Acţiunea normelor juridice

în spaţiu, în timp şi asupra persoanelor

Note de curs dec.2002 Universitatea „Mihail Kogălniceanu”

1. Noţiuni introductive
Asemănări şi deosebiri dintre normele care reglementează acţiunea normelor în timp şi în
spaţiu
2. Acţiunea normelor juridice în timp ( Conflictele de legi în timp)
3. Acţiunea normelor juridice în spaţiu (Conflictele de legi în spaţiu)
4. Acţiunea normelor juridice asupra persoanelor

1. Noţiuni introductive

Pentru a ne familiariza cu cu problemele pe care le vom studia în capitolul de faţa să luăm

întâi câteva exemple:

• Un cetăţean străin conduce cu 200Km/oră pe drumurile publice din România. Va fi

el supus legilor române privind circulaţia pe drumurile publice sau lugilor ţării lui?
• Un cetătean român plecat în croazieră pe un vas românesc doreşte să se
căsătorească în rada portului Pireu. După ce legi o va face? După legea română sau
după legea portului?
• Un inculpat savârşeşte o faptă penală sub imperiul unei anumite legi. Ulterior
intervine o nouă lege care schimbă caracterul faptei din infracţiune în contravenţie.
Va beneficia inculpatul în cauză de legea nouă?

Veţi răspunde singuri la aceste întrebări, după ce veţi studia cele ce urmează.

1
 În cele ce urmează vom aborda problema conflictelor de legi în timp şi în spaţiu, precum
şi acţiunea normelor asupra persoanelor.
Chestiunea conflictului de legi în spaţiu face obiectul de studiu al disciplinei Dreptului
internaţional privat care elucidează problema legii aplicabile raporturilor juridice ce conţin
elemente de extraneitate (străine). La disciplina „Introducere în studiul dreptului” vom analiza
numai aspectele generale ale conflictelor de legi în spaţiu. Spre deosebire de acestea,
conflictele de legi în timp constituie preocuparea tuturor ramurilor de drept, interesându-le în
egală măsură.
Ceea ce au în comun aceste chestiuni este faptul că toate formează un ius supra iure,
adică un ansamblu de norme care determină normele aplicabile într-un caz dat. Este vorba
deci, despre norme care nu ni se aplică direct, care nu ne ghidează nemijlocit conduita noastră
ca indivizi, ci care se adresează în primul rînd judecătorilor sau, mai general, celor care
trebuie să ştie ce reguli să aplice pentru a soluţiona un caz concret. În consecinţă, aceste
norme ni se aplică şi nouă, dar indirect.

2. Acţiunea normelor juridice în timp ( Conflictele de legi în timp)

Un prim aspect ce trabuie stabilit în ce priveşte acţiunea normelor în timp este acela
referitor la momentul de la care o normă îşi începe aplicarea şi la cel în care aplicarea ei ia
sfârşit.
O normă îşi începe aplicarea din momentul în care intră în vigoare.
De regulă, o normă intră în vigoare la data publicării ei în Monitorul Oficial. Pentru
actele normative de o importanţa deosebită, textul actului poate stabili că acesta intră în
vigoare la o dată ulterioară publicării. Stabilirea unei date ulterioare, de regulă după 30 de
zile, pentru intrarea în vigoare a actului normativ are rolul asigurării unui timp suficient
pentru ca noile reglementări să fie cunoscute de către toţi cei interesaţi.
Este obligatorie publicarea în Monitorul Oficial al României a actelor juridice
normative cu aplicabilitate pe întreg teritoriul : Constituţia, legile, decretele Preşedintelui
României, ordonanţele Guvernului, hotărârile de Guvern, instrucţiunile miniştrilor, actele
autorităţilor administrative autonome etc.

2
 Dintre aceste acte, Constituţia şi legile constituţionale (de revizuire a Constituţiei) au
un statut aparte şi în ceea ce priveşte intrarea în vigoare. Acestea nu intră în vigoare nici la
data publicării, nici la o dată ulterioară certă prevăzută în textul lor, ci la data aprobării lor
prin referendum.
Actele juridice normative adoptate de autorităţile locale autonome au aplicabilitate
numai în raza teritorială a unităţii teritorial-administrative pe care o conduc. Pentru aceste
acte, Legea adminstraţiei publice locale1 prevede obligativitatea publicătii lor sau a „aducerii
lor la cunoştinţa cetăţenilor” pe orice cale, de exemplu a afişării în locuri publice.

Actele juridice normative îşi încetează aplicarea, de regulă, la data abrogării lor.
Abrogarea constă în abolirea legii sau, în general, a actului normativ ori a unei dispoziţii
juridice.
În legătură cu abrogarea actelor normative se pun cîteva probleme: cine poate să facă
abrogarea? şi cum se face abrogarea?
La prima întrebare răspundem că, în general, organul care a adoptat regula poate să o
şi abroge. Dar şi un organ ierarhic superior poate să abroge actele emise de organele
subordonate.
Cu toate acestea, şi Guvernul poate abroga sau modifica prin intermediul ordonanţelor
legile adoptate de Parlament cu specificarea că legile organice se modifică sau abrogă numai
prin ordonanţă de urgenţă.Considerăm aceasta o excepţie de la regula enunţată mai sus
deoarece Parlamentul este „unica putere legiuitoare”(art.58 teza a II-a, iar Guvernul2 are
atribuţii legislative doar prin delegare. Această excepţie are însă o aplicabilitate temporară
deoarece toate ordonanaţele de urgenţă şi o parte din cele obişnuite vor fi supuse aprobării de
către Parlament, dispoziţiile lor urmând a fi cuprinse în legea de aprobare. Pentru ordonanţele
obişnuite, chiar Parlamentul a abilitat Guvernul să le emită, prin intermediul legii speciale de
abilitare, adoptată anterior de către organul legiuitor.
La întrebarea „cum se poate realiza abrogarea unui act normativ?” raspunsurile sunt
variate. Abrogarea poate fi expresă sau tacită.

1
Legea nr.215/2000 publicată în Monitorul Oficial al României nr. din
2
Uneori, Guvernul a revizuit implicit chiar Constituţia României prin impunerea unei anumite interpretări a
textelor acesteia şi printr-o practică contra legem. Aceste aspecte ţin însă de patologia vieţii juridice româneşti şi
sperăm că, în timp, se vor corecta. Remarcăm că un fenomen asemănător s-a înregistrat şi în ce priveşte
Constituţia SUA, având, de această dată, un effect benefic. Textele Constituţiei americane au realizat o separaţie
strictă între puteri, acestea fiind practice izolate una de alta. Practica a fost însă contrară spiritului Constituţiei,
Preşedintele instituind o metodă oficioasă de influenţare a parlamentul prin intermediul “amicilor politici”.
Această practică a făcut sistemul constituţional viabil şi câştigător.

3
 Se spune că abrogarea este expresă când ea este conţinută într-un text formal care
abrogă legea veche. Dimensiunea, măsura abrogării este dată chiar de textul care o dispune
efectiv. Abrogarea expresă poate fi totală sau parţială. În general, legea nouă, prin unul din
articolule sale finale, dispune abrogarea acelor dispoziţii anterioare pe care le enumeră.
Abrogarea expresă este directă atunci când actul abrogator determină după toate
criteriile de identificare necesare prevederea abrogată ( de exemplu „Se abrogă art.2 din
Codul Civil), sau indirectă, când, deşi se specifică faptul abrogării, nu se identifică norma
abrogată ( de exemplu „ Se abrogă orice dispoziţie contrară”).
Abrogarea tacită este aceea care nu rezultă dintr-un text expres, ci din
incompatibilitatea care există între o lege veche şi una nouă. Aplicarea lor simultană este
irealizabilă; având să alegem între ele, este evident că legea care exprimă cea mai recentă
voinţă a legislatorului trebuie să primeze. De altfel, abrogarea tacită nu operează decât în
măsura în care există contradicţie între cele două texte. Abrogarea tacită sau implicită
intervine când actul normativ nou aduce o soluţie legislativă nouă, diferită de cea veche, dar
nu specifică nimic în legătură cu abrogarea. Simplul fapt al apariţiei unei noi reglementări,
deosebite de cea anterioară are semnificaţia abrogării vechii reglementări.
Dimensiunea abrogării este uşor de determinat când se pune problema
incompatibilităţii între două reguli generale sau între două reguli speciale succesive: regula
veche se abrogă. Dar vom proceda diferit atunci când legea nouă edictează o normă specială
(o excepţie), în timp ce legea veche formulează o normă generală (un principiu, o regulă).
Vom admite atunci că legea veche rămâne în vigoare în toate cazurile, în afară de domeniul
special al legii noi (specialia generalibus derogant). Astfel, presupunând că o lege veche
loveşte o categorie de persoane cu incapacitatea generală de a încheia acte juridice şi că legea
nouă le conferă dreptul de a încheia un anumit tip de acte juridice, legea veche va continua să
se aplice, ţinând însă cont de excepţia rezultând din legea nouă. Dar, în ipoteza contrară în
care conflictul se produce între o lege veche specială şi una nouă generală, soluţia este
îndoielnică: legea nouă nu ebrogă în mod necesar legea specială contrară mai veche, existenţa
unei excepţii nefiind incompatibilă cu existenţa unei reguli. Totul depinde de intenţia
legiuitorului3. În legislaţia română Legea 24/2000 referitoare la tehnica legislativă
soluţionează această problemă stipulând că norma nouă generală o poate abroga pe cea veche
specială doar prevăzând expres acest lucru. Deci, normele speciale care derogă de la regula
3
Dezvoltarea, în legislaţia contemporană, a textelor cu referire la altele (de trimitere n.n.) suscită serioase
dificultăti în cazul în care textul la care se referă norma de trimitere este ulterior abrogat. Avem de-a face în acest
caz cu o abrogare “prin ricoşeu”? Dacă textul de referinţă este înlocuit cu o nouă dispoziţie, se înclină să se
aplice aceasta din urmă. Dacă s-a înlăturat pur şi simplu textul vechi, se tinde să se considere că, în principiu, nu
este vorba de o abrogare prin ricoşeu.

4
generală nu se abrogă implicit, prin intervenţia unei reglementări-cadru diferite. Ele pot fi
abrogate numai expres4.
Abrogarea este totală când întregul act normativ vizat iese din vigoare, sau parţială,
când are efect numai asupra unor prevederi ale actului normativ supus abrogării.

Ieşirea din vigoare a unei norme legale poate apărea şi ca efect al suspendării. Acest
procedeu legislativ are specific faptul că actul normativ suspendat poate reintra în vigoare la
încetarea suspendării( art.68 din Legea 24/2000).
Căderea în desuetudine sau caducitatea este o altă situaţie care are ca efect încetarea
aplicării unei norme juridice. Desuetudinea constă în dispariţia unei dispoziţii neaplicate sau
în stabilirea unui uzaj contrar.

Pentru legile temporare, ieşirea lor din vigoare se produce la data stabilită char în
textul lor sau în momentul încetării situaţiei pentru reglementarea cărora au intervenit. Spre
exemplu, o lege temporară intervenită pentru a reglementa o stare de urgenţă determinată de
un cutremur va ieşi din vigoare la data încetării stării de urgenţă.

Încetarea aplicării unei norme juridice intervine şi în situaţia în care respectiva

prevedere este declarată neconstituţională în urma controlului pe cale de excepţie efectuat
de către Curtea Constituţională ( prevăzut de art. 144 lit, c din Constituţie)5.

Trebuie să sublineim faptul că, de la 8 decembrie 1991, principiul neretroactivităţii a

devenit principul constituţional, el făcând obiectul art. 15 al 2 din Constituţie care statează că
„legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile”. Totuşi, realizarea
efectivă a principiului neretroactivitătii ridică o serie de probleme referitoare, mai ales, la
modul în care statornicim hotarul între legea veche şi cea nouă în cazul în care o situaţie
juridică se află, la data intrării în vigoare a legii noi, în curs de constituire, modificare sau
stingere sau în curs de a-şi produce efectele (facta pendentia).
Astfel, de exemplu, în momentul intrării în vigoare a Legii nr. 21/1991 (6 aprilie) se
aflau în curs de rezolvare o serie de cereri privind acordarea cetăteniei române. Legera nouă,

4
Vezi în acest sens Legea 24/2000 art.47 referitoare la “evenimentele legislative implicite”
5
În literature juridică au existat discuţii în legătură cu întinderea efectelor unei asemenea decizii: inter partes sau
erga omnes. Legea de modificare a Legii 47/1991 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale a
adus unele clarificări în sensul că în cazul unui control pe cale de excepţie, deciziile de constituţionalitate au
efect inter partes, iar cele de neconstituţionalitate - erga omnes. Uneori, chiar Curtea Supremă de Justiţie a
refuzat să aplice deciziile de neconstituţionalitate ale Curţii Constituţionale.

5
comparativ cu cea veche (legea 24/1971), prevedea reguli materiale şi procedurale noi. În
aceste condiţii, s-a pus problema modului de rezolvare a cererilor deja depuse, după legea din
momentul depunerii lor, adică legea veche, sau după cea în vigoare la data soluţionării
cererilor, legea 20/1991? Legiuitorul a rezolvat această problemă statuînd aplicarea imediată a
legii noi.
Deşi, în domeniul aplicării legii în timp se aplică principiul conform căruia legea nu
retroactivează şi nici nu ultraactivează ( nu se aplică situaţiilor intervenite anterior intrării ei
în vigoare şi nici celor ce apar după ieşirea ei din vigoare), există excepţii atât în ce priveşte
retroactivitatea, cât şi ultraactivitatea legii în timp.

Excepţia retroactivităţii intervine în două situaţii: în cazul legii interpretative şi în

cazul legii penale mai favorabile. Legea interpretativă este acea lege care nu intervine cu
dispoziţii noi, ci doar clarifică sensul unor noţiuni dintr-o lege deja aflată în vigoare, legea
interpretată. Se consideră că legea interpretativă face corp comun cu legea interpretată, motiv
pentru care prima urmează să se alice de la data intrării în vigoare a celei de a doua, adică de
la o dată anterioară intrării in vigoare a legii interpretative. În cazul în care de la data
săvârşirii unei infracţiuni şi până la data condamnării definitive a intervenit o lege nouă mai
blândă, favorabilă inculpatului, judecătorul urmează să o aplice pe aceasta din urmă, deşi
infracţiunea a fost săvârşită anterior intrării în vigoare a legii penale noi6.
Excepţia ultraactivităţii poate apărea şi ea în cazul legii penale mai favorabile sau în
cazul legii temporare. Regula aplicării legii penale mai favorabile poate determina şi
ultraactivitatea legii vechi, atunci când legea nouă pedepseşte mai sever pe infractor.
Explicaţia acestei preferinţe pentru legea mai blândă constă, pe de o parte, în umanismul legii
penale şi, pe de altă parte, în spiritul de justiţie, deoarece s-ar putea crea o inechitate
inculpatului care, săvârşind o faptă penală sub imperiul unei legi mai blânde, s-ar vedea
condamnat în baza unei legi mai aspre care nu era în vigoare la data săvârşirii infracţiunii.
Legile temporare pot constitui o excepţie de la regula aplicării legii penale mai favorabile. În
cazul comiterii unei infracţiuni în timpul stării de urgenţă determinate, spre exemplu, de un
cutremur, când cetătenii ar fi mai vulnerabili şi profitând de acest lucru, infractorul urmează
să fie condamnat în baza legii temporare, chiar dacă ar fi mai aspră şi chiar dacă starea de
urgenţă şi aplicarea legii temporare a încetat.

6
Se apreciază că abrogarea unui text care incriminează o anumită faptă nu înseamnă neapărat că acea faptă a fost
dezincriminată, ea poate continua să fie incriminată printr-un alt text de lege.

6
 Un alt principiu care guvernează aplicarea legii în timp îl constituie principiul
aplicării imediate a legii noi. Aplicabilitatea acestui principiu este legată de situaţia juridică
în curs de constituire, modificare sau stingere, ori de efectele produse de aceasta după intrarea
în vigoare a legii noi. Spre deosebire de principiul neretroactivitătii, care este consacrat de
Constituţie şi de Codul Civil (art.1), principiul aplicării imediate, prin care se refuză
supravieţuirea legii vechi, se întemeiază pe voinţa tacită a legiuitorului. Se admite, în general,
că normele de drept constituţional şi administrativ, ca norme de ordine publică, sunt de
aplicare imediată.
Aplicarea imediată a legii noi nu trebuie confundată cu neretroactivitatea. Problema
alpicării imediate a legii noi se pune doar în cazul situaţiilor juridice în curs de a-şi produce
efectele, adică a unor facta pendentia. Neretroactivitatea stipulează că legea nouă nu se va
aplica faptelor juridice pe de-a întregul intervenite înainte de intrarea ei în vigoare şi nici
efectelor trecute ale acestor fapte (facta praeterita).

3. Acţiunea legii în spaţiu ( Conflictele de legi în spaţiu)

Cicatrice lăsată de istorie, frontiera îl interesează pe jurist. Ea contribuie la realizarea

distincţiei între drepturile naţionale, sau între dreptul naţional şi cel internaţional. Totuşi,
pentru statele membre ale Uniunii Europene, pe teritoriul lor se aplică simultan legea
naţională şi legea comunitară.
Dezvoltarea de relaţii internaţionale între particulari a favorizat aplicarea şi extinderea
dreptului internaţional privat.
Unele relaţii juridice private sunt susceptibile de a fi diriguite de reguli emanând de la
state diferite, când elementele raportului de drept pun în cauză concomitent sistemele juridice
a două sau mai multe state. De exemplu, un belgian se căsătoreşte în România cu o italiană.
Ce lege va fi competentă să stabilească condiţiile de validitate a căsătoriei sau efectele ei
personale sau patrimoniale? Putem concepe aplicarea legii române ca lege a locului celebrării
căsătoriei sau ca loc unde cei doi soţi îşi au, eventual, domiciliul, sau a legii belgiene sau a
legii italiene ca legi naţionale a unuia dintre soţi. Acest exemplu este suficient pentru a arăta
că legea română nu se aplică în mod obligatoriu tuturor situaţiilor născute pe teritoriul
României. Străinii rezidenţi în România pot fi tinuţi, în unele cazuri, de legea lor naţională;
invers, românii ce efectuează acte în străinătate pot, într-o anumită măsură, continua să fie

7
ţinuţi de dreptul românesc. Studiul acestor conflicte de legi este o problemă de drept
internaţional privat7.
Din perspectiva Teoriei generale a dreptului, vom aborda doar câteva aspecte ale
conflictului de legi în spaţiu. În acest sens, vom aminti că acţiunea legii în spaţiu este
guvernată de principiul teritorialităţii, adică de regula conform căreia toate persoanele aflate
pe teritoriul României trebuie să respecte legea română, în sens larg. Amintim că teritoriul
constituie acea parte a globului pământesc pe suprafaţa căreia un stat îşi exercită
suveranitatea.
Constituie excepţii de la acest principiu toate situaţiile de extrateritorialitate, adică
atât cazurile în care, pe teritoriul României se aplică legea altui stat, cât şi acelea în care legea
română se aplică în afara teritoriului României, aşa cum a fost definit mai sus. Astfel, în
sediul ambasadelor şi consulatelor, ca efect al imunităţii diplomatice, se aplică legea statului
trimiţător. La fel se întâmplă la bordul navelor şi aeronavelor, fie că se află în marea liberă sau
în marea teritorială sau în spaţiul aerian al altui stat. Aceste aspecte sunt reglementate de
tratatele internaţionale, adică de norme ale dreptului internaţional public.

4. Acţiunea normelor juridice asupra persoanelor

Tot o excepţie de la principiul conform căruia legea română se aplică tuturor persoanelor
şi situaţiilor de pe teritoriul României sunt şi diferitele regimuri recunoscute cetăţenilor
străini. Acestora le se poate aplica un regim special, regimul naţional sau regimul naţiunii
celei mai favorizate8.
Regimul special vizează acordarea pentru străini a unor drepturi diferite decât cele
prevăzute pentru cetăteni, de exemplu, în baza unor tratate internaţionale. Imunitatea
diplomatică poate constitui un asemenea regim special.
Regimul naţional constă în acordarea pentru străini a drepturilor divile de care se bucură
cetăţenii statului respectiv.

7
Vezi Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, în Monitorul
Oficial Partea I, nr. 245 din 1.10.1992. Normele de drept internaţional privat stipulează ca norme se vor aplica
unor raporturi sau situaţii juridice concrete, având de ales între lex loci actus (legea locului unde s-a încheiat
actul), lex personalis (legea persoanei), lex fori (legea instanţei) sau lex rei sitae( locul unde se află bunul). În
privinţa condiţiilor de procedură şi formă a actului ce se întocmeşte, se aplică legea teritorială (locus regit actum)
8
Vezi Genoveva Vrabie şi Sofia Popescu, Teoria generală a dreptului, Ed. Stefan Procopiu, Iasi, 1995, p.105

8
 Regimul naţiunii celei mai favorizate se referă la acordarea străinilor, cetăteni ai altui
stat a unor drepturi care să nu fie mai restrânse decât drepturile acordate cetătenilor oricărui
stat terţ.
În legătură cu situaţia străinilor, art. 18 al.1 din Constituţie prevede că „Cetăţenii străini şi
apatrizii care locuiesc în România se bucură de protecţia generală a persoanelor şi a averilor
garantate de Constituţie şi de alte legi”.
Sunt unele norme ce se aplică numai cetăţenilor, cum ar fi cele privind drepturile
cetăţeneşti, precum dreptul de vot sau dreptul de a fi ales, sau cele privind obligaţiile specifice
cetăţenilor, cum este cea privind serviciul militar; altele ce se aplică tuturor, cum este cazul
normelor de ordine publică sau reglementărilor din domeniul drepturilor omului. Sunt şi
norme ce se aplică numai unor categorii de persoane: pensionarii, militarii, persoanele
căsătorite etc.

BIBLIOGRAFIE:
1. Gheorghe Boboş, Teoria generală a dreptului, ed. Dacia, 1994 p.217-225.
2. Dumitru Mazilu, Teoria generală a dreptului, ERd. AllBack, 2000, p.199-212.
3. Sofia Popescu, Teoria generală a dreptului, Ed. Lumina Lex, 2000, p.251-278
4. Francois Terre, Introduction generale au droit , 4e edition, Dalloz , Paris, p.430-
431, p.441-462
5. Genoveva Vrabie şi Sofia Popescu, Teoria generală a dreptului, Ed. Stefan
Procopiu, Iasi, 1995, p. 96-107.

9
 6. Francois Terre, Introduction generale au droit , 4e edition, Dalloz , Paris

p. 430-431:
Abrogarea expresă şi tacită
Abrogarea constă în abolirea legii sau a regulamentului.
Se spune că abrogarea este expresă când ea este conţinută într-un text formal care
abrogă legea veche. Dimensiunea, măsura abrogării este dată chia de textul care o dispune
efectiv. Abrogarea expresă poate fi masivă (totală). În general, legea nouă, prin unul din
articolule sale finale, dispune abrogarea acelor dispoziţii anterioare pe care le enumeră.
Abrogarea tacită este aceea care nu rezultă dintr-un text expres, ci din
incompqatibilitatea care există între o lege veche şi una nouă. Aplicarea lor simultană este
irealizabilă, trebuiesă alegi între ele şi este evident că legea care exprimă cea mai recentă
voinţă a legislatorului trebuie să primeze. De altfel, abrogarea tacită nu operează decât în
măsura în care există contradicţie între cele două texte. Dimensiunea abrogării este uşor de
determinat când se pune problema incompatibilităţii între două reguli generale sau între două
reguli speciale succesive: regula veche se abrogă. Dar vom proceda diferit atunci când legea
nouă edictează o normă specială (o excepţie), în timp ce legea veche formulează o normă
generală (un principiu, o regulă). Vom admite atunci că legea veche rămâne în vigoare în
toate cazurile, în afară de domeniul special al legii noi (specialia generalibus derogant).
Astfel, presupunând că o lege veche loveşte o categorie de persoane cu incapacitatea generală
de a încheia acte juridice şi că legea nouă le conferă dreptul de a încheia un anumit tip de acte
juridice, legea veche va continua să se aplice, ţinând însă cont de excepţia rezultând din legea
nouă. Dar, în ipoteza contrară în care conflictul se produce între o lege veche specială şi una
nouă generală, soluţia este îndoielnică: legea nouă nu ebrogă în mod necesar legea specială
contrară mai veche, existenţa unei excepţii nefiind incompatibilă cu existenţa unei reguli.
Totul depinde de intenţia legiuitorului9. ( în legislaţia română Legea 24/2000 referitoare la
tehnica legislativă soluţionează această problemă stipulând că norma nouă generală o poate
abroga pe cea veche specială doar prevăzând expres acest lucru n.n.).
Desuetudinea – dispariţia unei dispoziţii neaplicate, stabilirea unui uzaj contrar

Aplicarea în spaţiu ( p.441 ş.u.)

9
Dezvoltarea, în legislaţia contemporană, a textelor cu referire la altele (de trimitere n.n.) suscită serioase
dificultăti în cazul în care textul la care se referă norma de trimitere este ulterior abrogat. Avem de-a face în acest
caz cu o abrogare “prin ricoşeu”? Dacă textul de referinţă este înlocuit cu o nouă dispoziţie, se înclină să se
aplice aceasta din urmă. Dacă s-a înlăturat pur şi simplu textul vechi, se tinde să se considere că, în principiu, nu
este vorba de o abrogare prin ricoşeu.

10
 Cicatrice lăsată de istorie, frontiera îl interesează pe jurist. Ea contribuie la realizarea
distincţiei între drepturile naţionale, sau între dreptul naţional şi cel internaţional. Dezvoltarea
de relaţii internaţionale între particulari a favorizat aplicarea şi extinderea dreptului
internaţional privat.
Conflictele de legi în raporturile internaţionale de drept privat:
Unele relaţii juridice private sunt susceptibile de a fi diriguite de reguli emanând de la
state diferite, când elementele raportului de drept pun în cauză concomitent sistemele juridice
a două sau mai multe state. De exemplu, un belgianse căsătoreşte în Franţa cu o italiană. Ce
lege va fi competentă să stabilească condiţiile de validitate a căsătoriei sau efectele ei
personale sau patrimoniale? Putem concepe aplicarea legii franceze cal lege a locului
celebrării căsătoriei sau ca loc unde cei doi soţi îşi au, eventual, domiciliul, sau a legii
belgiene sau a legii italiene ca legi naţionale a unuia dintre soţi. Acest exemplu este suficient
pentru a arăta că legea franceză nu se aplică în mod obligatoriu tuturor situaţiilor născute pe
teritoriul francez. Străinii rezidenţi în Franţa pot fi tinuţi, în unele cazuri, de legea lor
naţională; invers, francezii ce efectuează acte în străinătate pot, într-o anumită măsură,
continua să fie ţinuţi de dreptul francez. Studiul acestor conflicte de legi este o problemă de
drept internaţional privat.

Răspunderea juridică
Note de curs - Rezumat

1. Ce este răspunderea juridică

2. Formele răspunderii juridice
3. Principii generale ale răspunderii juridice
4. Condiţiile răspunderii juridice

Introducere

11
 Socrate afirma că, fără respectarea unor reguli, statul nu poate dăinui.
Responsabilitatea este un principiu fundamental al dreptului, categoriile de răspundere şi
responsabilitate fiind necesare apărării valorilor sociale, ordinii sociale, ordinii de drept. În
general normele juridice care formează ordinea de drept sunt respectate de bunăvoie de către
cetăţeni, din convingerea că ele exprimă ceea ce este drept, sau de teama intervenirii
sancţiunii. În aceste cazuri vorbim despre răspundere difuză. Atunci când normele juridice
sunt aplicate prin intervenţia organelor de stat, şi răspunderea juridică devine concretă.
Nerespectarea normelor juridice are manifestări multiple şi motivaţii complexe. Declanşarea
răspunderii juridice este o sarcină comună a organelor statului şi a particularilor, legea
consfinţind atât temeiul declanşării răspunderii, cât şi limitele acesteia.
Originile şi evoluţia răspunderii juridice. Ce legitimează sancţiunea?

1. Ce este răspunderea juridică

Problema răspunderii (N.Popa) Încălcarea ordinii de drept aduce atingere unor interese
particulare, intereselor generale etc.
Răspunderea juridică poate fi definită ca o reacţie organizată a societăţii faţă de o
faptă antisocială, instituţionalizarea răspunsului fiind o necesitate.
Sensul frecvent al noţiunii de răspundere este acela de obligaţie de a suporta
consecinţele nerespectării unor reguli de conduită, obligaţie ce incumbă autorului faptei
contrare acestor reguli şi care poartă totdeauna amprenta dezaprobării sociale a unei asemenea
fapte. Totuşi, spunea N. Costin, acest sens duce la identificarea răspunderii cu sancţiunea; se
scapă din vedere latura psihologică a răspunderii. Sancţiunea nu vizează decât un aspect al
răspunderii: reacţia societăţii. Răspunderea şî sancţiunea sunt două faţete ale aceluia şi
fenomen, spun unii autori. Prof. Gh. Boboş afirmă că răspunderea şi sancţiunea sunt două
noţiuni diferite, prima constituind cadrul juridic pentru cea de a doua. Răspunderea este un
raport juridic de constrângere, iar sancţiunea reprezintă obiectul acestui raport.
Răspunderea juridică poate fi definită ca un complex de drepturi şi obligaţii care – în
conformitate cu legea – se nasc în urma săvârşirii unei fapte iliciteşi care constituie cadrul
de realizare a constrângerii de statprin aplicarea sancţiunii juridice10.

2. Formele răspunderii juridice

În principiu, fiecărei ramuri a dreptului îi corespunde o formă de răspundere juridică:

civilă, penală, administrativă, constituţională etc. Cu toate acestea, formele de
răspundere juridică pot fi clasificate şi după alte criterii; astfel, în funcţie de tipul
sancţiunii, răspunderea poate avea caracter patrimonial sau nepatrimonial. Disciplinele
de ramură se ocupă de problema sancţiunilor juridice. De asemenea, tot în cadrul
disciplinelor de ramură, răspunderea juridică proprie ramurii este clasificată după
diverse criterii. În dreptul civil se face distincţia între răspunderea civilă delictuală şi
cea contractuală, între răspunderea personală şi răspunderea pentru fapta altuia. Şi în
ramura penală se făcea în trecut o distincţie între infracţiuni. Acestea puteau fi crime
sau delicate. Această împărţire determina o clasificare similară a răspunderii penale.
Această distincţie nu mai este reţinută astăzi de Codul penal, renunţându-se la ea şi în
doctrină.. Cu toate acestea, şi astăzi există în ramura penală sancţiuni foarte variate:
principale şi accesorii, privative de libertate, amendă etc. Prof. Nicolae Costin propune
două criterii pentru clasificarea tipurilor de răspundere juridică:
10
N. Costin, Răspunderea juridică în dreptul R.S.R., 1974, p.31

12
 • Natura şi importanţa interesului lezat prin fapta ilicită şi
• Particularităţile definitorii ale conduitei ilicite.
Alte distincţii se mai fac între răspunderea de drept public şi răspunderea de drept
privat, răspunderea care incumbă persoanelor şi cea care incumbă colectivelor11. În
dreptul muncii s-a formulat atât o răspundere materială a amgajatului, cât şi una
disciplinară. Există o răspunere internă şi o răspundere internaţională. Astăzi aceasta
din urmă constă atât în îndatorirea de a repara prejudicial, cât şi în obligaţia de a
suporta unele sancţiuni, precum embargoul.
Deosebiri între formele răspunderii juridice:
• Răspunderea penală este personală şi se întemeiază întotdeauna pe vinovăţie,
dar în domeniul civil, există şi răspundere obiectivă.
• Spre deosebire de celelalte tipuri de răspundere juridică de ramură,
răspunderea penală nu implică totdeauna încălcarea unor drepturi subiective.
• Dacă în dreptul penal statul reprimă faptele antisociale, în dreptul civil, se
apără interesele particularilor.
• Faptele penale trebuie incriminate prin norme juridice…
• Răspunderea civilă este condiţionată de producerea efecutului păgubitor
(prejudicial), ceea ce nu este totdeauna valabil şi pentru răspunderea penală.
Aceasta poate intervene şi în cazul tentativelor, spre exemplu, tentative de
omor.
• Dacă în dreptul penal se vorbeşte despre intenţie directă sau indirectă, în
clelelalte ramuri ale dreptului, acest fapt nu prezintă importanţă.
• În ramura penală, poate constitui temei al răspunderii doar nesocotirea normei
juridice, pe când în dreptul civil, temeiul răspunderii contractuale îl constituie
nesocotirea voinţei părţilor exprimată în contract.
• Dacă în cazul majorităţii tipurilor de răspundere juridică persoanele fizice sau
juridice de drept privat dau socoteală pentru faptele lor, răspunderea
administrativă permite ca, din iniţiativa subiecţilor de drept public sau, privat,
organele statului să răspundă pentru conduita lor ilicită. Tot în cadrul
răspunderii administrative se detaşează răspunderea contravenţională, ca formă
a răspunderii pentru acele fapte considerate de legiuitor contravenţii.
• Raspunderea de drept constituţional se detaşează de celelalte tipuri de
răspundere prin caracterul său juridic şi politic, deopotrivă.

3. Principii generale ale răspunderii juridice

• Principiul legalităţii
• Principiul răspunderii subiective se referă la aceea că nimeni nu răspunde
decât dacă i se impută, i se dovedeşte o greşeală (răspunderea pentru culpă)
• Principiul răspunderii personale De principiu, fiecare răspunde doar pentru
faptele sale; cu toate acestea, în ramura civilă s-a formulat atât o răspundere
pentru fapta altuia, cât şi una pentru fapta animalelor sau a edificiilor ( art.1000
şi urm. Din Codul civil)12

11
Spre exemplu, în dreptul penal pot răspunde doar persoanele fizice pentru faptele proprii, pe când în dreptul
civil, comercial, administrativ sau în dreptul muncii se poate vorbi şi despre răspunderea care incumbă
persoanelor juridice.
12
Si despre acest tip de răspundere se poate spune că este întemeiat pe o culpă, de obicei neglijenţa, prezumată a
subiectului răspunderii juridice.

13
 • Prezumţia de nevinovăţie
• Principiul proporţionalizării sancţiunii cu fapta, rezultatul ei, precum şi cu
conduita autorului acesteia.
• Principiul conform căruia unei singure violări a nornei juridice îi corespunde
o singură impitare (dar se admite cumulul formelor răspunderii juridice13)
• Principiul celerităţii tragerii la răspundere, pornindu-se de la idea că
momentul aplicării sancţiunii trebuie să fie cât mai apropiat de cel al săvârşirii
faptei, pentru ca aceasta să-şi producă pe deplin efectul sancţionator şi, mai cu
seamă, preventiv.

4. Condiţiile răspunderii juridic

Pentru a interveni răspunderea juridică trebuie întrunite cumulativ următoarele condiţii:

• Conduita ilicită sau fapta ilicită constă într-un comportament (acţiune sau
inacţiune) care nesocoteşte o prevedere legală. Metoda stabilirii caracterului
illicit al comportamentului se stabileşte în funcţie de prescripţia normei. Astfel,
de exemplu, dacă norma interzice o acţiune, conduita ilicită va consta în chiar
acţiunea prohibită14; dacă, în conformitate cu norma permisivă, individual
poate opta între mai multe tipuri de conduită determinate, alegerea oricărui alt
comportament este illicit15.
• Vinovăţia este o condiţie subiectivă a răspunderii juridice care constă în
atitudinea psihică a celui care comite o faptă ilicită faţă de fapta sa şi de
consecinţele ei. Vinovăţia presupune discernământ şi implică libertatea voinţei
subiectului, caracterul deliberat al acţiunii subiectului, asumarea riscului
comportamentului său16. Formele vinovăţiei depend atât de ramura de drept din
care face parte norma la care ne raportăm, cât şi de atitudinea subiectului
răspunderii juridice. Astfel, în ramura dreptului penal vinovăţia este definită
sub două forme: intenţia şi culpa. Intenţia poate fi directă sau indirectă, iar
culpa poate fi imprudenţă sau neglijenţă (culpa prin omisiune). În ramura
dreptului civil, se foloseşte termenul de culpă pentru vinovăţie, sau cel de dol,
pentru intenţie.
• Legătura cauzală dintre fapta ilicită şi rezultatul vătămător Este necesar ca
rezultatul vătămător să fie consecinţa nemijlocită a acţiunii subiectului de
drept. Acest criteriu este necesar şi obligatoriu. Pe baza lui putem deosebi
faptul cauză de faptul condiţie.

Împrejurări care exonerează de răspundere:

• Minoritatea
• Alienaţia mintală
• Legitima apărare
• Starea de necesitate
13
De exemplu, pentru o faptă penală săvârşită de un angajat acesta poate răspunde penal, prin suportarea
pedepsei prevăzute de Codul Penal, civil, prin obligaţia de reparare a prejudiciului, precum şi prin desfacerea
contractului de muncă, sau prin altă sancţiune de dreptul muncii.
14
Este cazul marii majorităti a infracţiunilor din Codul Penal.
15
Vezi Codul Familiei;acesta permite soţilor să aleagă la căsătorie ca fiecare să-şi păstreze numele avut anterior,
fie ambii să ia numele lor reunite, fie numele unuia dintre ei. Alegerea oricăei alte variante este ilicită.
16
De aceea alienaţia sau debilitatea mintală, precum şi minoritatea, cu unele limite, sunt considerate în toate
ramurile dreptului cauze care exclude vinovăţia şi, pe cale de consecinţă, răspunderea juridică.

14
• Cazul fortuit
• Forţa majoră
• Constrângerea

15