Sunteți pe pagina 1din 4

Drept credinciosul Voievod

Ştefan cel Mare şi Sfânt

Date importante

Născut/ă 1433, Borzeşti

Decedat/ă 1504, Suceava

Venerat/ă în Biserica Ortodoxă Română

Canonizat/ă 15 iulie 1992

Resturi
Putna, Suceava
pământeşti

Sărbătoare 2 iulie

Sfinţi

Ştefan al III-lea, supranumit Ştefan cel Mare (n. 1433, Borzeşti - d. 2 iulie 1504, Suceava), fiul
lui Bogdan al II-lea, a fost domnul Moldovei între anii 1457 şi 1504.

Calităţile umane, cele de om politic, de strateg şi de diplomat, acţiunile sale fără precedent
pentru apărarea integrităţii ţării, iniţiativele pentru dezvoltarea culturii au determinat admiraţia
unor iluştri contemporani, iar, graţie tradiţiei populare, a fost transformat într-un erou legendar.

Papa Sixtus al IV-lea l-a numit "Athleta Christi" (atletul lui Christos) iar poporul l-a cântat în
balade: Ştefan Vodă, domn cel mare, seamăn pe lume nu are, decât numai mândrul soare.

Începutul domniei lui Ştefan cel Mare


După uciderea tatălui său Bogdan, Ştefan vine cu oaste, ajutat de Vlad Ţepeş, domnul Ţării
Româneşti, şi - după înfrângerea lui Petru Aron în "tina de la Doljeşti", la 12 aprilie si la Orbic
pe 14 aprilie 1457 - merge la Suceava şi pe locul ce se chema câmpia Direptăţii, lângă cetatea de
scaun, întreabă pe toţi de faţă, dacă le este cu voie să le fie domn. Întreaga adunare în frunte cu
mitropolitul Teoctist, boieri, târgoveţi, ostaşi şi "toată ţara" proclamară pe Ştefan ca domn legiuit
al Moldovei în scaunul părinţilor şi strămoşilor lui.
Moldova în timpul domniei lui Ştefan cel Mare
În vremea lui Ştefan, Moldova se întindea peste toate ţinuturile de la Carpaţii răsăriteni până la
Nistru. Ţăranii răzeşi, proprietari de pământ, erau chemaţi la solicitarea domnului la "oaste" în
schimbul unor privilegii. Alături de ei, un rol important jucau cetele boierilor, care veneau cu
oşteni de pe moşiile lor, şi cetele târgurilor, alcătuite din târgoveţi, care se puteau strânge mai
repede în caz de nevoie. Oastea mare a lui Ştefan era deci o "oaste de ţară", la vremea aceea
puţini fiind lefegii (mercenari). Ţara era apărată de cetăţi ca Soroca, Tighina şi Cetatea Albă la
Nistru, cetăţile Hotinului şi Sucevei la Nord, spre Carpaţi Cetatea Neamţului, iar pe Siret cetatea
Romanului.

Ţara era stabilă politic şi bogată. Incursiunile pretendenţilor la domnie rare, opoziţia boierilor
slabă şi buna securitate a drumurilor îmbia pe negustorii italieni, polonezi sau armeni, să treacă
prin Moldova de la Marea Neagră spre Liov (Lemberg) şi invers, aducând din Orient mirodenii,
covoare, blănuri, metale şi pietre preţioase iar din Apus postavuri şi arme. Vămile culese de la
aceştia aduceau multi bani în visteria domnească. Astfel se explică cum a avut Ştefan mijloace
materiale ca să lupte şi să construiască fără încetare în lunga lui domnie. Căci el trebuia să se
bizuie numai pe puterile Moldovei, pe sprijinul vecinilor - polonezi sau unguri - nu se putea
bizui, şi unii şi alţii voiau să aibă sub suzeranitatea lor Moldova. Pericolul mare îl reprezenta însă
expansiunea Imperiului Otoman, care - după cucerirea Constantinopolului la 1453 - de către
sultanul Mahomed II Fatâh îşi continua înaintarea în inima Europei.

Relaţiile cu Ungaria
După urmărirea lui Petru Aron, care se refugiase în Polonia, cade la înţelegere cu regele Cazimir,
restituindu-i-se cetatea Hotinului, ceea ce atrage duşmănia regelui Ungariei, Matei Corvin. Într-o
luptă decisivă la Baia (1467), pe valea Moldovei, oastea ungurească este înfrântă, regele fiind
rănit de trei săgeţi şi o lovitură de lance. Ştefan năvăli în Ardeal pe urmele armatei ungureşti în
retragere şi îşi asigură liniştea la graniţa apuseană a ţării.

Relaţiile cu Ţara Românească


Prevăzând că va avea în curând de luptat cu Turcii, Ştefan voia să aibă în Ţara Românească un
domn prieten, în locul vasalului turcesc, Radu cel Frumos. În anul 1470 Ştefan începu ostilităţile,
prădând Ialomiţa şi arzând oraşul Brăilei (la 27 februarie, în "marţea brânzei"), dar îndată Turcii
au răspuns, trimiţând pe Tătari în Moldova. Ştefan se îndreptă atunci împotriva noului duşman
şi-l învinse în dumbrava de la Lipnic, pe Nistru. După alte ciocniri cu Radu cel Frumos, acesta
fugi la Turci (în noiembrie 1473, Ştefan cucereşte cetatea Dâmboviţei de la Bucureşti), iar Ştefan
puse în scaunul Ţării Româneşti pe aliatul său, Laiotă Basarab.

Conflictul cu Imperiul Otoman


Moldova în timpul lui Ştefan cel Mare

Mahomed II nu putea lăsa nepedepsit amestecul lui Ştefan în treburile domniei Ţării Româneşti.
De aceea în iarna anului 1474 trimise în Moldova pe beylerbeyi Hadân Suleiman Paşa (Hadin
Süleyman Paşa), cu 120.000 de oameni, cu misiunea de a supune pe domn şi a-i nimici oastea.
Ştefan îşi organizează tabăra în faţa Vasluiului în locul numit Podul Înalt şi în ziua de 10 ianuarie
1475, înainte de a se lumina de ziuă, dădu atacul pe neaşteptate. Marea oştire a Turcilor se
clătină şi se destrămă într-o învălmăşeală cumplită. Locul mlăştinos, ceaţa, necunoaşterea
terenului, mări turburarea Turcilor, care se risipiră. După alungarea Turcilor, Ştefan trimise o
scrisoare în limba latină către toţi principii creştini din Europa, vestindu-le marea izbândă şi
cerându-le sprijin pentru încercările viitoare. Dar în afară de felicitări din partea Papei şi a
Veneţienilor, ajutor nu veni de nicăieri. Turcii se pregăteau din nou să pornească asupra
Moldovei. Mahomed II luă comanda oştirii turceşti, îndreptându-se spre Suceava pe valea
Siretului, iar dinspre Nistru se iviră cetele Tătarilor. În codrul de la Valea Albă sau Războieni,
Turcii covârşiră puterile Moldovenilor în seara zilei de 26 iulie 1476. Mahomed II atacă cetăţile
Suceava, Neamţul şi Hotinul, dar nu le putu cuceri. Aflând că Ştefan pregăteşte o nouă oaste, că
Ungurii şi Polonezii se apropie de graniţele Moldovei cu ajutor armat, văzând că hrana se
împuţinează, că se ivesc boli în rândul oştenilor, Mahomed II se hotărî să se retragă. El părăsi
Moldova hărţuit de cetele lui Ştefan, fără ca izbânda lui să fi însemnat supunerea ţării şi a
domnului ei.

În 1476, Ştefan ajută pe Vlad Ţepeş să reia tronul, însă acesta este ucis la puţin timp de boieri.
Cinci ani mai târziu, în iulie 1481, Basarab Ţepeluş este înfrânt de Ştefan la Râmnicu Sărat. În
amintirea acestei bătălii, domnul Moldovei ridică în Râmnic o biserică cu hramul Sfânta
Parascheva, lăcaş ce va dăinui până la sfârşitul sec. XIX. După 1482, relaţiile cu Ţara
Românească au devenit mai bune, pe tronul de la Târgovişte venind Vlad Călugărul, sprijinit de
unguri, ce se arătase deschis pentru reglementarea problemelor de hotar (Cetatea Crăciuna este
cedată lui Ştefan).

În 1484, noul sultan Baiazid II, atacă pe neaşteptate sudul Moldovei utilizînd o mare parte din
flota sa. Superioritatea artileriei otomane a dus la căderea cetăţilor Chilia şi Cetatea Albă. Acest
fapt a avut urmări nefavorabile pentru Moldova , rămânând inchis drumul spre Marea Neagră.

Relaţiile cu Polonia

Stema lui Ştefan (1502)

Văzând că este în pericol să fie răpus de turci, Ştefan se hotărî să ceară ajutor regelui Poloniei.
Regele Cazimir îi ceru lui Ştefan să se recunoască vasalul lui şi să-i depună jurământ de credinţă
în tabăra militară de la Colomeia (La Colomeia, Stefan cel Mare a acceptat. Domnitorul
Moldovei a ingenuncheat in fata regelui polonez). Ştefan acceptă această umilinţă, în speranţa că
va primi ajutorul aşa de necesar împotriva turcilor. Dar nici Polonezii, iar mai târziu nici regele
Ungariei nu s-au ţinut de cuvânt. Lipsit de orice sprijin din partea vecinilor, Ştefan încheie în
anul 1503 un tratat cu sultanul Baiazid II, care asigură independenţa Moldovei în schimbul plăţii
unui tribut sultanului.

Între timp reuşise să respingă o invazie a noului rege polonez, Ioan Albert, nimicind oastea
poloneză în bătălia de la Codrul Cozminului din anul 1497. În vara anului următor Ştefan
întreprinde o expediţie de pedeapsă, ajungând până în apropierea Cracoviei, capitala de atunci a
Poloniei. În cele din urmă se încheie pace în 1499 la Hârlău pe baza de egalitate.
Sfârşitul domniei
Ultimii ani de domnie fură ani de pace. Cel care spunea în actele scrise că este din mila lui
Dumnezeu domn al Ţării Moldovei a zidit 44 mănăstiri şi biserici, conform tradiţiei, după fiecare
luptă o biserică. Bătrân şi bolnav de gută; i s-a amputat piciorul. După o domnie îndelungată de
47 de ani - neobişnuită pentru acele vremuri - marele domnitor închise ochii la 2 iulie 1504.

Iară prea Ştefan Vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mănăstire la Putna, care
era zidită de dânsul, jale era, că plângea toţi ca pe un părinte al său...(Grigore Ureche)

In cursul domniei sale Moldova a cunoscut o înflorire fără precedent. Luptând de la egal cu
vecini mult mai puternici, Ştefan cel Mare a reuşit să impună Moldova ca un stat cu drepturi
aproape egale. Din nefericire, mărimea redusă a populaţiei şi resursele limitate au făcut ca, o dată
cu modificarea tehnologiei războiului (introducerea pe scară largă a armelor de foc, scumpe şi
greu de manufacturat) Moldova să nu mai poată ţine pasul cu vecinii mult mai bogaţi.