Sunteți pe pagina 1din 39

MANAGERI PENTRU TURISM RURAL

ADMINISTRATOR PENSIUNE
TURISTICĂ

MODULUL

Cunoştinţe economice
şi antreprenoriale

Suport de curs
1
Modulul

« Cunoştinţe economice şi antreprenoriale»


Lector: DAN MURESAN

Suport de curs editat de


Asociaţia Patronilor şi Meseriaşilor Cluj
în cadrul proiectului

“Manageri pentru turismul rural -


curs de formare administratori pensiune”

Proiect finanţat în cadrul programului Phare 2005/017-553.04.02


Coeziune Economică si Socială Dezvoltarea Resurselor Umane
componenta
“Promovarea învăţării pe parcursul întregii vieţi
pentru calificarea si recalificarea forţei de muncă”

Data editării: iunie 2008

Acest document a fost realizat cu asistenţa financiară a Uniunii Europene.


Conţinutul acestui document se află în totalitate în responsabilitatea Asociaţiei Patronilor şi Meseriaşilor
Cluj
şi nu poate fi considerat în nici un caz ca reflectând poziţia Uniunii Europene.

2
I. GESTIUNE FINANCIARĂ

I.1. Definirea, obiectul şi sarcinile gestiunii financiare

Orice agent economic trebuie să stabilească relaţii comerciale cu alte persoane fizice sau
juridice. Aceste relaţii comerciale presupun dezvoltarea fluxurilor materiale (de bunuri materiale sau
nemateriale) precum şi fluxuri financiare, care de cele mai multe ori (în condiţiile în care ele însele nu
reprezintă obiectul tranzacţiilor) au rolul de a stinge angajamente generate de fluxurile materiale.
Acesta reprezintă principalul motiv pentru care firmele evoluează într-un spaţiu numit mediu financiar.
Spaţiul financiar oferă firmei instrumente şi posibilităţi de acţiune specifice, dar o supune şi
unor constrângeri deosebite. Obiectul gestiunii financiare sau al finanţelor întreprinderii se poate
defini prin raportarea la oportunităţile şi constrângerile determinate de mediul financiar.
Problematica gestiunii financiare şi conţinutul său tehnic sunt în strânsă legătură cu contextul
intern şi cu cel extern. În aceste condiţii apare necesară evidenţierea aspectelor identificate de teoria şi
practica financiară, dar şi a aspectelor conjuncturale şi locale proprii unui anumit tip de firmă şi unui
anumit context naţional sau regional.
O firmă de orice fel, trebuie să abordeze probleme de gestiune financiară de fiecare dată când
efectuează sau are în vedere o operaţiune care implică achiziţionarea, deţinerea sau cesionarea de bani
sau de titluri financiare, în consecinţă, orice întreprindere care face parte dintr-o economie în care
există o circulaţie a banilor sau a altor creanţe, e confruntată cu oportunităţi şi constrângeri financiare şi
trebuie să-şi pună la punct proceduri adecvate de gestiune financiară.
Conţinutul gestiunii financiare poate fi abordat într-un mod mai riguros făcând referire la
obiectul său, la sarcinile fundamentale care-i revin şi la răspunderile operaţionale încredinţate diferiţilor
specialişti din domeniul finanţelor.

Sarcinile gestiunii financiare

Înainte ca departamentul de conducere să ia orice decizie, trebuie stabilite obiectivele firmei.


Deşi unele firme pot avea unele obiective specifice organizării lor, obiectivul principal al majorităţii
firmelor este maximizarea bogăţiei proprietarilor. Mai există şi alte obiective importante dar acestea
sunt în general subordonate acestuia.

3
Avuţia acţionarilor este direct afectată atât de cursul de piaţă al acţiunilor pe care le deţin cât şi
de dividendele primite. Cursul de piaţă al acţiunilor reflectă, printre alte lucruri, aşteptările privind
dividendele ce se vor primi în viitor. Deoarece preţul acţiunilor firmei reflectă cele două aspecte ale
bogăţiei acţionarilor, obiectivul managementului este să maximizeze valoarea acţiunilor firmei.
Deşi valoarea acţiunilor firmei (ceea ce ele valorează în realitate) şi valoarea de piaţă pot fi
diferite în condiţiile unei pieţe imperfecte, managerii nu pot controla diferenţa. De aceea,
managementul poate cel mult încerca să maximizeze valoarea acţiunilor şi să spere la un preţ corect din
partea investitorilor.
Rolul fundamental al gestiunii financiare a întreprinderii îl reprezintă maximizarea valorii
acesteia sau maximizarea avuţiei proprietarilor săi. Formulările propuse suferă uneori adaptări pentru a
ţine seama de forma juridică a întreprinderii. Astfel, se va vorbi de maximizarea avuţiei acţionarilor în
cazul societăţilor pe acţiuni şi de maximizarea cursurilor, când titlurile reprezentative ale capitalului
sunt negociate la bursă. Maximizarea valorii necesită ca patrimoniul să fie angajat în proiecte de
investiţii, care să-1 valorifice, graţie rentabilităţii lor viitoare.
Alte scopuri ale gestiunii financiare sunt:
- asigurarea calităţii şi nivelului performanţelor realizate de întreprindere în diversele
sale proiecte şi activităţi.
- evitarea risipirea patrimoniului cauzată de un faliment;
- să vegheze la menţinerea solvabilităţii sau a echilibrului financiar al întreprinderii.
Riscul falimentului constituie o formă particulară a riscului financiar. Firma este supusă unor
riscuri multiple legate de instabilitatea mediului său financiar.

Maximizarea valorii intreprinderii

Gestiunea financiară se ocupă în primul rând de maximizarea valorii întreprinderii. Această


valoare nu poate fi apreciată numai în raport cu patrimoniul său, cu bogăţiile acumulate de
întreprindere până la un anumit moment. Ea trebuie analizată şi în raport cu proiectele şi activităţile
viitoare în care va fi angajat patrimoniul.
Bogăţia acumulată de întreprindere la un moment dat nu constituie decât unul din elementele
care permit aprecierea valorii sale. Aceasta trebuie să ţină seama şi de rezultatele aşteptate în viitor, ca
urmare a folosirii patrimoniului acumulat. În acest sens valoarea întreprinderii este o valoare anticipată.
Ea ţine seama de valoarea actuală, corelată cu veniturile viitoare preconizate, provenite din activităţile
întreprinderii.
4
Valoarea unei întreprinderi nu poate fi asimilată valorii patrimoniului ei prezent. Pentru a
evalua o întreprindere trebuie luate în considerare trei aspecte:
1. valoarea întreprinderii este o valoare actualizată, adică echivalentul prezent al rezultatelor
viitoare preconizate.
2. valoarea este o mărime dinamică, inseparabilă de procesul de valorificare a patrimoniului.
Percepţiile legate de calitatea proiectelor desfăşurate, de perspectivele lor viitoare în ceea ce priveşte
rezultatele, determină o reexaminare permanentă a valorii întreprinderii. Aşa se explică sensibilitatea
evaluării la informaţiile noi care orientează anticipările într-un sens favorabil sau defavorabil. Astfel,
cursul unei acţiuni la bursă se modifică în funcţie de informaţiile care apar pe piaţă în legătură cu
evoluţia firmei.
3. evaluarea este sensibilă la toate riscurile percepute ca susceptibile să afecteze nivelul şi
stabilitatea viitoare a rezultatelor preconizate. Aceste riscuri ar putea fi legate de caracteristicile proprii
întreprinderii, sau de evoluţiile mediului înconjurător.
Maximizarea valorii întreprinderii este dependentă de nivelul performanţelor asigurate de
activităţile întreprinderii şi de stăpânirea riscului de faliment şi a riscurilor financiare în general.

Mentinerea nivelului performanţelor financiare

Gestiunea financiară trebuie să vegheze asupra menţinerii performanţelor întreprinderii la un


nivel satisfăcător. Căutarea unui anumit nivel al rezultatelor reflectă, pe de o parte, o constrângere
majoră suferită de întreprindere şi pe de alta, alegerea deliberată a proprietarilor şi a conducătorilor săi.
Întreprinderea foloseşte resurse care implică un anumit cost. Gestiunea financiară trebuie să
verifice, mai întâi, dacă activitatea este destul de eficientă pentru a obţine veniturile care să permită
plata furnizorilor de resurse şi, dacă va fi cazul, să asigure restituirea acestor resurse. Astfel, în cazul
unui împrumut, responsabilul financiar va trebui să se asigure că resursele financiare obţinute vor fi
utilizate în condiţii eficiente pentru a permite plata de către întreprindere a dobânzilor şi rambursările la
termenele convenite cu cel de la care a luat împrumutul.
Obţinerea de către întreprindere a unor rezultate defavorabile sau insuficiente va reflecta o
risipire a resurselor, dăunătoare, atât pentru întreprindere, cât şi pentru furnizorii săi de fonduri şi
pentru economia naţională.
Finanţele întreprinderii nu urmăreşte căutarea cu orice preţ a obţinerii unui profit maxim pe
termen scurt. Ele apreciază, dimpotrivă, într-un mod favorabil, stabilitatea performanţelor şi

5
introducând noţiunile de valoare actualizată şi de risc, caută să obţină un compromis satisfăcător între
stabilitate şi rentabilitate.
Creşterea profiturilor este importantă pentru firmă, dar nu este obiectivul principal, deoarece
bogăţia acţionarilor poate chiar să scadă în ciuda creşterii profitului. Investitorii sunt dispuşi să facă o
investiţie riscantă numai dacă se aşteaptă să fie compensaţi printr-un venit superior. Cu cât este mai
mare riscul, cu atât trebuie să fie mai mare venitul obţinut.

Stăpânirea riscurilor financiare

Stăpânirea riscurilor financiare constituie al treilea imperativ major al gestiunii financiare. În


general, riscul legat de un activ, de un ansamblu de active şi deci de o întreprindere care foloseşte un
anumit volum de fonduri poate fi definit în raport cu variabilitatea anticipată a rezultatelor susceptibile
a fi obţinute. Această noţiune generală de risc se bazează pe luarea în consideraţie a instabilităţii sau a
variabilităţii prevăzute a performanţelor financiare viitoare.
Gestiunea financiară studiază şi caută să controleze instabilitatea legată de anumite situaţii sau
operaţiuni precum: riscul în exploatare legat de structura costurilor, riscul îndatorării legat de efectul
structurii financiare a întreprinderii, riscul de faliment legat de o eventuală insolvabilitate. De
asemenea, gestiunea financiară caută să controleze influenţele exercitate asupra întreprinderii de
instabilitatea inerentă a unor variabile ale mediului, de exemplu: riscul de schimb valutar, riscul ratei
dobânzii, sau de unele transformări deosebite care au loc în mediul instituţional: riscul administrativ şi
riscul politic.
Nu numai forma generală a riscului financiar definită prin variabilitatea (sau volatilitatea)
rezultatelor, dar şi formele specifice ale riscului trebuie să fie analizate şi stăpânite de gestiunea
financiară.
a) Riscul de exploatare determinat de structura costurilor. Riscul de exploatare are în
vedere structura costurilor întreprinderii. Repartiţia între costurile fixe şi costurile
variabile face rezultatele întreprinderii mai mult sau mai puţin sensibile la variaţia
nivelului producţiei şi vânzărilor. O întreprindere care are cheltuieli fixe sau de
structură foarte ridicate va avea rezultatele mai instabile şi este deci mai riscantă. în
cazul când producţia e scăzută, întreprinderea nu va putea să repartizeze cheltuielile
sale fixe asupra unui număr suficient de produse şi va obţine astfel pierderi. La
modul general, creşterea părţii cheltuielilor fixe în cheltuielile întreprinderii se
exprimă prin creşterea diferenţei între rezultatele obţinute în ipotezele cele mai
6
favorabile şi cele obţinute în ipotezele cele mai pesimiste. Această relaţie între
dispersia rezultatelor (care dă mărimea riscului) şi structura costurilor pune în
discuţie activitatea curentă a întreprinderii, adică activitatea de producţie, de
aprovizionare şi de vânzare, care constituie exploatarea curentă. Structura costurilor
exercită astfel, un risc specific care poate fi caracterizat ca risc de exploatare.
b) Riscul îndatorării ca efect al structurii financiare. Riscul
îndatorării e legat de structura finanţării întreprinderii. Când
întreprinderea contractează noi datorii, ea se obligă să obţină
beneficii suplimentare pentru a asigura remunerarea şi
rambursarea împrumuturilor contractate.
Creşterea îndatorării amplifică dispersia rezultatelor şi determină un risc financiar propriu. Se
măresc speranţele de rentabilitate aşteptată dacă evoluţia viitoare confirmă ipotezele favorabile, dar
rezultatele aşteptate se reduc în cazul când ipotezele defavorabile se confirmă.
c) Riscul de faliment. Situaţia de criză sau falimentul constituie
sancţiunea posibilă pentru insolvabilitatea întreprinderii.
Controlarea acestui risc explică pentru ce menţinerea
solvabilităţii sau a echilibrului financiar constituie un imperativ
major al gestiunii financiare. Crizele de solvabilitate nu conduc
totdeauna la faliment. Când criza poate fi în final depăşită
întreprinderea va scăpa de ameninţarea dispariţiei şi îşi asigură
supravieţuirea. În acest caz, criza antrenează costuri specifice
care trebuie să fie luate în calcul când se urmăreşte a se aprecia
riscul de faliment.
d) Riscul cursului de schimb valutar şi riscul ratei dobânzii.
Întreprinderea suportă riscuri financiare specifice legate de
evoluţia cursului de schimb al monedei naţionale în raport cu
monedele străine şi legate de evoluţia posibilă a ratei dobânzii.
Pe de o parte, de fiecare dată când întreprinderea efectuează operaţiuni exprimate în devize sau
monedă străină, ea se expune riscului de pierdere legat de evoluţia defavorabilă a ratelor de schimb.
Astfel, o întreprindere exportatoare, care realizează o vânzare în străinătate şi facturează în devize riscă
o pierdere din schimb dacă moneda străină utilizată se depreciază în raport cu moneda naţională.
Invers, un împrumutător care s-a angajat să-şi plătească furnizorii străini în devize se expune unei

7
pierderi dacă rata de schimb a acestor devize în raport cu moneda naţională creşte înainte ca plata să se
fi efectuat. Instabilitatea ratelor de schimb constituie deci o cauză a variabilităţii rezultatelor. Ea
creează riscul de schimb valutar, pe care gestiunea financiară trebuie să-1 controleze şi să-1
stăpânească.
Pe de altă parte, multe întreprinderi sunt expuse efectelor defavorabile date de variaţia ratelor
dobânzii pe pieţele de capital. O întreprindere care face apel la împrumuturi bancare pe termen scurt va
fi, de exemplu, obligată să suporte cheltuieli financiare majorate în cazul creşterii dobânzii.
Dimpotrivă, un împrumutător, care a acordat un credit cu dobândă fixă şi care obţine deci, un
randament plafonat suferă o "pierdere de câştig" dacă dobânzile cresc pe piaţă, în timp ce remunerarea
pe care el o primeşte nu este însoţită de aceeaşi creştere. Evoluţia ratelor dobânzii constituie deci şi ea o
sursă de instabilitate a rezultatelor. In acest sens se poate vorbi de un risc al ratei dobânzilor, a cărui
urmărire şi stăpânire creează o responsabilitate deosebită pentru gestiunea financiară.

Menţinerea solvabilităţii firmei

Analiza riscurilor financiare cărora trebuie să le facă faţă întreprinderea a dus la sublinierea
importanţei riscului de faliment. Sursa fundamentală a unui astfel de risc se află în insolvabilitatea
posibilă a întreprinderii.
Solvabilitatea exprimă aptitudinea unui agent economic oarecare de a face faţă datoriilor sale,
când acestea ajung la scadenţă. Mai concret, menţinerea solvabilităţii constă în executarea cu
scrupulozitate a rambursărilor promise împrumutătorilor şi altor creditori.
În cazul unei organizaţii şi în special al unei întreprinderi insolvabilitatea îi conduce pe creditori
la constatarea încetării plăţilor prin intermediul instanţei judecătoreşti. Procedura judecătorească de
"faliment", sau de "redresare pe cale judecătorească", astfel începută poate duce la lichidare şi deci la
dispariţia întreprinderii.

I. 2. Influenţa sistemului financiar global asupra gestiunii financiare a


întreprinderii

Caracteristicile principale ale structurii financiar globale

Se pot sublinia trei caracteristici principale ale structurii financiare:

8
1. structura financiară globală e caracterizată de gama de instrumente care servesc ca suport al
operaţiunilor financiare, adică al operaţiunilor de decontare, de constituire a economiilor, de finanţare
şi acoperire a riscurilor financiare.
2. structura financiară e caracterizată de natura şi diferenţierea instituţiilor financiare care
intervin în mod regulat în procesul de creare, conservare şi punere în circulaţie a activelor financiare.
Diversitatea acestor instituţii, nivelul lor de specializare, influenţa lor efectivă asupra
comportamentului statului, întreprinderilor şi particularilor, valoarea şi structura patrimoniului lor şi a
operaţiunilor lor, constituie a doua caracteristică majoră a structurii financiare globale. Aceste instituţii
trebuie analizate în contextul pieţelor pe care se negociază şi se încheie tranzacţiile privind activele
financiare, precum şi studierea circuitelor şi canalelor care asigură circulaţia fluxurilor financiare în
economia naţională şi internaţională.
Structura financiară globală poate fi caracterizată în termeni cantitativi datorită analizei
raporturilor caracteristice între valorile atinse de activele financiare de diverse tipuri. De asemenea, ea
poate fi studiată prin comparaţia între fluxurile tranzacţiilor (emisiuni noi, tranzacţii pe pieţe secundare)
legate de aceste tipuri diferite de active, prin indicatorii care reflectă ponderea diferitelor tipuri de
instituţii şi de pieţe şi prin mărimile care exprimă caracteristicile majore ale economiei reale (producţie,
avuţie naţională, economii globale, patrimoniul particularilor, al întreprinderilor şi al altor instituţii).
3. structura financiară globală în care-şi desfăşoară întreprinderile activitatea este caracterizată de
un anumit nivel de diferenţiere a componentelor sale şi printr-un mod specific de combinare a
acestora. Complexitatea şi stadiul de dezvoltare al structurii financiare globale determină variabilele de
acţiune ale gestiunii financiare, termenii problemelor pe care aceasta şi le pune, natura soluţiilor pe care
le poate aduce.
Astfel, un sistem financiar caracterizat de o structură puţin diferenţiată apare dominat de
gestiunea mecanismelor de creare şi circulaţie a banilor şi oferă o gamă limitată de mijloace de
finanţare. Problematica gestiunii financiare e ancorată în domeniul autofinanţării şi al controlului
plăţilor şi încasărilor întreprinderii.
Într-un sistem financiar caracterizat de o intensă diferenţiere a instrumentelor, instituţiilor şi pieţelor,
gestiunea financiară a numeroase întreprinderi trebuie, dimpotrivă, să pună în mişcare o gamă
complexă de tehnici de finanţare, plasare, investiţii, stăpânire a riscurilor. În acelaşi timp, într-un
context determinat, nu toate întreprinderile sunt în mod egal preocupate de diferitele aspecte ale
structurii financiare globale. Anumite caracteristici care le sunt proprii le determină posibilităţile de
acces la diferitele câmpuri de acţiune ale gestiunii financiare, dar şi eventuala evitare a unora dintre ele.

9
Analiza relaţiilor dintre structura financiară globală (sau "mediul financiar") şi structura
financiară a întreprinderii necesită în prealabil identificarea caracteristicilor majore ale structurii
financiare globale. Aceste caracteristici sunt legate de cele trei moduri fundamentale de finanţare:
autofinanţarea, finanţarea externă directă şi finanţarea externă prin intermediari. Pe de altă parte, ele
sunt legate şi de diversitatea de instituţii şi pieţe financiare, precum şi de gama de instrumente
financiare propuse economiei naţionale.

Modurile de finanţare fundamentale

Aspecte generale ale finanţării. La un moment dat în cadrul economiei naţionale coexistă trei
tipuri de situaţii.
Anumiţi operatori, particulari, întreprinderi sau diverse instituţii asigură un echilibru riguros
între resursele şi cheltuielile lor imediate şi viitoare. Ei îşi acoperă nevoile de finanţare prin resurse din
autofinanţare şi sunt deci total independenţi de finanţarea externă.
Unii agenţi economici prevăd resurse care depăşesc cheltuielile prevăzute. Ei vor dispune deci,
de un excedent de resurse care ar putea rămâne nefolosit, dacă nu găsesc un mijloc de a-1 pune la
dispoziţia altor agenţi care să-1 utilizeze. Este vorba deci, de agenţi care dispun de capacitate de
finanţare, de resurse care ar putea fi avansate altor agenţi economici.
Alţi agenţi au, dimpotrivă, pentru perioada viitoare, prevăzute cheltuieli, a căror mărime o
depăşeşte pe cea a veniturilor şi a disponibilităţilor lor previzibile. E vorba în special de întreprinderi
care au proiecte de investiţii sau de extindere a producţiei lor. Poate fi vorba şi de stat, dacă bugetul său
e deficitar, de particulari care efectuează cheltuieli pentru achiziţionarea de bunuri de folosinţă
îndelungată. Toţi aceşti agenţi se află deci în situaţia de deficit previzibil şi vor trebui să renunţe la
unele din proiectele lor, dacă nu îşi procură fonduri care să le acopere lipsa resurselor. Dacă reuşesc
acest lucru au reuşit să-şi finanţeze deficitul sau să-şi acopere nevoile de finanţare.
Repartizarea excedentelor şi a deficitelor prezintă caracteristici de regularitate care exprimă
aspecte structurale ale finanţării. Anumiţi agenţi sunt esenţialmente excedentari. E vorba în special de
particulari. Alţi agenţi sunt în general deficitari, acesta fiind în special cazul întreprinderilor, în sfârşit,
alte categorii au o situaţie variabilă şi pot fi, în funcţie de operaţiunile dintr-o anumită perioadă, în
situaţia de excedent sau de deficit.
Problema finanţării ridică la scara economiei naţionale, două probleme principale:
a. mijloacele prin care agenţii cu capacitate de finanţare pot fi convinşi să-şi pună resursele
excedentare la dispoziţia agenţilor aflaţi în deficit, acceptând să se lipsească momentan de

10
excedentele lor. Această primă întrebare pune problema instrumentelor şi mecanismelor
care permit asigurarea colectării economiilor.
b. modalităţile prin care economiile vor putea fi canalizate spre agenţii care au nevoie de
finanţare. Ea permite discutarea instrumentelor şi mecanismelor de finanţare şi de
distribuire a creditului.
Relaţia între agenţii cu excedent şi agenţii cu deficit se poate stabili după două modalităţi
fundamentale ale finanţării externe, cea a finanţării directe şi cea a intermedierii financiare.
Finanţarea externă poate fi finanţare directă sau finanţare cu ajutorul intermedierii financiare. În
cazul relaţiei de finanţare directă se stabileşte un contact direct între agenţii cu excedent de finanţare şi
agenţii cu deficit de finanţare. Cei dintâi îşi pun economiile la dispoziţia celor din urmă, fără ca un
intermediar să intervină între ei.
Acest tip de situaţie se întâlneşte în cazul în care o întreprindere foloseşte economiile publice cu ocazia
unui împrumut obligatar sau a emiterii de acţiuni noi.

Necesitatea dezvoltării finanţării din exteriorul întreprinderii

Finanţarea externă se poate baza, fie pe un mod de finanţare directă, fie pe o intermediere
financiară. Finanţarea directă permite stabilirea unei relaţii imediate între unităţile care au nevoie de
finanţare şi cele cu excedente de finanţare.
În cazul intermedierii, intermediarul financiar poate realiza reglarea, dacă acceptă să-şi asume
riscul transformării operaţiunilor pe care le efectuează.
Cele trei moduri fundamentale de finanţare corespund unor trei faze ale unui proces istoric de
extindere a domeniului de finanţare, care asigură trecerea de la un regim de autofinanţare pură la un
sistem care include finanţarea directă şi apoi intermedierea financiară. Acest proces permite lărgirea
cercului celor care concură la finanţarea economiei şi mărirea fondurilor mobilizate. Astfel,
diferenţierea între cele trei moduri de finanţare fundamentale constituie unul din aspectele majore ale
evoluţiei sistemelor financiare.

Conţinutul gestiunii financiare şi ciclul de viaţă al întreprinderii

În diferitele etape ale ciclului lor de viaţă, întreprinderile sunt confruntate cu nevoi de finanţare
specifice. Dar ele degajă surse de fonduri în condiţii care se modifică şi care impun probleme de
ajustare financiară în termeni proprii fiecărui stadiu de dezvoltare a lor.
11
Formularea obişnuită a modelului ciclului de viaţă pentru o întreprindere pune în evidenţă
succesiunea a patru etape tipice pe plan comercial, strategic, tehnic, financiar.
Rezultatele financiare ale întreprinderii nu asigură resurse interne suficiente şi e constrânsă să
solicite sprijin extern în condiţii defavorabile date de slaba sa notorietate, de rezultatele încă mediocre
şi de incertitudinile care există asupra dezvoltării sale viitoare. Dacă accesul la resurse apare încă
precar în această fază, întreprinderea este, pe de altă parte, confruntată cu nevoi de finanţare ridicate,
legate în special de investiţii, necesare pentru demarajul producţiei şi vânzărilor. Această fază apare
dominată de necesitatea căutării de fonduri externe. Pentru gestiunea financiară, problema esenţială
constă în căutarea mijloacelor de finanţare care să-i permită menţinerea solvabilităţii, finanţarea
cheltuielilor curente şi a investiţiilor necesare pentru demaraj.
În faza de creştere, întreprinderea care a depăşit incertitudinile demarajului cunoaşte o creştere rapidă a
producţiei şi a vânzărilor, în termeni financiari, această creştere înseamnă o sporire a nevoilor de
finanţare legate de investiţiile necesare pentru extinderea capacităţilor, şi de nevoile de fond de rulment
(sau de capital circulant) determinate de necesitatea constituirii de stocuri şi pentru creditarea clienţilor.
Resursele de autofinanţare rămân insuficiente pentru acoperirea acestor nevoi, pentru că rezultatele
sunt încă limitate de mărimea cheltuielilor fixe determinate de demaraj şi de creşterea activităţilor, în
schimb, întreprinderea este de acum înainte bine plasată pentru obţinerea de finanţări externe, în special
bancare.
Pentru gestiunea financiară, faza de creştere rămâne deci dominată de preocuparea pentru
echilibrul financiar, şi în consecinţă, de grija de a stăpâni creşterea nevoilor de capital fix şi de fond de
rulment, şi de obţinerea unei acoperiri suficiente cu resurse externe.
În faza de maturitate, întreprinderea cunoaşte o creştere lentă a producţiei şi a vânzărilor.
Nevoile sale de finanţare cunosc în continuare o puternică reducere, pentru că întreprinderea nu mai
este interesată să crească volumul capitalului fix şi circulant. Pe de altă parte, nivelul ridicat al
producţiei permite acoperirea din plin a cheltuielilor fixe şi degajă abundente resurse de autofinanţare,
în această fază de maturitate, gestiunea financiară e confruntată cu o nevoie de finanţare redusă.
Frecvent întreprinderile ajunse la maturitate prezintă o situaţie de supralichiditate. Ele trebuie atunci să-
şi pună mai mult probleme de plasament sau de investire a excedentelor lor, decât probleme de căutare
de finanţări suplimentare.
Faza de declin se caracterizează prin reducerea producţiei, a vânzărilor şi a rezultatelor. Pentru
gestiunea financiară, declinul pune mai întâi probleme de dezinvestire şi de orientare spre activităţi noi.
Abandonarea activităţilor compromise poate permite eliberarea de resurse susceptibile a fi investite în
noi activităţi care oferă perspective favorabile.
12
Derularea ciclului de viaţă astfel descris apare la prima vedere ca un proces inexorabil şi liniar,
însă observarea evoluţiei efective a întreprinderilor arată că drumurile urmate sunt în realitate mult mai
complexe. Pe de o parte, ciclul de viaţă al majorităţii întreprinderilor este marcat de fenomene de
discontinuitate cum sunt, accelerarea îmbătrânirii, declinul prematur, sau din contră prelungirea fazei
de creştere, existând frecvente exemple de asemenea evoluţii neliniare. Pe de altă parte, ciclul de viaţă
nu se derulează într-un mod uniform, ci poate să comporte reîntoarceri datorate iniţiativelor
întreprinderii. Astfel, relansarea fazei de creştere, atunci când maturitatea pare deja în curs, sau
stoparea declinului constituie două exemple de reacţie voluntară şi combativă susceptibile să împiedice
derularea inexorabilă a etapelor ciclului de viaţă.

I.3. Situaţia financiară a întreprinderii apreciată pe baza bilanţului

Pentru a obţine informaţiile dorite se apelează la datele contabile care reprezintă cuantificarea
activităţii economice dintr-o firmă.
Cele mai frecvente surse de informaţii utilizate sunt situaţiile financiare, care prezintă în sinteză
situaţia economică a unei firma la un moment dat (cu ajutorul bilanţului) sau evoluţia principalilor
indicatori economici într-o anumită perioadă de timp, de obicei perioadă definită de exerciţiile
financiare (date prezentate în contul de profit şi pierdere).
Situaţiile financiare nu cuprind însă numai bilanţul şi contul de profit şi pierdere. Alte surse de
informaţii sunt constituite din:
 bilanţul funcţional;
 tabloul soldurilor intermediare de gestiune;
 tabloul de finanţare şi de urmărire a mărimilor esenţiale: fondul de rulment, excedentul
de trezorerie, etc.

Principii comune de prezentare


Oricare ar fi modelele de elaborare, bilanţurile sunt totdeauna construite pe baza unor reguli
comune de prezentare.
În bilanţ apar separat drepturile patrimoniale acumulate de întreprindere la un moment dat
(activele) şi angajamentele patrimoniale contractate la aceeaşi dată (pasivele). Această separare se
poate face printr-o prezentare a bilanţului sub formă de tablou cu două coloane reprezentând activul şi
pasivul (prezentare sub forma de cont), într-o altă variantă, activul şi pasivul sunt prezentate sub formă

13
de listă. Acest model este acum relativ abandonat, câştigând teren modelul impus de Directiva a IV-a.
Bineînţeles, suma şi conţinutul activului şi pasivului sunt aceleaşi, oricare ar fi prezentarea aleasă.
Structura internă a activului şi pasivului este în general prezentată pe baza criteriului duratei
activelor şi pasivelor. Posturile bilanţului sunt ordonate exclusiv, sau în principal, după lichiditate în
cazul activului şi după exigibilitate în cazul pasivului.
a) Ordonarea activelor după criteriul lichidităţii. Lichiditatea unui activ exprimă aptitudinea
sa de a fi transformat în bani într-un termen mai mult sau mai puţin apropiat şi în condiţii normale de
utilizare.
Lichiditatea apare astfel, ca o proprietate generală a oricărui activ.
Unele active sunt sub formă de bani (de exemplu disponibilităţile dintr-un cont bancar) sau vor
fi transformate în bani în scurt timp (de exemplu creanţele asupra clienţilor care trebuie să fie încasate
în câteva zile, sau stocurile de mărfuri ce vor fi vândute în curând). Aceste elemente sunt cele mai
lichide şi constituie activele circulante corespunzând intrărilor de fonduri aşteptate pe termen scurt.
Alte active sunt, din contră, destinate a fi consumate un timp în condiţii normale de funcţionare
a întreprinderii. Acestea trebuie considerate ca active ce exprimă utilizarea fondurilor pe termen mediu
şi lung. Sunt considerate imobilizări sau active imobilizate.
b) Ordonarea pasivelor după criteriul exigibilităţii. Exigibilitatea unui element de pasiv
exprimă apropierea scadenţei sale, adică perioada de timp până la rambursare.
Fiecare element de pasiv corespunde de fapt unui angajament. Dar obligaţiile de plată
contractate de întreprindere o obligă să prevadă plăţi în timp după scadenţe foarte diferite. Unele
elemente de pasiv comportă o obligaţie fermă de rambursare (datoriile), în timp ce altele nu comportă
nici o constrângere de rambursare la o scadenţă determinată (capitalurile proprii). Pe de altă parte,
unele elemente de pasiv sunt exigibile pe termen scurt, în timp ce altele nu sunt exigibile decât la o
scadenţă îndepărtată sau nedeterminată (capitalurile permanente).
Se consideră în general, că distincţia între elementele exigibile peste mai mult de un an
(capitalurile permanente) şi elementele exigibile în mai puţin de un an (datorii pe termen scurt,
angajamente pe mai puţin de un an) exprimă o caracteristică structurală majoră a pasivului. Ea permite
să se aprecieze durata resurselor conferite întreprinderii şi în consecinţă, stabilitatea finanţării sale.

Situaţiile financiare în conformitate cu Directiva a IV-a a Comunităţii Economice


Europene şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate

La noi în ţară, în conformitate cu Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr. 1752/2005, s-a
trecut şi în ţara noastră la armonizarea reglementărilor contabile cu Directiva a IV-a a Comunităţii

14
Economice Europene şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate. Situaţiile financiare care trebuie
întocmite de către firme sunt:
a) bilanţul;
b) contul de profit şi pierdere;
c) situaţia modificărilor capitalului propriu;
d) situaţia fluxurilor de trezorerie;
e) politici contabile şi note explicative.
Interesante pentru diagnosticul financiar sunt câteva din prevederile prezente în documentele
legislative privind întocmirea situaţiilor financiare, precum:
Situaţiile financiare anuale trebuie să ofere o imagine fidelă a .
activ
poziţiei financiare, performanţei, modificărilor capitalului propriu şi fluxurilor de trezorerie ale
întreprinderii pentru respectivul exerciţiu financiar.
Administratorii întreprinderii vor elabora politici contabile în acord cu "Cadrul general de
întocmire şi prezentare a situaţiilor financiare" şi se vor asigura că situaţiile financiare furnizează
informaţii care să fie:
a) relevante pentru nevoile utilizatorilor de luare a deciziilor; şi
b) credibile în sensul că:
(i) reprezintă fidel rezultatele şi poziţia financiară a întreprinderii;
(ii) reflectă substanţa economică a evenimentelor şi tranzacţiilor şi nu doar forma
juridică;
(iii) sunt neutre, adică nepărtinitoare;
(iv) sunt prudente; şi
(v) sunt complete sub toate aspectele semnificative.
c) bilanţul trebuie să prezinte cel puţin următoarele posturile prezentate mai jos;
d) contul de profit şi pierdere trebuie să prezinte cel puţin elementele enumerate în formatul de
cont de profit şi pierdere prezentat în continuare;
e) situaţia fluxurilor de trezorerie trebuie să prezinte elementele enumerate într-unul din
formatele situaţiei fluxurilor de trezorerie, prevăzute de IAS 7;
f) situaţia modificărilor capitalului propriu va prezenta informaţiile cerute de Standardele
Internaţionale de Contabilitate.

15
Fiecare element obligatoriu prezentat în situaţiile financiare ale unei întreprinderi poate fi
prezentat mai detaliat decât se cere în formatul adoptat, dacă această detaliere concură la prezentarea
unei informaţii mai elocvente pentru utilizatorii de informaţii.
Bilanţul unei întreprinderi şi contul de profit şi pierdere al acesteia pot fi dezvoltate cu orice
element de activ sau pasiv, venit sau cheltuială, care nu este prevăzut în formatul adoptat.
În situaţia în care specificul activităţii întreprinderii necesită astfel de dezvoltări, formatul bilanţului şi
contului de profit şi pierdere va respecta ordinea elementelor cerute de formatul obligatoriu, detalierile
efectuându-se numai la poziţiile numerotate cu numere arabe.
Structura bilanţului şi a contului de profit şi pierdere, în special în ceea ce priveşte formatul
obligatoriu, nu poate fi modificată de la un exerciţiu financiar la altul. În cazuri excepţionale se admit
derogări de la această regulă. Orice derogare trebuie prezentată în notele explicative, împreună cu
motivele care au determinat-o.
Pentru fiecare post, respectiv element, prezentat în bilanţul sau în contul de profit şi pierdere al
unei întreprinderi, valoarea corespunzătoare pentru exerciţiul financiar precedent trebuie prezentată
într-o coloană separată.
În situaţia în care valorile corespunzătoare exerciţiului financiar curent şi precedent, înscrise în
bilanţ şi în contul de profit şi pierdere, nu sunt comparabile, cele aferente exerciţiului precedent trebuie
retratate corespunzător, astfel încât să se asigure comparabilitatea. Rezultatele retratării, motivele
pentru care a fost făcută şi modalitatea de efectuare a acesteia trebuie prezentate în notele explicative.
Bilanţul întocmit în conformitate cu Directiva a IV-a are următoarea structură:

A. Active imobilizate

I. Imobilizări necorporale
1. Cheltuieli de constituire (când reglementările permit imobilizarea acestora)
2. Cheltuieli de dezvoltare (când reglementările permit imobilizarea acestora)
3. Concesiuni, brevete, licenţe, mărci, drepturi şi valori similare şi alte imobilizări necorporale,
dacă au fost:
a) achiziţionate contra unei plăţi; sau
b) create de societate, în cazul în care reglementările permit înscrierea acestora în active
4. Fondul comercial, în cazul în care a fost achiziţionat
5. Avansuri şi imobilizări necorporale în curs de execuţie
II. Imobilizări corporale
1. Terenuri şi construcţii

16
2. Instalaţii tehnice şi maşini
3. Alte instalaţii, utilaje şi mobilier
4. Avansuri şi imobilizări corporale în curs de execuţie
III. Imobilizări financiare
1. Titluri de participare deţinute la societăţile din cadrul grupului
2. Creanţe asupra societăţilor din cadrul grupului, altele decât cele comerciale
3. Titluri sub formă de interese de participare
4. Creanţe din interese de participare
5. Titluri deţinute ca imobilizări
6. Alte creanţe
7. Acţiuni proprii (cu indicarea în note a valorii nominale)

B. Active circulante

I. Stocuri
1. Materii prime şi materiale consumabile
2. Producţia în curs de execuţie
3. Produse finite şi mărfuri
4. Avansuri pentru cumpărări de stocuri
II. Creanţe
(Sumele ce trebuie să fie încasate după o perioadă mai mare de un an trebuie să fie prezentate
separat pentru fiecare element.)
1. Creanţe comerciale
2. Sume de încasat de la societăţile din cadrul grupului
3. Sume de încasat de la societăţile la care se deţin interese de participare
4. Alte creanţe
5. Creanţe privind capitalul subscris şi nevărsat
III. Investiţii financiare pe termen scurt
1. Titluri de participare deţinute la societăţile din cadrul grupului
2. Acţiuni proprii (cu indicarea în note a valorii nominale)
3. Alte investiţii financiare pe termen scurt
IV. Casa şi conturi la bănci

C. Cheltuieli în avans

17
D. Datorii ce trebuie plătite într-o perioadă de un an

1. Împrumuturi din emisiuni de obligaţiuni, prezentându-se separat împrumuturile în monede


convertibile
2. Sume datorate instituţiilor de credit
3. Avansuri încasate în contul comenzilor
4. Datorii comerciale
5. Efecte de comerţ de plătit
6. Sume datorate societăţilor din cadrul grupului
7. Sume datorate privind interesele de participare
8. Alte datorii, inclusiv datorii fiscale şi datorii pentru asigurările sociale

E. Active circulante nete, respectiv datorii curente nete

F. Total active minus datorii curente

G. Datorii ce trebuie plătite într-o perioadă mai mare de un an


1. Împrumuturi din emisiuni de obligaţiuni, prezentându-se separat împrumuturile în monede
convertibile
2. Sume datorate instituţiilor de credit
3. Avansuri încasate în contul comenzilor
4. Datorii comerciale
5. Efecte de comerţ de plătit
6. Sume datorate societăţilor din cadrul grupului
7. Sume datorate privind interesele de participare

8. Alte datorii, inclusiv datorii fiscale şi datorii pentru asigurările sociale

H. Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli


1. Provizioane pentru pensii şi alte obligaţii similare
2. Alte provizioane

I. Venituri în avans

J. Capital şi rezerve

I. Capital subscris (prezentându-se separat capitalul vărsat şi cel nevărsat)

18
II. Prime de capital
III. Rezerve din reevaluare
IV. Rezerve
1. Rezerve legale
2. Rezerve pentru acţiuni proprii
3. Rezerve statutare sau contractuale
4. Alte rezerve
V. Rezultatul reportat
VI. Rezultatul exerciţiului financiar

În România s-a folosit până în anul 2001, respectiv 2002 o structură de tip tablou a bilanţului
care mai este denumit şi bilanţ cu secţiuni separate şi care se baza pe ecuaţia fundamentală:

ACTIV = CAPITAL PROPRIU + DATORII


Acest model este important pentru analiza – diagnostic în măsura în care pune în evidenţă cele
două părţi ale patrimoniului activul respectiv pasivul bilanţier, structuri a căror valoare este folosită în
calculul unor indicatori financiari.
ACTIV PASIV
EXERCIŢIUL INDICATORI EXERCIŢIUL
INDICATORI
N-1 N N-1 N
Active Capitaluri
imobilizate proprii
Active circulante Provizioane
pentru riscuri
şi cheltuieli
Active de Datorii
regularizare şi
asimilate
Pasive de
regularizare
TOTAL ACTIV TOTAL
PASIV

La sfârşitul fiecărui exerciţiu contabil, întreprinderea obţine un rezultat care apare ca o


consecinţă globală a activităţii sale. Incidenţa rezultatului asupra bilanţului poate fi pusă în evidenţă
diferit, după cum rezultatul este pozitiv sau negativ.

19
Dacă rezultatul evidenţiază un beneficiu, înseamnă că activitatea perioadei trecute a fost
favorabilă. Veniturile au depăşit cheltuielile, întreprinderea a creat un venit suplimentar care constituie
o sursă adiţională de fonduri, beneficiul apare ca o resursă care majorează pasivul întreprinderii.
Dacă rezultatul corespunde unei pierderi, înseamnă că întreprinderea a făcut cheltuieli care au
depăşit veniturile sale, a utilizat fondurile într-un mod ineficient, în aceste condiţii, pierderea poate face
obiectul a două modalităţi de înscriere, teoretic echivalente, în bilanţ. Ea poate fi scăzută din pasiv
pentru că semnalează o reducere a resurselor, dar ea poate fi considerată şi ca o utilizare ineficientă a
fondurilor şi înscrisă în

BILANŢUL FUNCŢIONAL

Pe baza acestei structuri poate fi construit bilanţul funcţional:


Capital
Capitaluri
Imobilizări: rezerve
proprii
Activ necorporale Rezultat
imobilizat corporale - provizioane
Financiare pentru riscuri şi Provizioane
cheltuieli
stocuri
creanţe de Datorii financiare
Active
exploatare datorii de
circulante Datorii
creanţe diverse exploatare
disponibilităţi Datorii diverse

Prin reclasări şi retratări ale posturilor bilanţului funcţional se vor putea calcula fondul de
rulment net global şi necesarul de fond de rulment.
Realizarea de retratări şi reclasări în cadrul bilanţului funcţional
Reclasările bilanţului funcţional
Amortizările şi provizioanele pentru deprecierea activelor din bilanţ sunt reclasate în resursele
stabile ale pasivului bilanţier.
Cheltuielile de repartizat sunt reclasate în imobilizări.
Capitalul subscris şi nevărsat se deduce din capitalurile proprii.
Primele de rambursare a împrumuturilor obligatare care figurează în activul bilanţului sunt
reclasate în datorii diverse (aceeaşi regulă se aplică dobânzilor cu privire la creanţele ataşate
participanţilor înscrise în activul din afara exploatării).

20
Creditele de trezorerie care figurează în datoriile financiare vor fi reclasate ca trezoreria
negativă.
Diferenţele de conversie sunt eliminate şi reintegrate în posturile corespunzătoare.
Clienţii creditori (avansuri şi aconturi primite pentru comenzi) sunt reclasaşi cu creanţele
comerciale.
Valorile mobiliare de plasament a căror sumă este lichidă şi fără risc de pierdere intră în
cadrul disponibilităţilor.

Retratările bilanţului funcţional


Bilanţul funcţional trebuie să ofere imaginea valorilor patrimoniale pe cicluri de activitate. De
aceea, se cer reintegrate în bilanţ elementele excluse prin natura lor juridică sau prin utilizare.
Retratarea constă în a face să apară în activul bilanţului suma efectelor scontate şi a creanţelor
cedate cu o contrapartidă corespunzătoare în creditele de trezorerie ale pasivului.
Cheltuielile de constituire şi cheltuielile de repartizat. Aceste posturi sunt considerate ca non
valori şi pot fi suprimate din activul bilanţier, diminuându-se în contrapartidă capitalurile proprii.
Plusurile din activ: Acestea pot fi reţinute dacă delimitarea lor este precisă. In ipoteza
continuităţii exploatării, evaluarea se poate face la „valoarea de utilitate”, aceasta neputând fi inferioară
„valorii venale”.
Datoriile fiscale latente: Pot fi luate în calcul în redactarea bilanţului economic al
întreprinderii. De exemplu, impozitul latent corespunzător provizioanelor reglementate (provizioane
pentru creşterea preţurilor, fluctuaţii de curs).
Aceste datorii fiscale latente pot fi actualizate pentru a ţine cont de decalajul de plată. De
exemplu, impozitul latent corespunzător provizioanelor pentru creşterea preţurilor reintegrabil în şase
exerciţii va trebui actualizat.
Leasing-ul: Retratarea constă în înscrierea în cadrul imobilizărilor a valorii brute de origine,
amortizările fictive calculate integrându-se în resurse stabili, iar valoarea netă în datoriile financiare.
Altă retratare posibilă a leasing-ului este actualizarea. În practică, rambursările împrumuturilor nu se
fac în mod constant, ci progresiv, iar rambursarea dobânzilor se realizează tot în timp, dar degresiv.
Durata leasing-ului (corespunzătoare duratei împrumutului fictiv) poate să difere de durata de viaţă a
imobilizării. Actualizarea permite compararea anuităţii leasing-ului cu o anuitate constantă de
rambursare a împrumutului. Această retratare modifică rezultatul exerciţiului, rambursarea capitalului
fiind diferită de amortizări.

21
Reguli de evaluare a bilanţului financiar
Activele imobilizate figurează la valoarea netă. Dacă valoarea actuală este diferită de valoarea
netă contabilă ce rezultă din planul de amortizare, se va aplica o amortizare sau reintegrare
excepţională.
Activul este clasat în ordinea crescătoare a lichidităţii, activele mai puţin lichide (imobilizări)
fiind înscrise în partea de sus a bilanţului. Ansamblul activelor este evaluat la valoarea netă.
Distincţia „durată mai mică sau mai mare de un an” pentru creanţele şi datorii este în funcţie de
scadenţa împrumuturilor contractate sau acordata şi nu de originea lor mai mică sau mai mare de un an.
Astfel, o datorie financiară poate fi distribuită între capitalurile permanente (pentru partea de
rambursat într-o perioadă mai mare de un an) şi datoriile cu durata mai mică de un an (pentru cele care
au scadenţă în exerciţiul următor).
Trecerea de la bilanţul contabil la bilanţul financiar cere în principal retragerea creanţelor şi
datoriilor în funcţie de scadenţele mai mici sau mai mari de un an. Aceste elemente sunt furnizate de
documentele fiscale (detalii cu privire la scadenţele datoriilor şi ale creanţelor).
Ansamblul valorilor mobiliare de plasament este inclus în disponibilităţi.
În bilanţul patrimonial sau financiar, noţiunea de activ net este extrem de importantă.
Activ net = Activ – Datorii
= Capitaluri proprii
Această noţiune reprezintă patrimoniul întreprinderii fără a ţine cont de originea sa
(exploatare, investiţii…). Activul net este pus îân evidenţă în actualul model al situaţiilor financiare
întocmite în conformitate cu Directiva a IV-a şi Standardele internaţionale de contabilitate.
Retratările bilanţului financiar
Efectele scontate neajunse la scadenţă şi creanţele „Legea Dailly” sunt retratate la fel ca în
bilanţul funcţional.
Concepţia patrimonială fiind apropiată de evaluarea întreprinderii, punctele reluate în c) al
bilanţului funcţional vor fi întotdeauna retratate.
Suprimarea nonvalorilor (cheltuieli de repartizat, cheltuieli de constituire)
Înregistrarea datoriilor fiscale latente, împărţirea provizioanelor reglementate în capitaluri
proprii şi datorii.
Provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli ar putea fi încadrate:
 în capitalurile proprii pentru partea cu caracter de rezervă,

22
 în datoriile pe termen lung pentru partea destinată acoperirii unor cheltuieli de achitat în
mai mult de un an.
 în datoriile pe termen scurt pentru partea de achitat în mai puţin de un an.
Dividendele de plată sunt retrase din capitalurile proprii şi înscrise în datoriile pe termen scurt,
bilanţul fiind retratat după repartiţie.
Se poate efectua şi următoarea retratare:
Stoc permanent: întreprinderile având un stoc permanent minim necesar producţiei (stoc util) şi
un stoc permanent de siguranţă pot înscrie această parte a stocurilor în active imobilizate. Acelaşi lucru
se poate face şi cu stocurile având o viteză de rotaţie scăzută (de exemplu, stocul pieselor de schimb).
Întreprinderea nefiind proprietara bunurilor achiziţionate prin leasing, nu este necesară
retratarea acestora.

Indicatorii gestiunii financiare rezultaţi din Bilanţul funcţional

Aceşti indicatori sunt:


(i) fondul de rulment;
(ii) necesarul de fond de rulment;
(iii) trezoreria activă şi trezoreria pasivă.

Scopul calculării lor este de a caracteriza echilibrul financiar al firmei:


– post factum aceşti indicatori arată structura surselor de finanţare folosite pentru desfăşurarea
activităţii;
– ante factum (predictiv) aceşti indicatori arată în ce măsură firma are nevoie să apeleze la creditele
bancare (credite de trezorerie).

Fondul de rulment

Se calculează pe baza bilanţului funcţional; se mai numeşte fond de rulment net global (FRNG).
Arată în ce măsură resursele financiare permanente (RP) acoperă finanţarea activelor fixe (AF);
ceea ce rămâne peste această acoperire poate fi folosit pentru finanţarea activelor circulante.

FR = RP – AF
FR > 0 => excedent de resurse financiare permanente, utilizabil pentru finanţarea activelor circulante;
FR < 0 => insuficienţă de fond de rulment;
23
 activele fixe (durabile) sunt finanţate din resurse nepermanente;
 se încalcă regula de aur a finanţelor:
„Nevoile pe termen lung să fie finanţate din resurse pe termen lung; nevoile pe termen scurt
să fie finanţate din resurse pe termen scurt”;
 finanţarea activelor fixe este mai ieftină, dar poate apare lipsa de lichiditate,
insolvabilitate şi încetarea de plăţi, adică riscul de faliment.

Insuficienţa de fond de rulment poate fi:


a) pasageră: consecutivă unei ample mobilizări de resurse cu scopul de a atinge un obiectiv ce va
permite obţinerea de rezultate mai bune într-un viitor apropiat, va mări capacitatea de
autofinanţare şi va crea resurse suplimentare pentru creşterea celor proprii şi implicit a celor
permanente;
b) structurată: o erodare de durată (câţiva ani) a capitalului propriu (acoperirea unor pierderi).

Necesarul de fond de rulment

Se calculează pe baza bilanţului funcţional; de aceea apare format din două componente:
– necesarul de fond de rulment din exploatare (NFRE) legat strict de activităţile de exploatare;
– necesarul de fond de rulment din afara exploatării (NFRAE).

NFR = NFRE + NFRAE

a) NFRE = ACE – DCE

ACE = active circulante din exploatare (stocuri, creanţe, clienţi etc.)


DCE = datorii circulante de exploatare (datorii, furnizori etc.)

NFRE > 0 => nevoia de finanţare în exploatare este mai mare decât sursele de finanţare din exploatare;
 este o situaţie normală;
 lipsa de surse de finanţare pentru exploatare se completează din fondul de rulment;
 idem din credite de trezorerie (credite bancare pe termen scurt);

24
NFRE < 0 => nevoia de finanţare în exploatare este mai mică decât sursele de finanţare din exploatare;
 este o situaţie normală, dar de excepţie, mai rar întâlnită;
 pentru o marjă de 5-8% din ACE situaţia este acceptată că nuprezintă risc major;
 în caz contrar,dimensiunea datoriilor de exploatare (creditul comercial) nu are
acoperire materială suficientă şi există riscul de incapacitate de plată;
 societatea în cauză are o poziţie pregnant debitoare faţă de clienţii sau furnizorii săi;
 dacă şi FR > 0, societatea are un excedent major de surse de finanţare nefolosite;
soluţia naturală este să se găsească plasamente adecvate, să se regândească
dimensiunea firmei, obiectul ei de activitate (reprofilare), să se revadă politica de
produs şi de piaţă.

b) NFRAE = ACAE – DCAE

ACAE = active circulante în afara exploatării (valori mobiliare de plasament, stocuri de mărfuri etc.);
DCAE = datorii circulante în afara exploatării (datorii faţă de stat, asigurările sociale, acţionari etc.).
Studiul NFR trebuie făcut pe cele două componente pentru a putea caracteriza raportul între
activitatea de bază (exploatarea – identificată prin obiectul de activitate a societăţii) şi alte activităţi
(activitatea financiară, activitatea excepţională etc.); un raport normal arată o pondere de minim 95% a
activităţii de bază; în acest caz echilibrul financiar poate fi apreciat ca solid, fundamental, de tendinţă;
în caz contrar poate fi apreciat ca precar, conjunctural.

2.3 Trezoreria

Se calculează pe baza bilanţului funcţional.

Arată existenţa sau nu a lichidităţilor la nivelul societăţii comerciale:

T = FR – NFR
sau
T = TA – TP

TA = trezorerie activă;

25
TP = trezorerie pasivă.

Din această dublă definiţie rezultă relaţia de echilibru financiar.


FR + TP = NFR + TA
pe seama căreia se poate determina (prospectiv) nevoia de credite bancare pe termen scurt:

TP = NFR + TA – FR (8)
adică sursele de finanţare externe şi pe termen scurt pentru a realiza echilibrul financiar pe perioada
respectivă.

T > 0 => FR > NFR


 există surse cu caracter permanent peste nevoia de finanţare pe termen scurt, adică există
lichidităţi disponibile în casă, cont la bancă etc.

T < 0 => FR < NFR


 există o insuficienţă a resurselor de finanţare cumulat pentru nevoile pe termen lung plus
cele pe termen scurt; este necesar să se apeleze credite bancare pentru completarea
capacităţii de finanţare

I.4. Indicatorii financiari de gestiune


obţinuţi din analiza contului de rezultate

Se obţin două categorii de indicatori financiari de gestiune:


 soldurile intermediare de gestiune (SIG); (indicatorii 1-8);
 capacitatea de autofinanţare (CAF); (indicatorii 9-10).
Exprimă diferitele niveluri de rentabilitate a firmei.
Caracterizează situaţia financiară a întreprinderii din punctul de vedere al aportului diferiţilor
factori de producţie.
SIG sunt în mare parte indicatori „în cascadă”.

3.1 Marja comercială

26
Exprimă rezultatul operaţiunilor de vânzare/cumpărare de mărfuri; adică bunuri ce nu fac
obiectul de activitate al societăţii.
Este specifică SD şi are, în mod obişnuit, o pondere redusă în rezultatul final al SI.

MC = VM – CM – ΔSM
VM = încasări din vânzarea mărfurilor;
CM = plăţi pentru cumpărarea mărfurilor;
ΔSM = variaţia stocurilor de mărfuri, cu
ΔSM = SF – SI
SF = stoc final de mărfuri;
SI = stoc iniţial de mărfuri.

MC > 0 exprimă faptul că din operaţiunile de vânzare/cumpărare de mărfuri s obţine un rezultat


favorabil pentru societate;
MC < 0 arată că rezultatul obţinut este nefavorabil.
Pentru SD este important nu doar ca marja comercială să fie pozitivă, ci şi ca evoluţia ei în timp
să fie favorabilă.

3.2 Producţia exerciţiului

Exprimă valoarea activităţii de bază a societăţii concretizată în produse finite fabricate sau în
curs de fabricaţie stocate sau deja vândute.

Este specifică SI:


PE = PS + PI + VNOTL + PV
PS = producţia stocată;
PI = producţia imobilizată;
PV = producţia vândută;
VNOTL = venitul net din operaţiunile pe termen lung.

Observaţie: În contul de rezultate partea „Venituri” se calculează producţia vândută pe baza


stocului iniţial de produse finite (SI), a intrărilor pe parcursul anului (I, adică produse finite fabricate,

27
ieşite din fabricaţie şi trecute în magazie) şi a stocului final de produse finite (SF, adică producţia
stocată la finele anului, respectiv la finele perioadei de gestiune):

PV = SI + I – PS
Substituind PV se obţine producţia exerciţiului:
PE = SI + I + PI + VNOTL
Are caracter eterogen din punct de vedere al preţurilor în care se calculează componentele ei,
respectiv:
– preţuri de vânzare pentru PV;
– costuri de producţie (preţuri de tip cost) pentru PS şi PI;
– preţuri de tip beneficiu pentru VNOTL.
În analiza PE este importantă nu doar dinamica ei, ci mai ales dinamica structurii ei pe
componente:
 creşterea ponderii PS vădeşte o politică de vânzări ineficientă;
 creşterea ponderii PI vădeşte o creştere a ciclului de fabricaţie sau a autoconsumului cu
efecte în scăderea cifrei de afaceri.

3.3 Valoarea adăugată

Reprezintă (într-o primă abordare) valoarea creată în plus de întreprindere peste valoarea
produselor achiziţionate de ea din mediul extern, pentru producţie (materii prime, materiale, energie,
utilităţi, servicii, ambalaje ş. a.).
VA = MC + PE – Cmp – Δ Smp – Aa – Se – Δ As
Cmp = cumpărări de materii prime;
Δ Smp = variaţia stocului de materii prime, cu
Δ Smp = SF – Si
SF = stoc final de materii prime;
SI = stoc iniţial de materii prime;
Aa = alte aprovizionări;
Se = servicii exterioare;
ΔAs = variaţia altor stocuri (calculată după acelaşi principiu, adică stocuri finale altele decât materiile
prime minus stocuri iniţiale altele decât materiile prime).

28
Într-o a doua abordare, (modelul destinaţiei), VA reprezintă valoarea creată de factorii de
producţie care concură la activitatea întreprinderii. Conceptul de factor de producţie definit de teoria
economică este „ajustat” aici conform nevoilor practice de analiză aşa cum rezultă ele din regimul
legislativ:
 nu este inclus ca factor de producţie cel ce este definit în teoria economică drept capital
circulant (parte a capitalului tehnic ce include materiile prime şi toate celelalte elemente
asimilate lor);
 sunt incluşi ca factori de producţie capitalul fix, munca, întreprinderea ca atare, dar şi
proprietarii, statul şi mediul financiar-bancar pe care teoria economică nu îi include printre
factorii de producţie.

VA = Cs + A + RE + IT + Cf
Cs = cheltuieli de personal
A = amortizarea
RE = rezultatul exploatării
IT = impozite directe şi taxe
Cf = cheltuieli financiare
În analiza financiară valoarea adăugată este un indicator de tip net, de natură economico-
financiară; este mai expresiv (reprezentativ) decât cifra de afaceri care este un indicator de tip brut, de
natură comercială.
În analiza financiară este importantă nu doar dinamica valorii adăugate, ci şi dinamica structurii
ei. Creşterea ponderii componentelor poate arăta, după caz, o evoluţie favorabilă (eficientă) a calităţii
activităţii generale, a celei financiare sau a utilizării unuia din „factorii de producţie”:
 creşterea ponderii Cs  productivitatea muncii este necorelată cu politica salarială sau de
personal;
 creşterea ponderii A  eficienţă necorespunzătoare a capitalului fix (randament mic) sau
„îmbătrânirea” acestuia (uzură fizică sau morală);
 creşterea ponderii RE  singura creştere ce denotă o evoluţie favorabilă;
 creşterea ponderii IT  fiscalitate ridicată;
 creşterea ponderii Cf  credit scump, dar şi operaţiuni financiare soldate nefavorabil
(management financiar neinspirat).

29
3.4 Excedentul brut de exploatare

Reprezintă acel rezultat care permite finanţarea investiţiilor, remunerarea surselor externe,
remunerarea acţionarilor şi autofinanţarea.

EBE = VA + Subv + IT – Cs
Subv = subvenţii.

Situaţie financiară foarte riscantă

EBE < 0 EBE/PE * 100 < rata dobânzii bănească

Cauze:
 valoarea adăugată este prea mică:
- din productivitate redusă;
- din consumuri specifice mari;
- randament scăzut al capitalului tehnic (fix);
- politică comercială neadecvată;
- costuri mari ale factorilor de producţie;
 costuri salariale mari:
- din productivitate scăzută;
- dotare tehnică neperformantă;
- salarii excesive;
- organizarea muncii neperformantă;
 impozite şi taxe mari.

3.5 Rezultatul exploatării

Reprezintă acel rezultat care permite remunerarea acţionarilor şi autofinanţarea.

RE = EBE + AVE + RAPE + TCE – ACE – CAPE


AVE = alte venituri din exploatare;

30
RAPE = reluări asupra amortismentelor şi provizioanelor de exploatare;
TCE = transferuri de cheltuieli de exploatare;
ACE = alte cheltuieli de exploatare;
CAPE = cheltuieli cu amortismentele şi provizioanele de exploatare.

3.6 Rezultatul curent înaintea impozitării

Reprezintă rezultatul exploatării corectat cu cel din activitatea financiară.

RC = RE + Cpvc + VF + RAPF + TCF – Cpcc – CF – CAPF


Cpvc = cota parte din veniturile obţinute din operaţii făcute în comun;
Cpcc = idem pentru cheltuieli;
VF = venituri financiare;
CF = cheltuieli financiare;
RAPF = reluări asupra amortismentelor şi provizioanelor financiare;
CAPF = cheltuieli cu amortismentele şi provizioanele financiare.

3.7 Rezultatul excepţional

Reprezintă rezultatul operaţiunilor cu caracter excepţional.

Rex = Vex +RAPex + TCex –Cex – CAPex


Vex = venituri excepţionale
TCex = transferuri de cheltuieli excepţionale;
Cex = cheltuieli excepţionale;
RAPex = cheltuieli asupra amortismentelor şi provizioanelor excepţionale;
CAPex = cheltuieli cu amortismente şi provizioane excepţionale.

3.8 Rezultatul net al exerciţiului

Reprezintă rezultatul rămas la dispoziţia societăţii pentru crearea resurselor financiare proprii
pentru dezvoltare şi remunerarea acţionarilor.

31
RN = RC + Rex – Ps – Ip
Ps = participarea salariaţilor la profit;
Ip = impozitul pe profit.

3.9 Capacitatea de autofinanţare

Rezultatul net generat de activitatea firmei şi pe care îl poate utiliza pentru propria finanţare.
Se determină prin două procedee:
a) aditiv CAF = RN + Cap – Rap + VNCca
Cap = cheltuieli privind amortismentele şi provizioanele (de orice fel: exploatare,
financiare, excepţionale);
Rap = reluări asupra amortismentelor şi provizioanelor (de orice fel);
VNCCa = valoarea netă contabilă a cesiunilor de active.

b) sustractiv CAF = EBE + TC + AVgc – ACgc – Ps – Ip


TC = transferuri de cheltuieli (de orice fel: exploatare, financiare, excepţionale);
AVgc = alte venituri de gestiune curentă (din afara exploatării, financiare,
excepţionale);
ACgc = alte cheltuieli ale gestiunii curente (din afara exploatării, financiare,
excepţionale).

3.10 Autofinanţarea efectivă

Reprezintă rezultatul generat de activitatea curentă şi care poate fi folosit ca sursă pentru
propria dezvoltare.
AFe = CAF – Div
Div = dividende.

II. ÎNCHEIEREA CONTRACTELOR COMERCIALE

32
In privinta incheierii contractelor comerciale, partile isi manifesta liber vointa in sensul nasterii,
modificarii, transmiterii sau stingerii unor drepturi sau obligatii. Asadar, orice persoana fizica sau
juridica isi poate manifesta vointa in sensul incheierii unor contracte comerciale potrivit intereselor sale
si, bineinteles, tinand cont de dispozitiile legale care privesc ordinea publica si bunele moravuri.

Orice contract se incheie in mod valabil prin simplul acord de vointa al partilor, indiferent de
forma de manifestare a vointei partilor contractante, insa contractul comercial se incheie, de regula, in
forma scrisa, dar si verbal, telefonic etc. Numai in mod exceptional, legea comerciala impune
incheierea contractului in forma scrisa in cazul contractului de societate in participatie, contractului de
garantie reala imobiliara, contractului de consignatie etc.

Pretul este un element esential al oricarui contract, inclusiv al contractelor comerciale. Pretul
trebuie sa fie stabilit in bani, sa fie determinat sau determinabil si sa fie real. Daca la incheierea
contractelor comerciale, partile nu au stabilit pretul, ci au avut in vedere adevaratul pret sau pretul
curent, acesta va fi pretul din listele bursei sau mercurialelor de la locul unde s-a incheiat contractul,
respectiv ale locului cel mai apropiat. Potrivit Codului Comercial, in cazul in care moneda prevazuta in
contract nu are curs legal sau comercial in tara si cand cursul ei nu a fost determinat de partile
contractului, plata va putea fi facuta in moneda tarii, la cursul de schimb din momentul scadentei si la
locul platii. Cursul de schimb al leului se determina zilnic pe piata interbancara, cu respectarea
procedurii stabilite de Banca Nationala a Romaniei. Pe teritoriul Romaniei, incasarile si platile intre
rezidenti se realizeaza in moneda nationala, insa nici o reglementare nu interzice stabilirea pretului in
moneda straina.

Orice obligatie comerciala trebuie sa fie executata in locul aratat in contract sau in locul care ar
rezulta din natura operatiunii, ori din intentia partilor contractante. Asadar, locul executarii obligatiilor
comerciale poate fi prevazut in mod expres de parti in contractul pe care il incheie sau poate fi
determinat in mod tacit. In situatia in care locul executarii nu este stabilit expres in contract si nici nu
rezulta tacit din natura operatiunii sau intentia partilor contractante, Codul Comercial prevede ca
obligatiile comerciale sa fie executate la locul unde debitorul isi avea sediul sau comercial ori cel putin
domiciliul sau resedinta la data incheierii contractului.

Daca urmeaza a se preda un lucru determinat, care dupa cunostinta partilor se gasea intr-alta
parte in momentul formarii contractului, atunci predarea se va face in acel loc.
In obligatiile comerciale in cazul intarzierii in executarea unei obligatii banesti, debitorul datoreaza

33
dobanzi. Datoriile comerciale lichide si platibile in bani produc dobanda de drept din ziua cand devin
exigibile. In cazul obligatiilor comerciale avand ca obiect sume de bani, debitorul se afla de drept in
intarziere din momentul cand obligatia devine exigibila, cu alte cuvinte dobanzile legale curg de la data
scadentei obligatiei.

Dobanzile pentru datoriile comerciale curg de drept de la scadenta, chiar daca nu au fost
stabilite prin contract scris intre parti. Pentru curgerea de drept a dobanzilor, legea cere urmatoarele
conditii: obligatia debitorului sa constea in plata unei sume de bani, obligatia sa fie lichida, adica
cuantumul sumei datorate este precis determinat, obligatia sa fie exigibila, adica datoria debitorului a
ajuns la scadenta.

Dobanda este reglementata de Ordonanta Guvernului nr. 9/2000, cu modificarile si completarile


ulterioare. Potrivit ordonantei, partile sunt libere sa stabileasca in conventii rata dobanzii pentru
intarzierea in plata unei obligatii banesti. In situatia in care partile nu au prevazut in contract cuantumul
dobanzii se va plati dobanda legala.

In obligatiile comerciale, codebitorii sunt tinuti solidar, afara de stipulatie contrara. In aceasta
situatie, legea institue o prezumtie de solidaritate a codebitorilor, fiecare debitor este tinut de intreaga
datorie, neputand pretinde creditorului sa primeasca o plata partiala, iar creditorul poate urmari pe
oricare dintre debitori. In cazul in care unul dintre debitori este insolvabil, executarea obligatiei va
putea fi realizata prin urmarirea celorlalti debitori. Prezumtia de solidaritate a codebitorilor este
relativa, astfel incat partile o pot inlatura, stipuland in conventie faptul ca obligatia asumata este
divizibila.

Potrivit art. 1294 Cod civil, vanzarea este contractul prin care una din parti – numita vanzator –
se obliga sa transmita celeilalte parti – numita cumparator – proprietatea unui bun in schimbul unui
pret.

Codul civil se refera la “ bun ”, ceea ce vadeste vointa legiuitorului de a reglementa vanzarea
care are ca obiect bunuri mobile si pe cea care are ca obiect bunuri imobile.

Dar in timp ce vanzarea mobiliara poate fi civila sau comerciala, vanzarea imobiliara este
reglementata exclusiv in dreptul civil ( Codul civil sau legi speciale ). Cu alte cuvinte putem vorbi de o
vanzare comerciala numai in conditiile in care ea are ca obiect bunuri mobile. Interesul distinctiei
vanzarii-cumpararii comerciale de vanzarea civila este considerabil. Vanzarii comerciale i se vor aplica
unelel reguli speciale ca: solidariatea in cazul pluralitatii de debitori, curgerea de plin drept a
dobanzilor, un regim special al probelor, procedura falimentara.

34
Codul comercial reglementeaza contractul de vanzare comerciala, contract care isi are
reglementarea cu caracter general si in Codul civil. Dubla subordonare a contractelor comerciale in
genere, a contractului de vanzare comerciala in in special, nu este decat o aplicare a principiului inscris
in art.1 alin.2 Cod comercial: normele dreptului civil constituie un izvor de drept subsidiar, ele
devenind aplicabile in cazul in care legea comerciala nnu dispune.

Or, Codul comercial nu reglementeaza decat modul de functionare a contractelor considerate


comerciale, conditiile de existenta juridica fiind inscrise in Codul civil.
Contractul comercial de vanzare este reglementat in art. 60-73 Cod comercial.

Desi Titlul VI din Codul comercial este intitulat “ Despre vanzare ”, in fapt acesta trateaza
materia contractului de vanzare-cumparare care include coexistenta celor doua operatii: vanzarea si
cumpararea.

Vanzarea – cumpararea comerciala face parte din acele institutii tipice de drept comercial in
care coexista:

a. dispozitii derogatorii de la dreptul civil precum art.70 Cod comercial.

b. dispozitii de creatie comerciala, ca de pilda cele consacrate de art. 63-67, 71-72 Cod
comercial.

c. dispozitii de dezvoltare a unor reguli embrionare sau a unor principii de drept civil, cum este
cazul art. 60, 61, 62, 69 Cod comercial.

Caracterul fragmentar al reglementarii comerciale obliga interpretul sa faca necontenit apel la


normele de drept comun, in care trebuie integrate acelea special prevazute de dreptul comercial.
Mai mult, definitia art. 1294 Cod civil este valabila si pentru vanzarea comerciala. Ca si in dreptul
civil, vanzarea cumpararea este un contract consensual, perfect prin simplul acord de vointa al partilor,
bilateral, comutativ si oneros.

Pe plan juridic, fizionomia contractului de vanzare comerciala este identica cu aceea de drept
civil. Ceea ce ii confera un particular sunt elementele de ordin economic care se rasfrang intr-un
manunchi de dispozitii speciale. Functia economica este aceea care confera vanzarii-cumpararii
caracter comercial – interpunerea in schimbul bunurilor. Ea este unul dintre principalele instrumente
juridice, chemate sa puna la dispozitia intreprinzatorului materia prima necesara. Cumparatorul
comercial cumpara pentru a revinde consumatorilor ori unui alt intermediar in schimb (in comertul cu
ridicata) sau pentru a supune bunul cumparat unei transformari in noi produse.

35
Pentru ca vanzarea cumpararea sa dobandeasca caracter comercial este necesar:
a. sa aiba drept obiect numai bunuri mobile, marfuri sau producte dupa expresia art.3 Cod comercial,
spre deosebire de vanzarea civila care poate avea drept obiect si bunuri imobile.
Art. 3 Cod comercial precizeaza actele juridice, faptele juridice si operatiunile pe care legea le declara
ca fapte de comert.

Astfel sunt considerate fapte de comert cumpararile de producte sau de marfuri spre a se
revinde fie in natura, fie dupa ce se vor fi lucrat sau pus in lucru, ori numai spre a se inchiria. Are
aceeasi valoare si cumpararea spre a se revinde de obligatiuni ale statului sau alte titluri de credit care
circula in comert ( pct.1 ).

De asemenea, sunt fapte de comert, vanzarile de producte, vanzarile si inchirierile de marfuri in


natura sau prelucrate sau vanzarile de obligatiuni ale statului sau alte titluri de credit care circula in
comert, cand au fost cumparate in scop de revanzare sau de inchiriere ( pct.2 ).

Astfel conform Codului comercial, cumpararea si vanzarea comerciala pot avea ca obiect numai
bunuri mobile: productele, marfurile, obligatiunile statului si alte titluri de credit.
Asa cum rezulta din dispozitiile art.3 pct.1,2 Cod comercial, cumpararea facuta in scop de revanzare
sau inchiriere iar vanzarea este precedata de o cumparare facuta in scop de revanzare.
b. Pentru cumparator, operatia trebuie sa aiba caracter de interpunere in schimbul bunurilor, sa constea
deci intr-un act de dobandire, in scop de revanzare, intentia de vanzare trebuie sa existe in momentul
dobandirii bunului. Ceea ce conteaza este intentia initiala si nu cea nascuta spontan, ulterior.
Intentia de revanzare trebuie sa fie manifestata exterior de cumparator si deci cunoscuta de vanzator,
sau sa rezulte fara echivoc din imprejurarile actului.

Numai in acest fel, vanzatorul este la adapost de surpriza de a vedea aplicandu-i-se legea
comerciala in loc de cea civila.

Intentia de revanzare trebuie sa poarte asupra obiectului cumparat in principal. Daca acesta devine un
element secundar fata de obiectul care se va vinde si caruia ii va fi integrat – de exemplu cumpara saci
spre a fi vanduti umpluti cu produse proprii – in virtutea regulii accesorium sequitur principalem ,
vanzarea va avea caracter civil. Intentia de revanzare trebuie sa indeplineasca trei conditii:

1. sa existe la data cumpararii

2. sa fie cunoscuta cocontractantului

3. sa priveasca in principal bunul cumparat.

36
c. Operatia este comerciala chiar daca, mai inainte de a fi revandut, lucrul care face obiectul
cumparat este supus unei transformari, cu conditia ca transformarea sa nu constituie scopul principal al
dobandirii.

Nu vor fi comerciale cumpararile de materie prima, facute de artisti, ele ramanand civile, caci
elementul care predomina este abilitatea artistica, lipsind intetia de revanzare. Operatia devine
comerciala numai in cazul unei intreprinderi – ca operatie complexa deci.

d. Nu este necesar castigul pentru ca operatia sa fie considerata comerciala.

Definitia si caracterele juridice ale contractului de vanzare – cumparare comerciala

In temeiul art. 1 Cod comercial, contractul de vanzare – cumparare comerciala poate fi definit
conform dispozitiei art. 1294 Cod civil.

Asadar, contractul de vanzare – cumparare comerciala este acel contract prin care o parte
(vanzatorul), se obliga sa transmita dreptul de proprietate asupra unui bun catre cealalta parte
(cumparator), care se obliga sa plateasca o suma de bani drept pret.

Trebuie facuta mentiunea ca prin contractul de vanzare comerciala se poate transmite nu numai
dreptul de proprietate ci si un drept de creanta.

Din definitia data rezulta si caracterele juridice ale acestui tip de contract:
a. este un contract sinalagmatic intrucat da nastere la obligatii in sarcina ambelor parti
contractante.

b. este un contract cu titlu oneros, ambele parti urmarind obtinerea unor foloase patrimoniale.
c. este un contract comutativ, existenta si intinderea obligatiilor asumate de catre parti fiind
certe si deci cunoscute chiar de la momentul incheierii contractului.
d. este un contract consensual, se incheie prin simplul acord de vointa al partilor contractante.

Art. 1295 prevede ca “vinderea este perfecta intre parti si proprietatea de drept stramutata la
cumparator, in privinta vanzatorului, indata ce partile s-au invoit asupra lucrului si asupra
pretului, desi inca lucrul nu se va fi predat si pretul nu se va fi numarat.“
e. este un contract translativ de proprietate, prin contract se transmite dreptul de proprietate
asupra lucrului vandut de la vanzator la cumparator. Acelasi art. 1295 Cod civil prevede ca “
proprietatea este de drept stramutata la cumparator , in privinta vanzatorului, indata ce partile s-

37
au invoit asupra lucrului si asupra pretului, desi inca lucrul nu se va fi predat si pretul nu se va fi
numarat.”

In conceptia Codului civil, orice fel de lucru mobil sau imobil poate forma obiectul contractului
de vanzare civila, singura restrictie fiind impusa de art. 5 Cod civil referitoare la legile ce intereseaza
ordinea publica si bunele moravuri.

Astfel o prima derogare facuta de dreptul comercial se refera cu precadere la obiectul actului
comercial de vanzare.

Prima derogare rezulta din limitarea obiectului acestor acte inscrise in art. 3 Cod comrcial.
Conform art.3 pct.1, pct.2, pct.3, pct.4 sunt reputate acte obiective de comert cumpararile cu scop de
revanzare de producte , marfuri, obligatii ale statului sau alte titluri de credit care circula in comert. De
asemenea sunt reputate acte obiective de comert si cumpararile, de aceleasi bunuri, cu scop de
inchiriere sau de vanzare dupa prelucrare.

Din examinarea obiectului acestor operatii comerciale se degaja concluzia conform careia numai
bunurile mobile si cele incorporale sunt supuse regimului juridic comercial.
De remarcat este omisiunea intentionata a operatiunilor de cumparare spre revanzare asupra bunurilor
imobile. Intr-adevar, legiuitorul roman a exclus aceste bunuri de la aplicarea regimului dreptului
comercial.

Face exceptie de la regula conform careia cumpararile sau vanzarile de bunuri imobile nu sunt
supuse jurisdictiei comerciale, vanzarea sau cumpararea unui fond de comert care este definit din punct
de vedere al naturii sale juridice ca un bun mobil incorporal.

Definirea fondului de comert ca un bun mobil incorporal este data de caracterul sau complex. El
este constituit din bunuri de natura diferita care nu sunt unite intre ele printr-o coeziune fizica, dar care
formeaza totusi o universalitate de bunuri. Aceasta universalitate este doar o universalitate de fapt.

In acest sens Curtea Suprema de Justitie a considerat intr-un litigiu referitor la inchirierea de
catre o societate comerciala cu capital integral de stat ca operatiunea inchirierii unui fond fix din
patrimoniul sau nu este supusa dreptului civil ci dreptului comercial, constituind un act de comert
obiectiv.

S-a motivat in sensul ca “inchirierea fabricii de caramida nu poate fi caracterizata ca constituind


o operatie asupra unor bunuri imobile, supuse normelor de drept civil, deoarece prin natura sa juridica
fabrica de caramizi apartine fondului de comert al societatii. Cum este de principiu ca fondul de comert

38
al oricarui comerciant, persoana fizica sau juridica este definit ca un bun mobil incorporal, rezulta ca
asupra acestuia pot fi facute operatii comerciale.”

Intr-o alta decizie s-a aratat ca in speta “tot ceea ce constituie obiectul contractului, inclusiv
dreptul asupra imobilului, apartine unui fond de comert, ca universalitate de fapt de bunuri, definit ca
bun mobil incorporal. Potrivit art. 890 pct. 1 Cod comercial, competenta solutionarii litigiului apartine
jurisdictiei comerciale.”

39