele însorite: reuşea să le prezică întotdeauna
dezlănţuirea... Cunoştea firea fiecărui copac şi a fiecărei flori în
parte...
g Hoinărea ceasuri întregi prin sălbăticie, se căţăra pe
povârnişuri sau zăcea întins în iarbă visând, citind sau
h
vegetând...

Îi fusese dat să se ciocnească încă de foarte timpuriu de


ipocrizia adulţilor, de moralitatea şi generozitatea lor de paie,
de accesele de brutalitate învelite în catifeaua proverbelor, de
mascarada rolurilor sociale, de bigotismul celor care-şi
ciopleau dumnezeii la înăţimea capetelor lor, de minciunile
care gâlgâiau în venele cetăţenilor model, de trufiile pioşilor,
de înfumurările dascălilor şi ajusese să vadă stihii în tot ce se

Editura LiterNet, 2006 13


ILINCA BERNEA Semnul Lunii
extrase de text

impunea sub formă de principiu abstract, de poruncă sau lege, să deteste însăşi ideea de morală.
Îi era limpede că tinereţea şi maturitatea aveau să îi rezerve chinuri şi amărăciuni cu mult mai tenebroase decât frustrările copilăriei,
avea sentimentul că se va transforma în ceva monstruos şi că va pierde calea spre meleagurile fanteziei şi libertăţii. Lumea era un loc
sumbru şi straniu, în care viaţa era siluită şi exilată într-un infern birocratic, în care oamenii erau transformaţi în maimuţe, în păpuşi şi
în soldaţi... Şi totuşi exact atunci când îi era dat să realizeze proporţiile dezastrului care îl pândea din umbră, sângele i se transformase
în lavă, iar în suflet i se dezlănţuiau explozii stelare.

Oare chiar mă întâlneam cu Egon, oare chiar mi se arătase chipul lui Leonard într-o fereastră de tramvai, la câteva săptâmâni după ce
murise? Oare chiar îi transmisesem eu lui Frank telepatic pofta de-a se înfrupta exact în aceeaşi perioadă din cărţile lui Emil?
Oare într-adevăr apăruse el, Frank, în visul Zenobiei, ţinându-mă de mână sau era altcineva deghizat în Frank sau altcineva pur şi
simplu? În acel moment ceva în mine se răsturna ca o clepsidră care începea să-şi picure nisipul în sens invers: „dar de unde ştiusem
că pe prima iubită a lui Frank o chema Ingrid, mult înainte de-a-l fi cunoscut şi de-a primi din gura lui confirmarea? De unde ştiusem
că lui Egon îi plăcea muzica de orgă? “
Egon îmbrăca multe forme, uneori îl simţeam pur şi simplu ca pe o adiere
de vânt, ca pe o prezenţă invizibilă şi tandră. Odată mi se arătase în chip
g de câine...
h
Am închis ochii şi m-am lăsat în voia muzicii, fără să mă tulbure vreun
gând. În acel moment soprana cânta o arie minunată, care te înălţa ca un
zbor extatic. Când am deschis ochii imaginea scenei şi a Ateneului se
transformaseră... Era acelaşi lied, dar vocea interpretei era întrucâtva
diferită, iar când m-am holbat mai bine pe scenă am observat că era şi
altfel îmbrăcată... Era de-a dreptul altă solistă. Mi-am aruncat privirea în
jur buimăcită... Spectatorii erau îmbrăcaţi demodat şi erau cu totul alţii
decât cei pe care apucasem să-i surprind când intrasem în sală. Starea
aceea de zbor continua să-mi încingă inima, era o fericire intensă, un amestec de fericire, voluptate şi libertate care mă copleşeau,

Editura LiterNet, 2006 14


ILINCA BERNEA Semnul Lunii
extrase de text

făcând ca nedumerirea să treacă pe plan secundar. Totul a durat câteva secunde. Mi-au picat ochii pe un bărbat blond cu ochelari care
se afla câteva scaune mai la stânga, căruia nu-i puteam vedea decât profilul şi care asculta aria cu ochii închişi şi cu un surâs feeric pe
buze. Părea să fie cuprins de acelaşi extaz. La un moment dat, probabil simţindu-se privit, s-a întors spre mine şi m-a învăluit în
surâsul acela diafan. Am rămas încremenită. Era Emil şi avea vreo patruzeci de ani... Mă privea ca şi cum m-ar recunoaşte. M-am
speriat îngrozitor şi într-o clipită m-am pomenit din nou lângă Arina, în sala Ateneului din Bucureşti... Aceasta se uita la mine intrigată
şi oarecum neliniştită. Mi-am revenit destul de repede şi-am încercat să mai repet figura, dar n-am mai reuşit. Starea aceea de extaz
era cheia întregii peripeţii. Era câmpul de interferenţă dintre un plan şi altul, dintre orbita pe care se mişca sufletul lui şi cea pe care
mişcam eu, dintre lumea lui interioară şi a mea. Mi-a trebuit ceva timp să realizez că nu mă deplasasem în trecut, ci undeva în mintea
lui... pentru că nu avea tocmai chipul din poze, ci imaginea sa interioară, aceea pe care o proiecta prin cărţi. Apărusem ca o hologramă
pe ecranul minţii lui....

Mi-am amintit subit de o frază citită într-una dintre cărţile lui Emil: o inscripţie de pe una dintre uşile care se aflau pe coridoarele unui
labirint magic. Părea o construcţie de cuvinte fără noimă, pe care o înregistrasem la lectură, dar fără să o pot tălmăci în vreun fel, care
spunea aşa: Esenţa Artei. Transformarea timpului în spaţiu prin muzică.

g Căutam fără preget formulele magice ale desprinderii de prezentul în care mă mişcam anevoios, trebuia să ajung la el, cu orice preţ,
să-l văd măcar o dată aievea, să-l sărut sau să-l lovesc, să-i cer socoteală pentru situaţia alambicată şi tragică în care ne aflam, să aflu
h
măcar de ce dacă nu şi cum ar fi trebuit să procedez ca să întorc roata destinului într-un sens favorabil.
Îmi era din ce în ce mai limpede că arta, mai ales universul cărţilor proprii, era biografia lui reală, în vreme ce aşa zisa biografie
concretă era doar umbra pe care acest univers o târa după el... Şi în cazul meu era aceeaşi poveste. De ce m-aş identifica mai degrabă
cu umbra mea decât cu mine?

„Uită-te la mine, Emil, cum zac în celula asta îngheţată, ţintuită de nostalgii, cum am ajuns să mă gândesc la tine în fiecare clipă, să văd
viaţa cu ochii tăi, cum mă târăsc printre zile şi nopţi deşarte, prăbuşită cu totul înăuntrul tău!“ Când îmi turnam vin în pahar vărsam o
picătură în pământ cu gândul la Emil. Lui îi plăcea mult vinul roşu. Ţi-o fi frig mamă, ţi-o fi foame? Ţi-o fi sete acolo unde eşti?“

Editura LiterNet, 2006 15


ILINCA BERNEA Semnul Lunii
extrase de text

Promiseland

g
h

Editura LiterNet, 2006 16


ILINCA BERNEA Semnul Lunii
extrase de text

Motto: „Ea este împărăţia de dincolo de timp şi de aparenţe, zise


ea. Iată, acolo e locul nostru, acolo ne putem simţi şi noi ca acasă,
într-acolo ni se îndreaptă dorul inimii, lupule de stepă, iată de ce
ne este nouă dor de moarte… O să râzi, dar uneori mă gândesc că
poate şi Pablo, prietenul meu, ar putea fi un sfânt deghizat.
Suntem nevoiţi să bâjbâim prin atâta noroi şi absurditate până
să ajungem acasă! Şi n-avem pe nimeni care să ne călăuzească,
singura călăuză este dorul de casă.“
Hermann Hesse, Lupul de stepă

M-am retras undeva la munte, în sălbăticie ca să nu-mi distragă


atenţia nimic din peisajul şi zarva citadine, într-un loc de vis, unde
îmi petreceam odinioară duminicile cu bunica mea, la poalele
Pietrei Craiului, pe nişte dealuri cu poieni numite Plaiul Foii…
Îmi continuam, desigur, cercetările despre Emil. Existau câteva
g găuri negre în biografiile lui, două sau trei perioade în care
dispăruse fără urmă şi despre care nu vorbise nici cu psihanaliştii
h
nici cu prietenii intimi… Mai existau momente în care era absent,
zăcea ca într-o catalepsie, fără să clipească, de parcă ar fi reuşit
cumva să dilate timpul dintre inspiraţie şi expiraţie… În acele
momente nu se ştia unde e plecat, căci în tot cazul spiritul lui nu se
afla pe pământ…

Într-una din zilele însorite, pe când stăteam întinsă pe iarbă şi


citeam dintr-o carte de-a lui nişte însemnări care făceau trimiteri
vagi la prima sa dispariţie, m-a cuprins din nou, pe neaşteptate,

Editura LiterNet, 2006 17


ILINCA BERNEA Semnul Lunii
extrase de text

starea aceea de relaxare voluptoasă pe care o avusesem la concertul de lieduri. Am închis ochii şi m-am lăsat în voia senzaţiilor
benefice pe care le captam din atmosferă, golindu-mi mintea de gânduri, inhalând mirosurile toamnei, în timp ce un vânt
prietenos îmi răsfira părul…

La un moment dat am aţipit sau cel puţin aşa am avut impresia pentru
că atunci când am deschis din nou ochii mă simţeam ca proaspăt
trezită dintr-un somn: uşor ameţită şi buimacă. Mirosurile se
schimbaseră, aerul era proaspăt şi îmbietor, ca de primăvară şi se
făcuse parcă mai răcoare. Dar toate senzaţiile erau mult mai vii şi mai
intense decât cele anterioare, ca şi cum mi s-ar fi ridicat o ceaţă de pe
simţuri, care mă făcea până atunci să percep estompat sunetele,
mirosurile, atingerile… Când m-am dezmeticit şi m-am ridicat în
capul oaselor, m-am pomenit întinsă undeva pe o iarbă abia încolţită,
de început de martie, fără pătură. Nu mai corespundeau nici locurile,
peisajul se schimbase. Era ceva ciudat în atmosferă, în compoziţia
g luminii, dar nu puteam desluşi exact ce. Razele soarelui se răsfirau
printre crengile copacilor împrăştiind în aer scânteieri diafane pe care
h
iarba le reflecta ca şi cum ar fi iradiat din interior... „Ne aflăm în
închipurile noastre reunite“, m-a fulgerat o intuiţie, „undeva într-un
ţinut făcut din viziunile mele şi ale lui amestecate... “,

O busolă interioară mă ghida prin sălbăticie, ca şi cum aş fi ştiut cum să mă îndrept spre o anumită zonă unde trebuia să ajung.
Cel mai mult m-a surprins însă faptul că nu îmi era deloc frică. Am ajuns in dreptul unui drum desfundat de ţară... Nu mai
recunoşteam nimic, iar drumul plin de praf şerpuia printr-o pădurice. La orizont se profila o siluetă subţire... Am ştiut că e el,
l-am recunoscut imediat după mersul împleticit şi aerul frământat pe care îl înfăţisa, după statura lungă şi hieratică... N-avea
mai mult de 15 ani. Credea că se rătăcise, nu bănuia ce se întâmplă de fapt... Mi s-a adresat în germană, într-un chip foarte

Editura LiterNet, 2006 18


ILINCA BERNEA Semnul Lunii
extrase de text

protocolar, şi în mod surprinzător l-am înţeles. M-am


minunat cum de îmi ieşeau cuvintele din gură pe nemţeşte,
deşi nu se lipise mai nimic de mine la cursul pe care îl urmam
cu stoicism. I-am răspuns, la fel de politicos, că nici eu nu
ştiam unde suntem... că sunt la fel de bulversată... Arăta
foarte obidit, era tras la faţă, avea nişte cearcăne uriaşe şi un
aer răvăşit. Îşi ţinea o mână vârâtă în haină, ca şi cum ar fi
ascuns ceva... Îmi evita privirea. Mă miram că nu era surprins
de felul în care eram îmbrăcată, de fapt nu părea să-l
contrarieze nimic, într-atât era de mâhnit şi zdruncinat. M-a
salutat şi a dat să-şi continue drumul. A înaintat câţiva paşi
cu ochii pironiţi în praful şi hârtoapele de pe drum... Inima
mi se urcase în gât şi îmi bătea cu putere... Emoţia îmi
paraliza gândurile, nu ştiam ce să fac să-l reţin. L-am strigat
pe nume. A tresărit şi s-a întors spre mine, buimac:
g - Ne cunoaştem cumva? Îmi cer scuze... Nu ştiu de unde să vă
iau...
h
Făcea un efort vădit să-şi stoarcă memoria.
- Nu, dumneavoastră nu mă ştiţi, dar eu vă cunosc... m-am
hazardat să-i spun.

A urmat un moment de derută în care nu am mai ştiut ce să


adaug... Îşi ţinea în continuare mâna ascunsă în haină
strângând un obiect. E un revolver, mi-am spus... Suntem în
luna martie... În biografiile lui apărea consemnat că abia
câteva luni mai târziu ar fi avut prima tentativă de sinucidere.

Editura LiterNet, 2006 19


ILINCA BERNEA Semnul Lunii
extrase de text

Dar poate că intenţia îi încolţise în minte mai devreme. Mi-am făcut rapid câteva calcule încercând să decelez data exactă în care
ne aflam... Ca apoi să realizez că era o absurditate ce încercam să aflu, pentru că ne aflam în acelaşi timp în anul de graţie 2004
în care eu aveam 30 de ani şi în anul în care el fugise pentru prima oară de acasă la nici 15 ani... Ne aflam undeva pe un tărâm cu
desăvârşire interior, în care nu mai putea fi evaluată corespondenţa cu faptele din realitatea obişnuită.
- N-ar trebui să nutriţi astfel de gânduri. Sunteţi atât de tânăr! Nu puteţi ştii ce vă rezervă viitorul, m-am pomenit spunându-i
dintr-odată... Îmi ieşeau vorbele din gură nepremeditat, mă miram şi eu. M-a privit cu suspiciune, ca pe o nălucă... Îi venea să o
rupă la fugă. Se dădea în el o luptă asiduă, între o voce care îi spunea să mă asculte şi alta care îi sugera că halucinează. I-am
atins braţul uşor cu mâna în speranţa că acest gest îl va convinge de veridicitatea prezenţei mele deşi, cum nu avusesem
niciodată halucinaţii, nu ştiam dacă senzaţiile tactile erau incluse sau nu în meniu. Eram amândoi încordaţi.
- Cine sunteţi? l-am auzit murmurând într-un târziu.
M-a pus într-o situaţie delicată pentru că nu ştiam ce să-i răspund.
- Aveţi un revolver ascuns în haină, nu-i aşa? am eludat eu întrebarea...

M-am gândit că va fi nevoie să o tăiem prin pădure. Drumul o cotea la dreapta... Nu îmi era încă limpede dacă eu anticipam
transformările peisajului sau dacă le cream cu gândul... Mi-am propus să găsesc o scorbură şi, rotindu-mi privirea în jur, am
g zărit un arţar bătrân cu o ditai grota căscată în trunchi. Dacă îmi propuneam să văd ciuperci dădeam peste o grămadă de
răsaduri. Aproape că se sincronizau apariţiile din mintea mea cu cele care mi se dezvăluiau simţurilor.
h
I-am atras şi lui atenţia şi ne-am jucat amândoi animând împrejurimile cu veveriţe şi bursuci, cu specii rare de fluturi, cu frunze
uriaşe şi cu plante exotice... Imaginaţia lui mă lua prin surprindere pentru că el cunoştea şi îşi putea reprezenta o groază de flori
şi de arbuşti de care eu habar n-aveam.

Spaţiul încojurător devenea din ce în ce mai bizar sub influenţa minţii lui: începuseră să se amestece în peisaj anotimpurile şi
vegetaţia specifică unor regiuni geografice sau forme de relief.

Apăreau copaci abia înfrunziţi printre pomi fructiferi înfloriţi, curmali şi portocali printre stejari, mesteceni şi ulmi înconjuraţi
de tundră şi ierburi polare cu floricele cât unghia, ferigi uriaşe şi chiar câte un eucalipt ici colo printre tufe de trandafiri de

Editura LiterNet, 2006 20


ILINCA BERNEA Semnul Lunii
extrase de text

grădină şi brazde cu irişi. Se făcuse şi mai cald, ca în dimineţile de sfârşit de mai. Nu prea puteam concura cu el, abia reuşeam să
materializez câte un brăduţ sau câte un nuc, în vreme ce el împânzea spaţiul cât vedeai cu ochii cu liane tropicale, orhidee,
măslini, cactuşi, cireşi pârguiţi şi o groază de plante necunoscute mie.
- Cum se cheamă planta asta?
- Nu ştiu, acum am inventat-o... O
să-i dau numele dumneavoastră.
Dacă o să aveţi bunăvoinţa să mi-l
spuneţi.
- Puteţi să-mi spuneţi Eva... am
îndrugat eu, relativ nesigură de
alegerea numelui.
- Vă ofer... îţi dedic, se corectă el
rostind ezitant cuvintele, mica
mea creaţie şi îmi întinse floarea
aceea albastră-argintie. Primul
g exemplar din specia Eva...
Se înseninase şi am observat că îi
h
dispăruse umflătura din
buzunarul în care îşi pusese la
rugămintea mea revolverul, ceea
ce însemna că îl lepădase din
gânduri...

Editura LiterNet, 2006 21


ILINCA BERNEA Semnul Lunii
extrase de text

Copacii se răreau şi se putea desluşi imaginea unui luminiş undeva în zare.


Emil s-a aplecat şi a băut puţină apă, apoi ne-am ridicat şi ne-am îndreptat
spre poiană. Era acolo o casă care aducea cumva cu o pagodă, pentru că
avea acoperişul construit sub formă de umbrelă. O cărare acoperită cu un
fel de pietriş sidefiu ducea spre intrare. Când m-am holbat mai atent la
pietriş, am realizat că erau scoici mărunte şi pietricele din acelaşi material
ca şi cochiliile... M-am uitat la Emil complice. A dat din umeri nedumerit:
nu concepuse el locul acela...
Ne-am dus să inspectăm mai bine sanctuarul din grădină. Se afla pe o mică
insulă rotundă înconjurată de o apă pe care pluteau lotuşi şi nuferi. Ca să
ajungi acolo trebuia să păşeşti cu grijă peste nişte bolovani care se înălţau
deasupra bălţii alcătuind un fel de punte.

Sfincşii delimitau ca nişte coloane cinci trepte care urcau spre o lespede pe
care era aşezată o piatră fascinantă, cu irizări albăstrii. „E piatra lunii!“
g mi-a şoptit Emil. De-o parte şi de alta a lespezii se aflau Madona şi o statuie
indiană, cu un chip hermafrodit şi cu un singur sân. Când am studiat mai
h
atent Sfincşii, am realizat că aveau profiluri diferite: cel din dreapta era de
bărbat, iar cel din stânga de femeie. Am îngenunchiat amândoi şi am rostit
o rugăciune. O rândunică se aşeză pe umărul lui Emil.

- Dumnezeule cât aş vrea să existe măcar o singură fiinţă capabilă de o iubire pură şi adevărată! îmi zise Emil cu un glas secătuit
de durere.
- Şi eu îmi doresc acelaşi lucru, i-am spus mângâindu-i obrajii.
- Cine eşti? mă întrebă el dintr-odată, pe un ton care nu-mi mai permitea nici o eschivă.
Am început să-i explic ce şi cum.

Editura LiterNet, 2006 22


ILINCA BERNEA Semnul Lunii
extrase de text

- Îţi baţi joc de mine? mă întrerupse el la un moment dat. Cum să ajung un mare scriitor?

***

- Ce bine semeni tu cu mine! exclamă el.


- Sigur ca semăn cu tine, altfel nu ne-am fi întâlnit în condiţiile astea, nu ţi-e clar?
- Eu asociez paradisul cu nişte concerte de orgă ale lui Emmanuel Bach...
- Ştiu. O ştiu din cărţile pe care le vei scrie peste câţiva ani...
- Va să zică sunt un măscărici... N-am să mă omor.
L-am îmbrăţişat îndelung.

Era ostenit şi a aţipit repede, strângându-mi cu putere mâna. Eu însă n-am reuşit să lipesc geană de geană...
Cine ştie când aş mai fi avut ocazia să îl ţin în braţe, chiar şi adormit? L-am vegheat toată noaptea, sorbindu-i toate detaliile
figurii şi studiindu-i trupul zvelt cu mare atenţie... Avea nişte braţe fragile cu încheieturi foarte mobile, cu degete lungi şi

g scheletice, nişte umeri largi, un bust de Adonis şi nişte picioare suple, cu muşchii sculptaţi în fibră. Cine ştie dacă nu era prima şi
ultima oară când mi se dezvăluia în această înfăţişare? Mă treceau deja fiorii nostalgiei. Avea o piele foarte albă şi fină, h
asemănătoare cu a mea, obraji osoşi şi nişte buze subţiri decupate migălos, într-o formă fascinantă... Iar pe măsură ce îl
contemplam aveam senzaţia că peste chipul acela de adolescent se suprapune un altul, de tânăr bărbat, cu o expresie care avea în
ea ceva mai temerar şi mai rebel şi un al treilea chip, de adult, cu o frunte încruntată şi cu un surâs amar în colţul buzelor, dar şi
cu o undă de tandreţe stranie şi un al patrulea cu o mină zbuciumată şi cu o expresie chinuită, chiar şi un al cincilea chip, de
bătrân, cu riduri mărunte ca nişte haşuri care îi acopereau obrajii, însă acestă înfăţişare din urmă părea mai senină decât
celealte, se putea desluşi impregnată în ea o undă de împăcare şi împlinire... Şi toate aceste chipuri îmi erau nespus de dragi şi de
familiare şi le găseam încărcate de un erotism care mă atrăgea hipnotic.

Editura LiterNet, 2006 23


ILINCA BERNEA Semnul Lunii
extrase de text

- Mulţi oameni se identifică fie cu o mentalitate, cu anumite construcţii ale gândirii, fie cu un scenariu social în care sunt
captivi... În fine. Nu ne interesează ei... Ci puţinii care reuşesc să nu îşi piardă harurile copilăriei, căci în acea perioadă toţi ne
percepem mult mai limpede sinele. Aceştia devin artişti sau nebuni, devin nişte inadaptaţi şi nişte paria... Dar au ceva mult mai
de preţ decât ceilalţi. Sunt mii şi mii de moduri în care îţi
poţi oculta simţurile şi degrada sufletul. A deveni femeie
sau bărbat e unul dintre mijloace.
- Gândeşte-te la mitul căderii. Omul originar, Adam se afla
în centrul cercului şi era androgin... Avea un suflet
înzestrat cu toate calităţile care ulterior au fost segmentate
şi distribuite separat celor două genuri. Căderea a constat
în prăbuşirea acestui suflet spre periferia sferei. Acolo, la
extreme, imaginea omului primordial apare sub formă de
bărbat sau femeie, iar dacă ai pierdut legătura cu centrul
nu mai ai decât conştiinţa identităţii tale trupeşti.
- De ce e nevoie de toată transpunerea în forme, la ce ajută
g forţele centrifuge care ne împing spre suprafaţa sferei? mă
întrebă el frământat.
h
- Ca să poată exista sfera... Formele în sine sunt minunate,
i-am răspuns... Iar dacă n-ar exista forme cum ne-am mai
putea iubi? Cum ne-am mai putea înfăţişa unul altuia?
Când ţi-am vorbit de bărbaţi şi de femei şi de căderea lor în
iluzie m-am referit la faptul că trăiesc la suprafaţa sferei,
că au pierdut calea spre centru şi că aruncă haotic în
Desen dintr-o lucrare de alchimie sec. XVII

Editura LiterNet, 2006 24


ILINCA BERNEA Semnul Lunii
extrase de text

contul esenţelor reflexii ale imaginilor de la periferie sau raţionamente precare pe care le fac pornind de la aparenţe. De aceea nu
se pot înţelege şi cunoaşte între ei... Acolo, în universul lor, e Babilonul. Toţi se simt însinguraţi şi străini unii de alţii. Nu mai pot
comunica într-o limbă interioară şi trăiesc fiecare în legea lui, izolaţi în universuri particulare ale iluziei.
Dar noi, androginii, care ne aflăm în centru, ne putem deplasa pe razele care duc spre suprafaţă şi ne putem atinge chiar şi la
suprafaţă în aşa fel încât aceste atingeri să reverbereze până în centru...

Nu m-aş fi gândit că Demian nu fusese unul dintre prietenii lui din realitatea contingentă... Că i se arătase doar în imaginaţie.
Lucrurile începeau să dezvăluie într-o lumină cutremurătoare... I-am cerut să-mi descrie în amănunt cum arăta şi cum vorbea
acest Demian. Mi-a schiţat un portret în cuvinte, dar tot nu eram complet elucidată. I-am cerut să mi-l deseneze cu o nuia în
pământul de pe malul izvorului.
Era talentat la desen şi reuşi să schiţeze elocvent portretul lui Frank...
Era exact aşa cum bănuisem.
- Îl cunosc, i-am mărturisit, îl cunosc bine.
- Cine e?
- Un mag... E un prieten de-al meu. Alchimist...
g
...În acel moment s-a lăsat brusc întunericul, dar nu unul nocturn care e îmblânzit de sclipirile lunii sau de licăririle stelor, ci o
h
beznă oarbă... M-a cuprins o senzaţie de vertij ca şi cum aş fi alunecat în spirală printr-un tunel... Îmi simţeam capul fierbinte şi
dureros. Nu îmi dau seama cât a durat căderea prin acel întuneric compact. M-am pomenit la un moment dat întinsă pe spate pe
o suprafaţă plată cu ochii închişi... Când i-am deschis am văzut imaginea unui tavan alb. Aveam pe faţă o mască de respirat.
Eram într-o rezervă de spital, conectată la nişte aparate... Mama stătea pe un scaun la căpătâiul patului meu şi aţipise cu capul
într-o rână.
Am aflat că fusesem într-un fel de comă timp de trei zile...
Exact atât cât durase prima dispariţie a lui Emil.
Îmi petreceam câteva ore pe zi în meditaţie, cu ochii închişi, încercând să recompun din imagini traseul primei mele escapade.
Îmi imaginam că sunt la Plaiul Foii, că stau cu tâmplele lipite de pătură, că vântul îmi răscoleşte părul, că aţipesc. Uneori chiar

Editura LiterNet, 2006 25


ILINCA BERNEA Semnul Lunii
extrase de text

reuşeam s-o fac, dar mă trezeam de fiecare dată în patul meu, în odaia scăldată într-o lumină cenuşie şi ploioasă de noiembrie, a
anului de graţie 2004.
Tânjeam după el într-un hal fără hal, era mult mai greu de îndurat totul decât în perioada în care fusesem schingiuită doar de
obsesia morţii lui, iar gândul că, într-un timp paralel, el se zvârcolea
într-un pat de spital legat cu curele sau în cămaşă de forţă, că mă
chema în gând şi nu puteam fi lângă el, că îşi muşca buzele până îi
sângerau, că era terifiat şi singur, în vreme ce eu mă învârteam
neputincioasă de colo colo, ca o sirenă deportată în deşert, cu
sufletul şi trupul brăzdate de dragostea lui, era înfiorător...

Simţeam nevoia să-mi lipesc tâmplele de solul îngheţat, să fac pace


cu pământul. Mă ghemuiam ca un vagabond în mormanele de
frunze veştede, îmi acopeream faţa cu ele şi plângeam. S-a

g întâmplat să trec într-o dimineaţă prin locul acela şi am zărit, de la


o oarecare distanţă, că printre uscături crescuseră nişte flori... h
M-am apropiat intrigată să văd dacă nu cumva erau de butaforie,
poate că se jucase un copil. Era neverosimil să înflorească vreo
plantă la sfârşitul lui noiembrie. Mi-am pus ochelarii ca să văd mai
bine. M-am aplecat şi am recunoscut imediat petalele albastre cu
irizări argintii care degajau o mireasmă nostalgică asemănătoare
parfumului de tei. Lacrimile mele care se prelinseseră în acel loc
făcuseră să crească peste noapte primele exemplare terestre din
specia Eva. Primisem îndurarea pământului...

Editura LiterNet, 2006 26


ILINCA BERNEA Semnul Lunii
extrase de text

Într-o noapte, după ce adormisem, m-am trezit scuturată ca de un frison şi am auzit din nou glasul lui, sugrumat de dor,
chemându-mă pe nume. M-am dus la masa de scris, am luat în mână un creion şi mi-am făcut curaj să aştern pe o foaie
hieroglife şi să rostesc nişte cuvinte indescifrabile care îmi veneau atunci pe buze, despre care, desigur, habar n-aveam ce ar
putea înseamna... Tot ce îmi amintesc e că îmi era îngrozitor de frică.
Apoi îmi amintesc că am simţit răsuflarea lui Emil şi că i-am detectat mirosul
undeva foarte aproape. Era întuneric şi am bâjbâit să aprind lumina. Nu
găseam întrerupătorul veiozei, dar a aprins el o lampă cu ulei. Ne aflam în
dormitorul din mansarda casei noastre din ţinuturile Selenei.
- Cine suntem noi, Eva? Ce suntem? Ce fel de fiinţe?
- Cred că suntem neam de tritoni şi sirene, am glumit eu. Dacă mă uit bine la
tine îmi dau seama că chiar ai un aer de triton. Încă de când eram mică mi-a
încolţit ideea că e posibil să fiu o creatură a apelor, un fel de sirenă... În
adolescenţă am devenit din ce în ce mai convinsă de asta... Îmi convenea că
aveam sâni, dar îmi detestam sexul... Pentru că nu m-am putut împăca întru
totul cu trupul de femeie, zeii mi-au transformat partea de jos într-o coadă de
g peşte...
Emil surâse cu subînţeles şi încuviinţă din cap ca şi cum ar înţelege în
h
profunzime situaţia.

Am urcat apoi în bibliotecă, pentru că pe-amândoi ne rodea curiozitatea. Am


deschis la întâmplare un volum şi am descoperit că era scris într-un alfabet
necunoscut. Emil mă privi iscoditor, gândindu-se că poate mie caracterele îmi
erau familiare. Tot suspecta că sunt o zeiţă şi că îi tăinuiesc deliberat anumite
lucruri. I-am spus cu toată seriozitatea că habar n-aveam ce fel de alfabet era
acela. Am mai extras o carte dintr-un raft diferit care era scris cu alte
hieroglife... Nu găseam nimic care să semene măcar cu una dintre limbile

Editura LiterNet, 2006 27


ILINCA BERNEA Semnul Lunii
extrase de text

arhaice pe care le studia de zor Emil la şcolile în care îşi urma penitent
studiile.

Exista un singur mod în care ne puteam deplasa în altă parte. Trebuia să


zburăm. Să străbatem cerul nostru şi să intrăm în altele.
- Dar cum să zburăm? se frământă Emil. Ce ar trebui să facem?
- Ce facem în somn în asemenea condiţii. Nu ştiu exact. Concentrează-te,
aminteşte-ţi. Nu îmi dau seama de ce, însă mie mi-a fost mai simplu să mă
desprind de podea şi să levitez la un metru înalţime; mă puteam ridica şi
mai sus, dar nu vroiam să mă lovesc de tavan. M-am răsucit de câteva ori în
aer ca să mă lămuresc în ce mod puteam controla mişcările şi direcţia. Apoi
am coborât din nou pe sol.
- Relaxează-te, i-am spus lui Emil. Nu te gândi că e imposibil. Încearcă să
nu gândeşti nimic altceva decât că vrei să te ridici în aer. E foarte simplu, ai
să vezi. E ca şi cum ai vrea să te ridici de pe scaun şi să mergi... E exact
g acelaşi lucru.
h
Aşa se face că i-am putut vizita pe Leonard şi pe Zenobia în scorburile lor,
ghidându-ne după acordurile diafane ale harpei lui ale cărei ecouri
reverberau în Cosmos, că am descoperit Veneţia siderală a lui Vivaldi din
constelaţia Peştilor şi am avut fericirea să-l ascultăm interpretând el însuşi
un concert de vioară mai tulburător şi mai melodios decât toate
compoziţiile lui pe care le auzisem vreodată pe pământ...

Levitam destul de aproape de sol. Valea Selenei era foarte întinsă, trecea
printr-un defileu splendid, străbătea păduri de foioase şi de conifere, poieni

Editura LiterNet, 2006 28


ILINCA BERNEA Semnul Lunii
extrase de text

şi dealuri înflorite, grădini de portocali şi livezi de smochini... Din loc în loc existau aşezăminte omeneşti. Într-o piaţă circulară,
în dreptul unei fântâni arteziene am zărit o femeie de-o frumuseţe năucitoare, îmbrăcată într-o rochie vaporoasă din borangic,
care hrănea păsările cu fărâmituri pe care le rupea dintr-o pâine. Purta o pălărie albă sub formă de joben, dintr-un material tare
şi transparent, pe care nu l-am putut identifica. Avea un păr castaniu şi lung până la
brâu, un trup cu forme voluptoase şi-o talie de viespe. Câteva păsări, din nişte specii
pe care nu le cunoşteam, cu un penaj viu colorat i se aşezau pe braţe şi pe poalele
rochiei. Emil avu un frison. Îi simţeam umărul tremurând. Era chiar Selena...

La un moment dat, pe când ne îndreptam spre constelaţia Gemenilor, m-a încercat o


stare intensă de beatitudine, ca o flamă care îmi dezmierda fiinţa şi a cărei atingere
am recunoscut-o imediat. Am poposit într-un ţinut de şes, într-un oraş construit
într-o câmpie, ale cărui străzi erau acoperite cu iarbă. Era plin de jongleri, arlechini,
de muzicanţi, de copii şi de adulţi îmbrăcaţi în haine din toate epocile... Existau şi
câţiva înveşmântaţi în straiele personajelor de Tarot. Cerul era plin de baloane şi
zepelline. În cetatea Selenei drumurile erau făcute din bucăţi mari de piatră ca în
g antichitate, în Agora lui Kant străzile erau făcute dintr-o rocă mată şi neagră ca
onyx-ul, iar în oraşul lui Mozart pavajul era făcut din cuarţ albăstriu. În cerul lui
h
Egon nimerisem în plin carnaval. L-am găsit într-o cafenea jucând biliard.
Negocierile cu Emil au continuat şi la locul faptei. Nu era de-acord să mi se
desluşească formele în pictură, ideal era să mi se vadă doar capul. Apoi a realizat că
nici faptul că îmi puteau fi văzuţi umerii şi grumazul nu-i pica tocmai bine. Egon
chicotea, iar eu mă abţineam din greu să nu izbucnesc de-a dreptul în râs. Emil era
foarte tensionat şi nemulţumit. Tergiversările au durat îndelung. Mi-a spus că mi-ar
sta foarte bine cu broboada argintie înfăşurată în jurul gâtului. Mi-ar da o alură
În imagine Egon Schiele distinsă şi ar scoate în evidenţă expresia spiritualizată a chipului...

Editura LiterNet, 2006 29


ILINCA BERNEA Semnul Lunii
extrase de text

Jocul cu Abraxas...
Vocea lui: Neprihănirea e treapta cea mai de jos a bunătăţii... Până la iubirea mistică mai sunt sute de trepte...
Vocea mea: - În perioadele în care nu scriu mă prăbuşesc în mine, zile şi nopţile trec fără şir, călătoresc printr-un fel de moarte.
Vocea lui: - Când scriu sau stau în deplină singurătate mă pomenesc că-mi captează atenţia o voce foarte bătrână din mine şi mă
surprind articulând cuvintele sau gesticulând cu o anumită lentoare, ca un om în vârstă, alteori prin mine vorbeşte un copil, un
îndrăgostit sau un părinte...
Vocea lui: - O descoperire stranie: cel mai puţin am nevoie de explicaţii.
Vocea mea: - Muzica lui Vivaldi e tot cuvântul lui Dumnezeu întrupat în sunet... Legi sacre sunt întipărite şi în muzică nu doar în
cuvinte...
Poate că era invers... Poate că lucrurile care îmi răsăreau mie în minte erau ecoul vocii lui Emil, iar cele care îi defilau lui prin
ţeastă erau ecoul vocii mele... Era şi acesta un mod de a face dragoste. În cărţile lui am regăsit părţi de umbră din existenţa mea
despre care nu îndrăznisem să scriu sau pe care le neglijasem...

Aud prin fereastra întredeschisă cum vântul mişcă ramurile îngheţate şi urmăresc pe covor un joc de umbre. E o dimineaţă
însorită de decembrie. Se apropie Crăciunul şi mi-e cumplit de dor de amândoi. Ascult în disperare un vals compus de Frank şi
g Serenada lui Schubert. E o tradiţie la noi în familie să o ascultăm de Crăciun...
h
La ultima noastră întâlnire Emil era deja îndrăgostit de Marta. Mă vizitase doar ca să-i spun ce părere am despre prima lui carte.
L-am rugat să se înfăţişeze în faţa mea fără mustăţi... Nu atât sexul bărbaţilor mă deranjează cât bărbile, mustăţile şi părul de pe
corp mai ales de pe piept – care îi face să arate ca nişte urangutani jumuliţi. Nu mă simt în stare fac curat în casă, să împodobesc
bradul. Zac ore în şir în faţa albumelor cu fotografii, a caietelor şi cutiilor cu secrete. Am, încă din vremea liceului, un fel de
oracol care a căpătat în timp proporţii, în care ţin poze, poeme, citate, desene, pene de lebădă, frunze uscate şi o grămadă de
topuri literare şi muzicale pe care mi le-am făcut an de an. La cincisprezece ani am început să-mi caut în lume familia... Exista
acolo şi un fel de arbore genealogic, un documentar de familie. Pe Vivaldi l-am perceput întotdeauna ca pe un fel de strămoş, o
figură tutelară, din care îşi trag sevele cei din neamul meu. Cum nu găsisem nici un tablou al Annei Giraud, mă încumetasem să-i
fac eu portretul din minte. Existau câteva desene în care apărea imortalizat chipul ei lângă partiturile lui. Din moaştele muzicii

Editura LiterNet, 2006 30


ILINCA BERNEA Semnul Lunii
extrase de text

lor se năşteau Mozart şi Stanzi, din ei se năşteau Edward şi Nina. Oracolul meu arăta ca un fel de Biblie şi suna cam în acelaşi
mod ca versetul: „după naşterea lui Set, Adam a trăit opt sute de ani şi a născut fii şi fiice.“.. Adam, adică Antonio-Anna naşte pe
Wolfgang-Constanze şi aşa mai departe... Nu intru în amănunte. Ce e de reţinut e cum stăteau lucrurile în zona cea mai fierbinte
a interferenţelor mele: Egon era tatăl lui
Frank, îngerul meu şi naşul lui Emil.

În perioadele cu lună neagră te afli în


miezul întunecat al singurătăţii. Nimeni nu
te poate atinge sau influenţa, nici o călăuză,
nici un iubit, nici un înger. Trăieşti stări
extreme, oscilând între un refuz violent şi o
atracţie irezistibilă. Fiinţa stăpânită de
Luna Neagră preferă să renunţe la lume,
chiar şi cu preţul propriei distrugeri sau a
distrugerii altcuiva.
g Există un trib de indieni nord-americani în
care tinerii care aspiră să devină şamani
h
sunt supuşi, atunci când ajung la vârsta
iniţierii, unui ritual numit vânătoarea de
viziuni. Novicele se îndepărtează de sat şi se
retrage undeva în pustietate, în munţi.
Trebuie să-şi aleagă un loc pe care să îl
înconjoare cu pietre şi să se aşeze în
mijlocul cercului. Stă acolo nemişcat, fără
apă, fără hrană şi fără arme, în
întâmpinarea viziunii.

Editura LiterNet, 2006 31


ILINCA BERNEA Semnul Lunii
extrase de text

Deşi se află în plină sălbaticie, fiarele nu-l atacă niciodată cât


timp stă în interiorul cercului, spun bătrânii tribului. Cel mai
adesea tânărul cade pradă halucinaţiilor şi se întoarce în sat
după câteva zile, mai mult mort decât viu, lihnit de foame şi de
sete. Atunci şamanii îi spun că viziunea care i-a fost dată este
aceea că nu există nici un fel de viziuni dincolo de propriile
fantasme şi că înţelepciunea cea mai mare constă în a le descifra
tâlcul.
Chiar dacă pe Emil îl iubeam ca pe un fiu, iar de Frank eram
îndrăgostită primejdios, nu puteam trăda tocmai partea de Egon
din mine care era estuarul meu, deschiderea mea către
alteritate...
Egon era o fiinţă mai evoluată, era mai generos decât ceilalţi doi,
călătoria lui prin viaţă nu se mărginea la o perpetuă căutare sau
exprimare de sine avea şi alte ţeluri, mai înalte. Simţea
g reverberând în carnea lui chinul şi voluptatea multor fiinţe,
oricât de diferite de el! În vreme ce Frank era Narcis, iar Emil -
h
Gura-de-Aur, culegeau exact ce semănau.

Mi-era limpede care erau cele mai arzătoare imagini şi dorinţe


care îi animau pe fiecare dintre ei, iar partea comică era că
Frank se vroia un mag desăvârşit şi era tratat ca şi cum ar fi fost
întruparea amantului universal, iar Emil se vroia un amant
perfect şi toate damele vedeau în el un mare iniţiat...

Prelucrare după un tablou de Egon Schiele

Editura LiterNet, 2006 32


ILINCA BERNEA Semnul Lunii
extrase de text

Mijloacele erau complet ratate la amândoi. Era, ce-i drept, o stare de lucruri exasperantă. Partea tragică era că, dacă fiecare ar fi
obţinut ce-şi dorea, ar fi descoperit că nici postura râvnită nu era tocmai satisfăcătoare, s-ar fi simţit la fel de singuri şi năpăstuiţi
pentru că nu putem valoriza cu adevărat decât ceea ce nu ne-a fost dat încă, ar fi descoperit şi ei ceea ce eu ştiam deja: cât de
relative sunt rolurile personajelor de Tarot şi cum se metamorfozează unele într-altele...
Era prima oară când puteam privi cu un dram de simţ critic situaţia în care mă aflam, când reuşeam să îmi vâr un deget în afara
vrăjii şi să pipăi sfios atmosfera de dincolo de ea... Oare nu făceam şi eu acelaşi lucru? Nu eram oare Narcis şi Gura-de-Aur
laolaltă, nu oscilam ca un pendul nenorocit între magia artei şi asceza unei iubiri fără seamăn, între contemplaţie şi revoltă, între
dispreţul faţă de lume şi o poftă mesianică de a o salva, nu îmi doream cu înfrigurare când să prind rădăcini, când să fiu un
pelerin rătăcitor, să fiu când călăuză, când ucenic, când plină de forţă, când sursă de mângâiere, când bărbat când femeie, când
mamă când copil? Aceasta e crucea oricărui androgin, faptul de a nu putea încremeni într-un chip, de-a nu putea alege o singură
cale, o jumătate de existenţă, o singură faţă a medaliei.

Vedeţi ce nenorocire e să trăieşti în pielea unui androgin? Pe de altă parte e singura cale spre îndumnezeire, nu vă lăsaţi păcăliţi
de preoţi şi de psihologi. Nu există altă cale. Nu există nici un Zeu, de dincolo de noi, care să ne smulgă din haos, nici un
Mântuitor care să ne salveze în pofida rezistenţelor, slăbiciunilor, păcatelor şi neroziilor noastre. Iisus n-a promis mântuirea, a
g spus: „fiţi neprihăniţi, fiţi desăvârşiţi!“ Fără o luptă continuă cu tine, cu demonii care urzesc iluzii, cu reflexiile aparente ale
forţelor arhimagice, nu se poate ajunge nicăieri. O credinţă fără o astfel de trudă este o învârtire în cerc.
h
Cel mai trist e că eu uneori reuşeam să mă desprind din mrejele prezentului cotidian, chiar dacă nu-i mai auzeam chemarea şi
mă duceam la el, dar nu realiza că sunt în preajmă. Dacă şi-ar fi rotit privirile împrejur mi-ar fi putut vedea umbra pe-un perete
dezmierdând mâna umbrei lui.
Mă aşezam pe un scaun lângă el în crâşma în care îşi făcea veacul şi îl urmăream cum dă pe gât pahar după pahar, cum se ia la
harţă ca un coate goale cu toţi cheflii şi scandalagii. Uneori adormea cu capul lipit de masă şi zăcea acolo până la ora închiderii
când îl târa afară barmanul. Îi urmăream apoi pe străzi, ghidându-i paşii spre casă, îi şopteam să-şi scoată ochelarii înainte de a
se vârî în pat ca să nu-i spargă, îi sărutam fruntea încruntată...

Editura LiterNet, 2006 33


ILINCA BERNEA Semnul Lunii
extrase de text

În felul lui mă percepea,


dar era convins că vocea
aceea care îi călăuzea
gesturile, care îl ajuta să
îşi vină în fire sau care îl
trezea din coşmaruri, nu
era decât un reflex, un
glas al instinctului. Îl
vegheam în nopţile albe
în care se învârtea prin
casă, chinuit de migrene,
îi mângâiam fruntea
schimonosită de durere
sau, atunci când se
simţea pierdut şi
g înfrigurat, mă ghemuiam
lângă el în pat şi îl
h
încolăceam cu braţele.
Dar el nu mă vedea şi nu
mă simţea, plângea ca şi
cum ar fi fost singur. Îl
strângeam la piept aşa
cum făcea şi el odinioară
de-aveam impresia că o
să îmi frângă oasele şi îl

Editura LiterNet, 2006 34


ILINCA BERNEA Semnul Lunii
extrase de text

rugam să-şi tempereze patosul. „Iubitule, sunt aici, sunt cu tine“, îi spuneam, sfâşiată şi îmi răsărea mereu în minte scena cu
Kathe Kolwitz şi băiatul ei.
Nu puteam să ajung până la el. „Sunt aici, puiul meu de focă!.“ Îl sărutam, dar nu avea nici o reacţie, nici o tresărire.

Pe când călătoream prin oraşul Selenei, am zărit o doamnă în vârstă, îmbrăcată în doliu, care stătea neclintită pe un scaun în
pragul unei case, cu mâinile în poală. Avea o privire răvăşită şi îndurerată. Din celălalt capăt al străzii un tânăr alerga spre ea. Se
aşeză în genunchi şi-i sărută mâinile spunându-i „mamă“, dar femeia părea că nu-l vede şi nu-l aude, că nu-i simte atingerea.
Tânărul o implora să se trezească: „mamă, priveşte-mă, sunt aici, sunt cu tine!.“ Femeia însă continua să stea încremenită,
urmărindu-şi gândurile ei. Când am trecut prin dreptul lor, tânărul ne aruncă o privire deznădăjduită. L-am întrebat dacă îl
putem ajuta cu ceva. Ne-a spus că în fiecare seară o vizita la chemarea ei: pe el îl aştepta acolo, în faţa casei, dar era
neînduplecată în convingerea că el e mort, că doar i se pare că-l simte şi că i se arată... „Bine, dar eşti aici, în faţa ei!“, m-am
mirat eu, „Da, dar ea nu crede! Nu mai arăt la fel cum mă ştia, am altă voce... E aici pentru că mă simte, dar nu o pot convinge că
sunt eu.“ Când m-am uitat mai bine la chipul bătrânei doamne am realizat că era Kathe Kollwitz. Nu i-am spus lui Emil nimic ca
să nu-l sperii, băiatul ei era de-o vârstă cu el şi avea să moară pe front în timpul campaniei celui de-al doilea Reich.

g Eram decisă să renunţ, să mă las păgubaşă, nu mai puteam îndura situaţia. Vroiam să mă despart de el, să-l uit pentru
totdeauna. Ce absurditate! Eram hotărâtă să mă reîntorc definitiv la viaţa mea năpăstuită, din acest secol al apocalipsei. Dar ori
h
de câte ori îmi încolţea în minte gândul sinucigaş al despărţirii de el, mă apuca un dor năprasnic. Mai degrabă aş fi trăit o mie de
ani fără muzică şi fără dreptul de-a mă atinge de condei, decât o oră fără fantoma lui, chiar şi aşa pasivă, inabordabilă şi beată
criţă cum era.
După mai bine de o lună în care m-am căznit fără sorţi de izbândă să intru în contact cu el, i s-a întâmplat să îşi încalce
legământul de penitenţă şi să îi zboare gândul la mine. L-am simţit imediat. Am reuşit să-i trimit în somn un mesaj. I l-am scris
pe-o hârtie pe care i-am întins-o în vis şi cu care s-a trezit în minte.

Editura LiterNet, 2006 35


ILINCA BERNEA Semnul Lunii
extrase de text

g
h

„Stimate domnule E. S.
Vă mulţumesc că mi-aţi dăruit ocazia de a străbate cerurile minţii dumeavoastră şi de-a descoperi o lume în care coastele
munţilor n-au fost nicicând mai impunătoare, vocile naturii mai vii şi mai nuanţate, curgerea apelor mai pură, o lume în care
lumina soarelui n-a strălucit niciodată mai tulburător...
Cu dragoste, Eva Demian. “

Editura LiterNet, 2006 36


ILINCA BERNEA Semnul Lunii
extrase de text

Lupta cu Dragonul

g
h

Editura LiterNet, 2006 37


ILINCA BERNEA Semnul Lunii
extrase de text

Motto: „Încă din tinereţe aveam obiceiul să dispar, din când în


când, şi să mă cufund în alte lumi, pentru împrospătare; atunci
eram căutat, după o vreme eram dat dispărut şi, în cele din urmă,
când mă întorceam era întotdeauna o plăcere să ascult judecăţile
aşa-zisei ştiinţe despre mine şi despre „absenţa“ sau starea mea de
întunecare. În vreme ce eu nu făceam decât ce era firesc pentru
felul meu de-a fi, un lucru care mai devreme sau mai târziu va fi la
îndemâna majorităţii oamenilor, eram privit de fiinţele acelea
ciudate ca un soi de fenomen – pentru unii eram un posedat,
pentru alţii un om binecuvântat cu forţe miraculoase.“
Hermann Hesse, Dacă războiul mai ţine doi ani

g
h

Editura LiterNet, 2006 38


ILINCA BERNEA Semnul Lunii
extrase de text

Ne aflam pe malul izvorului Selenei...


Ce am omis să spun este că sirenele îşi extrag puterile din ape dulci şi translucide pentru a putea stăpâni apele învolburate ale
oceanelor. Bietul Emil mi se înfăţişa în chip de triton, era plin de răni şi
de riduri, deşi tritonii nu îmbătrânesc. Suferea de o boală a
îmbătrânirii, care-i rodea sufletul. Oaza noastră era devastată, se
alesese praful din pădurea pe care o creasem împreună la prima
întâlnire.
Pretudindeni în jur erau copaci prăbuşiţi, cu rădăcinile smulse, cu
crăcile rupte sau arse, de parcă ar fi avut loc o furtună devastatoare,
urmată de un incendiu care pârjolise vegetaţia şi de un îngheţ care
făcuse să degere tot ce mai rămăsese întreg sau viu şi scăpase din calea
focului. Florile erau ofilite sau rupte din pământ şi degajau un miros
stricat, ca şi cum ar fi intrat în descompunere, animalele dispăruseră şi
nu se auzea nici o pasăre... Cerul avea o culoare cenuşiu-gălbuie,
sinistră, iar din când în când se produceau cutremure.
g
Emil era din nou convins că se află acolo singur, că sunt doar o
h
plăsmuire a minţii lui bolnave. Probabil că meleagurile noastre arătau
într-aşa un hal, pentru că el se strofoca să le distrugă. Vroia să se
elibereze de fantasme... să devină un bărbat matur. I se explicase că
dacă vrea să scape de suferinţe, trebuie să renunţe la viciul de-a visa,
de-a mai raporta realitatea la himerele lui. Trebuia să îşi accepte
nebunia ca să se poată lecui de ea. Asta îl învăţaseră vracii minţii lui.
- Nişte fiare! Toţi trei: un leu trufaş, un vultur pricinos şi o şopârlă
uriaşă, un dragon de comodo, asta sunt taumaturgii tăi, uite în ce hal te-au adus, iubitule! Au tăbărât toţi trei pe tine! Zeilor
necruţători, cu ce v-a greşit puiul meu ca să merite o astfel de soartă? Ca să fie târât de creaturile pământului în război, batjocorit

Editura LiterNet, 2006 39


ILINCA BERNEA Semnul Lunii
extrase de text

de ele, să-l părăsească soţia şi ca apoi nişte fiare să-i otrăvească mintea şi să-l mintă, să-i spună că eu nu exist, că nu sunt decât o
plăsmuire de-a lui? Leul i-a sfâşiat inima cu ghearele, vulturul i-a ciugulit lumina ochilor... Iar dragonul se hrăneşte cu leşuri,
ce-i trebuia un suflet viu, de triton neprihănit?

M-am aplecat să beau din izvorul Selenei şi am simţit un gust străin şi sălciu. Nu era vorba de o alterare a gustului apei ci de ceva
diferit, de sentimentul că acel gust era fals, era un trucaj.
- Emil, asta nu e apa noastră...
Cum de nu realizasem până atunci? Locurile acelea nu erau, aşa cum
crezusem, Faţa Făgăduinţei noastre devastată, ci altceva... Ne aflam în
fantasma unui străin, în visul lui Jung. El închipuia conflictul dintre noi, el
încerca să afle ce-i cu mine, pentru că mă văzuse atunci, în timpul şedinţei de
terapie...
Datele despre cum arătau meleagurile feeriei noastre le avea de la Emil şi le
reprodusese fantasmatic... Dar nu erau reale, n-aveau seve. Replicile mele
erau gândurile lui. Chiar şi viziunea cu Dragonul şi Vulturul şi cu el în
g postura Leului. Se îndoia că e bine ce face, Emil era un caz dificil, bulversant,
ţinea totuşi la el, avea dubii sau remuşcări, naiba ştie...
h
Trăiam amândoi în acel moment revoltele lui Jung în faţa propriilor sale
certitudini... Apa aceea nu avea gustul laptelui Selenei... Era altceva.

Pământul a început din nou să se cutremure, de data aceasta despicându-se,


căscând hăuri în care ne-am fi putut oricând prăbuşi. Cerul căpătase o
nuanţă stridentă de galben, avea culoarea unui bolnav de malarie. Eram
terifiată. I-am strâns mâna lui Emil cu putere, m-aş fi cusut de ea dacă aş fi
putut.
- Trebuie să fugim de-aici.

Editura LiterNet, 2006 40


ILINCA BERNEA Semnul Lunii
extrase de text

- Încotro? mă întrebă el cu un simţ al realităţii impecabil.


- Habar n-am.
În acel moment pământul de sub noi se surpă şi ne-am pomenit căzând în gol.

Cădeam printr-o materie vâscoasă, printr-o ceaţă densă şi cenuşie, eram imponderabili, dar într-un mod malefic, pentru că nu
ne puteam controla corpul, era un zbor inversat, ameţitor, eram prinşi în interiorul unei tornade. La un moment dat am simţit
din nou solul sub tălpi. Ceaţa plumburie începea să se risipească. Ne aflam într-o încăpere maiestuoasă, pavată cu marmură. Am
străbătut-o îndreptându-ne spre o uşă imensă din lemn masiv. Am deschis-o şi am dat peste un coridor din piatră... Era plin de
uşi şi de trepte, dar ne era teamă să le deschidem. La un moment dat Emil a crăpat o uşă şi a descoperit o încăpere care părea a fi
o sală de ceremonii dintr-un templu antic.
De data aceasta proiectam noi labirintul lui Jung. Emil îi ascultase
dezvăluirile, iar eu îi citisem jurnalele. Creasem această situaţie atunci când
gândisem că ne mişcam prin visul său. Firul Ariadnei ar fi putut fi un gând
cât de anemic, însufleţit de magia dragostei, care să ne transporte în lumea
g noastră.
h
La un moment dat s-a făcut aproape beznă. L-am strâns în braţe pe Emil şi
tremuram amândoi cumplit. Cum stăteam cu faţa lipită de umărul lui, mi-am
aruncat privirea în sus scrutând tavanul ca să văd dacă nu cumva puţina
scânteiere de lumină care mai pătrundea în labirint provenea de la vreo sursă
montată în peretele superior, în genul farurilor din tunele... Spre stupefacţia
mea nu exista nici un fel de tavan. Nu ne aflam propriu zis într-un tunel
pentru că zidurile laterale, deşi înalte de nu le vedeai capătul, nu aveau alt acoperământ decât cerul. Lumina aceea difuză
provenea de la stele. Trebuia să zburăm în sus... Să navigăm prin cosmos căutând constelaţia noastră. Din locul în care ne aflam,

Editura LiterNet, 2006 41


ILINCA BERNEA Semnul Lunii
extrase de text

Emil nu reuşi să identifice decât Ursa Mică. În timp ce el se chinuia să descifreze poziţia stelelor, am auzit un şopot surd, ca un
clipocit de ape, care îmi era foarte familiar. „Selena!“ am exlamat...

- Auzi, Emil?
- Ce să aud?!
- Ascultă...

Susurul izvorului lunar răzbătea ca o tânguire îndepărtată al cărei ecou se răsfrângea în pereţii labirintului. Emil nu-l auzea, în
schimb vedea o dâră luminoasă ca o umbră argintie, şerpuitoare, care o cotea la stânga pe unul dintre coridoare şi pe care eu
nu-o sesizam. Partea bună era că direcţia din care auzeam eu provenind licăririle de sunet coincidea cu cea în care i se arăta lui
umbra de lumină argintie... Zvonurile Selenei ne conduceau când la stânga când la dreapta, ne făceau să urcăm sau să coborâm
nişte trepte, până când a început să se crape de ziuă şi să vedem din ce în ce mai limpede contururile spaţiului. Pereţii laterali ai
coridorului deveniseră mai scunzi, n-aveau mai mult de zece metri şi pierdeau din înălţime pe măsură ce înaintam... N-a durat
mult şi am ajuns la ieşirea din labirint, undeva într-un loc care semăna cu preeria prin care călărisem noi în ziua primei noastre
g întâlniri... E de prisos să spun cât ne era de frică... Ne ţineam strâns de mână şi ne priveam complice, cu îngrijorare. Am stăbătut
pădurea măcelărită de angoasele noastre, ciuntită de viziunile Leului, prădată de vânătoarea Vulturului şi arsă de răsuflarea h
Dragonului. Abia după ce am reuşit să spulber duhurile primilor din mintea lui Emil urma să dau propriu zis ochii cu bestia care
stătea la pândă lipită de tâmplele lui şi îi vorbea despre moarte.
Dacă îi dădea crezare Dragonului, nimic nu mai avea importanţă, pentru că viaţa era doar un accident, n-avea nici un sens să se
mai lupte, să se mai strofoace, era suficient să-şi anestezieze durerea, trăind într-o continuă beţie-eroziune a simţurilor.

***

Editura LiterNet, 2006 42


ILINCA BERNEA Semnul Lunii
extrase de text

Ultimele zvârcoliri ale Dragonului se domoliră. Se retrăsese şi din mine. În mintea lui Emil se făcuse linişte. Un fluviu de la
răsărit îşi sufla peste el briza răcoroasă... Rănile îi dispăruseră şi îşi recăpătase vârsta fără vârstă de triton. Pe măsură ce
conflictul din el se stingea, părul cărunt i se îmblonzea la loc, îi creşteau pletele, îi dispăreau ridurile de pe faţă. Iar oaza noastră
reînvia la viaţă, florile îşi recăpătau prospeţimea şi mirosul, trunchiurile spintecate ale
copacilor se ridicau din nou spre cerul care se înseninase, rădăcinile smulse reintrau în
pământ, iarba uscată înverzea, iepuri, vulpi şi arici ţâşneau din frunzişuri, zbenguindu-se,
şi se auzeau din nou triluri de păsări.

Lumea în care eu m-am născut şi în care sunt nevoită să trăiesc e înecată în minciună. Iar
uneori simt şi eu că mă pierd în întuneric. N-am nici un reper, nimic... doar minciuni care
se aştern ca un strat de praf peste alte minciuni... Uneori simt o atingere a sacrului, un fel
de început de zbor, un gust al cerului, atunci când ascult muzică preclasică... Dar asta e
tot...
Mă privea descumpănit.
Chiar dacă n-ar fi fost nimic adevărat din ceea ce credeau misticii, chiar dacă alchimiştii
g mei şi prelucrătorii aurului negru nu erau decât nişte lunatici, chiar dacă se-alesese praful
de Zei ca Vivaldi, Paracelsus, Dante Aligheri sau domnul Kant şi doar un pumn de oase mai
h
stătea mărturie existenţei lor, oricum aveam certitudinea că e mai bine să punem mai
presus visele şi trăirile lor de realitatea în care se întâmplau măcelurile şi pornografia şi
războaiele politice şi Big Brother... Îmi era limpede că acele vise erau mai adevărate şi
exprimau mai just condiţia umană decât coşmarul implacabil prin care se mişcau haotic
majoritatea contemporanilor mei. Pâlpâirile acelor vise, harta acelor zboruri la care se
încumetaseră ultimii oameni adevăraţi conţineau elixirul vieţii, erau mai durabile şi mai
Desen dintr-o carte
medievală de alchimie

Editura LiterNet, 2006 43


ILINCA BERNEA Semnul Lunii
extrase de text

consistente (nu sunt nimerite cuvintele) decât cataclismele spirituale în care se prăbuşea democraţia, cu toate realismele sale
închipuite.
Dacă Dumnezeu nu
exista atunci trebuia
inventat... Dacă sufletul
era muritor, atunci
trebuia să trăim mizând
pe eternitatea sa...
Mi-am amintit de-o
replică a lui
Saint-Exupery: „dacă
soarele n-ar fi existat,
era de datoria omului să
creeze soarele!.“
Doamne, îndură-te de
g sufletul lui Sigmund
Freud, te conjur, Eu,
h
fiinţa care l-a urât cel
mai mult. Fie-i ţărâna
uşoară, odihnească-se-n
pace!

Editura LiterNet, 2006 44


ILINCA BERNEA Semnul Lunii
extrase de text

Legăminte

g
h

Editura LiterNet, 2006 45


ILINCA BERNEA Semnul Lunii
extrase de text

Motto: „Mai ştii Narcis, întrebă el într-una din ultimele zile, cândva o uitasem pe mama, dar tu mi-ai reamintit-o. Şi-atunci
m-a durut cumplit, de parcă boturi de jivine mi-ar fi ros măruntaiele. Pe-atunci mai eram tineri, eram nişte băieţi frumoşi.
Dar mama încă de pe atunci m-a strigat şi a trebuit s-o urmez. Ea e pretutindeni...
A fost viaţa, dragostea, voluptatea, a fost şi frica, foamea, instinctul. Acum e moartea şi îşi înfige degetele în pieptul meu...
Mulţi ani visul meu cel mai îndrăgit şi mai tainic a fost să cioplesc figura mamei, a fost cea mai sfântă dintre toate imaginile
mele, o purtam mereu în mine, cu mine, o figură plină de iubire şi taină... Cu puţină vreme în urmă mi-ar fi fost cu totul de
neîndurat gândul că aş putea muri fără să-i fi modelat chipul; întreaga mea viaţă mi-ar fi părut zadarnică. Şi acum, priveşte
ce ciudăţenie, în loc ca mâinile mele s-o modeleze şi s-o plămădească, ea e cea care mă modelează şi mă plămădeşte. Îşi ţine
mâinile în jurul inimii mele şi mi-o smulge şi mi-o goleşte de sânge şi mă ademeneşte către moarte, şi odată cu mine moare şi
visul meu, figura cea mai frumoasă, imaginea mamei-Eva. O mai văd încă şi dacă aş mai avea putere în mâini, aş făuri-o.
Dar ea nu vrea, nu vrea să dezvălui vederii taina ei. Vrea mai degrabă să mor. Mor bucuros, fiindcă ea îmi uşurează
moartea... “
Hermann Hesse, Narcis şi Gura-de-Aur

Unii gândesc cu călcâiele, alţii gândesc cu ochii, alţii


g gândesc cu buricul, alţii gândesc cu coapsele, alţii cu
grumazul, alţii cu urechile. Noi gândim cu inima, Emil,
h
şi de aici ni se va trage sfârşitul, dar şi lumina unui nou
început în care nu va mai conta decât fericirea de-a fi
împreună în pântecul aceloraşi melancolii şi feerii şi
îndoieli şi nostalgii... Pentru unii, zonele erogene sunt în
trup şi se vor preface în ţărână... Atâta valorează iubirea
lor: cât o dezmierdare a cărnii trecătoare... Pentru alţii,
zonele erogene sunt în minte şi se fac oameni de ştiinţă
sau filosofi... Pentru noi, singura zonă erogenă e inima.
Acolo se întâmplă toate, inima e planeta pe care trăim şi

Editura LiterNet, 2006 46


ILINCA BERNEA Semnul Lunii
extrase de text

doar acolo lucrurile capătă contur, lumina inimii e cea care ne dezvăluie universul, nu cea a simţurilor, nu cea a raţiunii.
Trăim numai şi numai înăuntrul inimii: acolo se adună demonii şi îngerii, acolo întâmpinăm răsăriturile şi apusurile, acolo
cresc pădurile făgăduinţei, acolo ni se arată coastele munţilor, acolo ne regăsim semenii sau ne lăsăm amăgiţi de iele, acolo
descoperim puterile focului şi învăţăm să le stăpânim, acolo ascultăm
şopotul apelor şi înţelegem legile curgerii, acolo realizăm ce înseamnă
vântul, acolo ne lăsăm cotropiţi de duhurile pământului, iar luna ne
hrăneşte cu laptele ei...

Emil moşmondea viţa de vie pe care o făcuse să crească pe veranda casei


noastre din ţinutul Selenei, făcându-şi de lucru cu ciorchinii, mirosindu-i
şi răsucindu-i pe toate părţile... M-am proptit pe lângă el spionându-i
toate gesturile şi mişcările.
N-am putut niciodată înţelege de ce oamenii consideră că fac dragoste
atunci când îşi ating sufletele prin trupuri şi nu şi atunci când o fac prin
artă...
g
De ce e atât de greu să ne recunoaştem în realitatea contingentă? De ce
h
fiinţele cu care ne întâlnim în lumi imaginare ni se arată deformate în
lume?

Îl spăl, îi fac masaj, îi sărut mâinile zbârcite şi deformate de gută. Îi văd


obrajii haşuraţi de riduri şi am din nou senzaţia pe care am încercat-o în
noaptea în care l-am ţinut prima oară în braţe pe canapeaua din dreptul
şemineului: mi se pare că i se suprapun toate chipurile pe care le-a avut
de-a lungul vârstelor şi se topesc într-unul singur.
- De ce suntem noi altfel, Anilu? De ce nu semănăm cu restul lumii?

Editura LiterNet, 2006 47


ILINCA BERNEA Semnul Lunii
extrase de text

- Pentru că suntem călători, i-am răspuns. Nu aparţinem nici unui veac cu adevărat. Şi cei din alte timpuri pe care îi iubim, de
care ne simţim legaţi, au fost, sunt aidoma nouă. Nişte pelerini, nişte mesageri. Noi suntem călători prin timp, Lupule de stepă!
Închise ochii şi se lăsă
toropit de desfătarea
mângâierilor mele.
„Poate cândva mama va
deveni o imagine
palpabilă şi vizibilă
pentru toţi, o operă a
mâinilor sale. Poate, nu
ştia. Un lucru însă îi era
limpede: a da ascultare
mamei, a merge către ea,
a fi atras şi chemat de ea,
asta era bine, asta era
g viaţă. Poate că niciodată
nu va fi în stare să îi
h
creeze imaginea, poate că
ea va rămâne pentru
totdeauna vis, presimţire,
ispită, străfulgerare de
aur a unei sfinte taine.
Oricum era dator să o
urmeze, să îi încredinţele
destinul său, ea era
steaua lui călăuzitoare.. “

Editura LiterNet, 2006 48


ILINCA BERNEA Semnul Lunii
extrase de text

„Dacă aş fi născocit această fiinţă, dacă ea n-ar fi decât un joc al gândurilor mele sau o aspiraţie ambiţioasă de artist, nu
m-aş înduioşa din princina ei, aş putea să îi observ cusururile şi s-o uit.“..
Hermann Hesse, Narcis şi Gura-de-Aur

„Toate operele de artă care sunt într-adevăr sublime, nu numai scamatorii, cele încărcate cu taină veşnică... posedă această
faţă dublă, primejdioasă şi zâmbitoare, bărbătesc-femeiască, această împreunare a instinctului cu spiritualitatea pură.
Această faţă dublă, în expresia ei cea mai pregnantă, o va arăta lumii, cândva, însăşi Mama-Eva, dacă el, Gura-de-Aur, va
izbuti vreodată să-i dea formă.“
Hermann Hesse, Narcis şi Gura-de-Aur

Tocmai adormisem şi umblam după Emil să ne facem foci... Când am vrut să mă avânt în înaltul cerurilor am avut senzaţia că
mă opreşte ceva, o pojghiţă invizibilă... un văl transparent şi impenerabil care mă înfăşura ca un năvod. Aveam senzaţia că sunt
prinsă într-o lume intermediară şi blocată acolo: percepeam vag proximitatea odăii în care se afla trupul meu şi intenţia de a
migra spre Emil, însă zvonurile acelei zone de tranzit în care mă aflam erau mai puternice şi mă împresurau dezagreabil, ţesând
g în jurul meu un păiănjeniş de foşnete, zgomote şi glasuri stranii, piţigăiate sau guturale, care aveau ceva neomenesc în ele şi
care articulau sunete într-o limbă necunoscută... Nu dibuiam decât o ceaţă întunecoasă prin care răzbăteau vocile, gâjâite şi
h
incoerente. Era ca o emisie a unui post de radio pirat care bruia lungimea mea de undă... Mă încerca o senzaţie nefastă, de
atmosferă încărcată şi ameninţătoare, eram confuză şi mi-a trebuit ceva timp să mă dezmeticesc, pentru că somnul în care
căzusem nu era tocmai somn, ci altceva, mă aflam într-un fel de tunel şi nu înţelegeam cum de nimerisem acolo când mă
îndreptam spre Emil, o forţă străină de voinţa mea mă împinsese pe un traseu tulbure... M-am trezit scuturată de un frison. În
odaia mea era aceeaşi ceaţă, iar lumina sidefie a lunii pline se prelingea peste contururile obiectelor, mişcând umbrele. Mi-era
frică. Unde era Emil? De ce nu reuşeam să ajung la el?

Editura LiterNet, 2006 49


ILINCA BERNEA Semnul Lunii
extrase de text

Mă obsedau cuvintele pe care le rostise Frida Khalo înainte de a-şi da duhul: „sper să nu mă întorc niciodată...„ Îi mângâiam
încheietura mâinii. Emil privea în zare prin fereastra mansardei din casa noastră. Se lăsase o linişte grea, iar rândunelele
păreau că ţipă.
- Dacă ar fi să o iei de la capăt, ai face-o?
Nu-mi răspunse. I-am întors uşor obrazul spre mine
forţându-l să se uite în ochii mei.
- Dacă ar fi să fiu eu mama ta, să fiu lângă tine trup şi suflet,
nu doar aşa...
Înghiţi în sec şi îşi plecă din nou privirea. Îşi făcu de lucru
cu nişte scame care i se lipiseră de catifeaua hainei. Ne
dăduseră lacrimile.

- Nu îmi pasă de trupul asta care m-a sâcâit oricum destul.


Nu îmi pasă nici măcar de locurile pe care le-am iubit atât,
de copacii cărora le-am purtat de grijă, de licăririle magice
g pe care le puteam surprinde în curgerea apelor şi care
stârneau în mine presimţiri ale unor stări neînchipuite,
h
feerice... Întotdeauna lucrurile care mi s-au arătat în
clar-obscur, ca nişte umbre, zvâcnirile abia perceptibile ale
realităţii aşa cum e de fapt pe care le-am putut întrezări
uneori în momentele de contemplaţie sau melancolie,
viziunile crepusculare au cântărit mai greu pentru mine decât toate cele trăite în lumina crudă a conştiinţei diurne.

- Poate pentru că n-am putut sau n-am ştiut să preţuiesc cum se cuvine acea falie a existenţei de care ceilalţi ştiau să se bucure,
mi-a fost dată iubirea ta, a unei femei fără trup... Şi n-aş putea îndura gândul că mă despart de fantoma ta... că aş putea pierde

Editura LiterNet, 2006 50


ILINCA BERNEA Semnul Lunii
extrase de text

gustul îmbrăţişărilor tale. Imaginea ta e cel mai preţios lucru pe care l-am câştigat în această viaţă, cea mai dulce dintre icoanele
care mi-au înfiorat sufletul. Nu vreau să te uit iar, să-ţi pierd urma.
Rostea cuvintele cu greutate şi îi asudaseră tâmplele.
- Ştiu puiule, am încuviinţat... N-o să mă pierzi, îţi promit.
Mă strânse cu putere de mână:
- Oare acolo unde mă duc va mai exista lună?
Nu mai puteam articula nici un gând. Îmi cheltuiam toată vlaga ca să
îmi înăbuş plânsul.
Emil se ridică în capul oaselor şi începu dintr-odată să vorbească
repede şi cu însufleţire despre cărţile lui, despre ceea ce consideră el
că ar fi calea filosofală, despre o dorinţă nebuloasă care l-a urmărit
de-a lungul vieţii de a scrie o carte în care să dezvăluie lumii
eşafodajul trucajelor mentale care urzesc impresii false despre
realitate, despre uriaşa lui iubire pentru arta adevărată, despre
regretul că n-a reuşit să transmită prin literatura lui decât o parte
g infimă şi anemică din toate cele câte l-au mistuit...
h
La un moment dat se opri şi mă scrută cu nişte ochi de copil, de
parcă ar fi aşteptat din partea mea ceva, iar eu trebuia să ghicesc...
I-am promis că voi scrie eu cartea despre caracterul accidental al
aşa-zisei realităţi...
- Cum o să se numească? mă întrebă.
- Semnul Lunii, mi-a venit atunci în minte... Îţi convine? Am s-o
semnez Eva Demian.

Am vorbit apoi despre muzică. Emil era deprimat şi scârbit de faptul


că tot mai mulţi impostori îşi arogau titlul de muzicieni şi nu se

Editura LiterNet, 2006 51


ILINCA BERNEA Semnul Lunii
extrase de text

găsea nimeni să demaşte infamia... Sonorităţi din ce în ce mai triviale şi mai viscerale, ritmuri din ce în ce mai barbare, erau
asociate unor melodii de doi lei şi declarate muzică.
- Spune-mi că îl deteşti pe Elvis Presley! îmi zise şăgalnic, cu un glas sfârşit.
- Sigur că îl detest pe Elvis Presley...
Ascultă muzica unei civilizaţii şi vei ştii exact cât de aproape sau departe e de dumnezeire... Ne-am rugat împreună pentru
sufletul lui Vivaldi şi-al lui Emanuel Bach şi al lui Mozart şi al lui Shubert, ne-am rugat ca muzica lor să dăinuie în eternitate!
L-am sărutat pe buze, îndelung. Ultima lui răsuflare îmi străbătu ca un frison diafan tot trupul şi o simţeam cum mi se risipeşte
prin toate capilarele. Avea pleoapele închise. I-am aşezat uşor capul pe pernă şi l-am învelit. Era un gest reflex pe care îl făceam
ori de câte ori adormea lângă mine sau în braţele mele. Îmi reveni din nou în minte cuvântul acela fascinant şi încărcat de
tânguiri: fiord.
O pală de vânt deschise larg fereasta. Aerul proaspăt de afară pătrunse în încăpere ca o promisiune. Era nespus de multă linişte
şi preţ de câteva momente am simţit că totul e bine. M-am gândit la Selena. Unduirea perdelelor îmi sugera silueta ei. Apoi o
durere insuportabilă îmi invadă fiinţă şi se făcu întuneric.
Merg pe culoarele micului labirint din localul Lupul de Stepă. Mi se înceţoşează ochii. E o lumină difuză şi chioară pentru că nu
sunt aprinse decât câteva becuri de servici... E pustiu. Am senzaţia că mă aflu într-un spaţiu care se măreşte pe măsură ce
g înaintez. Când mă întorc şi mă uit în spate, coridorul pe care mă aflu pare a se prelungi până dincolo de punctul în care răzbat
cu privirea. Mi-e teamă. Mă simt rătăcită, deşi cunosc prea bine spaţiul. Când ajung în dreptul micului rond cu oglinzi, în loc să
h
îmi descopăr imaginea reflectată în ele, văd în fiecare câte un coridor pustiu, identic cu cel de pe care am venit. „Va să zică nu
mă aflu aici“, îmi spun, „din moment ce imaginea mea nu e reflectată.“ Dau să ating una dintre oglinzi şi realizez că mâna mea
nu întâmpină nici o rezistenţă, trece ca prin aer prin ceea ce credeam că e o suprafaţă dură. Chiar m-am rătăcit. Dar unde sunt
de fapt? Ce fel de loc e acesta? O iau la fugă pe unul dintre corodoare, dar la capătul celălalt mă pomenesc într-o sală identică,
tot circulară, din care se desfac ca nişte raze alte zece coridoare cărora nu le pot vedea capătul... Încerc să mă ghidez după
mesajele de pe uşi. Dar în locul frumoaselor formule alchimice pe care le pictasem cu migală pe fiecare dintre plăcuţele ţintuite
în lemn apar cu totul alte inscipţii, majoritatea paradoxuri.
Mesajele pe care le citeam pe uşi se potriveau perfect cu lucrurile care îmi răsăreau în minte. Fiecare gând care îmi încolţea
apărea imortalizat într-o sentinţă, ca şi cum l-aş fi proiectat instantaneu acolo.

Editura LiterNet, 2006 52


ILINCA BERNEA Semnul Lunii
extrase de text

g
h

Editura LiterNet, 2006 53


ILINCA BERNEA Semnul Lunii
extrase de text

g
h

Editura LiterNet, 2006 54


ILINCA BERNEA Semnul Lunii
extrase de text

g
h

Editura LiterNet, 2006 55


ILINCA BERNEA Semnul Lunii
extrase de text

g
h

Editura LiterNet, 2006 56


ILINCA BERNEA Semnul Lunii
extrase de text

g
h

Editura LiterNet, 2006 57


ILINCA BERNEA Semnul Lunii
extrase de text

g
h

Editura LiterNet, 2006 58


ILINCA BERNEA Semnul Lunii
extrase de text

Mi-am amintit de rătăcirea mea cu Emil prin labirintul din visul lui Jung. „Puiul meu, unde eşti?.“ Simţeam că mă caută. Pereţii
coridorului au început să se clatine ca scuturaţi de un cutremur. M-am sprijinit de una dintre uşi. Mi-am ridicat ochii în sus şi
am putut citi inscripţia:
„Un copac îşi păstrează natura intimă chiar şi atunci când se preface în pasăre.“ Această frază suna ceva mai
încurajator: l-aş fi putut recunoaşte în orice condiţii...

Poate că încăpăţânarea mea de-a crede în existenţa şi eternitatea sufletului individual va eşua într-un moment de angoasă...
Poate că nu sunt altceva decât un ochi deschis asupra universului care se va stinge definitiv într-o bună zi.
Toată pânza de păianjen pe care am ţesut-o în jurul ideii de unicitate a fiinţei umane, toată strădania insomniacă de-a infirma
filosofiile şi chiar doctrinele spirituale care susţin cu argumente greu de contestat contrariul, tot efortul acesta epuizant şi
înnebunitor se datorează refuzului de-a accepta că Emil nu mai e, că a încetat să mai fie, că nu se va preface niciodată într-o altă
creatură umană, într-o stea sau într-un munte sau într-o salcie la marginea unui râu sau măcar într-un amărât de rac...

Emil, te implor, nu mă lăsa aşa, nu pot fără tine... N-aş putea nici fără Frank. Vă iubesc pe amândoi cumplit de mult... Emil!
Vreau să fim toţi trei împreună, să trăim în atmosfera aceea tihnită pe care ai descris-o cu atâta limpezime în Demian, vreau să
g stau întinsă pe un şezlong în grădină, cu ochii închişi, să simt o boare de vânt cald care îmi dezmiardă obrajii şi să vă aud
glasurile împletindu-se. Timbrul vocilor voastre e pentru mine cea mai frumoasă muzică.
h
Îmi vine în minte o amintire din viitor. Frank şi Erwin, mic de doi ani, îmi aduc de ziua mea un buchet uriaş de flori pe care
Erwin îl ţine strâns în mânuţe... Într-o altă viziune îl pândesc pe Erwin, la cinci ani, cu foarfecele în mână să îi aranjez pletele. Îi
fac codiţe împletite ca la pieile roşii pentru că el susţine că e indian din Clanul Lupului. Îi pregătisem un scaun în iarbă ca să nu
mă bruieze cu comentarii, ceea ce s-ar fi întâmplat inevitabil în caz că aş fi săvârşit operaţia în faţa oglinzii.

Se dădea o luptă încrâncenată în mine... Citeam în disperare acele câteva rânduri din Narcis şi Gura-de-Aur. E o crimă să aduci
un astfel de copil pe lume... Dar cum să trăiesc fără el? Peregrinarea mea prin Fantasia s-a întâmplat în virtutea unei necesităţi
care ne stăpânea pe amândoi... Exista un cordon ombilical între sufletele noastre care nu putea fi rupt cu nici un chip.

Editura LiterNet, 2006 59


ILINCA BERNEA Semnul Lunii
extrase de text

„Ştiu că e o cruzime să-ţi cer să te întorci în lume. Dar nu mai pot rezista. Mă prăbuşesc în gol. Rândunica mea, întoarce-te la
mine, intră în pântecul meu şi lasă-mă să te nasc, puiul meu de focă! Lasă-mă să fiu mămica ta... Ştiu că o să te las singur la un
moment dat... Dar o să fiu cu tine, mereu, am să te veghez de departe, am să te iubesc veşnic Emil, Peter, Hans, Harry,
Godmund sau cum mai vrei tu să-ţi spui, scumpul meu, raza mea de soare... Dacă ţi-e dor de sânul meu întoarce-te la mine!“
Nu-mi era dor doar cu mintea sau cu inima, tînjeam după el şi cu braţele şi cu buzele şi cu coapsele, cu fiecare celulă din corp.
„Puiul meu, rândunica mea, am nevoie de tine... Am fost o idioată încrezută, m-am jucat de-a eroina şi de-a sfânta, mi-am
imaginat că tot ceea ce ni s-a întâmplat în Fantasia avea legătură cu faptul că trebuie să te ajut pe tine, nu mi-am dat seama că şi
tu mă ajutai pe mine, nu vroiam să recunosc cât de multă nevoie aveam eu de tine....“

„Existenţa în lumea asta e tragică, scumpule, şi ai dreptate să nu vrei să te întorci aici... E tragic pentru că nu aveam alte
certitudini decât drumurile săpate în inima noastră de propria putere de a iubi: nu suntem siguri de nimic, nu avem nici un fel
de garanţii, credinţa e singura noastră busolă... Dar gândeşte-te cum ar fi viaţa dacă toate ar fi în perfectă ordine. Poate că
Frank are dreptate: poate că doar aici, în lume, e posibilă frumuseţea... Frumuseţea aceea divină a artei adevărate pentru care
eu sunt dispusă să merg la moarte... Fie şi doar un astfel de gest e o mărturie suficientă a faptului că nu suntem conduşi orbeşte
g de instincte egoiste, iar dacă suntem mai mult decât maşinile de nervi, sânge şi carne despre care vorbesc prea puţin umaniştii
experţi în ştiinţe umaniste, dacă suntem capabili de gesturi libere care ne scot din angrenajul adaptării şi supravieţuirii cu orice h
preţ, înseamnă că există în noi o putere mai profundă decât legătura cu trupul, care transfigurează lumea materială, iar acest
adevăr banal e suficient ca să ţină universul în picioare.“

Urma, ca de obicei, reversul medaliei, umila mea euforie se destrăma în ape învolburate. Începeam să mă îndoiesc de puterile
mele magice, eram doar o biată făptură ca oricare alta care se amăgea cu basme pentru că nu putea suporta ideea că o fiinţă pe
care o adora trăise cu un veac mai devreme. Dar atunci cum de se făcea că apăream mereu toţi trei: el, eu şi Frank în cărţile lui?
Logica îmi spunea că dacă e posibil un miracol, atunci sunt posibile toate...
Uneori am senzaţia că înaintez pe o sârmă întinsă între două prăpăstii. De-o parte e hăul durerii, de celălalt e angoasa... Şi
mintea ca o moară care macină încontinuu făina speranţei. Către ce meleaguri ale deznădejdii sau împlinirii ne îndreptăm?
Miracolul e că mizăm pe miracole, că ne găsim puterea de a înainta pe sârmă.

Editura LiterNet, 2006 60


ILINCA BERNEA Semnul Lunii
extrase de text

Gândeşte-te cum ar fi dacă n-am mai avea pentru ce să ne luptăm, dacă n-am mai avea idealuri de apărat, dacă n-am mai avea
duşmani de înfruntat, dacă am pierde binecuvântarea neîmplinirii
care ne aprinde visele...
Cum am mai putea percepe graniţa dintre bine şi rău, dintre
frumuseţe şi trivialitate, cum am mai putea distinge culorile fericirii,
dacă toate stările noastre ar avea aceeaşi nuanţă? Cred ca suferinţa
spiritului e începutul moralităţii, primul prag al revelaţiei sacrului.
Sunt o egoistă ticăloasă, ca toate mamele, ştiu... N-ar trebui să îţi cer
aşa ceva. N-am crezut că am să ajung aici, eu care am sfidat pământul,
cel mai mult dintre toţi muritorii....

N-am crezut că va veni un moment în care arta de a visa o să îmi


devină insuficientă, în care eu să spun: am ajuns la capătul Fantasiei,
nu mai vreau şi nu mai pot să trăiesc aici.
Ce era mai cumplit era că nici nu mai puteam visa, tocmai pentru că
g nu trăisem într-o reverie particulară, ci într-o realitate imaginară în
care mă întâlneam cu el. Iar cele câteva momente din viaţa lui în care
h
fusesem împreună se epuizaseră.

Am avut un vis cu Frank în care se făcea că el avea vreo cinci anişori şi


se juca în grădină împreună cu fratele lui mai mare şi cu o verişoară.
M-am gândit în somn că era posibil să fi făcut schimb de haine cu
fetiţa, pentru că Frank purta o rochiţa de catifea vişinie, asemănătoare
cu cea a primei mele păpuşi, Yvonne.
Îl vedeam zbenguindu-se printre ierburile necosite şi printre

Editura LiterNet, 2006 61


ILINCA BERNEA Semnul Lunii
extrase de text

răsadurile de flori. Purta părul lung, despletit, un păr care avea încă o nuanţă de blond închis şi o cordeluţă pe creştet ca să nu îi
intre în ochi.
La un moment dat s-a îndreptat spre poartă şi şi-a făcut de lucru cu clanţa. Meşterea cu mânuţele lui delicate o încuietoare
ruginită.
Mă podidi o stare de adoraţie, eram fascinată şi uluită, o înfiorare toridă îmi cotropi simţurile. Îl percepeam cu sufletul meu de
fetiţă, cu mintea şi cu simţurile mele de la trei, patru ani şi simţeam că mă îndrăgostesc pentru prima dată... De îndată ce m-am
trezit i-am dat telefon să îi povestesc. A început să râdă. Îmi spuse pe un ton cât se poate de firesc: da, vară-mea venise la noi şi
era înfuriată că o îmbrăcaseră în rochie. Eu aveam nişte nădragi până la genunchi din catifea reiată, bleumarin şi un tricou de
joacă... Am făcut schimb cu ea de haine ca să nu mai cârâie, pentru că îmi strica dispoziţia cu îmbufnarea ei. Şi într-adevăr
rochiţa era vişinie. Ce mi se pare ciudat e că pe vară-mea chiar o chema Yvonne, ca pe păpuşa ta...

Am făcut cu Frank o experienţă uluitoare. Preţ


de o săptămână am stat undeva într-o staţiune
montană, nedespărţiţi nici o clipă, fără să
vorbim. Am comunicat doar prin gesturi şi
g sunete dezarticulate, prin tensiuni ale privirii,
prin mişcările trupului, ca două vietăţi ingenue.
h
După vreo două zile de muţenie am realizat că
fluxul gândurilor scade în intensitate că nu mai
era necesar să concep non-stop existenţa, că
puteam subzista şi altfel. Senzaţiile erau mai
clare şi mai profunde, emoţiile mai limpezi,
atingerile mai savuroase.
Parcă auzeam pentru prima oară sunetul
vântului, parcă vedeam pentru prima oară cu
adevărat florile, gâzele şi pietrele, le desluşeam

Editura LiterNet, 2006 62


ILINCA BERNEA Semnul Lunii
extrase de text

mai clar contururile şi le percepeam respiraţia, freamătul interior. Ştiam ce simt apele, ce anume le face să zvâcnească într-un
fel anume, ştiam de ce vânturile se rotesc sau suflă într-un sens sau altul ştiam ce tensiuni sunt între frunze sau ce alean tainic
le îndreaptă unele spre altele...
Am fost nişte copii bătrâni şi contemplativi, nişte adolescenţi maturi
şi conştienţi de decrepitudinea lumii şi de miezul găunos al ispitelor,
iar în acel moment, sub oblăduirea tăcerii, deveneam virgini.

Era o noapte de noiembrie, geroasă... Se apropia luna decembrie şi


simţeam deja adierea Crăciunului, proximitatea acelei stări
nostalgice şi totodată plină de făgăduinţe. Am foarte limpede
întipărit în minte fiecare moment. Am fost, ca de-obicei, la Egon şi la
Vivaldi la morminte să aprindem lumânări, am bântuit pe străzi, am
ascultat un concert de violoncel într-o catedrală, ne-am îndopat cu
turtă dulce şi cozonac cu marţipan într-o ceainărie şi mă încerca o
stare de euforie ciudată, râdeam cu o poftă teribilă la poantele lui,
g vorbeam cu oamenii pe stradă în germană, ceea ce era incredibil
chiar şi pentru mine, pentru că sunt jenată de stângăcia mea şi mă
h
abţin cât pot să mă dau în spectacol, ne-am căţărat pe balustrada
unui pod, am asistat la o slujbă de seară, ne-am zgâit la toate fetele şi
femeile frumoase care ne ieşeau în cale. Pe mine şi pe Frank ne atrag
aceleaşi femei... cele cu expresii introvertite, foarte senzuale, cu
gesturi molatece, cu voci grave şi triste şi cu un aer de fragilitate, care
par că se mişcă simultan pe două planuri, că sunt deopotrivă în
atingere febrilă cu prezentul şi cu o lume a închipuirii din care nu se
desprind niciodată... Aşa de face că mai toate fostele lui iubite mi s-au părut fermecătoare. După ce ne-am retras la hotel, ne-am
făcut ritualul cu apă, apoi am stat îmbrăţişaţi o vreme îndelungată fără să vorbim până când am simţit că trunchiurile noastre

Editura LiterNet, 2006 63


ILINCA BERNEA Semnul Lunii
extrase de text

se unifică, că devenim o singură făptură, un balaur cu două capete sau doi balauri cu un singur cap, cum îi place lui Frank să
spună. În noaptea aceea am dormit împreunaţi, iar dimineaţa o presimţire minunată mi se strecură în sânge... Simţeam din nou
că în mine bat trei
inimi, însă nu ca în
perioada în care acest
lucru îmi producea
tahicardie şi îmi
amplifica spaimele sau
melancoliile, ci într-un
mod feeric, care îmi
dăruia o linişte
neînchipuită.

L-am născut pe
Erwin-Demian în zorii
g zilei de 15 iulie 2008,
după o noapte
h
întunecată când luna
urma să înceapă să
crească, aşa cum fusese
şi la naşterea lui Frank
şi a mea, într-un
moment în care, aşa
cum spunea cândva
mama, nevoia de lună
era foarte mare....

Editura LiterNet, 2006 64


ILINCA BERNEA Semnul Lunii
extrase de text

Epilog.
Desigur toate acestea sunt doar istoria unui vis. În realitate Emil n-a vrut să se mai întoarcă în lume. Însă, într-o frumoasă
dimineaţă de vară, pe când mă aflam în grădina în care am copilărit, cerul se deschise ca o poartă. O trapă care a fost
întotdeauna acolo şi o ştiusem prea bine, care mi se arătase în vise, pe care o adulmecasem în miresmele vântului şi în adierea
frunzelor de nuc, la ceasul amurgului când lumina devenea tulbure. Era ca o peliculă alburie prin care puteai vedea dincolo de
zidurile lunii, ca o apă care despărţea un ţărm de altul... Pe celălalt mal mi se arătă Emil în chip de triton.
Mi-a făcut o propunere care mi-a surâs: să renunţ eu la lume şi la trupul asta de femeie pe care oricum nu dădeam prea multe
parale în schimbul eternităţii în chip de sirenă.
- Iar cu Frank ce se va întâmpla? l-am întrebat.
- O să vină şi el, mai încolo...

Mă gândesc că îmi va fi mai uşor aşa.


Emil mă va aştepta la capătul pădurii. E un pod suspendat peste care trebuie să trec şi dincolo de el e o peşteră, iar dincolo de
peşteră o vale.
Acolo curge un râu în care trebuie să mă scald. Să mă dezbrac. Să mă întind pe spate şi să închid ochii.
g După ce termin cartea o să îi dau în somn un semn ca să ştie că vin. Parcă aud ziarele vuind: o tânără scriitoare a dispărut fără
urmă într-o zi de iulie. Ultima oară a fost văzută în zona Plaiul Foii... Mă bazez pe sora mea că va şti să le spună celor apropiaţi
h
că nu mi s-a întâmplat nimic grav.

Editura LiterNet, 2006 65


ILINCA BERNEA Semnul Lunii
extrase de text

Sirenele, ca şi elfii, sunt nemuritoare, trăiesc câteva sute de ani pe pământ după care
dispar într-o altă dimensiune.

g
h

Editura LiterNet, 2006 66