Floare albastra

Romantismul este un curent literar aprut n Frana la inceputul sec 19

ca reactie impotriva clasicismului, fiind prefigurat de poezia ruinelor
din lirica britanica. Una dintre trasaturile cele mai importante este
nerespectarea legii celor 3 unitati, cronotopul fiind instabil.
O poezie apartinand acestui current literar este si Floare-albastra.
Elaborata in 1872 si publicata in 1873 in paginile revistei Convorbiri
literare, poezia floare-albastra este o idila si o meditatie pe tema
fericirii relative. Sursa de inspiratie o reprezinta motivul florii albastre
(simbolul femeii ideale, al erosului absolut).
Titlul poeziei este alctuit din dou sintagme: floare, reprezentnd
efemeritatea, delicateea i albastr sugernd infinitul cosmic, dar i
aspiraia. Titlul este i o metafor simbol, un motiv romantic care apare
i n alte literature. Simbolistica florii albastre cunoaste insa mai multe
interpretari. Tudor Vianu deosebea simbolul florii albastre din opera
germane Heinrich von Ofterdingen a lui Novalis de poezia lui
Eminescu; daca eroul lui Novalis pleaca in cautarea florii albastre, a
infinitului, a absolutului , la eminescu aceasta reprezinta iubirea
pierduta, dorul orientat spre trecut, constatarea relativa a fericirii ducand
la o concluzie pesimista Totusi este trist in lume.
Tematic, idila eminesciana este un cantec de iubire insotit de reflectia
dramatica asupra relativitatii iubirii, generate de intangibilitatea
absolutului, a iubirii ideale.
Din punct de vedere compositional, poezia are 4 parti distinct cu valoare
simbolica si 2 planuri simbolice.
Prima parte este alcatuita dintr-un monolog liric adresat al fetei invaluite
in cromatica florii albastre. Tonalitatea de repros sugerata de adverbul

iar si de avertismentul De nu m-ai uita incalte, nu cata in departare

fericirea ta evidentiaza coordonatele gandirii geniului:stele, nori,
ceruri nalte care reprezinta taramul ideilor,rauri in soare care
sugereaza imaginea debordanta. De asemenea este prezenta si viziunea
mitica prin campiile asire si intunecata mare care sugereaza
profunzime si vastitate si prin piramidele-nvechite urca-n cer ce
sugereaza moartea ca fiind coordonata esentiala a universului.
A doua parte ilustreaza reactia eului liric la gesturile tandre ale iubitei,
prin versul Eu am ras, n-am zis nimica ce implica detasarea geniului
cufundat in lumea abstracta.
In partea a 3a este evident cadrul natural cu motive specific imaginarului
poetic eminescian: codru, izvoare, bolta, trestie, luna, noapte. Cadrul
reprezinta protectia cuplului primordial, adamic, refugiu propice
implinirii iubirii: floare albastra invita eul liric in lumea terestra
simbolizand cunoasterea concreta prin eros.
Gesturile tandre ale fetei reprezintan ritual ludic al seductiei, actionand
ca principiu feminine: mi-oi desface de aur parul/sa-ti astup cu dansul
gura, eu pe-un fir de romanita/voi cerca de ma iubesti.
Comparatia ca un stalp eu stam in luna reliefeaza uimirea in fata
miracolului iubirii. Miracolul iubirii mai este creionat si de laitmotivul
epitetului dulce (dulce minune) mergand pana la forma farmec
dureros de dulce, un oxymoron ce sugereaza agonia si extazul iubirii.
Eul liric este contemplative, fiind atras de miracolul florii albastre care
dispare In noapte sau in nefiinta. Superlativul ce frumoasa, ce nebuna
precum si dativul posesiv albastra-mi, dulce floare reflecta emotia
puternica traita de eul liric.

Ultima strofa are valoare de concluzie in viziunea pesimista exprimand o

meditatie pe tema fericirii efemere intr-o lume relativa. Punctele de
suspensie marcheaza intreruperea discursulu liric, o stingere treptata a
cuv, iar repetitia subliniaza chemarea fetei fara ecou.
In text intalnim 2 planuri simbolice: al transcendentului si al
contingentului. Planul transcendentului, alcatuit din stele, nori, ceruri
inalte, campiile asire, intrunecata mare, piramidele-nvechite reprezinta
lumea ideilor. El este incolor si rece, dar etern.
Planul contingentului este alcatuit din codru, izvoare, padure, trestie,
stanca, romanita, mure, si reprezinta lumea concreta. El este cald si
colorat, dar efemer.
Limbajul reflecta registrul stilistic familiar incalte, nu cata, cine
treaba are.
Prozodic, poezia este alcatuita din catrene cu rima incrucisata si ritm
yambic, sugerand muzicalitatea.
In concluzie, pot afirma ca poezia exprima idea relativitatii fericiri.
Fericirea este o dulce aluzie a muritorilor neputand fi aflata nici in lumea
ideilor, nici in univ florii albastre.