De ce lucrez cu corpul

Publicat de Adrian Nuta, psihoterapeut, formator Terapia Unificarii

Pentru psihologii cu o viziune holista mintea si corpul sunt interconectate. Tensiunile
psihologice se descarca in corp, genarand simptome si tot soiul de boli. Creierul
emotional (structurile limbice) ar putea fi interfata minte-corp. O serie de doctori au
facut pasi curajosi in directia unei noi medicini (medicina minte-corp) si nu mai este o
surpriza aparitia in reviste precum Lancet,Science sau New England Journal of
Medicine a unor articole dedicate terapiilor alternative. Medicina reductionista pierde
teren. Boala incepe sa fie vazuta in mai multe dimensiuni si una din acestea o reprezinta
trairile si tiparele emotionale.
Chiar daca nu as sti nimic despre asemenea evolutii, practica mea ma invata acelasi
lucru. Exista un punct dincolo de care limbajul este neputincios. Oricat as discuta cu un
client despre o problema, oricat de ingenioasa si de extinsa transgenerational ar fi
analiza noastra, problema persista. E adevarat ca el se simte sustinut si acceptat, insa
dincolo de asta amandoi resimtim o anume frustrare. Stiu atunci ca trebuie mobilizat
corpul. Insa nu pot face asta intr-o intalnire individuala (caracterizata deja de o anumita
intimitate) ci doar in grup. Atingerea poate imbraca mereu o haina erotica (mai ales intro relatie barbat-femeie), asa ca lucrul corporal cel mai potrivit este acela in grup.
Dar grupurile de tehnici corporale nu sunt numeroase si unele dintre ele nu sunt conduse
de psihoterapeuti ci de persoane probabil pline de bune intentii dar lipsite de arta
integrarii verbale a unei experiente emotionale intense. Asa ca singura solutie este sa le
recomand clientilor mei cu probleme care nu raspund la terapia verbala sa se apuce, la
modul serios, de sport. Sportul este terapeutic. Mobilizarea corpului prin sport
activeaza creierul emotional, aflat intr-o relatie mult mai apropiata cu el (neocortexul se
afla la o distanta mai mare, un drum pe care cuvintele nu il pot strabate). Orice
emotie are o contraparte fiziologica (respiratie, puls, tensiune arteriala, hormoni,
neurotransmitatori), prin urmare miscarea fizica, apasand aceste butoane, poate trezi
emotii arhaice ingropate chiar de 20 de ani (asa cum in intestinul gros pot exista bucati
de carne nedigerata de 20 de ani).
Oamenii care isi iubesc corpul si ii ofera miscarea dupa care el tanjeste sunt favoritii
mei. Ii privesc cu prietenie pe biciclisti si imi doresc masuri limitative pentru traficul
auto (cum scriam in alt articol-Sarbatorile sunt singurele zile cand Bucurestiul, din acest
punct de vedere, al traficului, mi se pare un oras normal). Stiu, bineinteles, ca dealerii de

masini castiga intotdeauna. Sper doar ca oamenii sa nu uite sa mearga pe jos sau sa
alerge.
Revenind la practica profesionala, marturisesc fara sfiala ca sunt pe deplin convins,
acum, ca trupul preia suferinta neconsumata, alungata din constiinta iar copiii sunt
amenintati de tragicul mecanism al preluarii in corpul lor sanatos a suferintei nerostite
a parintilor. De ce fac asta ? Din loialitate inconstienta, desigur! Copiii isi iubesc
parintii care le-au dat nastere si, pe un nivel al fiintei lor, isi doresc sa le usureze
suferinta, purtandu-le povara. Am intalnit de atatea ori situatii de acest gen incat nu ma
mai mira dar continua sa ma sperie (ce legaturi secrete, pe care nu avem, un timp, niciun
fel de control, ne impletesc destinele si ne hotarasc, uneori, starea de sanatate si chiar
moartea!). Vad cu usurinta partea amuzanta a vietii, notele ei hazlii sau caraghioase. Dar
in astfel de situatii imi dispare orice zambet. Ma intreb ce energii otravite ar putea
circula nestiute pe canale intrafamiliale. Poate ca intr-o zi vor exista echivalente fMRI
pentru a detecta furia reprimata, ostilitatea uitata sau tristetea acoperita cu prestigiu si
mii de euro, lunar, pe card. De aceea instrumentele actuale de investigare, foarte scumpe
de altfel, desi le admir gradul de sofisticare, imi par, de fapt, primitive. La ce bun sa vezi
ariile corticale sclipind daca nu poti afla nimic despre suferinta pe care o contii, aproape
sigur intr-un plan aparent diferit de cel fizic (de fapt acelasi, doar ca mai greu sesizabil)?
Lucrez cu corpul deoarece corpul nu minte niciodata. Limbajul civilizat si blandetea
reala a cuiva, amabilitatea si toleranta pe care le manifesta pot fi insotite de contractii
musculare cronice, de spasme si rigiditati de care nu mai este de mult constient tocmai
pentru ca traieste cu ele. Corpul ne contine istoria netraita (sau a altora semnificativi
si iubiti, cum spuneam mai sus). Unde s-ar putea duce emotiile disociate? Unde se
ascund trairile insuportabile (mai ales cele din copilarie si cu atat mai mult cele din
fazele preverbale, inclusiv intrauterine)? Ele nu se evapora! Continua sa ma enerveze,
prin ignoranta lor neconstientizata, oamenii care predica o filosofie a lui aici-si-acum
bazata pe negarea trecutului (trecutul nu mai exista, omule, concentreza-te pe
prezent!) Ba exista, lighioana neroada, este pastrat viu in muschii si celulele corpului
tau! (insa nu spun niciodata asta, fiind politicos) Nimeni nu scapa de propriul trecut
emotional prin negare. Sau scapa asezand povara suferintei pe umerii generatiilor
viitoare. Nu putem fugi la nesfarsit de responsabilitatea pentru emotiile noastre dificile
sau dureroase, asa cum nu ne putem separa de umbrele noastre.
Am un respect infinit pentru corpul care se sacrifica, uneori pierzand parti din el, pentru

a ramane in contact cu propriul nostru adevar emotional. Da, exista emotii autentice,
infricosatoare pentru constiinta si de aceea izgonite, pe care corpul le accepta, le
pastreaza si, prin limbajul lui simbolic, incearca sa ni le restituie pentru a putea fi din
nou unificati si intregi. Nu se plange niciodata, doar sufera in tacere, se degradeaza
treptat si, in cele din urma, moare. Din pacate, in cultura noastra, atunci cand nu este
detestat, corpul e privit ca un mijloc in serviciul placerii. Pentru mine corpul este o fiinta
de o extraordinara inteligenta. Lucrez cu el, nu as putea rata o asemenea ocazie. Si
recunosc public: este o onoare!