Sunteți pe pagina 1din 38

CUPRINS

1. Noţiunea şi scopul probaţiunii judiciare…………………………………..2


1.1Noţiunea probaţiunii judiciare……………………………………..2
2.1 Scopul probaţiunii judiciare……………………………………....4

2. Noţiunea si clasificarea probelor……………………………………….…5


2.1 Noţiunea probelor…………………………………………………5
2.2 Clasificarea probelor……………………………………………...7

3. Noţiunea de obiect al probaţiunii. Faptele care nu necesită a fi


dovedite………………………………….…………………………………………8
3.1 Noţiunea de obiect al probaţiunii …………………………………….....8

3.2 Faptele care nu necesită a fi dovedite…………………………………..11

4. Repartizarea sarcinii de probaţiune între părţi…………………………..12

5. Pertinenţa probelor şi admisibilitatea mijloacelor de pronaţie…………..17

6. Felurile mijloacelor de pronaţie…………………………………………20

7. Delegaţiile judecătoreşti şi asigurarea probelor…………………………28

8. Concluzii………………………………………………………………....30

9. Speţă………………………………..……………………………………31

10. Bibliografie……………………………………………………………..33

1
Noţiunea şi scopul probaţiunii judiciare.

2
Noţiunea probaţiunii judiciare.

Instituţia probelor este calificată ca o instituţie centrală a procesului civil,


probele fiind deosebit de importante pentru protecţia şi ocrotirea drepturilor
subiective civile. Încă din dreptul roman s-a consacrat adagiul: “idem est non esse
et non probari”, deci a nu fi sau a nu fi probat este tot una. Tocmai de aceea se
vorbeşte despre un drept subiectiv procesual - dreptul la probă, care dublează şi
întăreşte dreptul subiectiv substanţial.
Considerând că un proces este un duel al probelor părţilor, putem spune că
probele au importanţă atât pentru judecător cât şi pentru părţi.
Întrucât nu poate rezolva litigiul dedus judecăţii numai pe baza afirmaţiilor
părţilor, acestea trebuind să fie dovedite, urmează ca pe baza acestora judecătorul
să-şi formeze convingerea intimă şi să pronunţe hotărârea.
Nu este suficient, pentru părţi, să fie sau să se pretindă titularul unui drept
pentru a obţine o satisfacţie în faţa instanţei. Deşi dreptul subiectiv nu depinde în
existenţa sa de probă, există totuşi o dependenţă pe planul eficacităţii, întrucât
absenţa probei nu permite titularului probei să invoce în mod eficace dreptul său şi
să obţină recunoaşterea efectelor juridice care îi sunt ataşate.
De regula, instanţa de judecata în cadrul procesului civil este pusă în situaţia
de a cunoaşte careva circumstanţe de fapt care au avut loc în trecut şi mai rar se
întâmplă ca instanţa sa ia cunoştinţă nemijlocit cu anumite circumstanţe (de
exemplu: examinarea la faţa locului). Acest proces de cunoaştere îmbracă o
anumită forma procesuală şi este numit probaţiune judiciară.
În literatura de specialitate, opiniile cu privire la definirea probaţiunii
judiciare sunt diverse, fiind determinate de cercul subiectelor implicate in procesul
de probaţiune, care în opinia diferitor autori diferă.
Astfel, unii autori consideră că, probaţiunea în procesul civil este activitatea
exclusivă a parţilor, bazată pe totalitatea drepturilor lor procesuale, care constă din
afirmaţiile despre circumstanţele de fapt ale cauzei, prezentarea de probe,
combaterea probelor părţii adverse, înaintarea de demersuri cu privire la solicitarea
probelor, participarea la cercetarea probelor. Potrivit acestei opinii, noţiunea de
probaţiune nu include etape precum cercetarea, verificarea şi aprecierea probelor,
care sunt realizate de către instanţa de judecată. Aceştea înţeleg ca subiect al
probaţiunii doar părţile, excludzând instanţa de judecata.
După părerea altor autori probaţiunea judiciară este activitatea subiectelor
procesului civil, desfăşurată cu ajutorul mijloacelor procesuale stabilite de lege cu
privire la stabilirea adevărului obiectiv despre existenţa sau inexistenţa anumitor
circumstanţe, necesare pentru soluţionarea litigiului între părţi1.

1
I. Nistor Principiul jura novat curia în cazul aplicării legii străine, în „Studii şi cercetări juridice”, pag. 26.

3
Astfel, subiectele probaţiunii sunt nu doar părţile, ci şi instanţa de judecata,
precum şi ceilalţi participanţi la proces: intervenienţii, reprezentanţii, procurorul şi
persoanele care pot porni procesul în baza art. 73 din Codul de procedură civilă.
Cei din urmă autori îmbină aceste două păreri şi conchid că, instanţa de
judecata nu poate fi exclusă din cadrul probaţiunii judiciare, dar sarcinile şi
drepturile acesteia sunt diferite de cele ale părţilor.
Această din urmă părere este împărtăşită şi de autoruul cărţiiiiiiiiiiiiiii,
părerer care îşi găseşte suportul juridic şi se desprinde din Codul de procedură a
Republicii Moldova.
Astfel, art. 56 si art. 55 Codul de precedură civilă al RM prevede că drept
general al participanţilor la proces prezentarea de probe şi participarea la cercetarea
lor, lărgind cercul subiectelor. În sensul Codului de procedură civilă, participanţi la
proces sunt: „părţile, intervenienţii, procurorul, persoanele care, în conformitate
cu art.7 alin.(2), art.73 şi 74, sînt împuternicite să adreseze în instanţă cereri în
apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale unor alte persoane sau
care intervin în proces pentru a depune concluzii în apărarea drepturilor unor alte
persoane, precum şi persoanele interesate în pricinile cu procedură specială” (art.
55 Codul de precedură civilă)2.
Totodată, Codul de procedură civilă stabileşte determinarea definitivă a
circumstanţelor care au importanta pentru soluţionarea justă a cauzei (art. 118 alin.
3 Codul de precedură civilă), propunerea părţilor şi altor participanţi la proces să
prezinte probe suplimentare şi să dovedească faptele ce constituie obiectul
probaţiunii pentru a se convinge de veridicitatea lor (an. 118 alin. 5 Codul de
precedură civilă), - contribuirea la procesul de adunare a probelor, daca părţile sau
alţi participanţi la proces solicita ajutorul instanţei din cauza dificultăţilor întâlnite
(art. 119 alin. 1 Codul de precedură civilă) şi aprecierea probelor după intima
convingere, conform art. 130 Codul de precedură civilă, ca sarcină şi drept al
instanţei de judecată.
Astfel, reieşind din opiniile diferitor doctrinari, precum şi dinprevederile
Codului de procedură civilă a Republicii Moldova, aitoruuuuuuul jhijgiugi a definit
probaţiunea judiciara ca fiind activitatea logico-juridică pe care o desfăşoară
participanţii la proces şi tangenţial instanţa de judecată, îndreptată spre aflarea
informaţiei veridice despre circumstanţele de fapt ale apariţiei, modificării şi
stingerii raporturilor juridice, înfăptuită într-o anumita forma procesuală.
Probaţiunea judiciara, fiind un proces complex, constă din mai multe etape,
consecutivitatea cărora urmează a fi respectată atât de participanţii la proces, cât şi
de instanţa de judecată. Acestea sunt:

2
Codul de procedură civilă, nr. 226 din 30.05.2003, publicat în Monitorul Oficial Nr. 111-115 din 12.06.2003.

4
1) determinarea circumstanţelor de fapt pe care se întemeiază
pretenţiile şi obiecţiile părţilor.
Aceasta etapa, consta în determinarea obiectului probaţiunii în cauza
concreta. Iniţial, determinarea obiectului probaţiunii este pusă pe seama părţilor.
Potrivit art. 166 lit. (e) Codul de precedură civilă, care reglementează forma şi
conţinutul cererii de chemare în judecata, este prevăzut acest lucru cu referire la
reclamant. În art. 186 alin. 3) Codul de precedură civilă este specificat acelaşi lucru
în privinţa pârâtului. Totuşi determinarea definitivă a circumstanţelor care au
importanta pentru soluţionarea justa a cauzei revine instanţei, în virtutea art. 118
alin. 3 Codul de precedură civilă.
2) determinarea colectarea si prezentarea probelor care confirma
sau infirmă existenţa circumstanţelor de fapt pe care se întemeiază pretenţiile
şi obiecţiile părţilor.
Determinarea probelor constă în stabilirea surselor de informaţie care ar
putea dovedi existenţa circumstanţelor de fapt pe care se întemeiază pretenţiile şi
obiecţiile părţilor.
Colectarea probelor este realizată de către participanţii la proces.
Reclamarea probelor de către instanţă are loc în baza art. 119 Codul de precedură
civilă, în cazul în care părţilor le este dificil de a le prezenta şi solicită concursul
instanţei în acest scop, cu condiţia ca probele reclamate să fie pertinente şi
admisibile. Aceasta etapă a probaţiunii judiciare nu este obligatorie.
Prezentarea probelor ca act procesual constă în punerea lor la dispoziţia
instanţei. Conform art. 119 alin. l Codul de precedură civilă, probele se prezintă de
către părţi şi alţi participanţi la proces. Deşi, conform art. 185 alin. l lit. b), g), h)
Codul de precedură civilă, acest lucru urmează a fi făcut la faza pregătirii cauzei
pentru dezbateri judiciare, totuşi nu este exclus ca ulterior, pe parcursul
dezbaterilor judiciare, participanţii să invoce anumite probe. Mai mult decât atât,
potrivit art. 372 Codul de precedură civilă, acest lucru poate fi făcut şi la faza
examinării cauzei în apel. În recurs, conform art. 410 Codul de precedură civilă,
fiind admisibilă doar prezentarea înscrisurilor noi în calitate de probe. Iar, o parte
din temeiurile declarării revizuirii sunt indispensabil legate de corectitudinea
administrării şi aprecierii probelor.
3) cercetarea probelor - perceperea lor de către instanţa de judecata.
Cercetarea probelor se face doar în cadrul şedinţei de judecată, ţinându-se
cont de principiile oralităţii, nemijlocirii şi continuităţii şi contradictorialităţii.
Mijloacele de cercetare a probelor sânt acţiunile procesuale graţie cărora probele
devin accesibile pentru perceperea şi înţelegerea lor de către instanţa de judecată şi
de către participanţii la proces. Fiecare categorie de probe îşi are forma sa
procesuală de cercetare. Atunci când sunt cercetate probele se aplica toate formele
de percepere a realităţii, toate procedee logice de gândire, adică legile empirice de
cunoaştere.

5
4) aprecierea probelor este etapa finala si definitorie al procesului de
probaţiune judiciară. Aprecierea probelor îşi găseşte reflectare în partea motivata a
hotărârii, unde instanţa indică, „motivele concluziilor sale privind admiterea unor
probe, precum şi argumentarea preferinţei unor probe fata de altele” (art. 130 alin.
4 Codul de precedură civilă). Deşi, unii doctrinari exclud aceasta etapa din
procesul probaţiunii, suntem de părerea celor care cred că fără aprecierea probelor
n-ar avea nici un rost celelalte etape, or, legislaţia procesuală stabileşte reguli
generale de apreciere a probelor şi necesitatea elucidării rezultatelor aprecierii
probelor în hotărârea judecătorească.

1. 2 Scopul probaţiunii judiciare.

Scopul probaţiunii poate fi desprins din sarcinile procedurii civile stabilite în


art. 4 Codul de precedură civilă 3. În mod special, scopul probaţiunii judiciare nu se
reduce doar la colectarea şi prezentarea probelor, ci şi la aprecierea acestora de
către instanţa de judecata, adică la formularea unor concluzii logice care ar permite
motivarea hotărârii judecătoreşti. Având de rezolvat un conflict între două părţi cu
interese contrarii, instanţa de judecată trebuie să cunoască adevăratele raporturi
dintre părţi, drepturile şi obligaţiile acestora, precum şi să stabilească faptele şi
împrejurările care au dat naştere conflictului. Afirmaţiile, recunoaşterile sau
negările părţilor au, în cadrul unui proces civil, importanţa lor. Acestea singure nu
pot forma convingerea intimă a judecătorului asupra fondului cauzei, pentru că
fiecare parte litigantă afirmă, recunoaşte sau neagă ceea ce-i convine pentru a-şi
aduce câştig de cauză. De aceea, stabilirea adevărului şi justa soluţionare a fiecărei
cauze civile nu se poate face decât pe bază de probe. Dacă judecătorul cunoaşte sau
se presupune că ar cunoaşte legea, el este însă străin de adevăratele raporturi
dintre părţi. Probele sunt mijloacele cu ajutorul cărora se poate ajunge la stabilirea
existenţei sau neexistenţei actelor şi faptelor de care depinde recunoaşterea
drepturilor sau intereselor ce formează obiectul neînţelegerii dintre părţile aflate în
litigiu. Trebuie de reţinut faptul că, instanţa de judecata nu probează, ci
soluţionează o cauza civila. Însa, legătura instanţei cu probele este destul de mare
pentru a afirma că şi activitatea acesteia se include în probaţiunea judiciara.
Instanţa participa indirect la colectarea probelor, iar cercetarea şi aprecierea
probelor fiind una din obligaţiile principale pe parcursul procesului.Importanţa
probelor în cadrul procesului civil se relevă şi cu ocazia controlului judiciar.
Numai dacă se sprijină pe dovezi întemeiate şi apreciate ca atare, hotărârile
pronunţate de instanţele inferioare vor rezista controlului exercitat de instanţele
ierarhic superioare; în caz contrar hotărârile în care din probele administrate nu se
poate trage o concluzie justă sau anumite fapte au fost declarate ca fiind stabilite
fără a avea dovezi suficiente, în urma administrării de noi probe în apel, pot fi
3
Sarcinile procedurii civile constau în judecarea justă, în termen rezonabil, a cauzelor de apărare a drepturilor
încălcate sau contestate, a libertăţilor şi a intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice şi asociaţiilor lor, ale
autorităţilor publice şi ale altor persoane care sunt subiecte ale raporturilor juridice civile, familiale, de muncă şi ale
altor raporturi juridice, precum şi în apărarea intereselor statului şi ale societăţii, în consolidarea legalităţii şi a
ordinii de drept, în prevenirea cazurilor de încălcare a legii.

6
desfiinţate. Dacă soluţia dată în cauză este rezultatul unei greşeli grave de fapt,
decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate, sau rezultatul omisiuni
instanţei de a se pronunţa asupra unei dovezi administrate, care este hotărâtoare
pentru dezlegarea pricinii, în recurs, asemenea hotărâri pot fi casate4.

Noţiunea şi clasificarea probelor.

4
Ion Deleanu, Tratat de procedura civilă, Bucureşti, Ed. Europa Nova, 1997, pag 31.

7
2.1 Noţiunea probelor.

În literatura juridică şi în practica juridică, noţiunea de probă este folosită cu


mai multe sensuri.
Într-un prim sens, prin probă se înţelege acţiunea prin care se poate ajunge la
stabilirea faptelor sau împrejurărilor care au dat naştere conflictului dintre părţile în
litigiu; privită din acest sens, noţiunea de probă este legată de ideea de sarcină a
probei.
Într-un al doilea sens, prin probă se înţelege mijlocul prin care, în cauzele
supuse judecăţii, se poate ajunge la stabilirea adevărului; în acest sens, noţiunea de
probă se referă la mijloacele de probaţiune judiciară admise de lege: înscrisurile,
depoziţiile martorilor, mărturisirea uneia dintre părţi, cercetarea la faţa locului.
Într-un al treilea sens, prin noţiunea de probă se înţelege rezultatul acţiunii
de probaţiune judiciară; din acest punct de vedere se spune că proba este completă
sau incompletă, convingătoare sau neconvingătoare.
În mod obişnuit, noţiunea de probă e folosită în cel de-al doilea sens, adică în
înţelesul de mijloace de probaţiune judiciară.
În literatura juridică se mai vorbeşte şi de un alt înţeles al noţiunii de probă,
şi anume acela de fapt probator, adică un fapt material care, odată dovedit printr-un
mijloc de probă, este utilizat, la rândul său, pentru a stabili existenţa sau
neexistenţa unui alt fapt material, determinant în soluţionarea pricinii. Din acest
punct de vedere, faptele se împart în:
Fapte principale (facta probanda sau res probantae) care constituie raportul
litigios dedus judecăţii şi care trebuie dovedite;
Fapte probatorii (facta probantia sau res probantes) care nu constituie
raportul litigios dar care contribuie la dovedirea existenţei sau inexistenţei
raportului litigios.5
În sens larg, probele în doctrina rusă sunt definite ca mijloacele legale prin
care se obţin informaţii veridice, despre circumstanţele care au importanţă
pentru examinarea cauzei.
În sens îngust, probele reprezintă informaţiile pertinente care direct sau
indirect pot confirma sau infirma circumstanţele de fapt, care au importanţă
pentru soluţionarea justă a cauzei, exprimate într-o anumită formă procesuală,
care sânt administrate într-o consecutivitate procesuală stabilită de lege.
Definiţia de probă este reflectată şi în legislaţia procesuală. Codul de
procedură civilă al Republicii Moldova defineşte probele ca elemente de fapt,
dobândite în modul prevăzut de lege, care servesc, la constatarea
circumstanţelor ce justifică pretenţiile şi obiecţiile părţilor, precum şi a altor
circumstanţe importante pentru justa soluţionare a cauzei (art. 117).
Probele constituie un concept unic în care se intercalează informaţiile despre
anumite fapte şi mijloacele prin care se obţin acestea.

5
G. Noroi „ Administrarea dovezilor, în Codul de procedură civilă comentat şi ordonat”; Editura Al;
Bucureşti 1994; p 254

8
Probele au un anumit conţinut, care constă, în primul rând, din informaţia
despre circumstanţele cauzei, în al doilea rând, din formă procesuală pe care o
îmbracă aceste, numită mijloc de probaţie, care garantează veridicitatea informaţiei
şi, în al treilea rând, probele trebuie să urmeze o anumită ordine de administrar.
Potrivit art. 117 alin. 3 Codul de precedură civilă, datele obţinute cu
încălcarea legii nu au putere de probaţiune şi nu pot fi puse de instanţă în temeiul
hotărârii6.
Astfel, proba poate fi definită ca fiind informaţia cu privire la
circumstanţele de fapt pe care se întemeiază pretenţiile şi obiecţiile părţilor,
precum şi alte circumstanţe importante pentru justa soluţionare a cauzei, care
în ansamblu alcătuiesc obiectul probaţiei în cauza dată, informaţie care se
conţine pe anumite suporturi (surse) numite mijloace de probaţie şi care
trebuie să fie determinată, colectată, prezentată, cercetată şi apreciată într-o
anumită ordine procesuală stabilită de lege. Dfhydxvxc

6
Codul de precedară civilă al Republicii Moldova nr. 225 din 30.06.2005/ publicat : 12.06.2003 în Monitorul Oficial
Nr. 111-115/data intrării in vigoare : 12.06.2003

9
2.2 Clasificarea probelor.

Clasificarea probelor după diferite criterii permite studierea lor mai


aprofundată, relevarea importanţei lor pentru soluţionarea unei cauze concrete,
precum şi a regulilor de apreciere a acestora.
Astfel, probele ar putea fi clasificate după criterii ce se referă la conţinutul
probei, adică la informaţia care confirmă sau infirmă o circumstanţă, ce se referă la
forma procesuală de administrare, criterii ce se referă la sursa probaţiei şi după
criterii ce se referă la locul de formare a probei .
După legătura conţinutului probei cu faptul probant putem deosebi:
probe directe - din conţinutul căreia rezultă cert o singură concluzie.
probe indirecte - au o legătură multiplă cu obiectul probaţiei, de aceea conţinutul
acesteia poate condiţiona mai multe concluzii.
Cu toate că din conţinutul probelor indirecte nu rezultă cert o singură
concluzie, valoarea probantă a acestora nu poate fi diminuată, or, deseori probele
indirecte luate în cumul pot confirma sau infirma veridicitatea unei probe directe,
în concluzie, probele indirecte sânt necesare într-un număr mai mare instanţei
pentru a putea condiţiona anumite concluzii, ceea ce face ca procesul să dureze mai
mult.
După modul de formare a conţinutului probei (adică a informaţiilor despre
anumite circumstanţe) putem deosebi:
probe primare - care implică un raport, o interacţiune directă între
circumstanţă şi sursa probaţiei. De exemplu: înscrisuri în original, depoziţiile
martorilor oculari.
probe secundare - care implică un raport indirect între sursa probaţiei şi
fapta produsă şi au drept conţinut informaţii ce provin din alte surse. De exemplu:
copiile de pe înscrisuri, depoziţiile martorilor despre ce-au auzit de la alte
persoane.
După sursa probaţiei putem deosebi:
probe personale - explicaţiile părţilor şi altor persoane interesate,
depoziţiile martorilor, concluziile expertului.
probe materiale - înscrisurile, probele materiale şi înregistrările audio-
video.
În doctrină se discută încă despre corectitudinea acesteia clasificări,
complicată mai ales prin subdivizarea probelor personale în verbale şi scrise.
După locul de formare a probei putem deosebi:
probe judiciare - care se constituie pe parcursul examinării nemijlocite a
cauzei. De exemplu: depoziţiile martorilor, explicaţiile părţilor, prezentarea şi
examinarea înscrisurilor.
probe extrajudiciare - care se formează în afara şedinţei de judecată. De
exemplu: în procesul asigurării probelor audierea martorilor este făcută de către
notari, reprezentanţi ai misiunilor diplomatice sau în procesul delegaţiilor
judecătoreşti.

10
Noţiunea de obiect al probaţiunii.

3. 1 Noţiunea de obiect al probaţiunii


Prin obiect al probei se înţelege ansamblul actelor şi faptelor ce urmează a
fi stabilite într-o anumită cauză pentru ca aceasta să poată fi just soluţionată.
Obiect al probaţiunii judiciare poate fi orice act sau fapt cu semnificaţia
judiciară din care se poate deduce naşterea, modificarea sau stingerea raporturilor
juridice civile litigioase.
În literatura juridică nu există un concept unic al obiectului probaţiunii. Unii
autori susţin că obiectul probaţiunii îl formează totalitatea faptelor juridice la care
fac referire părţile în pretenţiile şi obiecţiile lor. Alţii, sunt de părerea că şi alte
circumstanţe pot fi importante pentru soluţionarea justă a cauzelor. Această ultimă
părere o regăsim în art. 117 alin. 1) Codul de precedură civilă. Astfel, am putea da
următoarea definiţie:
Obiectul probaţiunii reprezintă ansamblul circumstanţelor de fapt pe
care se întemeiază pretenţiile şi obiecţiile părţilor, precum şi alte circumstanţe
importante pentru justa soluţionare a cauzei.
Din principiul că în faţa instanţei trebuie dovedite numai faptele şi
împrejurările care au dat naştere litigiului dintre părţi, rezultă că normele de drept
nu pot constitui obiect al probaţiunii judiciare. Aplicare normelor de drept la
faptele stabilite este în sarcina judecătorului, care cunoaşte sau este presupus a a
cunoaşte legea.
Părţile au dreptul să indice, să discute sau să interpreteze legea, însă prin
acestea ele nu fac act de probaţiune judiciară, ci participă numai la pregătirea
materialului pe baza căruia judecătorul îşi va îndeplini sarcina sa de a face
aplicarea normelor de drept în cazul supus judecăţii.
De aici trebuie reţinut faptul că normele de drept se invocă şi se interpretează
dar nu se probează.
Numai în mod excepţional când în faţa unei instanţe judecătoreşti se invocă
existenţa şi se cere aplicarea unei legi străine, partea care cere acest lucru trebuie
să facă dovada existenţei şi cuprinsul acestei legi.7
În procesul civil, faptele care trebuie să fie dovedite sunt fie fapte materiale,
fie fapte psihologice.
Faptele materiale sunt faptele care se exteriorizează cum ar fi: cauzarea unui
prejudiciu unei persoane prin vătămarea corporală; distrugerea unei clădiri, rănirea
unui animal; sau cauzarea unui prjudiciu ca rezultat a unei inundaţii, cutremur,
furtună.
Faptele psihologice sunt faptele care nu se pot exterioriza, ele fiind deduse de
rezultatul lor. De exemplu: dolul, reaua credinţă, voinţa de a vătăma, etc.
În ceea ce priveşte obiectul probaţiunii judiciare se face deosebirea între
faptele pozitive şi cele negative.
În ceea ce priveşte faptele negative se susţine că nu ar putea forma obiect al
7
I. Nistor Principiul jura novat curia în cazul aplicării legii străine, în „Studii şi cercetări juridice” p. 293

11
probaţiunii judiciare, pentru că proba negativă este imposibilă. Dar această
susţinere nu este exactă. Faptele negative pot şi trebuie să fie dovedite prin proba
faptelor pozitive contrarii. Se poate dovedi, de exemplu, că o anumită persoană,
într-o anumită zi şi la o anumită oră, nu se afla într-un anumit loc, deoarece se
găsea într-altul.
Ceea ce nu se poate dovedi sunt faptele negative nedefinite. Aceste fapte nu
pot fi dovedite nu pentru faptul că sunt negative, ci pentru că sunt nedefinite şi
probarea lor ar necesita dovedirea unei serii nesfârşite de fapte pozitive, ceea ce
este practic imposibil. De exemplu, nu se poate dovedi că o anumită persoană n-a
fost niciodată într-o anumită localitate, pentru că ar trebui să se dovedească zi cu
zi, că acea persoană s-a aflat într-o altă localitate.
Acelaşi lucru este valabil şi pentru faptele pozitive nedefinite. Nu se poate
cere şi nu se poate face dovada că o anumită persoană şi-a trăit viaţa într-un anumit
oraş pe care nu l-a părăsit niciodată.
Determinarea corectă a obiectului probaţiunii înseamnă predarea
direcţiei corecte a procesului de colectare şi administrare a probelor. Astfel
este important de ştiut cum trebuie să aibă loc determinarea obiectului
probaţiunii şi cine trebuie să facă acest lucru. Deosebim două surse de
formare a obiectului probaţiunii:

12
temeiul acţiunii şi obiecţiile înaintate,
ipoteza şi dispoziţia normei de drept material ce urmează a fi aplicată.
Prin urmare, iniţial determinarea obiectului este făcută de părţi (reclamantul
- în cerea de chemare în judecată, iar pârâtul - în referinţă), însă rolul decisiv îl are
instanţa. Potrivit art. 118 alin. 3) Codul de precedură civilă, circumstanţele care au
importanţă pentru justa soluţionare a cauzei sânt determinate definitiv de instanţa
judecătorească pornind de la pretenţiile şi obiecţiile părţilor şi ale altor participanţi
la proces, precum şi de la normele de drept material şi procedural ce urmează a fi
aplicate.
Modificarea obiectului probaţiunii pe parcursul procesului poate avea loc în
legătură cu modificarea temeiului acţiunii sau modificarea cuantumului
pretenţiilor.
Astfel, putem spune că conţinutul obiectului probaţiunii este format din mai
multe categorii de circumstanţe.
Urmând ideea reflectată în definiţia obiectului probaţiunii am putea deosebi
următoarele categorii de circumstanţe, şi anume:
1) circumstanţele de fapt cu caracter juridic material, circumstanţe
care constituie baza obiectului probaţiunii şi necesită a fi neapărat constatate şi
elucidate pe de plin în fiecare cauză, în caz contrar va exista temei de casare a
hotărârii de către instanţa de apel sau recurs (art. 386 alin. l lit. (a), art. 400 alin. 1)
lit. (a) Codul de precedură civilă). Drept exemplu de circumstanţe de fapt cu
caracter juridic material pot servi circumstanţele care constitue temei al declarării
nulităţii căsătoriei prevăzute în art. 41 Codul Familiei, circumstanţele enumerate în
art. 67 Codul Familiei care constituie temei al decăderii din drepturile părinteşti,
cele enumerate în art. 906 Cod Civil, care constituie temei rezilierii contractului de
locaţiune din iniţiativa locatorului.
Ele sunt unanim recunoscute ca element al conţinutului obiectului
probaţiunii, spre deosebire de celelalte circumstanţe, care nu sunt recunoscute de
către toţi autorii şi care sunt numite circumstanţe facultative sau de ajutorare,
deoarece ele au loc ocazional, întrucât în anumite cauze putând să lipsească.
2) circumstanţele de fapt facultative sau de ajutorare, cuprind:
a) faptele probatorii - circumstanţele de fapt, care după ce vor fi
stabilite de către instanţa de judecată vor fi utilizate pentru dovedirea
circumstanţelor de fapt care constituie obiectul probaţiunii.
Se poate dovedi, de exemplu, în cazul acţiunii de reparare a prejudiciului
material, unde circumstanţele de fapt cu caracter juridic material sunt constituite
din acţiunea ilegală a pârâtului, prejudiciul cauzat reclamantului şi legătura cauzal,
că pârâtul la momentul cauzării prejudiciului se află cu totul într-un alt loc,
circumstanţă de fapt care nu face parte din obiectul probaţiunii, însă odată stabilită
va servi ca dovadă a inexistenţei uneia dintre circumstanţele importante pentru
soluţionarea cauzei şi anume, lipsa acţiunii ilegale. Or, în cazul acţiunii de
constatare a paternităţii, pârâtul dovedeşte faptul aflării sale peste hotare un timp
îndelungat (3 ani), ceea ce va duce la excluderea posibilităţii că el este tatăl
copilului.
b) circumstanţe de fapt cu caracter juridic procesual .

13
Sânt numite circumstanţe facultative sau de ajutorare, deoarece ele au loc
ocazional, astfel în anumite cauze putând să lipsească, spre deosebire de
circumstanţele care au importanţă material-juridică, în lipsa cărora nu poate fi
soluţionată pricina concretă, iar importanţa lor este mai redusă decât cea a faptelor
cu caracter material juridic, deşi totuşi prezintă importanţă pentru justa
soluţionarea a cauzei. Unii autorii nu recunosc circumstanţele facultative ca parte a
conţinutului obiectului probaţiunii judiciare, dar pentru a contura ansamblul
circumstanţelor care constituie obiectul de cunoaştere a instanţei utilizează
noţiunea de limitele probaţiunii judiciare,
Astfel, circumstanţe de fapt cu caracter juridic procesual sunt faptele care au
semnificaţie exclusiv procesuală şi de care este legată exercitarea dreptul la
intentarea acţiunii. Premisele şi condiţiile de exercitare a dreptului la acţiune sânt
prevăzute în art. 169 şi 170 din Codul de procedură civilă, existenţa cărora instanţa
trebui să le verifice indiferent de solicitarea părţilor, iar dacă va fi necesar de a
constata respectarea anumitor premise sau condiţii, partea respectivă va trebui să
dovedească această circumstanţă de fapt, astfel obiectul probaţiunii lărgindu-se. De
exemplu, conform art. 19 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 793
din 10.02.2000, „reclamantul va depune, o dată cu cererea de chemare în instanţa
de contencios administrativ, copia cererii prealabile cu dovada expedierii sau
primirii acesteia de către organul respectiv, actul administrativ contestat ori, după
caz, răspunsul autorităţii publice sau avizul de respingere a cererii prealabile”. Din
sensul acestui articol, înţelegem că reclamantul este obligat să dovedească faptul
existenţe şi expedierii sau faptul că pârâtul a primit cererea prealabilă. În caz
contrar, instanţa de judecată , conform art. 267 lit. a) din Codul de procedură civilă,
va avea temei de scoatere a cererii de pe rol.
Tot din această categorie fac parte şi circumstanţele de fapt necesare a fi
stabilite pentru adoptarea unei încheieri cu privire la unele chestiuni adiacente
examinării pretenţiilor de bază. Astfel, în cadrul unei acţiuni civile, în cazul în care
reclamantul solicită punerea sechestrului pe un bun imobil în calitate de măsură de
asigurare a acţiunii, instanţa va trebui să constate existenţa circumstanţelor care
justifică această cerere a reclamantului.

3. 2 Faptele care nu se cer a fi dovedite.

14
Există anumite circumstanţe de fapt care nu necesită efectuarea activităţii
procesuale de probaţiune, însă, care pot fi puse la baza hotărârii. Acestea sunt
prevăzute de art. 123 din Codul de procedură civilă al Republicii Moldova. Astfel,
conform acestui articol, deosebim următoarele fapte care nu se cer a fi dovedite:
l) faptele de notorietate publică (notorii).
Art. 123 alin. l) Codul de procedură civilă stabileşte că nu se cer a fi stabilite
circumstanţele pe care instanţa le-a declarat unanim cunoscute. Sunt fapte pe care
le cunoaşte toată lumea, inclusiv judecătorii. De exemplu: actele de terorism din 11
septembrie 2001, conflictul armat din 1992 din Transnistria, careva calamităţi
naturale.
Timpul afectează caracterul notoriu al anumitor fapte. Legea oferă instanţei
dreptul de a declara anumite fapte de notorietate publică, remarcă care urmează a fi
făcută în hotărâre.
2) faptele stabilite prin hotărâre judecătorească.
Potrivit art. 123 alin. 2) Codul de procedură civilă, faptele stabilite printr-o
hotărâre judecătorească irevocabilă într-o pricină civilă soluţionată anterior în
instanţa de drept comun sau specializată sunt obligatorii pentru instanţa care judecă
pricina şi nu se cer a fi dovedite din nou şi nici nu pot fi contestate la judecarea
unei alte cauze civile la care participă aceleaşi persoane. Iar potrivit art. 123 alin.
3) Codul de procedură civilă, sentinţa pronunţată de instanţa judecătorească într-o
cauză penală, rămase irevocabile, sânt obligatorii pentru instanţa chemată să se
pronunţe asupra efectelor juridice civile ale actelor persoanei împotriva căreia s-a
pronunţat sentinţa sau hotărârea numai dacă aceste acte au avut loc şi numai în
măsura în care au fost săvârşite de persoana în cauză.
Acest caracter este determinat de puterea lucrului judecat al hotărârii
judecătoreşti definitive şi irevocabile. În doctrina juridică română, precum şi în
dreptul procesual al României faptele stabilite prin hotărârea judecătorească
rămasă irevocabilă, la fel, sunt distinse şi prezumate ca fapte ce au autoritate de
lucru judecat, care exprimă adevărul şi nu necesită a fi dovedite8
3) faptele recunoscute de părţi.
Potrivit art. 123 alin. 5) Codul de procedură civilă, faptele invocate de una
din părţi nu trebuie dovedite în măsura în care cealaltă parte nu le-a negat.
4) faptele prezumate.

Potrivit art. 123 alin. 4) Codul de precedură civilă „faptele care, conform
legii, sunt prezumate a fi stabilite nu trebuie dovedeute de persoana în a cărei
favoare se prezumă...”.9
Astfel, legislaţia Republicii Moldova stabileşte anumite fapte, întotdeauna
vecine şi conexe altora, generatoare de drepturi, care nu necesită a fi dovedite de
către partea în favoarea cărea acestea sunt stabilite.
8
E. Puşcau, „Sarcina probei şi dovada prin prezumţii în procesul civil”

9
Codul de precedară civilă al Republicii Moldova nr. 225 din 30.06.2005/ publicat : 12.06.2003 în Monitorul Oficial
Nr. 111-115/data intrării in vigoare : 12.06.2003

15
Totodată, reiesind din continuarea articolului sus indicat, faptele prezumate
de lege nu necesită a fi dofvedite până în momentul în care peroana interesată nu
contestă aceste fapte. Fhgfm

4. Repartizarea sarcinii de probaţiune între părţi.

Sarcina probaţiunii reprezintă obligaţia părţii de a dovedi anumite


circumstanţe de fapt. În procesul civil ambele părţi fac afirmaţii în vederea
dovedirii sau apărării drepturilor şi intereselor lor, rezultă că sarcina probelor este
obligatorie atât pentru reclamant cât şi pentru pârât.
Repartizarea sarcinii probaţiunii indică pe seama cui este pusă această
obligaţie. Potrivit regulii generale, prevăzute în art. 118 alin. l) CPC, fiecare parte
în proces trebuie să dovedească circumstanţele pe care le invocă drept temei al
pretenţiilor şi obiecţiilor sale, dacă legea nu dispune altfel.
Astfel, dacă una din părţi face o anumită afirmaţie cu privire la o
circumstanţă de fapt, care-i justifică pretenţia sau obiecţia, atunci această parte este
obligată să dovedească existenţa circumstanţei de fapt invocate, în caz contrar
faptul se va considera ca nedovedit şi nu va putea fi pus la baza hotărârii. Sarcina
probaţiunii nu se limitează doar la etapa colectării şi prezentării probelor în
instanţa de judecată, ci se răsfrânge şi asupra examinării şi aprecierii lor de către
judecător. Regula generală este aplicată dacă pentru anumite categorii de cauze
legea nu prevede altfel.
În materia probelor sarcina reclamantului este mai grea decât cea a pârâtului.
Dacă reclamantul nu-şi dovedeşte afirmaţiile, i se va respinge acţiunea ca fiind
neîntemeiată, pentru că ceea ce nu s-a dovedit este considerat că nu există. Dacă
reclamantul nu şi-a dovedit nici una din afirmaţiile sale, pârâtul se poate situa
numai pe poziţia negării, fără a fi ţinut să dovedească ceva. De exemplu, atât timp
cât reclamantul susţine că l-a împrumutat pe pârât cu o sumă de bani, dar nu a făcut
dovada afirmaţiilor sale, pârâtul poate nega existenţa creanţei. Dacă reclamantul a
făcut dovada împrumutului, pârâtul este obligat să iasă din activitatea negării şi să
se apere sau să-şi dovedească afirmaţiile făcute.
De reţinut este faptul că sarcina probei revine mai întâi reclamantului şi după
ce acesta şi-a dovedit afirmaţiile sau l-a determinat pe pârât să facă unele afirmaţii,
sarcina probei revine şi pârâtului.
La rândul său, reclamantul poate combate apărările sau afirmaţiile pârâtului,
făcând noi afirmaţii pe care este obligat a le dovedi.
În concluzie, sarcina probei se împarte între reclamant şi pârât, şi trece de la
unul la altul, în funcţie de atitudinea adoptată.

16
Excepţia de la regula generală o găsim în art. 24 alin. 3) din Legea
contenciosului administrativ, în care este stabilit că la examinarea în instanţa de
contencios administrativ a cererii în anulare a actului administrativ, sarcina
probaţiunii este pusă pe seamă pârâtului, iar în materie de despăgubire, sarcina
probaţiunii revine ambelor pară.
Alte excepţii, de la regula generală cu privire la repartizarea sarcinii
probaţiunii între părţi, au loc în cazul prezumţiilor.
Prezumţia reprezintă eliberarea pârtii, în favoarea căreia ea este
prevăzută, de obligaţia de a dovedi anumite circumstanţe de fapt pe care le
invocă.
După cum s-a susţinut de către doctrină, în definirea prezumţiilor trebuie să
ţinem seama de faptul că orice probă, cu excepţia probelor materiale, implică o
operaţie de inducere a existenţei unui fapt generator de drepturi necunoscut din
existenţa unui fapt probatoriu cunoscut( înscris, mărturisire) datorită conexităţii
între acele fapte.10 Procesul deplasării obiectului probei de la un fapt necunoscut la
un fapt cunoscut, pentru a putea trage apoi concluzia existenţei celei dintâi din
cunoaşterea celui de-al doilea, nu este propriu prezumţiilor, ci este comun tuturor
probelor cu excepţia probelor materiale.11
Cu ajutorul prezumţiilor nu se pot dovedi direct faptele sau împrejurările
care au dus la naşterea litigiului dintre părţi, ci un alt fapt vecin şi conex, care este
cunoscut şi din existenţa căruia se va atrage apoi concluzia despre existenţa sau
dimpotrivă despre inexistenţa faptului ce trebuie dovedit. Ca un exemplu, din
faptul cunoscut al naşterii unui copil în timpul casatoriei, fapt care se poate dovedi
cu certificatul de căsătorie al părinţilor şi certificatul de naştere al copilului, legea
ajunge la concluzia că acel copilul are ca tată pe soţul mamei. Or, instanţa de
judecată, judecând litigiul civil între părţi, va prezuma că acestea îşi exercite
drepturile şi să îşi execute obligaţiile cu bună-credinţă, pînă la proba contrară.12 La
fel, art. 305 Cod Civil, prezumă proprietatea: posesorul este prezumat proprietar al
bunului dacă nu este dovedit că a început a poseda pentru altul; art. 47 alin. 3)
Codul Familiei, prezumţă paternitatea soţului: copilul născut din părinţi căsătoriţi
sau în timp de 300 de zile din momentul desfacerii căsătoriei, declarării căsătoriei
nule sau decesului soţului, are ca tată pe soţul (fostul soţ) al mamei copilului, dacă
nu a fost stabilit contrariul; art. 306 Cod Civil, prezumţă posesiunea neîntreruptă,
art. 307 Cod Civil, prezumţia bunei credinţe; art. 346 Cod Civil, prezumţă
egalitatea cotelor părţi ideale din proprietate comună în devălmăşie; art. 101 1 Cod
Civil, prezumţă pierderea încărcăturii.
Prezentând concluzii logice pe care legea le trage sau magistratul le trage de
la un fapt cunoscut la un fapt necunoscut, prezumţiile se aseamănă cu probele
indirecte: caracteristica principală atât a unora cât şi a altora constând în faptul că
pentru dovedirea adevăratelor raporturi dintre părţi, judecătorul trebuie să facă uz
de aceleaşi operaţiuni logice; inducţia sau deducţia realităţilor împrejurărilor cauzei
10
E. Puşcau, „Sarcina probei şi dovada prin prezumţii în procesul civil”
11
A. Ionaşcu „Examen al practicii judiciare cu privire la admisibilitatea probei cu martori”p.120
12
Codul Civil al republicii Moldova, nr. 1107 din 06.06.2002/ publicat : 22.06.2002 în Monitorul Oficial Nr. 82-86
art Nr : 661 (art. 9).

17
pe calea raţionamentelor de la cunoscut la necunoscut.
Specific prezumţiei îi este dubla deplasare a obiectului probei: odată de la
faptul generator de drepturi, necunocut sau greu de dovedit, la un fapt vecin şi
conex cu acesta, necunoscut asemenea dar uşor de dovedit şi odată de la acest fapt
vecin şi conex la un fapt probator cum ar fi un înscis sau o mărturie. Această dublă
deplasare a obiectului probei se realizează fie de către judecător, fie de către
legiuitor, după felul prezumţiei.
După cum sunt opera judecătorului sau a legii prezumţiile sunt de două
feluri: prezumţii legale şi prezumţii simple.
Prezumţiile legale se împart după forţa lor probantă, în două categorii
principale: prezumţii absolute împotriva cărora, odată ce au fost stabilite, nu este
admisă nici o dovadă contrarie şi prezumţii relative care pot fi combătute cu
dovadă contrară, acestea fiind majoritare în sistemul nostru de drept.
Practica mai distinge alte trei categorii de prezumţii:
a) prezumţii iretragabile care nu pot fi combătute deloc;
b) prezumţii care pot fi combătute numai cu anumite probe limitativ admise,
în anumite condiţii;
c) prezumţii relative, care pot fi combătute cu ajutorul oricărui mijloc de
probă.

Prezumţii legale
Sunt prezumţii legale acelea care sunt determinate special de către lege.
Astfel ajungem la concluzia că numărul prezumţiilor legale sunt ca şi număr strict
şi limitativ descris de lege.
Prezumţiile legale au următoarele caracteristici:13
1) sunt limitate ca număr datorită faptului că nu exista prezumţii legale fără
text, iar textele sunt de strictă interpretare şi aplicare, neputând fi extinse la alte
cazuri;
2) produc o inversare a sarcinii probei, adică atunci când este admisă proba
contrarie, cel ce tinde la răsturnarea prezumţiei trebuie să facă dovada faptului
generator de drepturi şi obligaţii, faptul contrar fiind dovedit în privinţa
beneficiarului prezumţiei legale;
3) au o putere doveditoare diferită.

Prezumţiile legale relative


Prezumţiile legale relative sunt acele prezumţii care pot fi combătute prin
orice mijloc de probă, inclusiv proba cu martori sau cu ajutorul prezumţiilor
simple. Prezumţiile relative constituie regula în această materie; astfel putem
înţelege că numai în cazuri expres prevăzute de lege prezumţiile au caracter
absolut şi nu dau posibilitatea probei contrare.
Însă, cu toate acestea, sunt anumite prezumţii care nu pot fi combătute decât
prin anumite mijloace de probă, cum ar fi de exemplu: la prezumţia de proprietate
13
Stefan Răuschi „ Drept civil. Parea generală. Persoana fizică. Persoana juridică.” Edit. Fundaţiei Chemarea Iaşi
1192. p.197-198

18
comună asupra zidului despărţitor dintre două vecinătăţi se aplica proba
înscrisurilor sau a semnelor de necomunitate; la prezumţia de paternitate, numai
tatăl prezumat poate cere răsturnarea acestei prezumţii; la prezumţia de răspundere
pentru paza lucrului poate fi răsturnată numai prin arătarea forţei majore care a dus
la distrugerea lucrului ori însăşi culpa victimei; la prezumţia de culpă comună a
tuturor gestionarilor se poate combate prezumţia numai prin lipsa congestionarului
în perioada în care s-ar cauza lipsa din gestiune sau existenţa unui caz de forţă
majoră.

Prezumţiile legale absolute


Prezumţiile absolute sunt acelea care nu pot fi combătute prin nici un mijloc
de probă, în unele cazuri cu excepţia recunoaşterii. Această exceptie pe care legea
o creează poartă denumirea de: excepţia contra-dovezii prin recunoaştere.
Prezumţiile absolute se divid în două categorii:
a) prezumţiile absolute care nu pot fi combătute prin nici un alt mijloc de
probă, putem enumera aici: prezumţia de autoritate a lucrului judecat; prezumţia de
cea mai lungă şi cea mai scurtă perioadă de gestaţie cu ajutorul cărora se poate
stabili timpul legal de concepţie; prezumţia de fraudă în virtutea căreia se anulează
cesiunea unui drept litigios făcută unui jdecător, procuror sau avocat. Aceste
prezumţii mai poartă denumirea de prezumţii irefragabile.
b) prezumţiile absolute care nu pot fi combătute decât prin recunoaştere,
cum este prezumţia prin care se deduce faptul plăţii din împlinirea unor termene de
prescripţie pentru anumite categorii de creanţe şi care pot fi răsturnate prin
recunoaşterea debitorului că nu şi-a achitat obligaţia.
Beneficiarul prezumţiei legale trebuie să dovedească faptul juridic conex pe
care trebuie să se sprijine prezumţia şi care la urma urmei este mult mai uşor de
făcut. Odată ce partea şi-a dovedit faptul că prezumţia e în avantajul sau este
scutită de a mai face o altă probă, dovada contrarie căzând în sarcina celeilalte
părţi.

Prezumţiile simple
Prezmţiile simple sunt prezente în doctrina juridică şi dreptul român.
Definiţia legală a prezumţiei simple este aceea că „prezumţiile care nu sunt
stabilite de lege, sunt lăsate la luminile şi înţelepciunea magistratului, magistratul
nu trebuie să se pronunţe decât întemeindu-se pe prezumţii care să aibă o greutate
şi puterea de a naşte probabilitatea, prezumţiile nu sunt permise magistratului decât
numai în cazurile când este permisă şi dovada prin martori, afară numai dacă un act
nu este atacat că s-a facut prin fraudă, dol sau violenţă”.
Prezumţiile simple se caracterizează prin:
a) sunt nelimitate,legea neenumerându-le;
b) sunt permise numai atuci când este permisă şi proba cu martori;
c) puterea lor doveditoare este lăsată la latitudinea judecătorului.
Prezumţiile simple sunt concluziile logice pe care judecătorul le poate trage
de la un fapt cunoscut la un fapt necunoscut14.
14
D. Rizeanu „Forţa probantă a prezumpţiilor simple, în R..R..D”

19
Pentru aprecierea prezumţiilor simple ca element de convingere a
judecătorului, este acela că el trebuie să îndeplinească un întreit caracter: să fie
grave, precise şi concordante.
Caracterul gravităţii se naşte atunci când faptele din care se deduce
prezumţia au o semnificaţie care poate să impresioneze raţiunea cuiva, în sensul de
a crea o anumită convingere.
Condiţia preciziunii rezidă din legătura sigură şi directă dintre ele şi faptul
dovedit.
Caracterul concordanţei este îndeplinit numai în cazul în care judecătorul se
găseşte în faţa mai multor împrejurări pe baza cărora el va urma a-si clădi un
raţionament. În această situaţie este foarte important ca faptele ce sunt invocate să
aibă legatură între ele, iar invocarea unora să nu fie uşor de contestat.
Prezumţile simple pot fi aplicate doar în cazul în care se poate admite proba
cu martori. Astfel faptele interzise a fi dovedite prin proba cu martori ar putea fi
dovedite cu orice mijloc de probă admiţându-se martorii pentru dovedirea unui fapt
vecin şi conex, din care s-ar putea trage apoi concluzii asupra existenţei faptului
oprit de a fi dovedit prin martori.
Spre deosebire de prezumţiile legale care scutesc de sarcina probei pe cel în
favoarea căreia acţionează, prezumţiile simple nu conferă acest avantaj procesual,
aceasta deoarece nu conferă concluzii de maximă generalizare, ci concluzii
particulare care nu pot avantaja sau nu există de la caz la caz.
Prezumţia simplă se poate întemeia pe orice împrejurare probatorie directă
sau indirectă, chiar şi incomplete sau incerte, precum şi pe concluziile trase de
judecător în anumite situaţii.
Prezumţiile, potrivit art. 123 alin. 4 din Codul de procedură civilă, pot fi
contestate conform regulilor generale de probaţiune, ceea ce ar însemna că, partea
în defavoarea căreia se instituie prezumţia poate acte probe care, administrate fiind
conform legii, vor dovedi vice-versa. Mai mult decât atât instanţa are dreptul din
oficiu să verifice veridicitatea faptelor prezumate.

20
5. Pertinenţa probelor şi admisibilitatea mijloacelor de probaţie.
În cadrul examinării unei cauze civile concrete, procesul de probaţiune
necesar respectarea regulilor privind pertinenţa probelor şi admisibilitatea
mijloacelor de probaţiune.
Potrivit art. 121 Codul de procedură civilă, instanţa de judecată reţine spre
examinare şi cercetare numai probele pertinente care confirmă, combat ori pun
la îndoială concluziile referitoare la existenţi sau inexistenţa de circumstanţe,
importante pentru soluţionarea justă a cauzei.
Această normă este adresată instanţei de judecată, or, celelalte subiecte ale
procesului de probaţiune pot da greş în determinarea pertinenţei. Pertinenţa
probelor presupune pe de o parte cercetarea tuturor probelor necesare examinării şi
soluţionării cauzei civile, pe de altă parc excluderea probelor care nu au legătură cu
cauza, astfel probele trebuie să fie necesare şi importante pentru cauza dată. Deşi,
legea specifică că instanţa „reţine spre examinare şi cercetare”, nu înseamnă că
despre probele impertinente nu se pomeneşte în hotărârea judecătorească. Conform
art. 241 alin. 4) Codul de procedură civilă, în motivarea hotărârii se indică
„argumentele invocate de instanţa la respingerea unor probe”, iar acestea pot fi
respinse şi din cauza impertinenţei.
Legea nu poate prevedea probele pertinente pentru fiecare cauză concretă, de
aceea procesul de calificare a unei probe ca fiind pertinentă trece prin 2 etape:
1) în primul rând, din normele dreptului material se determină obiectul
probaţiunii,
2) în al doilea rând, se decide în ce măsură proba sau probele administrate
pot confirma, combate ori pune la îndoială faptele ce formează obiectul
probaţiunii.
Prin urmare, pentru a de termina dacă o probă este pertinentă sau nu, trebui
să clarificăm care circumstanţe pot fi dovedite cu ajutorul acestei probe, după care
verificăm dacă aceste circumstanţe fac parte din obiectul probaţiunii în cauza dată.
Astfel, prin pertinenţă se subînţelege legătura cauzală între conţinutul probei
(informaţiei) şi obiectul probaţiunii (circumstanţele de fapt care necesită a fi
dovedite).
Pertinenţa probelor presupune nu numai excluderea probelor care nu au
legătură cu cauza, ci şi a probelor de acelaş gen, care nu îşi mai au rostul, în sensul
că instanţa consudiră suficiente pentru stabilirea faptului, probele de acelş tip deja
existente.
Ca exemplu, în cazul în care martori a producerii unui accident rutier au fost
100 de persoane, care sunt gata să depună mărturii, instanţei îi va fi suficient să
audieze câţiva din martori pentru a constata existenţa circumstanţelor importante
pentru soluţionarea cauzei.

21
Dacă pertinenţa probelor se referă la calitatea conţinutului acestora,
atunci admisibilitatea mijloacelor de probaţiune are incidenţă asupra formei
procesuale de administrare, adică asupra caracterului mijloacelor procesuale de
probaţiune, adică nu se referă la conţinutul probei, la informaţia pe care o utilizăm,
ci la mijloace de probaţiune. Regula admisibilitate se conţine în art. 122 alin. 1)
Codul de procedură civilă.
Admisibilitatea mijloacelor de probaţiune reprezintă condiţia potrivit
căreia, circumstanţele cauzei care trebuie să fie dovedite prin anumite
mijloace de probaţiune. indicate în lege, nu pot fi dovedite prin alte mijloace
de probaţiune, cu respectarea regulilor cu privire la colectarea, prezentarea si
administrarea lor.
Doctrinarii procesualişti sunt unanim de acord că, admisibilitatea probelor
este o noţiune care semnifică formal corespunderea sursei de informaţie şi a formei
procesuale a acesteia exigenţelor legale.
Admisibilitatea probelor în procesul civil depinde de influenţa pe care o are
normele dreptului material, civil în special, asupra procedurii. Regulile de
admisibilitate sânt preluate din dreptul material, de aceea art. 122 alin. 2) Codul de
procedură civilă stabileşte că „admisibilitatea probelor se determină în
conformitate cu legea în vigoare la momentul eliberării lor.”
În ceea ce priveşte regula admisibilităţii, necesită a fi respectate două
condiţii:
1) condiţia utilizării numai a mijloacelor de probatiune prescrise de
lege pentru dovedirea circumstanţelor respective (admisibilitate pozitivă) sau
interzicerea utilizării unor mijloace de probaţiune (admisibilitate negativă).
Conţinutul normelor de drept material cu privire la admisibilitatea probelor
se reduc la următoarele exigenţe:
a) admiterea tuturor mijloacelor de probaţie prevăzute de lege, cu
excepţia depoziţiilor martorilor:
De exemplu: legea prevede necesitatea formei scrise simple pentru arvună
(art. 631 alin. 2) Cod Civil), contractul de înstrăinare a unui bun (de regulă, mobil)
cu condiţia întreţinerii pe viaţă (art. 840 Cod Civil), contractul de administrare
fiduciară (art. 1054 Cod Civil), contractul de depozit bancar (art. 1223 Cod Civil),
contractul de credit bancar (art. 1236 alin. 2) Cod Civil), contractul de asigurare
(art. 1308 alin. 3) Cod Civil), în toate aceste cazuri, dacă nu s-a respectat forma
simplă scrisă, nu se va putea cere proba cu martori în caz de litigiu. De asemenea,
nu pot fi înlocuite prin proba cu martori actele de fondare a persoanelor juridice.
b) admiterea doar a înscrisurilor de o anumită formă şi un anumit
conţinut celelalte mijloace de probaţie fiind excluse.

22
De exemplu: certificatul medical sau hotărârea comisiei de atestare trebuie
să constate că salariatul nu corespunde funcţiei deţinute sau muncii prestate (art. 86
alin. 1) lit. (d) şi (e) Codul Muncii, iar starea de ebrietate la locul de muncă se va
constata prin certificatul eliberat de instituţia medicală competentă sau prin actul
comisiei formate dintr-un număr egal de reprezentanţi ai salariaţilor şi ai
angajatorului (art. 76 lit. (k) Codul Muncii). Pentru clauza penală (art. 625 alin. 2)
Cod Civil), garanţie (art. 636 Cod Civil), franchising (art. 1172 Cod Civil),
nerespectarea formei scrise semnifică nulitatea ca sancţiune.
2) condiţia respectării regulilor de procedură cu privire la privire la
colectarea, prezentarea şi administrarea lor.
Potrivit art. 122 alin. 3) Codul de procedură civilă, se consideră inadmisibile
probele obţinute cu încălcarea prevederilor legii, cum ar fi inducerea în eroare a
participantului la proces, încheierea actului de către o persoană neîmputernicită,
încheierea defectuoasă a actului de procedură, alte acţiuni ilegale. De asemenea,
inadmisibile se vor considera probele care, deşi dovedesc circumstanţele cauzei, au
fost colectate, prezentate sau administrate cu încălcarea regulilor.
Alături de pertinenţă şi admisibilitate, deosebim şi alte condiţii (calităţi) ale
probelor şi anume veridicitatea şi suficienţa.
Veridicitatea este acea calitate a probei, caracterizată prin precizia şi
corectitudinea determinării circumstanţelor importante pentru soluţionarea
cauzei.
A verifica veridicitatea probei, însemnă a verifica dacă informaţia furnizată
corespunde realităţii. Aprecierea veridicităţii se face după următoarele reguli:
1) este veridică proba obţinută dintr-un mijloc de probaţiune care inspiră o
mare încredere,
2) veridicitatea probei se verifică cu suprapunerea ei altor probe,
veridicitatea se verifică prin aprecierea în ansamblu a tuturor probelor
administrate.
Astfel, potrivit art. 130 alin. 5) Codul de procedură civilă, proba este
declarată ca fiind veridică dacă instanţa constată prin cercetarea şi compararea cu
alte probe că datele pe care le conţine corespunde realităţii.
Suficienţa probelor este acea calitate, caracterizată prin existenta
ansamblului necesar de probe pentru cauza dată.
Aprecierea probelor, fiind ultima etapă a procesului de probaţiune are două
aspecte: unul care tine de gândire, logică, analiză şi altul care releva materializarea
rezultatelor gândirii judecătorilor. Cel din urmă aspect este exprimat în anumite
acţiuni procesuale. Necesitatea şi importanţa aprecierii probelor rezultă din regula
că, pentru nici o instanţă nici un fel de probe nu au forţă probantă prestabilită fără
aprecierea lor (art. 130 alin. 2 Codul de procedură civilă).
Aprecierea probelor este activitatea subiectelor procesului de
probaţiune care decurge în baza legilor logicii şi în condiţiile stabilite de
normele juridice şi se referă la determinarea pertinenţei, admisibilităţii,
suficienţei şi interconexiunii probelor.

23
Aprecierea probelor o pot înfăptui şi participanţii la proces atunci când se
expun asupra probelor, în special în cadrul susţinerilor verbale. Acest fel de
apreciere poartă caracter de recomandare, or, instanţa nu este obligată să tină cont
de ea Aprecierea autoritară o face instanţa după intima ei convingere, bazată pe
cercetarea multiaspectuală, completă, nepărtinitoare şi nemijlocită a tuturor
probelor din dosar în ansamblul şi interconexiunea lor, călăuzindu-se de lege (sat.
130 alin. l Codul de procedură civilă).
Fiecare probă se apreciază de instanţă în ceea ce priveşte pertinenţa,
admisibilitatea, veridicitatea, ei, iar toate probele în ansamblu, în ceea ce priveşte
legătura lor reciprocă şi suficienţa pentru soluţionarea cauzei. Ca rezultat al
aprecierii probelor, instanţa este obligată să reflecte in hotărîre motivele
concluziilor sale privind admiterea unor probe, precum şi argumentarea preferinţei
unor probe faţă de altele.
Deosebim următoarele etape ale procesului de apreciere a probelor
- prealabilă, atunci când instanţa admite anumite probe ca fiind pertinente,
satisface demersurile participanţilor de a administra noi probe, numeşte expertize
suplimentare etc.,
- finală, atunci când instanţa se expune în hotărâre,
- de verificare, atunci când instanţele ierarhic superioare sânt solicitate să
verifice legalitatea şi temeinicia hotărârii.

24
6. Felurite mijloacelor de probaţiune.

Codul de procedură civilă al Republicii Moldova distinge în calitate de


probe următoarele mijloace de probaţie:
explicaţiile părţilor şi altor persoane interesate,
depoziţiile martorilor,
înscrisurile,
probele materiale,
înregistrările audio-video,
concluziile expertului (art. 117 Codul de procedură civilă).

Explicaţiile pârtilor si intervenienţilor (art. 131 Codul de procedură


civilă).

Explicaţiile date depăra şi intervenienţi reprezintă informaţia furnizată


de către aceste persoane în cadrul şedinţei de judecată cu privire ta
circumstanţele importante pentru justa soluţionare a cauzei
Explicaţiile date de pârti şi de intervenienţi sânt o categorie de probe cu
caracter personal şi de regulă, se atribuie la cele primare. Explicaţiile pot fi date
oral sau în scris, întrucât, explicaţiile părţilor şi ale intervenienţilor provin de la
persoane care au interes material-juridic ele nu poartă întotdeauna caracter obiectiv
şi nepărtinitor. De aceea, legiuitorul recomandă verificarea şi evaluarea lor
deopotrivă cu celelalte probe (art. 131 alin. l Codul de procedură civilă).
Nu pot fi subiect al acestui mijloc de probaţiune reprezentanţii, procurorul şi
persoanele prevăzute de art. 73 Codul de procedură civilă, aceste mijloc de
probaţiune fiind specific doar părţilor şi intervenienţilor, deşi se admite ca
reprezentanţii legali sau autoritatea tutelară să poată explica anumite circumstanţe
gratie faptului ca le-au observat personal.
Explicaţiile ca mijloc de probaţiune se pot manifesta sub formă de:
1) afirmaţie - acea explicaţie care conţine informaţia cu privire la
circumstanţele importante pentru justa soluţionare a cauzei.
Instanţa poate considera suficiente pentru proces circumstanţele determinate
în baza explicaţiilor uneia dintre părţi dacă cealaltă parte deţine proba, dar nu o
prezintă la solicitarea instanţei. Dacă partea obligată să dovedească afirmaţiile sale,
deţine, dar nu prezintă în judecată, probele necesare, instanţa este în drept să-şi
întemeieze concluziile pe explicaţiile date de partea adversă15.
2) recunoaştere (mărturisire) - acea explicaţie care constă în
recunoaşterea sau încuviinţarea de către opaiţe a circumstanţelor pe care
cealaltă parte îşi întemeiază pretenţiile sau obiecţiile, având ca rezultat
eliberarea de obligaţia dovediră lor.

15
Ioan Leş, Drept procesual civil. Cursul universitar, Bucureşti, Ed. „Lumina Lex” 2002, pag. 153.

25
Potrivit art. 131 alin. 4) Codul de procedură civilă, dacă o parte recunoaşte
în şedinţa de judecată sau în cadrul îndeplinirii delegaţiilor judiciare faptele pe care
cealaltă parte îşi întemeiază pretenţiile sau obiecţiile, aceasta din urmă este
degrevată de obligaţia dovedirii lor. Recunoaşterea poate fi parţială sau integrală.
Recunoaşterea îşi pierde valabilitatea numai în caz de renunţare la recunoaştere, pe
motiv că este rezultatul unei erori. Instanţa poate respinge prin încheiere
recunoaştere, în cazul m care aceasta va avea dubii faţă de acest act, iar
recunoaşterea efectuată în prima instanţă îşi păstrează veridicitatea şi în instanţele
ierarhic superioare.

Depoziţiile martorului (art. 132-136 Codul de procedură civilă).

Faptele care generează, modifică sau sting drepturi şi obligaţii, de regulă, se


produc în prezenţa unor persoane, care nefiind implicate, pot ulterior să dea
anumite informaţii despre cele întâmplate. Potrivit art. 132 Codul de procedură
civilă, martor poate fi orice persoană care nu are interes în proces şi căreia îi sânt
cunoscute fapte referitoare la pricină. Martorii sunt acele persoane străine de
proces care, chemate in faţa instanţei, sunt obligate de a relata despre acte şi fapte
în legătură cu cauza care se judecă şi sunt utili la rezolvarea ei. Martorii fac parte
din categoria persoanelor care contribuie la înfăptuirea justiţiei.
Relatarea făcută de martor în faţa instanţei poartă denumirea de depoziţie de
martor sau proba testimonială.
Mijlocul de probă nu este martorul ca persoană, ci depoziţia sa, care este
definită ca fiind acea relatare făcută de o persoană, oral, în faţa organelor
judiciare, despre un fapt trecut precis şi pertinent pe care îl cunoaşte.
Însă există posibilitatatea ca persoana să nu fi perceput direct cu simţurile sale
faptele pentru care este chemată să vorbască, ci a auzit despre fapte de la o altă
persoană. Această depoziţie poartă denumirea de mărturie indirectă şi este
acceptată de către sistemul nostu de drept pentru că persoana a auzit despre fapte şi
este în stare să indice persoana de la care a auzit realitatea contestată.
În procesul civil proba cu martori nu se poate folosi oricând, posibilitatea
folosirii ei fiind limitată. Legea civilă nu admite proba cu martori în cazul în care
părţile litigante au posibilitatea de a-şi procura probe scrise.
Astfel suntem îndreptăţiţi să credem că proba cu martori nu e o probă de drept
comun, ci o probă de exceptie.

26
Depoziţile martorilor ca mijloc de probaţiune constau din informaţii
care confirmă sau infirmă anumite circumstanţe importante pentru justa
soluţionare a cauzei.
Din punct de vedere procesual ele se divizează în generale şi speciale. Cele
generale se referă la datele de identificare a martorului, în ce relaţii se află cu
părţile. Cele speciale constau din relatările martorului referitoare la unele aspecte
ale cauzei examinate şi din răspunsuri la întrebările instanţei şi participanţilor la
proces.
Din considerentul lipsei interesului de orice fel, calitatea de martor nu poate
fi dublată de nici o altă calitate procesuală, în primul rând, participarea
judecătorului la examinarea anterioară a cauzei în calitate de martor este temei de
recuzare (art. 50 alin. l) lit. (a) Codul de procedură civilă al RM).
În al doilea rând, legea stabileşte cine nu poate fi audiat ca martor în
judecată. Cele 5 categorii de persoane enumerate în art. 133 Codul de procedură
civilă formează aşa-numitul cerc al incompatibilităţilor pentru calitatea de martor.
Legea nu stabileşte cert o anumită vârstă de la care persoana poate fi depune
mărturii, fapt care ne permite să afirmăm că minorii, de asemenea, pot fi martori.
Instanţa va stabili în fiece caz aparte dacă este posibilă audierea persoanelor
minore sau cu deficienţe fizice sau mintale, iar legea reglementează o procedura
deosebită a audierii lor.
În al treilea rând, ca noutate, legislaţia procesuală atât penală, cât şi cea
civilă instituie imunitatea martorilor, adică dreptul de a refuza depunerea
mărturiilor, în acest sens, categoriile de persoane menţionate în art. 134 Codul de
procedură civilă pot depune mărturii, dar dacă conţinutul acestora sânt de natură să
afecteze, inclusiv prin prejudicierea morală şi materială, soţii, logodnicii, rudele
menţionate în lege sau să dezvăluie secrete profesionale sau comerciale, ori date pe
care le-au cunoscut în exerciţiul funcţiunii, aceştia pot refuza să facă depoziţii, fără
a suporta careva consecinţe nefaste. Conform art. 135 Codul de procedură civilă,
martorul trebuie să declare în scris despre motivaţia refuzului de a depune mărturii.
Dacă nu motivează sau instanţa consideră motivele nejustificate, atunci martorul va
repara prejudiciile cauzate părţii interesate în mărturia sa şi va putea fi supus unei
amenzi de 10 unităţi convenţionale.
Martorul se deosebeşte de expert care, de asemenea nu are nici un fel de
interes în soluţionarea cauzei, dar care ia cunoştinţă de materialul probant după
pornirea cauzei, la indicaţia instanţei de judecată.
Afirmaţia că martorul este lipsit de interes în soluţionarea cauzei nu este pe
deplin adevărată, întrucât acesta poate fi totuşi în relaţii de rudenie, prietenie cu o
parte în proces. De aceea, pentru aprecierea justă, instanţa de judecată, înaintea
audierii martorului va verifica în ce fel de relaţii se află acesta cu părţile şi
intervenienţii (art. 216 alin. 2) Codul de procedură civilă).
Martorul în procesul civil are 2 obligaţii de bază:
să se prezinte în faţa instanţei la ora şi data stabilită,
să facă mărturii veridice.

27
În ambele cazuri legea stabileşte consecinţe juridice ale neonorării acestor
obligaţii, în primul caz, conform art. 136 Codul de procedură civilă, neprezentarea
martorului în judecată fără motive întemeiate poate fi sancţionată printr-o amendă
de până la 5 unităţi convenţionale. Neprezentarea repetată poate cauza aducerea
forţată a martorului şi o amendă de până la 10 unităţi convenţionale. În al doilea
caz, martorul care refuză sau se eschivează de a face declaraţii poartă răspundere
conform art. 313 din Codul Penal, iar martorul care face declaraţii mincinoase cu
bună ştiinţă - conform art. 312 din Codul Penal.
Drepturile martorului în procesul civil sânt următoarele:
dreptul de fi audiat la locul aflării sale, dacă se află în imposibilitate de a se
prezenta în judecată,
dreptul de a i se păstra locul de muncă şi de a i se compensa cheltuielile legate de
citare şi pentru sustragerea de la obligaţiile sale obişnuite,
dreptul de face depoziţii în limba maternă şi respectiv dreptul de a fi asistat de un
interpret,
dreptul de utiliza notiţe, atunci când informaţia pe care o prezintă conţine date,
cifre greu de memorizat, care ulterior sânt anexate la materialele din dosar.
Aprecierea depoziţiilor martorilor făcută după regulile stabilite de lege
depinde de mai mulţi factori. În primul rând, este vorba de aprecierea depoziţiilor
ca fiind probe primare sau secundare. În al doilea rând, veridicitatea depoziţiilor
depind de cât timp a trecut de la producerea faptelor şi elucidarea lor în depoziţii.
În al treilea rând, contează tipul psihologic al martorului, modul lui de percepe
lumea înconjurătoare şi nu în ultimul rând, atitudinea martorului faţă de cauza
aflată pe rol şi persoanele implicate în ea.

Înscrisurile (art. 137-141 Codul de procedură civilă).


Prin înscris se mai înţelege orice consemnare scrisă care poate infirma sau
confirma fapte sau împrejurări cu privire la existenţa sau inexistenţa raporturilor
juridice civile care formează obiectul cauzei date spre judecare.
Se consideră că înscrisurile sunt obiecte ale lumii materiale pe care cu ajutorul
semnelor sunt imprimate informaşi relevante pentru cauza civilă. Suportul material
al înscrisului îl constituie orice obiect al lumii înconjurătoare, de orice volum,
formă şi calitate, capabil să păstreze semnele scrise. Modul de imprimare a
semnelor pe suporturi (aplicarea unor mijloace chimice, cum ar fi cerneala, tuşul,
vopseaua sau aplicarea unor mijloace mecanice, cum ar fi cioplirea, arderea)
trebuie să facă posibilă perceperea lor de către om pentru a le citi.
Înscrisurile reprezintă unul dintre cele mai importante mijloace de probă, uşor
de păstrat, uşor de administrat în faţa instanţei şi greu alterabile prin trecerea
timpului, iar uneori constitue condiţie de valabilitate a unui raport juridic ce
urmează de altfel a fi probat. De aceea în cazul unui litigiu părţile nu au interes să
discute despre conţinutul înscrisului, ci despre condiţiile de validitate a actului
juridic, cum ar fi de exemplu: autentificare, semnătură, dată, competenţa
funcţionarului care a întocmit actul etc; pe care trebuie să le îndeplinească orice
înscris.

28
Faptul că înscrisurile se întocmesc chiar în momentul încheierii actului
juridic fac ca ele să fie cele mai potrivite mijloace de probă . Astfel ele sunt cele
mai credibile mijloace de probă deoarece, martorii de exemplu, pot fi influenţaţi
între timp, sau pentru că expertiza e doar o părere a unui expert.
În art. 137 Codul de procedură civilă se enumără doar înscrisurile care pot fi
utilizate ca mijloace de probă în procesul civil şi anume: orice document, act,
convenţie, certificat, scrisoare personală, alt materii expus în scris cu litere, cifre,
semne grafice, precum şi primit prin fax, poştă electronică ori prin alt mijloc de
comunicare sau în alt mod ce permite citirea informaţiei care se referă la
circumstanţele importante pentru soluţionarea cauzei şi care pot confirma
veridicitatea lor. De asemenea, x; consideră probă scrisă sentinţele, hotărîrile şi alte
acte judecătoreşti, procesele-verbale ale .acteJcr procedurale, procesele-verbale ale
şedinţelor de judecată, anexele (scheme, proiecte, desene etc ^ procesele-verbale
ale actelor procedurale.
Această enumerare legală denotă multitudinea înscrisurilor în procesul civil
şi necesitatea clasificării acestora după anumite criterii.
În funcţie de statutul juridic al subiectul de la care provin, înscrisurile se
clasifică În:
a) oficiale - sînt actele care provin de la autorităţi publice, persoane cu
funcţii de răspundere şi exprimă împuternicirile autorităţilor sau persoanelor care
le-au emis şi/sau dispun de anumite rechizite şi au o anumită procedură de
perfectare şi eliberare.
De exemplu: certificatul de naştere, de înregistrare a căsătoriei sau a
decesului, bonul de repartiţie a spaţiului locativ, actele de fondare ale persoanelor
juridice, ordinele de angajare, transferare, concediere, sentinţele, hotărîrile
judecătoreşti. Toate acestea se caracterizează prin faptul că exprimă împuternicirile
autorităţilor sau persoanelor care le-au emis, dispun de anumite rechizite şi au o
anumită procedură de perfectare şi eliberare. Contractele, de asemenea, se atribuie
la probe scrise oficiale, chiar dacă unele dintre ele, conţin şi rechizitele persoanelor
fizice semnatare, în cazul în care nu corespund caracteristicilor enunţate nu pot fi
utilizate ca probe scrise.
b) neoficiale - provin de la particulari.
De exemplu: scrisori, recipise, opere scrise, partituri, testamente olografe
etc. Ele nu au o formă prestabilită, important este ca ele să permită stabilirea
identităţii persoanei care le-a întocmit, adevărata manifestare de voinţă a acesteia,
timpul, locul întocmirii.
După conţinutul probelor scrise, acestea se împart în:
dispoziţionale sînt înscrisurile care confirmă manifestări de voinţă cu
caracter autoritar, adică care generează, modifică sau sting raporturi juridice.
Acestea sînt actele autorităţilor publice care nu au caracter normativ, actele
persoanelor juridice, ale conducătorilor acestora emise în limitele
împuternicirilor de care dispun, convenţiile, perfectate de părti în formă scrisă.

29
informaţionale sînt mijloace de probaţiune, conţinu ui cărora nu exprimă
o manifestare de voinţă, ci o simplă informaţie prin care se descrie, se cal f că
circumstanţele importante pentru soluţionarea cauzei, cum ar fi un certificat, o
dare de seamă, scrisori protocolare sau personale, concluziile unor organe de
control etc.
În funcţie de forma în care sunt perfectate înscrisurile se clasifică în patru
categorii:
- înscrisuri perfectate în formă scrisă liberă.
- înscrisuri întocmite în formă scrisă simplă, care necesită totuşi respectarea
anumitor exigenţe,
- convenţii autentificate notarial, care nu necesită a fi înregistrate,
- convenţii care necesită în mod obligatoriu înregistrarea după autentificare.
De această clasificare se ţine cont pentru a stabili admisibilitatea probelor.
Altă clasificare deosebit de importantă are la bază modul de formare a
înscrisului. Astfel, în procesul civil avem înscrisuri autentice, adică originale şi
copii.
Legislaţia stabileşte anumite exigenţe cu privire la administrarea şi
aprecierea înscrisurilor autentice şi ale copiilor. Conform art. 138. alin. 4) Codul de
procedură civilă, înscrisul se depune instanţei în original sau în copie autentificată
în modul stabilit, indicîndu-se locul aflării originalului. Este obligatorie
prezentarea înscrisului original atunci
cînd conform exigenţelor actelor normative circumstanţele trebuie confirmate doar
prin documente în original,
cînd copiile de pe documentul prezentat au conţinut contradictoriu,
cînd instanţa consideră necesară prezentarea originalului.
Conform art. 139 alin. 4) Codul de procedură civilă, instanţa nu poate
considera dovedit un fapt adeverit numai prin copia de pe un document, dacă
originalul este pierdut, iar copiile acestuia prezentate de părţi nu sînt identice şi
prin alte probe conţinutul veridic al originalului nu poate fi dovedit.

Probele materiale (art. 142 -145 Codul de procedură civilă).

Probele materiale sînt obiectele care, prin aspect, calitate, proprietăţi,


însuşiri, schimbări, loc de aflare sau prin alte caracteristici, pot servi la constatarea
circumstanţelor importante pentru soluţionarea cauzei.
Informaţia necesară pentru soluţionarea cauzei nu este imprimată prin
semne, aşa cum este în cazul înscrisurilor, ci o percepem din caracteristicile
obiectelor lumii materiale. Prin aceasta se deosebesc probele materiale de cele
scrise. De exemplu: un act scris atunci cînd este examinat în instanţă din punctul de
vedere al conţinutului constituie o probă scrisă, iar dacă acelaşi act este examinat
din cauza ştersăturilor sau altor agresiuni fizice sau chimice, atunci va constitui o
probă materială. Mai mult decît atît, probele materiale în procesul civil aproape
întotdeauna constituie probe cu caracter primar, adică instanţa le examinează şi
apreciază nemijlocit, fără a solicita copii. Iar probele scrise pot fi înlocuite cu copii
în cazurile admise de lege.

30
Legea procesuală nu poate da o enumerare exhaustiva a probelor materiale.
Ca exemple de probe materiale sînt însuşi obiectele materiale ale litigiului -
automobile, imobile, obiecte ale dreptului de autor, averea deteriorată, produsele
defectuoase etc.
Modul de cercetare a probelor materiale, de asemenea, prezintă careva
particularităţi.
Instanţa poate atrage pentru cercetarea lor specialişti sau experti.(art. 142
alin.2 Codul de procedură civilă).
Probele materiale care nu pot fi anexate la dosar se predau în scopul păstrării
în camera de păstrare a instanţei, fiind înregistrate într-un registru special, iar cele
care nu pot fi prezentate în judecată se păstrează la locul aflării lor, fiind
fotografiate şi sigilate, după caz, (art. 143 alin. 1) Codul de procedură civilă). Dacă
proba materială este obiect al litigiului între părţi, punerea sechestrului ca măsură
de asigurare a acţiunii serveşte în acelaşi timp şi ca mijloc de păstrare a probei.
Probele matenale perisabile sînt examinate de urgenţă la locul lor de
aflare, pentru ca ulterior să se dispună restituirea lor persoanelor care le-a prezentat
sau organizaţiilor care le pot folosi după destinaţie (art 144 alin. l Codul de
procedură civilă).
Întotdeauna după terminarea procesului, adică după ce hotărîrea
judecătorească rămîne irevocabilă, probele materiale sînt restituite fie persoanelor
care le-au prezentat, fie celor cărora li s-a confirmai dreptul asupra lor, fie se vor
comercializa în modul stabilit, (art. 145 alin. l Codul de procedură civilă).
Persoanelor care au prezentat probe materiale, acestea li se pot
restitui şi înainte de finalizarea procesului numai dacă acest lucru nu împiedică
soluţionarea cauzei.
Cercetarea probelor materiale, de regulă, se face nemijlocit de către
judecător în şedinţă publică. Ca excepţie, judecătorul va cerceta şi va aprecia
probele materiale în baza proceselor-verbale întocmite de către instanţele care au
îndeplinit delegaţii judiciare.
Înregistrările audio-video (art 146-147 Codul de procedură civilă).
Ca mijloace de probaţiune aparte au fost introduse în noul Cod de Procedură
Civilă al R.M. Persoana care prezintă o înregistrare audio-video pe un suport
electronic sau de altă natură ori solicită reclamarea unor astfel de înregistrări, este
obligată să indice persoana care a efectuat înregistrarea, timpul şi condiţiile
înregistrării. Nu poate servi ca probă înregistrarea ascunsă dacă nu este permisă
prin lege.
Suporturile înregistrărilor se păstrează în instanţă, însoţite de un registru
special. Instanţă ia măsuri pentru păstrarea lor intactă. După ce hotărîrea
judecătorească devine irevocabilă, suporturile înregistrărilor pot fi restituite
persoanei care le-a prezentat16.

16
Viorel Minai Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă. Vol. I, Bucureşti, Ed. Naţional, 1997, pag.
164-166.

31
Rapoartele de expertiză (art 148-160 Codul de procedură civilă. Legea nr.
1086 din 23.06.2000 cu privire la expertiza judiciară. MO nr. 144-145 din
16.11.2000).
Pentru a cunoaşte veridic anumite aspecte ale realităţii trebuie să posedăm
cunoştinţe speciale (de exemplu: din domeniul ştiinţei, artei, tehnicii,
meşteşugurilor artizanale şi din alte domenii), întrucît judecătorul nu poate
cunoaşte totul, sînt ordonate expertize.
Expertiza judiciară este cercetarea şi aprecierea de către experţi pe baza
cunoştinţelor speciale a obiectelor prezentate de către instanţă cu scopul aflării
informaţiei importante pentru cauză, efectuată într-o anumită ordine stabilită de
legea procesuală. Practica a evidenţiat următoarele categorii de expertize judiciare:
medico-legală, psihiatrică, merceologică, tehnică, grafologică, în domeniul
construcţiilor, artei, videofonoscopică, psihologică, etc.
Însă, nu expertiza este mijlocul de probatie, ci raportul expertului întocmit în
urma petrecerii expertizei.
Expertiza poate fi ordonată la cererea unei părti sau alt participant la proces,
iar în cazurile prevăzute de lege de către instanţa din oficiu (de exemplu: potrivit
ait 148 Codul de procedură civilă, pentru a declara o persoană incapabilă este
necesară expertiza psihiatrică sau conform art.87 alin. 2) Codul de procedură
civilă, pentru a afla valoarea reală a acţiunii în scopul achitării corecte a taxei de
stat).
Expertiza ca activitate este de mai multe feluri.
Astfel în funcţie de organul care a ordonat expertiza şi scopurile acesteia
există expertiză judiciară, ordonată de instanţa de judecată în scopul clarificării
anumitor circumstanţe ale unei cauze civile, expertiza extrajudiciară, ordonată de
alte organe cum ar fi Consiliile de expertiză a vitalităţii muncii, companiile de
audit, AGEPI etc. Concluziile acestor organe, formulate în urma
expertizei extrajudiciare în instanţa de judecată i-au forma unor înscrisuri, ca
mijloace de probatiune.
Legislaţia procesuală cunoaşte mai multe categorii de expertize judiciare:
expertiza colegială, care constă din investigaţii complicate, înfăptuite de
către mai multi experţi de aceiaşi specialitate (art. 156 alin. l Codul de procedură
civilă),
expertiza complexă, care este ordonată atunci cîhd pentru constatarea
circumstanţelor importante pentru soluţionarea cauzei sîht necesare date din
diferite domenii ştiinţifice sau din diferite ramuri ale aceluiaşi domeniu (art. 157
Codul de procedură civilă).
expertiza suplimentară, care are loc atunci cîhd raportul de expertiză nu
este suficient de clar sau este incomplet, ori apar noi probleme referitor la
circumstanţele examinate ulterior (art. 159 alin. l Codul de procedură civilă).
Expertiza suplimentară o poate efectua acelaşi expert sau altul.
expertiza repetată, conform art. 159 alin. 2) Codul de procedură civilă
poate fi dispusă de instanţă în următoarele cazuri:
- cînd temeinicia sau veridicitatea raportului de expertiză este pusă la
îndoială de către instanţă,

32
- cînd concluziile mai multor experţi sînt contradictorii,
- cînd au fost încălcate normele procesuale de efectuare a expertizei.
Expertiza repetată este efectuată de o comisie de experţi. Experţii care au
efectuat expertiza anterioară nu pot participa la cea repetată, dar pot da explicaţii în
legătură investigaţia întreprinsă.
Forma procesuală de înfăptuire a expertizei este o garanţie a veridicităţii
concluziilor experţilor. Ea constă din următoarele reguli procesuale:
normele procesuale prevăd anumite calităţi necesare pentru persoana
desemnată ca expert, (art. 149 Codul de procedură civilă),
după desemnare expertul devine subiect al raporturilor procesuale civile,
căruia îi sunt atribuite anumite drepturi şi obligaţii (art. 154 Codul de procedură
civilă),
participanţii la proces au şi ei anumite drepturi în legătură cu ordonarea
expertizei,
legea procesuală prevede anumite exigenţe faţă de raportul de expertiză (art.
158 Codul de procedură civilă)17.
7. Delegaţiile judecătoreşti şi asigurarea probelor.
Procedura de efectuare a delegaţiilor judecătoreşti este prevăzute în art. 125-
126 Codul de procedură civilă.
Astfel, îh cazul necesităţii de a aduna probe ori de a îhmîna acte judiciare
într-un alt oraş, municipiu sau raion, instanţa care judecă cauza dă instanţei
judecătoreşti respective, prin încheiere, o delegaţie pentru efectuarea unor anumite
acte de procedură.
În încheierea privind delegaţia judecătorească se indică fondul cauzei, datele
referitoare părţi, inclusiv domiciliul sau locul aflării lor, circumstanţele ce urmează
a fi clarificate şi probele pe care trebuie să le adune instanţa executoare a
delegaţiei. Această încheiere este obligatorie pentru instanţa căreia îi este adresată
şi trebuie să fie îndeplinită în regim prioritar.
Instanţele judecătoreşti ale Republicii Moldova pot da delegaţii instanţelor
judiciz? străine în vederea efectuării diferitelor acte de procedură în conformitate
cu legislaţia Republica Moldova şi cu tratatele internaţionale la care aceasta este
parte.
Delegaţia judecătorească se îndeplineşte în şedinţă de judecată conform
regulilor stabilne de Codul de Procedură Civilă. Participanţilor la proces li se
comunică locul, data şi ora şedinţei. Neprezentarea lor, însă, nu împiedică
îndeplinirea delegaţiei. Procesele-verbale şi probele adunate în legătură cu
îndeplinirea delegaţiei se remit imediat instanţei care judecă cauza, în cazul în care
participanţii la proces, martorii sau experţii care au depus mărturii, au dat explicării
ori au expus concluzii în faţa instanţei executoare a delegaţiei se prezintă în faţa
instanţei care judecă cauza, ei depun mărturii, dau explicaţii, expun concluzii
conform regulilor generale.
În cazul în care se dispune efectuarea delegaţiilor jdecătoreşti, procesul se
17
G. Noroi „ Administrarea dovezilor, în Codul de procedură civilă comentat şi ordonat”; Editura Al; Bucureşti,
pag. 144.

33
suspendă.
Procedura, temeiurile şi măsurile de asigurare a probelor sînt prevăzute în
art. 127-129 CPC.
Astfel, participanţii la proces interesaţi să prevină dispariţia ori
imposibilitatea administrării în viitor a unei probe utile pentru dovedirea
pretenţiilor pot cere instanţei judecătoreşti asigurarea probei.
Asigurarea se face prin audierea martorului, efectuarea expertizei, cercetarea
la faţa locului şi prin alte modalităţi.
Asigurarea probelor înainte de intentarea procesului în instanţă judecătorească se
efectuează de către notari sau de persoanele oficiale ale misiunilor diplomatice ale
Republicii Moldova în privinţa cetăţenilor Republicii Moldova, în modul prevăzut
de legislaţia în vigoare.
Cererea de asigurare a probelor se depune la instanţa care judecă cauza sau,
după caz, la notarul de la locul îndeplinirii actelor de procedură în vederea
asigurării probelor, în cererea de asigurare a probelor se indică esenţa cauzei,
datele părţilor, inclusiv domiciliul ori sediul lor, probele a căror asigurare se cere,
faptele ce urmează a fi confirmate sau infirmate prin aceste probe, motivul
solicitării asigurării probelor.
Asupra cererii de asigurare a probelor instanţa emite o încheiere, încheierea
de respingere a cererii de asigurare a probelor poate fi atacată cu recurs în termen
de 5 zile de la pronunţare, dacă s-a emis cu citarea participanţilor la proces sau de
la comunicare, dacă s-a emis fără citarea lor. încheierea emisă în timpul judecării
cauzei nu poate fi atacată decît o dată cu fondul.
Asigurarea probelor se efectuează de către judecător, conform prevederilor
Codului de Procedură Civiă, privind cercetarea probei. Persoana interesată, alti
participanţi la proces se înştiinţează despre locul, data şi ora asigurării probei.
Neprezentarea lor, însă, nu împiedică luarea măsurilor de asigurare a probei, în
cazul pericolului de întârziere, instanţa examinează cererea de asigurare a probei
de îndată, fără citarea părţilor, în astfel de cazuri, încheierea de asigurare se
comunică pârtilor şi altor persoane interesate.
Încheierea, procesele-verbale şi toate probele adunate în cadrul asigurării lor
se trimit instanţei care judecă cauza, înştiinţând despre aceasta participanţii la
provces.
Dacă asigurarea probelor se efectuiază la o altă instanţă judecătorească decât
cea care examinează pricina, se aplică procedura de îndeplinire a delegaţiilor
judecătoreşti.

34
9. Concluzii

Existenţa societăţii actuale nu poate fi percepită fără diversele schimburi


care se realizează inerent între oameni. Datorită faptului că există atâtea relaţii care
se succed cu o viteză ameţitoare între diversele persoane, apar obligatoriu şi o serie
de neânţelegeri referitoare la executarea în tot sau în parte a raporturilor existente
între părţi. De multe ori se întâmplă ca debitorul unei obligaţii atunci când este
adus în faţa instanţei şi pus să recunoască, sub jurământ, că are să dea să facă sau
să nu facă ceva în folosul celeilalte persoane, acesta nici nu recunoaşte că l-ar fi
văzut vreoadată pe reclamant.
Aşa că astăzi mai mult ca oricând se aplică vechiul adagiu al romanilor:
“idem est non esse et non probari” care poate fi tradus prin formula „a nu fi sau a
nu fi probat este tot una”.
Orice cetăţean ar trebui să cunoască legislaţia aplicabilă probelor, fie ca
vorbim de probe care se administrează în faţa instanţelor: civile; penale; de
contencios administrariv sau fiscal. Însăşi actul justiţiei s-ar desfăşura mai rapid şi
mai corect dacă părţile s-ar prezenta în faţa avocatului cu principalele mijoace de
probă care îi dau speranţa că dreptatea este de partea sa. Consider că o justiţie este
calitativă atunci când hotărârile instanţelor judecătoreşti sunt egale sau tind a fi
egale cu adevărul defaptal cauzei sub toate laturile existenţei sale. De multe ori
adevărul juridic nu corespunde cu adevarul de fapt al cauzei. Deoarece în urma
administrării probatorului judecătorul poate ajunge la o altă convingere intimă
decât faptele care au dus la desfăşurarea procesului. Astfel, judecătorul prin
decizia sa poate denatura în totalitate adevărul, dând o soluţie greşită; poate
schimba sau interpreta în mod greşit anumite aspecte care au dus la formarea
conflictului, prin hotărârea sa facând dreptate numai în parte; dar mai poate exista
şi o soluţie caracteristică unui sistem de drept şi nu unei interpretări umane anume
faptul că jusecătorul se vede nevoit datorită procedurii sau legii pe care o aplică să
decidă împotriva convingerii sale intime.

35
10. SPEŢĂ

Roşcă Nina la acţionat în judecată pe directorul adjunct al S.A. „Triniton”,


Iurie Nedelcov cu cerere de chemare în judecată despre apărarea onoarei,
demnităţii, reputaţiei profesionale şi încasarea prejudiciului moral în mărime de
15000 lei.
Drept temei a acţiunii, reclamanta a invocat următoarele împrejurări de drept
şi de fapt: art. 16 CC al RM; la adunarea generală a acţionarilor, pârâtul a declarat
că reclamanta Roşcă, fiind contabil a asociaţie, e necinstită, sustrage mijloace
băneşti din casă, nu dispune de cunoştinţele necesare în domeniul contabilităţii;
prin declaraţiile neîntemeiate pârâtul ia cauzat suferinţe psihice.
Pârâtul Nedelcov nu a recunoscut acţiunea, menţionând că cele declarate
corespund adevărului.
Judecătorul care examina pricina civilă a propus reclamantei să prezinte
dovezile de care dispune, pentru combaterea afirmaţiilor pârâtului.
Concretizaţi cine şi ce precizări trebuie să dovedească în pricina civilă în
cauză. Expuneţi regula generală de repartizare privind sarcina pronaţiei. În ce acte
legislative sunt stipulate prezumţiile probante?

Soluţie:

Având în vedere art. 117 alin. (1) din Codul de procedură civilă, care
prevede că probele „servesc la constatatrea circumstanţele ce justifică pretenţiile şi
obiecţiile părţilor, precum şi altor circumstanţe importante pentru justa soluţionare
a cauzei”, înţelegem că în orce pricină, precum şi în speţa dată, urmează a se
dovedi ansamblul circumstanţelor de fapt pe care se întemeiază pretenţiile şi
obiecţiile părţilor, precum şi alte circumstanţe importante pentru justa soluţionare a
cauzei, adică trebuie dovedite faptele şi împrejurările care au dat naştere litigiului
dintre părţi.
Astfel, în cadrul speţei date, va fi necesar de dovedit următoarele
circumstanţe:
- existenţa sau inexisteţa fatul declarări de către pârâtul
Nedelcov, la adunarea generală a acţionarilor, că rclamanta:
a) este necistită;
b) sustrage mijloace băneşti din casă;
c) nu dispune de cunoştinţele necesare în domeniul contabilităţii;
- faptul că prin declaraţiile neîntemeiate pârâtul a cauzat suferinţe
psihice, deci existeţa suferinţei psihice în legătură cauzală cu declaraţiile
pârâtului;
- circumstanţele care determină mărimea prejudiciului cauzat şi
pretins; aceste circumstanţe sunt cele, care ajută la aprecierea caraterului şi

36
gravităţii sufernţei pricinuite, precum şi măsura în care mărimea
prejudiciului urmează să aducă satisfacţiei celui ce pretide prejudiciul.
Faptul, existenţei prejudiciului moral se prezumă de către legiuitor că există odată
ce există suferinţa psihică sau fizică; aici este necesar de a lua în considerare
prevederile art. 1422 din Codul civil, care prevede că, „în cazul în care persoanei i
s-a cauzat un prejudiciu moral (suferinţe psihice sau fizice) prin fapte ce ce
atentează la drepturile ei personale nepatrimoniale…” instanţa poate obliga la
repararea prejudiciului, prin echivalent bănesc, deci legiutorul stabileşte că atunci
cînd există suferinţe psihice sau fizice, întodeauna există prejudiciu moral.
Potrivit regulei generale, prevăzute de art. 118 alin. (1) din Codul de
procedură civilă, fiecare parte în proces trebuie să dovedească circumstanţele pe
care le invocă drept temei al pretenţiilor şi obiecţiilor sale, dacă legea nu dispune
altfel.
Astfel, fiecare parte este obligată să probeze circumstanţele de fapt pe care
îşi întemeiază pretenţiile şi obiecţiile, adică:
- Roşcă Nina va trebui să dovedească:
• în primul rând, faptul că pârâtul a declarat, la adunarea generală a
acţionarilor, e necinstită, sustrage mijloace băneşti din casă, nu dispune de
cunoştinţele necesare în domeniul contabilităţii, circumstanţe care au dus la
răspndirea informaşiei ce lezează onoarea, ;
• în al doilea rând faptul că, prin acţiunile sale, prâtul ia provocat suverinţe
psihice,
• şi în al treilea rând, de abilitatea reclamantei de a proba, va depinde
satisfacerea pretenţiei sale în cea ce priveşte mărimea prejudiciului pretins,
având în vedere că, instanţa va aprecia mărimea prejudiciului în funcţie de
caracterul şi gravitatea suferinţei psihice, de statutul socoal al reclamantei şi
de gradul în care compensarea bănească va aduce satisfacţie acesteia;
- Nedelcov va trebui să dovedească că tot ceea ce a declarat corespunde adevărului,
adică că, Roşcă Nina este necinstită, sustrage mijloace băneşti din casă, nu dispune
de cunoştinţele necesare în domeniul contabilităţii;
Totodată, având în vedere art. 123 alin. (6) din Codul de procedură civilă,
care prevede că „faptele invocate de una din părţi nu trebuie dovedite ăn măsura în
care cealaltă parte nu le-a negat”, Roşcă Nina nu va fi obligată să dovedească
circmstanţele pe care îşi întemeiază pretenţiile, fatul că pârâtul a declarat, la
adunarea generală a acţionarilor, e necinstită, sustrage mijloace băneşti din casă, nu
dispune de cunoştinţele necesare în domeniul contabilităţii.

37
11. Bibliografie:

1. Constituţia Republicii Moldova din 29.07.1994,


2. Codul de procedură civilă al R.M. nr. 225 din 30.05.2003,
3. Legea contenciosului administrativ nr. 793 din 10.02.2000,
4. Codul de executare al R.M. nr. 443 din 24.12.2004,
5. Codul civil al R.M. nr. 1 107 din 06.06.2002,
6. Codul familiei al R.M. nr. 1316 din 26.10.2000,
7. Codul muncii al R.M. nr. 154 din 28.03.2003,
8. Legea cu privire la organizarea judecătorească, nr. 5 14 din 06.07. 1 995,
9. Legea cu privire la judecată arbitrală, nr. 1 29 din 3 1.05. 1 994,
10. Legea cu privire la procuratură, nr. 118din 14.03.2003,
11. Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor şi a Libertăţilor
Fundament, adoptată la Roma la 04. 1 1 . 1 950,
12. Hotărîrea Plenului CSJ cu privire la unele chestiuni apărute în practica
judiciară legătură cu punerea în aplicare a CPC al RM., nr. 30 din
24.10.2003,
13. Hotărîrea Plenului CSJ cu privire la aplicarea de către instanţele
judecătoreşl legislaţiei ce reglementează asigurarea acţiunii la judecarea
cauzelor civile, nr. 32 din 24.10.20
14. Viorel Minai Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă. Vol. I,
Bucureşti, Ed. Naţional, 1997,
15. Ioan Leş, Drept procesual civil. Cursul universitar, Bucureşti, Ed. „Lumina
Lex” 2002,
16. Horea Măgureanu, Drept procesual civil, Bucureşti Ed. „ALL BECK”,
1998,
17. Ion Deleanu, Tratat de procedura civilă, Bucureşti, Ed. Europa Nova, 1997,
18. Stefan Răuschi „ Drept civil. Parea generală. Persoana fizică. Persoana
juridică.” Edit. Fundaţiei Chemarea Iaşi 1192.
19. D. Rizeanu „Forţa probantă a prezumpţiilor simple, în R..R..D”,
20. E. Puşcau, „Sarcina probei şi dovada prin prezumţii în procesul civil”,
21. I. Nistor Principiul jura novat curia în cazul aplicării legii străine, în
„Studii şi cercetări juridice”,
22. G. Noroi „ Administrarea dovezilor, în Codul de procedură civilă comentat
şi ordonat”; Editura All; Bucureşti.

38