Cu siguranta perioada interbelica constituie una dintre

perioadele cu mare diversitate, indiferent ca este vorba despre temele

sau motivele poetice abordate, sau despre limbajul si noutatea
formelor poetice.
Criticul Eugen Lovinescu a fost mentorul unei noi generatii de
scriitori care s-a afirmat in efervescenta culturala a perioadei
interbelice. Teoria sincronismului,rezumata de acesta in Memorii,
demonstreaza ca societatea romaneasca a scolului XX s-a straduit sa
se apropie cat mai rapid cu putinta de modelele sale europene: Pusi
brusc in planul unei civilizatii mult superioare realitatilor noastre
sufletesti, procesul formatiei noastre nu putea fi, prin urmare, decat
revolutionar, ceea ce a atras dusmania tuturor cugetatorilor sociali,
considerand-o ca o forma fara fond..
Perioada interbelica va conserva insa si mai vechea directie,
traditionalista, a liricii romanesti, diversificata insa prin aparitia unor
teme literare noi si manifestata, in principal, prin linia ortodoxita
imprimata de revista Gandirea si de articolul program Sensul
traditiei, al lui Nechifor Crainic. Limbajul, atat al textelor teoretice, cat
si al celor lirice, este radical diferit de cel al poeziei moderniste,
presarat de cuvinte si expresii precum mistica satului, metafizica
sfintilor, cultura, civilizatie sofianica. Paginile Gandirii, illustrate in
mare parte de pictorul Demian, se umplu cu sfinti, cu ingeri lucrand
pamantul, cu scene in fundalul carora se intrevad turle de biserici. Se
militeaza insistent pentru o etnicizare a credintei, in conformitate cu
sufletul national.
Directiile poeziei traditionaliste sunt, in general, doua. Una este
cea a sensibilitatii metafizice, reprezentata mai cu seama de lirica lui
Vasile Voiculescu. Este o poezie a fiorului religios, a intrebarilor fara
raspuns despre raporturile omului cu fortele universului, a nelinistii in
fata misterelor firii. Cea de-a doua, reprezentata de poeti precum Aron
Cotrus si Rady Gyr, este o lirica a razvratirii, a exaltarii vitaliste,
exprimate adesea intr-un limbaj aspru, taiat parka in stanca.
In ciuda unor excese mistic-spiritualiste, gandirismul ramane,
fara indoiala, miscarea cea mai fertile si cu rezultatele cele mai
notabile ale traditionalismului romanesc.
Poezia pamantului natal, a radacinilor ancestrale de care nu se
poate rupe un suflet si-a gasit la noi expresia ei cea mai curate si mai
inalta in lirica lui Ion Pillat.
Pillat canta bucuriile simple,savurate in cadrul bucolic al
paisajului natal, satisfactiile vietii patriarhale si mai ales placerea de a
gusta de a gusta darurile pamantului.
E seara-brazii lung soptesc
Si sta teleaga-n poarta.
E seara, brazii lung soptesc,
S-asterne drumul stramosesc
Iar dorul lui ne poarta

Pe alocuri, in lirica lui Pillat, razbat ecouri din Cosbuc, cum se

intampla si in Drumul stramosesc. Se remarca asadar in lirica
acestuia toate cadrele repertoriului traditionalist: cirezi de boi, dovleci,
fan, vaci, gard, codru, hambare, talanga, grebla, plug, trifoi, bolovani,
lut, balta, copite,tarate, tarana, vechil, grane, crama, podgorie, pandar
etc. La o prima constatare deci, peisajul rural, adica topografia
universului liric, ar putea incadra poezia in traditionalism, astfel, Pillat
stabileste criteriul de incadrare in curent.
De asemenea, Ion Pillat este cel care sintetizeaza principiul
concentrarii, prin intermediul poemelor intr-un vers. Se remarca
asadar mai multe poezii, alcatuite dintr-un vers,ce reusesc sa surprinda
extazul creator al eului liric intr-un singur vers:
Nu vorbele, tacerea da cantecului glas.
(Arta poetica)
Din ghimpii amintirii trecutul l-am ales.
(Castana)
Foc stins, cort strans, pustiul si pulberea plecarii.
(Popor nomad)
Spre deosebire de Pillat, Vasile Voiculescu se axeaza pe latura
mistica a liricii traditionaliste, acoperind tema raportului dintre om si
univers, respectiv cu Creatorul.
Poezia religioasa abordata de Voiculescu jongleaza intre
Divinitatea pura si iubire, mascata de o durere infranata, asa cum se
intampla in sonetul CLXXVI:
... Grabita, caruntetea ma-mbraca-n promoroaca,
Cu-amarnice vantoase de ganduri si nesomn,
Si unul cate unul de visuri ma dezghioaca...
Iubirea sta deci la Voiculescu alaturi de eterna Arta si de suverana
Moarte, asa cum se intampla in sonetul CLXXXII, cum insusi poetul
declara, numindu-si in mare parte sonetele psalmii mei de taine, o
ruga necurmata. In orice caz, drama lui Vasile Voiculescu, daca a
existat vreodata vreuna, este mult mai profunda decat iubirea, se
ramifica uluitor in directia sondajului metafizic, apoi se inchide in sine
ca o enigma absoluta:
Eu, ce traiesc tot timpul printre semnificatii,
Si nu ma amageste usor o-nfatisare
Pot sa prefir minciuna in minunate gratii.
Lupta aceasta interioara se desfasoara pe un anumit prag al existentei,
pe care il putem numi generic paradisiac. Omul voiculescian e un om al
inceputurilor. Peste drama lui launtrica adie o boare de rai, caci totul se
petrece intr-un fel de gradina tulburata de prezenta secreta a aunui
sarpe. O zare de puritati aurorale respira in versuri, chiar si atunci cand
termenii lirici se incarca de indenegabila senzualitate, chiar si atunci
cand Erosul umfla arterele fiintei: dincolo de gesturile de imbratisare
ale indragostitilor se intrevad Principiile insesi, inclestate intre ele, in
urzeala indesirabila a Totului. Impinsa la extrem, demonizata de propria

ei aspiratie spre absolut, iubirea ne apare intotdeauna ca o mistica a

Erosului, implicand extazul spiritual si, deopotriva, prabusirea
pasionala. Conceptele, oricat de abstracte, capata o carnatie aparte:
din simple nume, care designeaza o realitate dincolo de ele, devin
ipostaze ale acestei realitati, prezente concrete ale fortelor primordiale
ale existentei.
Eva lui Voiculescu este deci mai rar femeie si mai des principiu,
poate chiar pretext pentru o marturisire cu destinatie initiatica, fiindca
la Platon erosul are,cum se stie, o acceptie foarte larga, de
introducere si educare treptata in frumos, de la prima faza, cea a
sensibilului, spre conceptual si inteligibil.
Sursa de inspiratie a celuilalt poem voiculescian, In gradina
Ghetsemani, o reprezinta scena dupa Cina cea de Taina, cand Iisus
merge cu ucenicii pe Muntele Maslinilor sa se roage. Toposul capata
conotatii simbolice pentru ca aici va fi tradat de Iuda si incepe drumul
spre sacrificiu. Vasile Voiculescu a retinut si dezvoltat in viziunea
proprie starea sufleteasca in care se afla in acele momente Iisus,
sugerand sacrificiul uman si acceptarea conditiei de catre omul de
rand, incadrandu-l astfel pe Iisus in aceasta categorie, el nemaifiind
deci fiul Domnului.
Verbele la indicativ imperfect (lupta,nu primea,se
impotrivea, curgeau, starnea) sugereaza o actiune durativa,
aspect amplificat si prin deicticele temporale : intruna etc.
Opunandu-se din rasputeri implinirii destinului, Iisus isi afirma in egala
masura natura divina, cat si cea umana. Al doilea vers prezinta
imaginea ingenunchierii lui Iisus, dar nu este ipostaza unui om
umil,invins, ci a unui om care isi continua lupta. Cele doua ipostaze, de
om si parte divina, sunt evidentiate si prin cromatica alb-rosu, ea
avand o valoare premonitorie.
Se surprinde apoi si ideea implinirii destinului lui Iisus, destin
hotarat de o forta mai presus de el :
O mana neindurata.
In aceasta secventa, lupta continua, Iisus osciland intre ispita de a nusi accepta destinul sacru si dorinta de a se jertfi pentru pacatele
omenirii. Lupta se da acum cu sinele; ispitirea se face sub forma jocului
aparenta-esenta, joc prelungit si in cea de-a treia secventa poetica.
Imaginea mortii este sugerata de prezenta pasarilor de prada din
ultima parte a poemului.
Ideea fundamentala a poeziei este constiinta propriului destin si
cugetarea la moartea iminenta.