Sunteți pe pagina 1din 20

UNIVERSITATEA „1 DECEMBRIE 1918” ALBA IULIA

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ


SPECIALIZAREA: TEOLOGIE ASISTENŢĂ SOCIALĂ

Lucrare de seminar
-Istorie bisericească universală-

COORDONATOR,
Pr.lect.univ. OVIDIU PANAITE
STUDENT
EVA FELSEGHI

1
UNIVERSITATEA „1 DECEMBRIE 1918” ALBA IULIA
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
SPECIALIZAREA: TEOLOGIE ASISTENŢĂ SOCIALĂ

Sfântul Nicodim Aghioritul şi filocalia

COORDONATOR,
Pr. lect. univ. OVIDIU PANAITE
STUDENT
EVA FELSEGHI

2
CUPRINS

1. În loc de introducere.............................................................3
2. Neoisihasmul teologie duhovnicie........................................5
2.1. Isihasmul-concept şi caracteristici.......................................5
2.2. Mişcarea isihastă în Grecia la începutul sec. XVIII
Reprezentanţi de seamă ai isihasmului................................8
3. Sfântul Nicodim Aghioritul şi neoisihasmul.......................13
3.1. Viaţa Sfântului Nicodim Aghioritul....................................14
3.2. Scrierile Sfântului Nicodim Aghioritul................................17
3.2.1. Opera scrisă a Sfântului Nicodim Aghioritul......................17
3.2.2. Opera de completare sau revizuire a slujbelor
mai vechi compuse de alţii....................................................18
4. Importanţa traducerilor patristice pentru creştini...............20

3
„ Rugăciunea este, după fiinţa ei,
apropierea şi unirea omului cu
Dumnezeu; iar după lucrare,
rugăciunea este puterea susţinătoare
a lumii, împăcarea cu Dumnezeu.”
( Sf. Ioan Scărarul)

1. În loc de introducere
„A ne ruga înseamnă a ne înălţa spiritul şi inima către Dumnezeu pentru a-I
aduce laudele noastre, a-I expune grijile noastre si a-I implora ajutorul.
A ne înălţa spiritul către Dumnezeu înseamnă a ne smulge din vârtejul
treburilor omeneşti a tuturor atracţiilor pământului, fie pur materiale, fie
intelectuale, după gradul de cultură al fiecăruia. Ori ce bucurie a trupului şi a
spiritului trebuie înlăturată pentru a putea convorbi cu Dumnezeu şi a ne dărui Lui
în întregime.
A aduce lauda lui Dumnezeu înseamnă a recunoaşte că toată fiinţa noastră
este creată şi-I aparţine Lui. Deci ascultarea noastră o datorăm numai Lui, căci
suntem opera Lui şi trebuie să ne îndeplinim misiunea pe care ne-a încredinţat-o El.
Orice alt scop am vrea să atingem în viaţa, în afara voinţei lui Dumnezeu nu ne va
aduce decât dezastru trupesc si spiritual. Noi suntem creaţi cu un scop bine
determinat de Creatorul nostru şi El ne-a pus la dispoziţie toate mijloacele ca să-l
atingem. Pentru mântuirea noastră El ne-a dăruit totul, chiar pe unicul său Fiu, pe
Iisus Hristos, ca model de viaţă şi descoperitor al voinţei Sale. A fugi şi a ne eschiva
de la cunoaşterea voinţei lui Dumnezeu, în ceea ce priveşte sensul si scopul nostru în
viaţa şi a ne făuri unul personal după aprecierea noastră, înseamnă a ne condamna
singuri la moarte veşnică. Astfel deci, pe bună dreptate, suntem datori ….să aducem
cu laudele si mulţumirile noastre Celui ce ne-a creat si nu ne-a lăsat pradă
propriilor fantezii, conducându-ne in mod greşit, ci din contră ne-a arătat clar si
precis calea de urmat prin legile Sale. Mai mult ne-a trimis si modelul unic,

4
minunat, născut ca şi noi din carne şi sânge şi având aceleaşi cerinţe ca ale noastre
pe care le-a demonstrat în mod palpabil cum trebuie să le rezolvăm.
Cine îl are pe Iisus de model în toate acţiunile vieţii lui, acela şi-a găsit sensul
vieţii şi pacea sufletului lui.
Recunoştinţa noastră faţă de Creator trebuie să fie nesfârşită. Toate
popoarele lumii, chiar şi cele barbare, simt necesitatea rugăciunii de adorare, care
este de fapt fondul oricărui cult religios.
A cere lui Dumnezeu cele ce sunt necesare corpului nostru este alt obiectiv al
rugăciunilor noastre. Acest corp care deşi este o capodoperă a Maestrului Creator,
totuşi în urma neascultării faţă de voinţa Stăpânului şi-a pierdut starea de fericire
veşnică în care a fost orânduit la început şi pe care altfel ar fi putut să şi-o păstreze.
Uneltirile diavolului însă l-au determinat să-şi satisfacă dorinţele şi poftele personale
călcând voinţa si porunca Creatorului, aşa cum de altfel face acum întreaga
omenire, ca o moştenitoare credincioasă a primului si neascultătorului ei
reprezentant. Astfel, de la primul act de neascultare al omului a intrat în lume
moartea şi suferinţă. Corpul nostru se zbuciumă în zadar, căci destinul lui este
implacabil, dreptatea Creatorului trebuie să aibă loc.
Ferice de cei ce-şi descoperă sufletul si spiritul, de cei ce au ajuns la concluzia
evidentă că în afară de corpul lor pieritor, ei posedă această comoară ce nu va pieri
odată cu trupul lor, ci din contra, întocmai ca un prizonier captat în lanţuri, e
dornic de adevăr şi de lumină, suspină după revenirea lui la prima stare de fericire
si simte că aceasta se va întâmpla numai cu ajutorul mijloacelor pe care însuşi
Creatorul i le-a pus la dispoziţie. Rugăciunea neîncetată către Cel care ne-a făcut
invocarea ajutorului Său în lupta cu materia coruptă din noi, este singura noastră
cale sigură de urmat si singura consolare.
Rugăciunea devine familiară şi uşor de făcut atunci când este zilnică, puterea
obişnuinţei îi dă uşurinţă.
Trebuie să-L consideram pe Dumnezeu prezent lângă noi, să vorbim cu El în
mod sincer, fără falsitate şi să ascultăm în tăcere ceea ce El ne răspunde întotdeauna

5
în conştiinţa noastră. El ne ascultă întotdeauna cu răbdare şi ia aminte în cererile
noastre atunci când venim la El sinceri şi cu inima deschisă, aşa cum o doreşte El.”1

2. Neoisihasmul -teologie şi duhovnicie


2.1. Isihasmul-concept şi caracteristici

Rugăciunea este înălţarea minţii şi a simţirii sufleteşti spre Dumnezeu.


Prin ea sufletul omului se înalţă spre Dumnezeu, dar, în acelaşi timp, omul
coboară în profunzimile fiinţei sale interioare pentru a se întâlni cu Dumnezeu care
e prezent acolo prin harul divin. Cu cât această rugăciune se face cu mai multă
intensitate, cu atât se face mai evidentă simţirea tainică a prezenţei Mantuitorului
Hristos în noi. Astfel, pe măsură ce ne desprindem de tot ceea ce ţine de lumea
sensibilă, de tot ceea ce cade sub simţuri şi este trecător, în acea măsură ajungem la
contemplarea lui Dumnezeu în adâncul sufletului nostru.
Această contemplare se face cu ajutorul rugăciunii lui Iisus: „Doamne Iisuse
Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, care devine
rugăciunea minţii în fază ei superioară, când nu se mai folosesc cuvintele, ci mintea
este ocupată de această rugăciune împreună cu inima.
Isihasmul ne poate oferi posibilitatea de a ne trăi viaţa în Hristos, ţintă spre
care e chemat creştinul. Rugăciunea nu reprezintă scopul vieţii, sau o formulă
magică, ea este coborârea minţii în liniştea inimii şi a unirii acesteia cu Hristos, este
starea pe care Apostolul Pavel o defineşte aşa de frumos:”şi nu mai trăiesc eu, ci
Hristos trăieşte în mine”(Gal 2,20). Apostolul Pavel ne cheamă spre isihasm, spre
unirea minţii cu divinitatea prin îndemnul „Rugaţi-vă neîncetat” ”(I Tes 5,17), )
„scopul rugăciunii devenind conştientizarea harului baptismal, o întâlnire personală
cu Hristos”2. Cuvântul isihasm vine din cuvântul grecesc isihia ( linişte, tăcere şi
concentrare sufletească interioară). Caracteristicile isihasmului sunt:

1
Arsenie, Boca, Despre rugăciune, http://www.nistea.com/boca-despre_rugaciune.htm, accesat în data de
27.11.2009
2
Oliver Clement, Rugăciunea lui Iisus, Ed.Institutului Biblic şi de misiune al Bisericii Ortodoxe Romane,
Bucureşti, 1997, p.19 ;

6
 practicarea rugăciunii lui Iisus;
 precizarea naturii harului divin ca energie dumnezeiască necreată;
 posibilitatea vederii luminii dumnezeieşti precum şi natura ei.

Primii care au practicat isihia au fost monahii care au trăit ca pustnici în


asceză riguroasă şi viaţă mistică. Isihasmul îşi are originile în jurul secolelor IV-V
iar în secolele XIII-XIV a devenit o adevărată mişcare de renaştere spirituală şi
teologică, prin introducerea „rugăciunii lui Iisus” ca metodă de a produce o stare de
concentrare şi de pace lăuntrică, în care sufletul ascultă şi se deschide lui
Dumnezeu3. În sec. al VII-lea, a trăit Sf. Ioan Scărarul (+ 649) care este considerat
întemeietorul propriu zis al isihasmului. El este autorul lucrării "Scara raiului" în
care monahii sunt indrumaţi la rostirea monologică a rugăciunii, adică redusă
numai la rostirea numelui "Iisus". Această formă redusă de rugăciune stă la temelia
rugăciunii "Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine
păcătosul". Pentru
entru părinţii isihaşti, teoria şi practica rugăciunii lui Iisus, meditaţia
în tăcere asupra numelui lui Iisus şi starea de liniştire pe care o produce aceasta, nu
sunt un scop în sine, isihia creând mai degrabă o stare în cadrul căreia sunt
practicate virtuţile, dintre care cele mai importante sunt: curăţia inimii
(„apatheia”), pocăinţa („metanoia”) şi mai ales sobrietatea, trezvia sau atenţia
(„nipsis”). În acest sens, Sfântul Simeon Noul Teolog va vorbi despre conştiinţa şi
simţirea harului, iar Sfântul Grigorie Palama despre contemplarea nemijlocită a
slavei lui Dumnezeu sub forma energiilor necreate, ca elemente esenţiale ale
spiritualităţii isihaste4.
Ca mişcare duhovnicească ce s-a organizat la muntele Athos între secolele
XII-XIV, isihasmul nu poate fi separat de teologia „caracterului necreat al luminii
taborice” şi de experienţa nemijlocită a slavei lui Dumnezeu.
3
pr.prof.dr. ION BRIA, , Dicţionar de Teologie Ortodoxă - A - Z, editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, p. 98.
4
În literatura duhovnicească a secolului al XIV-lea, slava este lumina harului dumnezeiesc, iradierea
energiilor divine necreate, care s-a arătat pe muntele Tabor în trupul Domnului Hristos. Lumina taborică nu
este o vedere a slavei dumnezeieşti, ci a slavei firii Sale. Slava nu este natura dumnezeiască, ci raza
dumnezeirii. Slava este o realitate eshatologică nepieritoare şi nemuritoare, fiind însuşi mediul Împărăţiei
lui Dumnezeu viitoare, ea fiind văzută şi gustată de Sfinţi încă de aici.

7
2.2. Mişcarea isihastă în Grecia la începutul sec. XVIII
Tradiţia, spune că, după înălţarea Domnului la cer, a ajuns până aici cu
corabia Maica Domnului împreună cu Sfântul Apostol loan, să vestească
cuvântul Evangheliei. Atunci zeul Apolon, care îşi avea sălaşul pe Munte, a strigat:
"Nu pot răbda apropierea Maicii Domnului Celui adevărat" şi îndată s-a
prăbuşit în mare. Poporul, ieşind înaintea Preasfintei Fecioare, a crezut în
Hristos şi s-a botezat. Apostolul Pavel şi ucenicii lui au trecut aproape de Athos, în
drumul lor spre Amphilopolis şi Apollonia, Creştinizarea sa a fost rapidă,
pregătindu-1 pentru rolul său sublim din viitor.

Cele dintâi aşezări de călugări pe Muntele Alhos datează din timpul


ultimelor persecuţii romane împotriva creştinilor, care au avut loc în veacul al
III-lea şi la începutul veacului al IV-lea. Din cauza acestora, unii creştini pioşi şi
chiar clerici s-au retras pe Muntele Athos, căutând adăpost în acest teritoriu
pustiu, nelocuit de oameni de multă vreme, din pricina asprimii şi aridităţii sale.
După ce Constantin cel Mare a dat la anul 312 libertate deplină de manifestare
creştinilor şi a încetat orice prigonire oficială a acestora, spre anahoreţii de la
Athos s-au îndreptat şi alţi călugări şi credincioşi simpli, care s-au stabilit prin
văgăunile Muntelui, trăind în grupuri independente unul de altul sau chiar ca
pustnici, şi nesupuşi nici unei autoritaţi bisericeşti. Nu se cunoaşte din acea vreme
nici un început de organizare bisericească la Athos, ci numai vicţuirea în sihăstrii,
prin care se explică şi idioritmia tradiţională a calugărilor aţhoniţi. Ei s-au grupat cu
timpul în număr mai mare, în jurul câte unui avvă şi au întemeiat diferiţe
comunităţi în veacul al V-lea. În veacul al Vll-lea, după cucerirea Palestinei (638) şi
a Egiptului (640) de către arabi , mulţi călugări din părţile acelea s-au refugiat
la Athos, sporind numărul celor de aici, aşa încât poate fi creyut ceea ce spune
învăţatul rus Porfirie Uspenski, că pe timpul împăratului bizantin Constantin

8
Pogonatul (668-685), numărul călugărilor athoniţi a devenit atât de mare, încât
la anul 670 acest împărat a hotărât ca Athosul să aparţină exclusiv monahilor, ca
adăpost şi teritoriu propriu.
La începutul sec. XVIII lumea greacă şi Muntele Atbos se pregăteau să înlăture
jugul turcesc. Asemenea pregătiri aveau loc la toate nivelurile.Unul dintre martiri a
fost Cosma de Etolia (1714- 1779), care timp de 19 ani a cutreierat Peninsula
Balcanică şi în mod special Grecia încurajând grecii şi amintindu-le de trecutul lor glorios
şi superioritatea lor faţă de evrei şi turci. Mesajul revoluţiei a găsit Athosul pregătit.
Numărul athoniţilor care au luat parte este estimat între o mie şi două.
Din anul 1754 viaţa Athosului a fost tulburată de conflictul colivarilor.
„Faptul straniu e că această importantă mişcare de înnoire duhovnicească şi liturgică a
perioadei dominaţiei otomane a luat aspectul unei chestiuni cu totul neînsemnate, cel puţin
în ce priveşte obiectul ei. Se discută dacă aducererea de colive pentru pomenirea morţilor
ar trebui să fie făcută numai sâmbăta sau dacă nu, s-ar putea săvârşi şi duminica . În
Schitul Sfânta Ana a început construirea unei noi biserci, dat fiind numărul sporit
de monahi şi pelerini pentru care biserica veche era prea strâmtă. O dată cu afluxul
daniilor a crescut proporţional şi lista numelor răposaţilor ce trebuiau pomeniţi public la
comemorarea funebră celebrată în toate sâmbetele cu ofrande de colive şi cu reuniunea
întregii comunităţi în paraclisul cimitirului pentru dumnzeiasca Liturghie. Colivele
se binecuvântau prima dată vineri seara după vecernie, şi a doua oară sâmbătă
dimineaţa, la sfârşitul Liturghiei. Numai că sâmbătă era şi ziua în care monahii îşi
duceau produsele manufacturate la piaţa din Careia pentru a le vinde
cumpǎrând în schimb cele de trebuinţǎ. Nereuşind însǎ sǎ coboare în timp la
Careia, data fîind distanţa de aici panǎ la schitul lor, din pricina lungimii
serviciului funebru cauzatǎ de miile de nume ce trebuiau pomenite, cineva s-a
gândit cǎ ar fi bine ca serviciul funebru de sâmbǎtǎ sǎ fie mutat duminica dupǎ
dumnezeiasca Liturghie ţinând seama şi de faptul cǎ, date fiind lucrǎrile de
construcţie ale noii biserici, ziua de sambatǎ ar fi putut fi folositǎ pentru
muncǎ. încercarea de inovaţie a generat condamnǎri aprinse praducand în
întreg Athosul o disputǎ furioasǎ care a avut drept consecinţǎ împǎrţirea

9
monahilor în douǎ tabere opuse. Se înfruntau douǎ tendinţe: una care dorea
adaptarea instituţiilor tradiţiei bisericeşti la nevoile vieţii contemporane şi era
însoţitǎ de idioritmia vieţii monahale, cu toate urmǎrile ei, cealaltǎ a colivarilor,
avînd ca întâi-statatori pe Neofit Cavsocalivitul (1713-1784)- director al Academiei
Athonite, pe profesorul Atanasie din Paros (+1813), pe SfǎntuI Macarie Notara
(+1805)- Episcop al Corintului şi pe Cuviosul Nicodim Aghioritul (+1809). Colivarii
doreau intoarcerea cǎtre predaniile patristice şi puneau accent pe împǎrtǎşirea
deasǎ şi pe rugǎciunea minţii. Pânǎ la urmǎ, cei mai activi dintre ei au fost izgoniţi
din Sfântul Munte. în speranţa calmǎrii spiritelor s-a fǎcut atunci apel la
autoritatea Patriarhului Ecumenic de la Constantinopol. în iulie 1772, preocupat
de turnura pe care o luase disputa, Patriarhul Teodosie al II-lea (1769-1773), cu
aprobarea Sfântului Sinod şi a Patriarhului Ierusalimului Sofronie, a intervenit cu
ţoatǎ autoritatea pentru a stǎvili cele douǎ controverse, dar fǎra succes. în 1773
Patriarhul i-a îndemnat din nou pe monahi sǎ înceteze ostilitǎţile, dar nu a fost
ascultat. Îndatǎ dupǎ aceasta a trimis o a treia scrisoare, prin care a definit legislaţia
canonicǎ" ce trebuia urmatǎ: comemorǎrile defunctilor se puteau celebra în oricare zi a
sǎptǎmâii şi toţi monahii schitului sau chiliilor trebuiau sǎ se conformeze obiceiului
mǎnǎstirilor suverane de care depindeau. Controversa s-a raspândit dincolo de
hotarele Athosului propagându-se pânǎ în Tessalia, în Epir, în Peloponez, în Insulele
Egeei, în special în Schiatos, Hios şi Paros.
În anul 1774 s-a întrunit un sobor în Mǎnǎstirea Cutlumuş, sub preşedinţia Ex-
Patriarhului Conslantinopolului Chiril al II-lea, şi cu participarea a circa douǎ sute de
monahi, cu intenţia de a iniţia un dialog între cele douǎ partide care se înfruntau, cea a
tradiţionaliştilor şi cea a inovatorilor. Dar, colivarii conduşi de Atanasie din Paros au
pǎrǎsit adunarea dându-şi seama cǎ vor fi cu siguranţǎ condamnaţi. Disputa a devenit
şi mai asprǎ ducând de data aceasta la o severă" sancţiune canonicǎ a Sinodului
constantinopolitan din 1776 în favoarea partidei inovatorilor Conducǎtorii colivarilor au
fost reduşi la starea de laici şi excomunicati”. 5 Patriarhia din Constantinopol a venit la

5
Spidlik, Tomis, Rugăciunea ,Spirttualitatea Răsăiritului Creşitt vol. II, traducere loan I. lea jr., Editura Deisis,

Sibiu, 1999

10
1810 cu un nou Tipicon (al VII-lea).Doctrina isihasta a fost susţinută de Sfântul
Grigorie Palama, retras între 1318 si 1326 în Muntele Athos, apoi, între 1326 si 133,
într-un loc singuratic lângă Bereea, în Macedonia. El ne învaţă că nu este imposibil
de a vedea lumina Dumnezeirii, necreată şi incoruptibilă, identică cu lumina
Taborului, ea fiind numai o lucrare, energie şi putere a lui Dumnezeu, care emană
din fiinţa Sa nevăzută, fără să fie identică cu ea. Este deci deosebire între fiinţa lui
Dumnezeu cea nevăzută şi inaccesibilă oamenilor, căci „pe Dumnezeu nimeni nu L-a
văzut vreodată” (In. 1, 18; I In. 4,12) şi puterile - sau energiile - Sale necreate, care
emană din ea, prin care Dumnezeu Se descoperă oamenilor, asupra carora revarsa
harul sau puterea Sa, spre a dobindi mantuirea si indumnezeirea pina la “masura
varstei deplinatatii lui Hristos” (Ef. 4, 13).
Aceste energii sau lucrări sunt comune celor trei persoane ale Sfintei Treimi
şi, prin lucrarea lor, Dumnezeu se manifestă în lume. Această doctrina nu este ceva
nou, căci ea îşi are izvorul în revelaţia Noului Testament şi în învăţătura Sf. Părinţi
greci. Prin energiile cele necreate ale lui Dumnezeu, oamenii ajung, cum ne spune
Sf. Apostol Petru, „părtaşii firii celei dumnezeieşti”(II Petru 1, 4), fără ca prin
aceasta fiinţa noastră omenească să devină fiinţa lui Dumnezeu, să devenim adică
coesentiali cu Dumnezeu, care rămâne în eternitate ascuns în esenţa sa, cunoscută
numai de Fiul şi Duhul Sfânt. “Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om, spune Sf. Atanasie
(† 373), pentru ca noi să fim îndumnezeiţi”6. În Apus, Toma de Aquino († 1274)
învaţă că între fiinţa lui Dumnezeu şi energiile Sale divine, care, după el, şi teologii
latini, sunt create, nu există deosebire reală, ceea ce face imposibilă îndumnezeirea
omului, deoarece Dumnezeu rămâne faţă de oameni într-o splendida izolare.
Contra doctrinei isihaste s-a ridicat călugărul Varlaam din Calabria. Deşi în
tratativele de unire dintre Biserica Ortodoxa şi papa Benedict al XII-lea (1334-
1342), de la Avignon, din 1339, Varlaam a aparat doctrina ortodoxa, venind la
Constantinopol in 1340 el a condamnat metoda şi doctrina isihastă. El a susţinut că
lumina care emană din fiinţa sau substanţa lui Dumnezeu nu este necreată, căci în
modul acesta se admite în Dumnezeire existenţa a doi dumnezei, esenţa divină -
invizibilă şi energia divină-vizibilă, ci creată, şi-i acuză pe isihaşti de diteism.

6
Sfântul Atanasie, în Filocalia 3, Cuvânt despre întruparea logosului, Migne,

11
Sinodul ţinut la Constantinopol în 1341 s-a pronunţat pentru isihaşti. Varlaam, fiind
condamnat, pleacă în Italia, trecu la Biserica Latină şi ajunse în 1342 episcop de
Gerace, în sudul Italiei, unde a continuat să atace violent nu numai isihasmul ca
metoda şi doctrina, ci şi Ortodoxia pe care o apărase mai inainte.
După 1341, lupta împotriva isihasmului a fost continuată de Grigore Achindin.
Isihasmul avea şi adversari politici de temut în persoana împărătesei Ana De Savoia
(† 1347) şi a patriarhului ecumenic Ioan al XIV-lea Calecas (1334-1347), care
susţineau pe varlaamiţi. În sinodul întrunit în 1345 la Constantinopol, sub
preşedinţia patriarhului Ioan al XIV-lea Calecas, Sf. Grigorie Palama a fost
condamnat şi anatemitizat. În doua sinoade ţinute la Constantinopol, însă, unul în
1347 şi altul în 1351, se aprobă doctrina isihastă, căci din 1347 ajunse la tron Ioan al
VI-lea Cantacuzino (1347-1355) ca asociat al Imparatului Ioan al V-lea Paleologoul
(1341-1391), care era susţinătorul isihaştilor. După 1355, el deveni monah, mai întîi
în mănăstirea Manganelor din Constantinopol, apoi într-una din mănăstirile
Muntelui Athos, sub numele de Ioasaf.
În 1347, patriarhul Ioan al XIV-lea Calecas a fost înlăturat, iar sinodul din
acest an a aprobat isihasmul, în timpul patriarhului ecumenic Isidor de
Monemvasia (1347-1350). Aceasta a ridicat în 1347 pe Grigorie Palama la rangul de
arhiepiscop al Tesalonicului, unde a păstorit până la moartea sa în 13 noiembrie
1359. În sinodul ţinut la 27 mai 1351, în biserica Vlaherne din Constantinopol, în
timpul patriarhului ecumenic Clist I (1350-1353; 1355-1363) isihasmul a fost
proclamat doctrina oficială a Bisericii Ortodoxe şi el a pătruns în tot Răsăritul
ortodox. Miezul doctrinei isihaste care s-a impus in Ortodoxie constă în faptul că
fiinţa lui Dumnezeu, inaccesibila omului, si energiile Sale divine nu sint separate,
desi se deosebesc, ci formeaza o unitate, dar pina la om ajung energiile sau puterile
divine, nu fiinta Dumnezeirii, caci Dumnezeu in fiinta Sa ramine inaccesibil
oamenilor. Poziţia lui Varlaam de Calabria este caracteristica Apusului raţionalist,
care menţine distanţa dintre divin şi uman, în timp ce învăţătura Sfântului Grigorie
Palama e caracteristica religiozităţii răsăritene, care trăieşte pe deplin sentimentul
comuniunii celor două lumi. Susţinătorii isihasmului au fost: Sf. Grigorie Palama,
arhiepiscopul Tesalonicului, canonizat în 1368, în sinodul din acest an prezidat de

12
ucenicul său, patriarhul Filotei Cokkinos (1353-1354; 1364-1376), fiind sărbătorit în
fiecare an în Duminica a II-a din Postul Paştelui, Grigorie Sinaitul († 1346), în
Paroria, în munţii Sikar, lângă Adrianopol, Nil Cabasila († 1363), arhiepiscopul
Tesalonicului din 1361, care a murit in 1363, fără să-şi fi putut ocupa efectiv scaunul
din cauza tulburărilor interne prin care trecea atunci Tesalonicul, nepotul său,
Nicolae Cabasila († dupa 1371), şi arhiepiscopul Simeon al Tesalonicului († 1429). În
secolul al XVIII-lea, isihasmul a cunoscut o noua înflorire în Biserica Ortodoxă,
datorită Sfântului Nicodim Aghioritul (†1804). Între cei mai mari adversari ai
isihasmului au fost: Varlaam din Calabria, Grigorie Achindin, Grigorie şi Nichifor
Grigoras († 1360), monahul atonit Dimitrie Kydones († după 1397) şi canonistul
Constantin Armenopoulos (†pe la 1380)."7

3. Sfântul Nicodim Aghioritul şi neoisihasmul

„Cuviosul Părintele nostru Nicodim este floarea cea mai aleasă din grădina
Maicii Domnului, adică din Sfântul Munte, care a odrăslit in veacul din
urma. Mireasma cea duhovniceasca pe care a răspândit-o acest cuvios, a
umplut Biserica ortodoxă din toate părţile. Prin viaţa lui cea sfântă, prin
învăţătura lui cea dulce, prin cărţile lui cele scumpe şi de Dumnezeu
insuflate, el a ajuns la măsura Sfinţilor dascăli din vechime, alături de
Sfântul Ioan Gura de Aur, de Sfântul Vasile cel Mare, de Sfântul Ioan
Damaschin şi de alţi Sfinţi mari”8.

3.1. Viaţa Sfântului Nicodim Aghioritul


7
pr. prof. dr. Ioan Rămureanu, Istoria bisericească universală, Ediţia II, Editura Institul Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Romāne, Bucureşti, 1992, pag. 283-286
8
Sf.Ioan Iacob Hozevitul, Din viaţa cuviosului Nicodim Aghioritu, http://www.razbointrucuvant.ro /
2007/07/14/din-viata-cuviosului-nicodim-aghioritul-de-sf-ioan-iacob-hozevitul/ accesat în data de
14.11.2009

13
Sfantul Ioan Iacob spunea despre Sfantul Nicodim Aghioritul că este
„mângâierea şi întărirea creştinilor râvnitori care pătimesc pentru adevărul Sfintei
Credinţe“ şi totodată „ruşinarea celor care defăima aşezămintele Sfinţilor Părinţi”.

„Acest astru strălucitor al Bisericii a văzut lumina zilei în anul 1749, în insula
Naxos din arhipelagul Ciclade - Grecia. Părinţii săi, evlavioşi şi cu frică de
Dumnezeu, i-au dat la Sfântul Botez numele de Nicolae şi l-au încredinţat preotului
satului pentru a-l învăţa să citească. De mic copil s-a îndepărtat de jocurile
gălăgioase ale celorlalţi copii, pentru a se dedica stăruitor lecturii. El a fost dăruit de
Dumnezeu nu numai cu o inteligenţă vie, ci, de asemenea, şi cu o memorie
excepţională, care-i permitea să reţină şi să repete imediat tot ceea ce citea ”9. La 16
ani a fost trimis de părinţi la seminarul din Smirna, în Asia Mică, unde, „prin grija
dascălului Ierotei, şi-a desăvârşit cunoştinţele bisericeşti şi laice, în această perioadă,
tânărul Nicolae a învăţat latina şi franceza, dar a aprofundat şi scrierile Sfinţilor
Părinţi, canoanele Bisericii şi vieţile Sfinţilor. În anul 1775, a plecat în Sfântul
Munte Athos şi s-a călugărit la Mănăstirea Dionisiu, primind numele de Nicodim şi
fiind rânduit în ascultarea de secretar al mănăstirii şi citeţ. După doi ani a primit
vizita Sfântului Macarie din Corint, care l-a rugat să corecteze şi să pregătească
pentru tipar colecţia Filocalia. Sfântul Nicodim s-a retras, deci, la o chilie din
Karies, unde a pregătit cu acest prilej şi Tratatul despre Sfânta împărtăşanie şi
vestita culegere de cuvinte de folos de la Sfinţii Părinţi numită Everghetinos. A dorit
apoi să intre în obştea Cuviosului Paisie Velicikovski şi a pornit spre Moldova, însă
Dumnezeu avea alt plan cu el şi l-a întors din drum. S-a aşezat să vieţuiască într-o
chilie din Capsala, întinsă zonă pustnicească între Karies şi Mănăstirea Pantocrator,
unde a continuat să-şi ducă viaţa ascetică şi de rugăciune, iar ca lucrare s-a ostenit
să copieze din vechile manuscrise”10. În perioada în care patriarhul
Constantinopolului, Grigore al V-lea, a fost retras la Mănăstirea Iviru din
apropiere, trimitea credincioşii în pustia Capsalei, la Cuviosul Nicodim pentru sfat.
„În vremea când el locuia în Capsala, se spune că ar fi venit la Kareia, capitala

9
Vieţile sfinţilor, http://paginiortodoxe.tripod.com/vsiul/07-14-sf_nicodim_aghioritul.html, accesat la data
de 14.11.2009
10
Silviu-Andrei Vladareanu, Chilia Sf. Nicodim Aghioritul, prăznuit astăzi, în revista Lumea credinţei, iulie
2008

14
Sfântului Munte, o delegaţie de clerici catolici, iar proestoşii au trimis după Sfântul
Nicodim, chemându-l să vină şi să stea de vorbă cu aceştia, să răspundă la
problemele pe care ei le ridicau. Când el a venit şi oaspeţii l-au văzut aşa
« zdrenţăros » şi încălţat cu opinci, s-au simţit ofensaţi, dar, când au început
discuţiile, au fost cu totul ruşinaţi, « neavând răspuns de îndreptăţire pentru
rătăcirea papistaşă ». Odată a venit în Athos un neamţ versat în Sfintele Scripturi,
care pretindea că el este Proorocul Ilie. Părinţii s-au amuzat, însă n-au putut să-i
facă faţă în discuţie. Atunci, ca nu cumva acela să înceapă să-şi propovăduiască
minciunile şi rătăcirea, l-au chemat tot pe Cuviosul Nicodim din Capsala. El a
înţeles imediat batjocura pe care o făcea pretinsul « prooroc Ilie » şi l-a întrebat:
« Sfântul Ilie era tăiat împrejur. Dumneavoastră sunteţi? » La aşa întrebare,
neamţul a rămas fără răspuns şi a plecat ruşinat din Athos ”11.Sfântul Nicodim a
părăsit pentru o scurtă vreme Muntele Athos şi s-a stabilit într-o insulă pustie
aproape de Eubeea. Aici, în condiţiile în care nu a avut nici un acces la scrierile
sfinţilor părinţi, la numai 32 de ani a scris cea mai vestită mai vestită lucrarea a sa:
Paza celor 5 simţuri. „A revenit în Athos şi şi-a continuat munca editând operele
complete ale Sfântului Simeon Noul Teolog, un foarte bun îndreptar de spovedanie
şi culegerea de cântări Canoanele Maicii Domnului. S-a îngrijit apoi de Pidalion, o
vastă culegere comentată a sfintelor canoane. A mai pregătit pentru tipar şi scrierile
complete ale Sfântului Grigorie Palama, carte care, din nefericire, s-a pierdut la
Viena în timpul războiului, şi multe alte lucrări. ”12Starea de sănătate a sfântului a
început să se înrăutăţească. Sfântul obişnuia să le spună « celor mai apropiaţi lui:
Domnul mă cheamă! Sunt sătul de această lume! »… În anul 1809, zorii zilei de 14
iulie au fost ultimii din viaţa pământească a Sfântului. După ce s-a spovedit şi s-a
împărtăşit, a luat în mână sfintele moaşte ale lui Partenie şi ale Sfântului Macarie de
Corint şi îmbrăţişându-le cu lacrimi le-a adresat această rugăciune: « Voi aţi plecat
la cer şi păstraţi virtuţile pe care le-aţi semănat pe pământ, gustând deja slava
Domnului nostru, Eu sufăr din cauza păcatelor mele ! Pe voi, care aţi fost părinţii
mei, vă rog să stăruiţi pentru mine pe lângă Domnul, ca El să aibă milă de mine şi să
mă aducă unde sunteţi şi voi » Trebuie spus şi acest lucru care ne interesează de
11
ibidem
12
ibidem

15
locul pregătit lui: după ce s-a împărtăşit, a dobândit o linişte cerească, faţa a început
să-i strălucească, iar din oci să-i curgă lacrimi de bucurie. Cei prezenţi mirându-se
de această schimbare-căci văzuseră mai înainte cât suferise Sfântul de pe urma
durerilor grozave-, l-au întrebat: « Ai odihnă, Părinte? » Iar el a răspuns: « Eu am
făcut să intre Hristos în mine! Cum să nu am odihnă? » şi şi-a dat sfântul suflet în
mâinile Domnului pe Care L-a iubit atât de mult ”13

În luna Ianuarie 1955 s-a hotărât în Sinodul Patriarhiei Ecumenice, ca


Biserica Ortodoxă să numere între Sfinţi şi pe Cuviosul monah Nicodim Aghioritul.
„În urma cererii pe care au facut-o epitropii mănăstirilor din Sfantul Munte şi dupa
dorinţa celor mai râvnitori dintre pravoslavnicii creştini, Cuviosul Nicodim este
trecut în rândul Sfinţilor. Cel care a trăit ca un Sfânt, s-a ostenit ca un adevărat
Mucenic şi a lăsat in urma sa cele mai folositoare cărti pentru creştinătate, cu
dreptate este ca să fie cinstit împreuna cu Sfinţii pe care i-a lăudat aşa de mult în
Sinaxarul său. Călugarul cel flenduros, care umbla încalţat cu opinci şi care dorea
să meargă în ţară la noi şi să trăiască în obştea Cuviosului Paisie de la Neamţ, astăzi
este cinstit în toată lumea, împreună cu Sfinţii mari Dascăli ai Bisericii noastre de
Răsărit. Lumea creştină de azi, care nu prea ţine în seamă canoanele Pidalionului, a
trebuit să recunoasca prin lege că scriitorul Pidalionului este Sfânt. Patriarhia
Ecumenică din Ţarigrad, care a defăimat odinioară Sfintele Canoane din Pidalion,
astăzi, prin acte oficiale hotărăşte ca: cel care a alcătuit Pidalionul, - prin hotărâre
sinodală –este trecut în rândul Sfinţilor!”14

3.2. Scrierile Sfântului Nicodim Aghioritul

3.2.1. Opera scrisă a Sfântului Nicodim Aghioritul


13
Sf. Nicodim Aghioritul, Sfântul Nicodim Aghioritu-Viaţa şi opera, Paza celor cinci simţuri ,Editura
Bunavestire, Bacău, 2000, pag.36-37
14
Sf.Ioan Iacob Hozevitul, Din viaţa cuviosului Nicodim Aghioritu, http://www.razbointrucuvant.ro /
2007/07/14/din-viata-cuviosului-nicodim-aghioritul-de-sf-ioan-iacob-hozevitul/ accesat în data de
14.11.2009

16
 1782-Veneţia-prima ediţie a Filocaliei, în două volume;
 1783-Veneţia-Everghetinos;
 1790-Veneţia-Lucrări aflate ale Cuviosului şi de Dumnezeu-
purtătorului Părintelui nostru Simeon Teologul cel Nou;
 1794-Veneţia- Cartea foarte folositoare pentru suflet;
 1796-Veneţia- Cunună Pururea Fecioarei sau Noul Theotocarion;
 1796-Veneţia- Carte foarte folositoare de suflet, care se numeşte
Războiul nevăzut;
 1800-Leipzig-Pidalionul;
 1800-Veneţia-Cartea cu adevărat de mult folos sufletesc, care se
numeşte Exerciţii spirituale;
 1801-Viena ori Veneţia?-Manual de sfaturi pentru păzirea celor cinci
simţuri;
 1803-Veneţia-Culegere nouă;
 1803-Veneţia- Hristoitia-Cartea bunei cuviinţe sau a bunelor
moravuri;
 1806-Veneţia- Tâlcuire la cele şapte epistole soborniceşti ale sfinţilor
şi prea lăudaţilor apostoli Iacob, Petru, Ioan şi Iuda;
 1816-Veneţia-Cartea lui Varsanufie sau Carte foarte folositoare de
suflet, care conţine răspunsuri la diferite întrebări puse către prea
fericiţii părinţii noştri Varsanufie şi Ioan;
 1819-Viena-Tâlcuire la cele paisprezece Epistole ale Sfântului Apostol
Pavel;
 1819-Veneţia- Grădina harurilor;
 1819-Veneţia- Mărturisire de credinţă;
 1819-1821-Constantinopol- Tâlcuire la cei o sută cincizeci de Psalmi ai
proorocului şi regelui David;
 1836-Veneţia-Eortodromion sau calendar;
 1844-Constantinopol-Scara cea nouă, adică tâlcuire la cele şaptezeci şi
cinci de trepte ale Octoihului, din diferiţi scriitori bisericeşti;

17
 1833-introducerea Sfântului Nicodim la scrierile Sfântului Grigorie
Palama-Prologul la scrierile celui între sfinţi Părintelui nostru
Grigorie Palama;
 1928-Abecedarul sau Paradisul;
 Carte de mult folos sufletesc despre necontenita împărtăşire cu prea
Curatele Taine ale Lui Hristos.

3.2.1. Creaţii în domeniul imnografiei şi al slijbelor bisericeşti


3.2.1.1. Creaţii personale –slujbe noi la diferiţi sfinţi

Printre creaţiile în care intră slujbele noi la diferiţi sfinţi, alcătuite de Sfântul
nicodim Aghioritul se numără şi:

 1847-Hermopolis-Slujbă şi cuvânt de laudă în cinstea sfinţilor


părinţi care au vieţuit şi s-au distins pentru viaţa lor sfântă la Sfântul
Munte;
 manuscris-Un alt canon paraclitic(de mângâiere), 24 icoase şi
traducerea cuvântului de laudă în cinstea Sfântului Marelui Mucenic
Gheorghe către Andrei Criteanul;
 1863-Constantinopol-Canon la cei doisprezece apostoli;
 Canon pentru slujba Sfântului Apostol Andrei, cel întâi chemat;
 Icoase, canoane, tropare şi cuvânt de laudă la Sfinţii Arhangheli;
 Slujba pentru Ioan Vatatzis (4 nov);
 Slujba Sfântului Veniamin, diaconul care a suferit martiriul în
Persia (13 oct.);
 Icoase la Sfântul Gheorghe;
 Canon la prăznuirea Sfântului Gheorghe inspirat din canonul Ziua
Învierii;
 Slujba şi cuvânt de laudă la aducerea rămăşiţelor trupeşti ale
Sfântului Gheorghe;

18
 Două canoane la Icoana Maicii Domnului „Grabnic
ascultătoarea”de la mănăstirea Dohiarion;
 Şase canoane ale Sfântului Dimitrie-izvorâtorul de mir (26 oct);
 Canon pe opt glasuri la Intrarea maicii Domnului în Biserică (21
nov);
 Rugăciuni de umilinţă în ordine alfabetică în formă de icoase către
Domnul nostru Iisus Hristos;
 Slujba Sfintei Theodosia din Constantinopol(29 mai);
 Slujba noului martir Theodor de la Bizanţ;
 Slujba Sfântului Teofil izvorâtorul de mir (8 iulie);
 Slujba comună la cei doi sfinţi Terapon (27 mai şi 14 mai);

Pe lângă acestea mai sunt cunoscute încă alte 20 de slujbe noi la diferiţi sfinţi.

3.2.1.2. Opera de completare sau revizuire a slujbelor mai


vechi, compuse de alţii

Sunt cunoscute un număr de 39 de lucrări de revizuire sau completare a


unor slujbe mai vechi, compuse de alţii ca fiind opera Sfântului Nicodim Aghioritul,
iar unii cercetători ai vieţii sfântului afirmă că au existat şi altele, aşa cum au rămas
needitate şi uitate o serie de cărţi. Amintim numai câteva lucrări care fac parte din
din opera de completare sau revizuire:

 Slujba Sfântului Atanasie cel Mare;


 Slujba Sfântului Anania;
 Slujba Sfintei Anastasia dătătoare de vindecare;
 Slujba Sfântului Antipa;
 Slujba Sfântului Artemie.

19
4. Importanţa traducerilor patristice pentru creştini

Părintele Serafim a afirmat faptul că învătătura Părinţilor nu ţine de o epocă


anume. “Ortodoxia, fireste, nu se schimbă de la o zi la alta sau de la un veac la altul.
Dacă privim lumea protestantă sau romano-catolică, vedem că anumite scrieri
duhovniceşti se demodează. Uneori ele revin la modă, alteori se demodează din nou.
E limpede că ele sunt legate de lucruri lumeşti, care stârnesc din când în când
interesul oamenilor sau ţin mai curând de spiritul vremii. Nu se întâmplă la fel cu
sfintele scrieri ortodoxe. O dată ce dobândim întreaga concepţie creătin-ortodoxă –
adică, pur şi simplu, concepţia creştină – transmisă de la Hristos şi Apostoli până în
vremea noastră, totul ne devine contemporan. Citeşti cuvintele unui autor precum
Sf. Macarie, care a trăit în pustia Egiptului în veacul al IV-lea, şi el îţi vorbeşte ţie.
Condiţiile în care a trîit sunt puţin diferite, dar el ţi se adresează direct ţie, pe limba
ta. El merge către acelaşi loc, foloseşte acelaşi cuget, are aceleaşi ispite şi căderi şi nu
are nimic străin. La fel se întâmplă cu toţi ceilalţi părinţi, din vremea aceea şi până
în veacul nostru, cum ar fi Sfântul Ioan din Kronstadt. Toţi vorbesc acelaşi limbaj,
limbajul vieţii duhovniceşti, în care şi noi trebuie să pătrundem”.15

Scrierile patristice constituie hrana duhovnicească obstească pentru generaţii


şi generaţii de monahi şi de creştini credincioşi. Astfel şi sfântul Nicodim Aghioritul,
a găsit textele potrivite în lucrările sale pentru hrana duhovnicească a monahilor şi
creştinilor ortodocşi şi pentru povăţuirea lor.

15
http://hristofor.wordpress.com/2008/07/26/cugetul-sfinţilor-părinţi-şi-mântuirea-noastră-foarte-
important/accesat în data de 19 ianuarie 2010

20