STĂRILE CONŞTIINŢEI

Realizând o sinteză a clasificării stărilor de conştiinţă, M. Zlate (1996) reţine trei

categorii principale ale acestora: stările obişnuite, ordinare, normale (starea de vigilenţă, de
veghe, de luciditate), stările neobişnuite, neordinare sau “stări de conştiinţă modificată” (somnul,
visele, hipnoza, meditaţia etc.) şi stările alterate de conştiinţă, care desemnează stările de
tulburare cantitativă şi calitativă ale conştiinţei, care ies din sfera normalului şi intră în cea a
patologicului (torpoarea, obnubilarea, stupoarea, obtuzia etc.).
1. Stările normale ale conştiinţei
Încă din 1690, John Locke scria “conştiinţa este percepţia a ceea ce trece prin mintea
omului” (apud Sdorow, 1990). Astăzi psihologii au o viziune similară despre conştiinţă, o
conştientizare a propriei activităţi mentale care include gânduri, sentimente şi senzaţii. După
două secole W. James consideră conştiinţa ca fiind personală, selectivă, continuă şi în schimbare
(W. James, 1890). Este personală deoarece simţim că ne aparţine şi nu putem să o împărţim cu
altcineva. Conştiinţa este selectivă pentru că putem fi atenţi la anumite lucruri şi să le ignorăm pe
altele. Astfel, putem orienta atenţia de la discursul interlocutorului la un anunţ important transmis
la radio. Conştiinţa este continuă deoarece conţinuturile ei nu sunt izolate, ci legate unele de
altele, iar gândurile noastre nu pot fi descompuse în segmente fără interacţiune între ele.
Conştiinţa este în schimbare deoarece conţinuturile ei sunt într-o permanentă mişcare,
transformare. Oricât am încerca, nu putem să ne concentrăm asupra unui aspect pentru mai mult
de câteva secunde fără ca alte lucruri să ne treacă prin minte. Ca funcţionalist, James consideră
conştiinţa ca rezultat al evoluţiei care facilitează adaptarea la mediu. Astăzi, mulţi psihologi sunt
de acord cu W. James, şi consideră conştiinţa o dovadă a reprezentării mentale a lumii care ne
permite să realizăm acţiuni mentale înaintea celor externe. În acest fel, omul devine mai raţional
şi mai flexibil în adaptarea la mediu, reducând tendinţa de angajare nejustificată în acţiune şi
comportamentele impulsive.
În 1913, Watson în lucrarea sa “Psychology as the Behaviorist Views It”, respinge
posibilitatea de a studia conştiinţa deoarece este prea subiectivă şi nu prezintă un interes ştiinţific.
Totuşi, studierea conştiinţei nu poate fi ignorată aceasta fiind un element central pentru
experienţa umană. (Hilgard, 1980).
O modalitate de vehiculare a reprezentărilor mentale despre lume este reveria, o stare a
conştiinţei prin care voluntar orientăm atenţia de la stimulii externi la stimulii interni, generaţi de
mintea noastră (Sdorow, 1990). Klinger, într-un studiu experimental realizat pe studenţi în 1987,
a constatat că subiecţii dedică câteva ore pe zi reveriei. Studenţilor li s-a dat o alarmă pe care să o
poarte în permanenţă. Alarma suna la intervale de timp aleatoare, dar cu o medie de 40 de
minute. Atunci când subiecţii auzeau alarma trebuia să noteze activitatea mentală din acel
moment. S-a constatat că o treime din timp subiecţii au reverii care nu sunt relevante pentru
sarcina pe care o execută. Reveriile sunt considerate adesea gânduri nedirecţionate.
Se consideră că reveriile apar din mai multe motive. Ele permit experimentarea mentală a
alternativelor unor acţiuni, menţin activitatea mentală în situaţiile în care există stimulări externe
inadecvate, permit rezolvarea de probleme şi produc plăcere subiectului care se află în această
stare.
 Astăzi cercetătorii sunt interesaţi de un alt aspect al conştiinţei, identificat şi de James, şi
anume selectivitatea conştiinţei. Este vorba despre atenţie, care funcţionează ca un “schimbător
de canale Tv.”, stabilindu-se în acest fel stimulii care vor fi observaţi. În anii ′ 50, cercetătorii
interesaţi de studiul atenţiei au observat abilitatea controlorilor de trafic aerian de a reţine
informaţiile relevante şi de a le ignora pe cele irelevante. Fenomenul “cocktail party”, care se
referă la posibilitatea participanţilor care iau parte la o petrecere de a-şi orienta atenţia spre
conversaţii care au loc în diferite zone ale încăperii, a fost a altă sursă de inspiraţie pentru
cercetătorii atenţiei. Selectivitatea atenţiei a fost demonstrată prin studii în care se prezentau două
casete simultan pe acelaşi ecran video. (Neisser & Becklen, 1975). Imaginile prezentau două
jocuri diferite. Subiecţilor li s-a cerut să privească câte un singur joc şi să apese pe un buton
atunci când în film apărea o acţiune particulară. Rezultatele arată că subiecţii făceau puţine
greşeli. Atunci când li s-a cerut să privească ambele jocuri simultan, folosind mâna dreaptă
pentru a răspunde la un joc şi mâna stângă pentru a răspunde la celălalt joc, s-a constatat scăderea
performanţei. Ei făceau semnificativ mai multe erori decât atunci când atenţia era orientată spre
un singur joc. Studiul a demonstrat că principala calitate a atenţiei, care oferă posibilitatea de a
ne orienta voluntar spre cel mai important aspect al mediului, este diminuată. Este ca şi cum am
încerca se privim la Tv. şi să citim în acelaşi timp.

2. Stările neobişnuite sau “stări de conştiinţă modificată” (somnul, visele, hipnoza,

meditaţia)
O stare de conştiinţă este modificată în privinţa conţinutului sau calităţii experienţei
conştiente dacă apare o modificare semnificativă. Aceste modificări apar în timpul somnului,
viselor, hipnozei, privării de somn, ingerării unor droguri cu efect psihoactiv, experienţe mistico-
religioase, stări emoţionale puternice, privarea sau excesul senzorial, stări febrile puternice.
După Deikman (1980), Pahnke (1980) şi Tart (1975) stările alterate de conştiinţă au
câteva caracteristici comune:
• distorsiuni ale percepţiilor prezente în diferite modalităţi senzoriale (văz, auz, simţ tactil
etc.). De exemplu, pot să apară modificări în percepţia timpului, corpul este văzut
distorsionat;
• emoţii pozitive intense: subiecţii se pot descrie ca fiind extatici, iubitori, fericiţi, calmi;
• sensul de unitate: subiecţii se pot identifica cu natura, universul, cu o forţă spirituală;
• lipsa de logică, multe din experienţele şi “revelaţiile” stărilor alterate de conştiinţă nu au sens
prin raportarea la logica obişnuită;
• indescifrabile, subiecţii simt că nu există cuvinte adecvate pentru a exprima natura
experienţelor trăite;
• transcendenţă, stările sunt trăite ca transcendente. Indivizii pot experimenta o nouă
perspectivă care lasă în urmă concepţia obişnuită despre limitele spaţiului şi timpului;
• evidenţa realităţii auto-construite: subiecţii au noi revelaţii şi intuiţii pe care le consideră
“realităţi ultime” şi reale fără a avea nevoie de dovezi.

a. Somnul
Somnul este o stare fiziologică periodică, reversibilă caracterizată prin inactivitate
somatică şi abolirea relativă şi temporară a conştiinţei, datorat mai ales intervenţiei active a unor
mecanisme neuro-umorale complexe. Spre deosebire de comă, nivelul conştiinţei poate fi rapid şi
complet restabilit prin stimuli adecvaţi, somnul fiind numai “o suspendare plăcută şi reversibilă a
interacţiunii senzorio-motorii cu mediul înconjurător, obişnuit asociată cu poziţia culcată şi
imobilitate”(Vascan, C., Enăchescu, C.,1976).

51
 Hans Burger, în anii ′ 20, a fost primul care a înregistrat activitatea electrică a creierului.
Potenţialul de acţiune al neuronilor existenţi în cortex formează un câmp electric suficient de
puternic pentru a putea fi înregistrate undele electrice din scoarţa cerebrală. Burger a reuşit să
înregistreze aceste unde cu ajutorul unui aparat construit artizanal, dar rezultatele sale au fost
ignorate de contemporanii săi. Ulterior a fost construit electroencefalograful (EEG), aparat
specializat pentru măsurarea acestor unde. EEG-ul a fost folosit pentru a măsura undele electrice
ale creierului, în timpul somnului, constatându-se modificări ale activităţii creierului la începutul
şi pe parcursul perioadei de somn.
Stadiile somnului. Când adormim temperatura corpului scade, ritmul respirator şi cel
cardiac descreşte, la fel ca şi nivelul de cortizon. Corpul începe să se relaxeze după o zi agitată.
Undele alfa, asociate somnolenţei din starea e veghe, sunt înlocuite de undele teta. Acestea din
urmă apar în primul stadiu al somnului, cu ele începând ciclul stadiilor somnului. În aceasta
etapă, cel care adoarme pierde firul raţional şi logic la gândurilor. Unii cercetători consideră
stadiul 1 ca o etapă de tranziţie de la starea de veghe la somnul propriu-zis (Borbely, 1986).
După 5 minute se trece în stadiul 2 al somnului considerat cel mai important deoarece reprezintă
aproximativ jumătate din timpul de somn al omului. Odată cu începerea stadiului 2 muşchii sunt
mai relaxaţi şi încetează mişcările muşchilor oculari. În acesta perioadă a somnului EEG-ul
evidenţiază apariţia unor unde electromagnetice lungi, cu pante puţin abrupte care alternează cu
momente scurte de intensificare a activităţii electromagnetice a creierului. După aproximativ 10
minute se intră în stadiile 3 şi 4 asociate undelor delta. Somnul cu unde delta mai este denumit şi
somnul cu unde lente (cu unde lente) sau faza NREM (non-rapid eye movement). Distincţia între
ultimele două etape este arbitrată. Dacă undele delta reprezintă mai puţin de jumătate dintre
undele înregistrate în timpului somnului lent, se consideră că cel care doarme se află în stadiul 3.
Dacă acestea reprezintă mai mult de jumătate dintre undele electromagnetice înregistrate în
timpul somnului lent, se consideră că persoana se află în stadiul 4 de somn. Somnul lent este cel
mai profund, este mai dificil să trezeşti pe cineva din stadiul 4 de somn. După o anumită
perioadă, cel care doarme se întoarce în stadiul 2 şi intră în etapa de somn REM, pentru ca apoi
să se reîntoarcă în stadiul 2 şi să revenă la somnul lent. Acest ciclu se repetă 3 sau 4 ori în timpul
nopţii, pentru ca în final să se treacă din stadiul 2 la primul stadiu urmat de trezire.
Cercetătorii au constat că şi la mamifere apar aceste stadii ale somnului, chiar dacă
paternul poate fi diferit (Borbely, 1986). Primatele au un patern al somnului foarte apropiat de
cel uman.
Somnul REM (“Rapid Eye Movement” sau somnul cu mişcări oculare rapide).
Observându-se subiecţii în timpul somnului, s-a constatat că din când în când ochii acestora
încep să se mişte rapid. După un timp aceste mişcări dispar şi subiecţii dorm liniştiţi, pentru ca
apoi aceste mişcări să reapară. Aceste mişcări rapide ale ochilor apar la toţi subiecţii. Prin
examinarea atentă a subiecţilor treziţi din somnul REM şi din perioadele de somn în care aceste
mişcări nu apăreau (somn NREM sau somn ortodox) s-a constatat că majoritatea subiecţilor
treziţi din somnul REM visau. La om, somnul REM şi cel NREM sunt considerate ca fiind două
tipuri distincte de somn. Somnul NREM a fost împărţit în patru stadii, pe care le-au amintit
anterior. Somnul REM se caracterizează printr-un patern specific ale undelor electromagnetice.
În timpul somnului REM corpul este simultan activ şi inactiv, deoarece atât sistemul neuronal
inhibitor şi cel excitator sunt stimulate concomitent.
Aspectul excitator al somnului REM poate fi văzut ca rezultat al activării sistemului
nervos simpatic. Somnul REM a mai fost numit şi somn paradoxal deoarece corpul este stimulat,
iar undele electromagnetice sunt asemănătoare cu cele din starea de veghe: creşte presiunea
sângelui, ritmul bătăilor inimii se înteţeşte, iar corpul poate chiar acţiona ca şi cum ar fi atacat,
ameninţat sau ar răspunde la o alarmă. Creşterea nivelului de activitate nu înseamnă că cel care

52
doarme are un coşmar. Faza excitatorie a somnului REM apare ca un contra-argument la ideea că
prin somn corpul nostru se odihneşte.
Mecanismul inhibitor neuronal din timpul somnul REM cauzează atonia, o scăderea a
tonusului muscular caracteristică stărilor de semiparalizie. Mişcarea devine aproape imposibilă
pentru cei care dorm. Unii cercetători cred că astfel cei care dorm sunt protejaţi de răspunsurile
fizice sau de acţiunile din afară viselor lor. Mesajul neuronal care produce semiparalizia trece
printr-o aria a creierului denumită pons. Experimental s-a demonstrat că distrugerea anumitor arii
din pons are ca efect o activare a animalelor în timpul somnului. La persoanele care au fost
private de somn REM se constată o creştere a perioadei de somn REM, acestea intră mai repede
în perioadele de somn REM după adormire, iar durata acestei perioade de somn va fi mai mare
decât în mod obişnuit.
Durata somnului. În medie un adult tânăr are nevoie de 61/2 -81/2 ore de somn în fiecare
noapte. Unii oameni au nevoie de mai mult, iar alţii de mai puţin somn. Sunt oameni care se simt
foarte bine după ce dorm 3 ore pe noapte. Aceşti subiecţi au fost studiaţi în laborator şi s-a
constatat că organismul lor funcţionează normal chiar dacă durata somnului este scurtă. Aceste
manifestări au fost considerate de Oswald & Jones (1968) ca insomnii normale. S-a pus problema
posibilităţii de refacere a organismului la persoanele care manifestă asemenea insomnii,
constatându-se că organismul se reface chiar după perioade mai mici de somn. În acelaşi timp,
unele animale consumă multă energie dar dorm numai câteva ore pe noapte. Caii, vacile şi
elefanţii dorm doar 3-4 ore pe zi. La cealaltă extremă, liliacul doarme 20 de ore pe zi. S-a
constatat că unele mamifere marine, cum ar fi delfinul, nu dorm de loc, acestea având două
emisfere cerebrale care dorm pe rând.
Teorii explicative ale somnului. Prima teorie care explică cauzele somnului este teoria
adaptativă, a lui Meddis (1975) şi Webb (1974-1975), care consideră că fiecare specie are nevoie
de un anumit timp de activitate pentru a putea supravieţui. Erbivorele trebuie să consune o mare
cantitate de vegetaţie pentru a se hrăni şi dacă nu ar sta suficient timp în stare de veghe nu ar
putea consuma cantitatea necesară pentru a se alimenta. Astfel, elefanţii dorm numai trei ore pe
zi, restul timpului consumându-l pentru activităţi necesare supravieţuirii. Oamenii nu au nevoie
de atât de mult timp pentru asemenea activităţi. Laplanders a examinat un trib primitiv din nordul
Scandinaviei şi a constatat că membrii acestuia aveau nevoie de 15-16 ore pentru a desfăşura
activităţi de supravieţuire. Aceste observaţii au dus la concluzia că somnul apare ca un mecanism
de protecţie în perioadele în care speciile nu sunt ocupate cu activităţi de supravieţuire.
O a doua explicaţie este teoria conservării energiei. Allison şi Cicchetti (1976) au studiat
paternurile somnului la 38 de specii diferite şi au constatat că există o corelaţie pozitivă între
greutatea corpului, gradul de periculozitate a mediului şi durata necesară de somn. Deci,
animalele care dorm mult şi au o rată ridicată a metabolismului, o fac pentru a conserva energia
şi pentru a se autoproteja. La om, somnul are rol de conservare a energiei, în timpul somnului
consumându-se doar câteva calorii.
O altă teorie, elaborată de Pappenheiner (1976) susţine existenţa unor substanţe care
provoacă somnul. Astfel, factorul “S” este o mică moleculă care induce somnul lent pentru
câteva ore atunci când este administrată animalelor. Această moleculă stimulează sistemul
imunitar şi s-a constatat prezenţa ei la un nivel mai ridicat în timpul perioadelor de boală, fapt
care explică de ce bolnavii dorm mai mult.
Cercetătorii consideră că există şi alţi factori implicaţi în producerea somnului, dar care
nu au fost încă identificaţi. Cercetările viitoare vor trebui să clarifice factorii responsabili de
apariţia somnului şi care sunt cauzele producerii acestuia.
Privarea de somn. Într-un experiment subiecţilor li s-a cerut să reducă durata somnului
nocturn cu câte jumătate de ora în fiecare săptămână, până când apărea starea de disconfort. Toţi

53
subiecţii s-au oprit înainte de a ajunge la 4 ore şi jumătate de somn pe noapte. (Johnson &
MacLeod, 1973). Nu s-a constatat o scădere a performanţei o dată cu descreşterea duratei de
somn, dar subiecţii au raportat o stare de disconfort. Problema era ce se întâmplă dacă se reduce
timpul de somn pentru o perioadă mai lungă. Investigaţiile de acest tip au debutat în 1942. Într-
un experiment, 6 subiecţi au fost ţinuţi treji 205 ore (8 zile şi 13 ore), (Kales & al., 1970).
Recordul de menţinere în stare de veghe este de 264,2 ore (11 zile şi 12 minute). După 60 de ore
de lipsă de somn, s-au observat tulburări senzoriale, halucinaţii, iluzii. Borbely (1986) descrie
stările trăite de subiecţi după o privare de somn de 60 de ore: suprafaţa obiectelor devine
văluroasă, duşumeaua pare acoperită cu o pânză de păianjen, feţele umane apar şi dispar, iar un
participant la experiment a auzit voci în sunetul apei care curgea, iar lucrurile au început să-i
vorbească.
Cercetătorii au constatat că persoanele private de somn au perioade de micro somn, prin
apariţia unor perioade de somn REM în starea de veghe, acestea putând explica halucinaţiile care
apar. După 60 de ore de lipsă de somn, funcţii cum ar fi ritmul cardiac, presiunea sanguină,
respiraţia, temperatura nu indică modificări semnificative. Când subiecţii sunt lăsaţi să doarmă,
durata somnului este de o zi sau chiar mai mică, iar la trezire se simt bine. Aceasta indică faptul
ca privarea de somn pentru câteva zile nu este dăunătoare dacă oamenii sunt sănătoşi.
Din aceste motive s-a pus problema necesităţii somnului. Într-un experiment, şobolanii au
fost privaţi de somn pentru a vedea dacă lipsa somnului este nocivă. Un şobolan a fost privat de
somn, iar altul a fost folosit pentru a controla efectele stresului experimental. Când şobolanul din
lotul experimental adormea discul de plastic pe care acesta era aşezat începea să se rotească,
şobolanul trebuind să alerge pentru a nu cădea în apă. Pentru unii şobolani perioada de privare de
somn a durat până la 33 de zile. Nici un şobolan privat de somn nu a avut manifestări fiziologice
anormale, până în momentul decesului. Toţi şobolanii au fost privaţi de somn până când au
murit. Nici un şobolan din grupul de control nu a murit. La disecţie, şobolanii din lotul
experimental au prezentat afecţiuni diferite: ulcer stomacal, hemoragii interne, neexistând doi
şobolani cu aceeaşi afecţiune. Concluzia acestui experiment este că somnul are o funcţie
fiziologică vitală. (Rechtschaffen, Gilliland, Bergmann & Winter, 1983). Experimente de acest
tip nu au putut fi realizate pe oameni, însă se citează cazul unui bărbat de 53 de ani care şi-a
pierdut abilitatea de a dormi. În final el a decedat, iar autopsia a evidenţiat că 95% dintre
neuronii unei arii talamic, presupusă a fi implicată în reglarea somnului, erau distruşi.
Ritmul circadian. Viaţa normală impune o alternanţă a stării de veghe şi somn, raportul
dintre ele variind în cursul unei perioade de 24 de ore de la un individ la altul, precum şi în
funcţie de vârstă. Ritmul circadian, de veghe şi somn, reprezintă o unitate fiziologică de timp,
cuprinzând o perioadă de veghe şi una de somn. La om există o dezvoltate ontogenetică a
ritmurilor circadiene, legată de maturizarea sistemelor neuro-umorale de reglare. Deoarece la
început ritmul circadian este scăzut, persoana este somnolentă, temperatura corpului este scăzută,
la fel ca şi concentraţia de cortizon din sânge. Când ritmul circadian creşte, persoana este trează
iar nivelul de cortizon şi temperatura corpului este ridicată. În timpul zilei ritmul circadian atinge
nivelurile cele mai ridicate. Atunci când apar întreruperi ale ciclului circadian, apar sentimente
de disconfort. Acest disconfort este observabil în cazul unor călătorii intercontinentale când apar
schimbări de fus orar.
Cercetătorii au încercat să explice cum organismul sincronizează ritmul circadian la
lungimea zilei. În anii ΄70 s-a descoperit o grupare de neuroni în interiorul hipotalamusului
formată din nuclei superchismatici care este responsabilă de reglarea ritmului circadian. La
animale, dacă această arie este întreruptă ritmul circadian nu mai apare sau nu mai este
sincronizat. Sunt indivizi la care se constată o nesincronizare a ciclului circadian cu durata de 24
de ore a unei zile. La aceştia observăm tendinţa de a se culca mai târziu şi de a lenevi mai mult

54
dimineaţa. Această tendinţă a fost demonstrată prin experimente în care subiecţii erau izolaţi într-
o încăpere fără nici un reper temporar. S-a constatat că ritmul circadian era de 25 de ore sau chiar
mai mare. Sincronizarea nucleilor superchismatici la un ciclu de 24 de ore este făcută de glanda
pineală. Există posibilitatea autoreglării ritmului circadian prin exerciţiu (te culci mai devreme cu
o oră pentru a te putea trezi mai devreme cu o oră).
Cunoaşterea semnificaţiei şi determinismului bioritmului somn-veghe are implicaţii
importante. Teoretic aceasta contribuie la înţelegerea mecanismelor homeostatice. Din punct de
vedere practic cunoaşterea acestui bioritm are aplicaţii în domenii variate: automatizarea,
aeronautica sau munca în schimburile de noapte. În cazul muncii în schimburile de noapte,
muncitorii riscă să nu mai aibă timp suficient de adaptare şi stabilitate, apărând deseori
dezechilibre ale ritmului circadian cu scăderea randamentului muncii (Wilkinson, 1973).
Anormalităţi ale somnului şi patologie.
Există mai multe tulburări ale somnului printre care: insomnia, narcolepsia, apneea.
Insomnia este o dificultate cronică de a adormi sau de a reuşi să dormi după ce ai adormit.
Poate fi temporară sau de lungă durată, medie sau severă şi poate fi sau nu însoţită de alte
simptome. Principalele cauze sunt depresia, factorii stresanţi, stările maladive sau întreruperile
din timpul zile a ritmului circadian.
Narcolepsia constă în apariţia repetată, neaşteptată şi necontrolabilă a perioadelor de
somn REM în timpul stării de veghe. Această tulburare este cunoscută şi sub denumirea de somn
epileptic, fără a avea însă nici o legătură cu epilepsia. Persoana îşi pierde controlul muscular,
adesea căzând. Tulburarea apare mai ales în momentele de mare anxietate şi îngrijorare.
Apneea este o tulburare care constă în perioade de întrerupere a respiraţiei în timpul
somnului. Somnul este întrerup deoarece apare trezirea necesară pentru a respira. În cazuri severe
pot să apară 400-500 de treziri pe noapte. Se presupună că apneea s-ar datora secreţiei de
testosteron, iar frecvenţa ei este mai mare la bărbaţi.

b. Visele
Multe secole omenirea a fost învăluită de mister şi superstiţii, elaborându-se idei dintre
cele mai ciudate şi naive pentru explicarea producerii şi rolului visului. Abia în 1953, Aserisnky
şi Kleitman au introdus investigaţiile poligrafice, reuşind să izoleze un indicator fiziologic
specific al activităţii onirice (mişcările oculare rapide). Astfel, s-a deschis calea unor cercetări
obiective ale viselor din timpul somnului.
Un studiu efectuat pe 191 de subiecţi treziţi în timpul unei faze de somn paradoxal, a
arătat că 152 visau, în timp ce în afara acestei faze de somn nici un subiect nu a raportat existenţa
unei activităţi onirice. Concluzia dedusă din acest experiment este că visul apare în fazele de
somn paradoxal. Deşi se pare că există vise şi în faza de somn lent, visele din faza paradoxală
sunt cele mai vii, au un bogat conţinut emoţional şi sunt trăite intens. Deci, mişcările oculare
rapide au fost asociate constant, la om, cu activitatea onirică. Interesant este faptul că la orbii din
naştere aceste mişcări lipesc spre deosebire de cei care au devenit nevăzători pe parcursul vieţii şi
care au mişcări oculare rapide în anumite perioade de somn. De asemenea s-a constatat că
mişcările oculare urmează fidel conţinutul viselor. Dacă o persoană visează că urcă o scară atunci
mişcările oculare au o direcţie de jos în sus. Nu numai direcţia mişcărilor oculare este în
concordanţă cu visul, dar şi modificările respiratorii sunt legate de conţinutul visului,
constatându-se, de exemplu, oprirea respiraţiei dacă subiectul visează că râde sau vorbeşte.
Bourguignon şi Humery (1972) au apreciat că pot fi atribuite fazelor paradoxale,
respectiv visului, patru funcţii principale:
Funcţia de stimulare. Se consideră că în timpul fazelor paradoxale, stimulii endogeni sunt cei
care se substituie stimulilor exteriori ai stării de veghe. Deoarece centrii motori şi senzoriali sunt

55
la fel de activi ca şi în starea de veghe, s-ar putea aprecia că visul nu este o stare de somn, ci o
stare specifică de “trezire” în care o formă de “vigilenţă” specifică se exercită asupra imaginilor
onirice.
Funcţia de descărcare. Faza paradoxală este starea în care individul este cel mai puţin supus la
excitaţii externe; excitaţiile descărcate în timpul visului sunt aproape exclusiv de origine internă.
Aceste excitaţii ar constitui şi sursa pulsiunilor sexuale şi a pulsiunilor de autoconservare.
Cercetările neuro-fiziologice au stabilit că funcţia de descărcare interesează sfera psiho-
senzorială şi sistemul vegetativ. În cazul teoriilor psihanalitice, această funcţie se aplică
tensiunilor înnăscute de plăcere vizând satisfacerea lor prin imagini onirice.
Funcţia de substituţie. Privarea senzorială din timpul somnului determină apariţia fazelor
paradoxale, la intervale de aproximativ 90 de minute, care substituie stimulările externe. În acest
fel, unei stimulări externe i se substituie o stimulare nervoasă, centrală, respectiv visul.
Funcţia de legătură. Această funcţie se realizează prin orientarea ascendentă a influxurilor din
formaţiunea reticulată spre scoarţa cerebrală. Închiderea progresivă a căilor motrice periferice
impune orientarea reacţiilor de descărcare din faza paradoxală spre căile psiho-senzoiale. Se
consideră că acest aspect ar putea juca un rol important în adaptarea sistemul nervos central la
realitatea exterioară.
Teorii explicative şi de interpretare a viselor. Explicaţia ştiinţifică a viselor este încă
departe de a fi elucidată. Legătura dintre vise şi realitate, semnificaţia simbolurilor onirice,
caracterul anticipativ al viselor îşi aşteaptă încă interpretarea.
Teoria psihanalitică de interpretare şi înţelegerea a visului marchează o nouă direcţie de
cercetarea a psihicului uman. Înaintea apariţie psihanalizei au existat şi alte preocupări de folosire
a unei metodologii unitare în cercetarea acestui fenomen.
O primă teorie este aceea că excitaţiile corporale sunt cele care generează visul (Maury,
1878). În acea perioadă, metoda dominantă de analiză a gândurilor era asociaţia ideilor.
Combinându-se metoda excitării somatice în perioada de vis cu asociaţia de idei să elaborat o
teorie organică şi mecanică a formării viselor: stimulările senzoriale exteroceptive sau
interoceptive provoacă un număr de imagini. Aceste imagini, sub forma unor iluzii sau
halucinaţii, prin asociaţie, provoacă alte imagini. În final, se realizează o asamblare a acestora
prin activitatea intelectuală care mai rămâne încă activă în vis.
O a doua teorie (Hervey de Saint Denis) afirmă că în timpul somnului, activitatea psihică
nu încetează, iar activitatea intelectuală este conservată. S Freud (1900) a criticat aceste două
puncte de vedere considerând că primul face din vis un act de debilitate mintală sau confuzie, iar
al doilea îl confundă cu un fel de paranoia.
A treia teorie, care definea visul fără nici o referinţă directă la starea de veghe, a fost
preferată de Freud, oferindu-i şanse de prelucrare şi interpretare mult mai largi în modelul pe
care l-a propus. Acest model propune următoarele mecanisme psihologice ale visului:
transformarea reprezentărilor în halucinaţii (sunetele se transformă în viziuni), dramatizarea sau
punerea în scenă (imaginile nu sunt independente ci urmează un scenariu impus ca o realitate),
absenţa controlului voluntar al imaginilor onirice.
S-a considerat că sursele psihologice ale visului sunt: evenimentele recente (în special
cele din ziua anterioară), evenimentele nesemnificative (care au scăpat atenţiei) şi amintirile din
copilărie.
Pornind de la aceste date, S. Freud a elaborat propriul său model de explicare şi
interpretare a visului. Modelul psihanalitic consideră că dorinţele, impulsurile nesatisfăcute sunt
refulate, adică stocate în inconştient, conştiinţa neavând acces la acestea. Atunci când se trece de
la starea de veghe la cea de somn, vigilenţa conştiinţei scade şi informaţiile stocate în inconştient
tind să pătrundă în conştiinţă. Pentru a putea continua somnul apare visul ca imagine deformată a

56
informaţiilor din inconştient. Imaginile visului nu sunt identice cu informaţiile din inconştient.
Acest aspect se explică prin faptul că visul este o stare ambivalentă, în care conştientul este
suficient de adormit pentru ca dorinţele refulate să poată trece, dat nu atât cât ar trebui pentru ca
acestea să treacă intacte. Structura visului, după Freud are un dublu conţinut: conţinutul latent şi
manifest. Conţinutul latent este format din dorinţele subiectului exprimate sub formă de
fantasme, mai mult sau mai puţin controlate conştient, care reprezintă sursa conţinutului manifest
a visului, sau ceea ce ne amintim din vis. Prin modelul său Freud exagerează rolul inconştientului
şi pune pe un plan secundar conştientul, definind visul ca “îndeplinirea (deghizată) a unei dorinţe
(reprimate, refulate)”.
Structura elaborării viselor după Freud (1900), modificată de Popoviciu (1978)

CONŞTIENT - PERCEPŢIE

CONŢINUT MANIFEST (GÂNDIRE IMAGINATIVĂ)

CENZURĂ ŞI ACTIVITATE DE VIS

CONŢINUT LATENT (GÂNDIRE ABSTRACTĂ)

I N C O N Ş T I E N T

Chiar S. Freud, în “Introducere în psihanaliză” (1916-1917, trad. 1980), evidenţiază

principalele incertitudini referitoare la metoda sa de interpretare a viselor:
1. “nu se ştie niciodată dacă cutare element dat al visului trebuie să fie înţeles în sensul propriu
sau în sens simbolic…de aceea nu dispunem de nici un criteriu de decizie obiectivă, interpretarea
este lăsată cu totul la cheremul interpretului”;
2. “…nu ştim niciodată sigur dacă cutare element dat al visului trebuie să fie înţeles în sens
negativ sau în sens pozitiv … un nou prilej pentru interpret pentru a acţiona potrivit voinţei sale”;
3. “…având în vedere frecvenţa inversiunilor în vis, interpretului îi este îngăduit să considere ca
inversiune orice fragment al visului”;
4. “… rar putem afirma cu certitudine ideea potrivit căreia interpretarea dată este sigura cu
putinţă: ne pândeşte astfel riscul de a trece pe lângă interpretarea cea mai verosimilă.”
Mulţi autori contemporani consideră că psihanaliza este o psihologie ne-ştiinţifică,
reproşându-i lipsa controlului ştiinţific şi a corectitudini experimentale. Afirmaţiile
psihanaliştilor sunt prea generale, putând explica toate tipurile de comportament care apar. Alţi
autori consideră că metodele folosite de psihanalişti nu au fost niciodată validate. De exemplu,
nu s-a descoperit nici o modalitate de a verifica dacă visele au înţelesuri importante sau sunt doar
o încercare a creierului de a da un sens activităţii electrice întâmplătoare care apare în timpul
somnului.
Există şi alte puncte de vedere teoretice care explică apariţia viselor: metoda activării
sintetice, teoria eliminării informaţiilor inutile şi teoria “off-line”.
Metoda activării sintetice a fost elaborată de Hobson & McCarley (1977) pe baza
cercetărilor realizate asupra activităţilor creierului în timpul somnului REM. Ei au observat că în
timpul somnului aria pons a creierului genera impulsuri nervoase care stimulau sistemul
oculomotor şi reticular. Sistemul oculomotor este format din neuronii motori care controlează
muşchii ochiului. Această stimulare poate fi cauza mişcărilor rapide ale ochilor. Sistemul
reticular este implicat în activarea organismului. Autorii consideră această stimulare neuronală

57
drept faza activă a visului. Semnalele sunt trimise din pons la o structură nervoasă, formată din
talamus, hipotalamus, corpul calos, sistemul limbic şi cerebel, care este integratorul principal al
creierului. Această structură nervoasă leagă emoţiile de gânduri şi face planificări pentru viitor.
Autorii consideră că la nivelul structuri se realizează sinteza şi se dă sens mesajelor primite.
Visul este un răspuns la activitatea electrică întâmplătoare şi nu are un înţeles particular.
Teoria eliminării informaţiilor inutile. Nefiind de acord cu ideea că activitatea electrică
este fără scop, Crick consideră că scopul creierului este de a produce vise pentru a găsi şi elimina
orice conexiune neurologică bizară sau lipsită de sens care ar apărea accidental în cursul
experienţelor din ziua anterioară. În timpul visului informaţia lipsită de sens este eliminată.
Aceasta explică de ce oamenii au percepţii sau idei bizare după o perioadă mai lungă de nesomn.
Dacă teoria ar fi validă atunci reamintirea viselor ar fi dăunătoare deoarece s-ar consolida
asociaţiile lipsite de sens pe care creierul încearcă să le elimine (Crick & Mitchison, 1983).
Această teorie nu explică de ce dacă scopul viselor este de a curăţi creierul sunt vise care se
repetă la aceiaşi subiecţi şi de ce uneori asociaţiile din vis sunt logice.
Teoria “off-line”. În timpul somnului informaţiile care au pătruns anterior în creier sunt
procesate şi corelate cu cele deja stocate, organizate într-o nouă structură, pentru a face loc altor
informaţii care vor fi achiziţionate atunci când persoana se trezeşte. Animalele care au învăţat o
sarcină complexă, iar apoi au fost lăsate să doarmă au uitat ceea ce au învăţat dacă au fost private
de somnul REM. La animalele care au fost private de somnul NREM fenomenul nu a apărut.
Aceste indică faptul că somnul REM este implicat în procesul de învăţare. Se pare că, în timpul
somnului REM noile experienţe achiziţionate sunt integrate experienţei şi informaţiilor
anterioare. Aşa se explică de ce evenimentele care au apărut în viaţa noastră într-o anumită zi ne
apar din nou în vis într-o formă sau alta, trei patru zile mai târziu (Epstein, 1985). Somnul REM
pare să plaseze aceste informaţii în memoria noastră, mai profund şi mai durabil.

c. Hipnoza
O altă formă de modificare a stării de conştiinţă este hipnoza, fenomen deosebit de
interesant şi foarte controversat. În 1766, fizicianul austriac Frantz Anton Mesmer a utilizat
pentru tratarea pacienţilor cu probleme medicale sau psihologice, o tehnică destul de răspândită
în epocă, bazată pe acţiunea exercitată, în anumite condiţii, de corpurile cereşti asupra
organismelor vii prin intermediul unui lichid denumit “magnetismul animal”. El folosea tehnica
paselor, a mişcării mâinilor de-a lungul corpului, sau atingerea zonelor dureroase, obţinând astfel
rezultate spectaculoase în tratarea diferitelor afecţiuni. În 1784, în Franţa a fost numită o comisie
formată din oameni de ştiinţă şi medici pentru a evaluare practicile lui Mesmer şi pentru a stabili
dacă există fluidul magnetic animal. Concluzia comisiei a fost că nimic nu probează existenţa
magnetismului animal, iar bolnavii reacţionau numai dacă ştiau că vor fi magnetizaţi, indiferent
de faptul dacă erau atinşi sau nu cu magneţi reali. Comisia a reţinut trei cauze responsabile pentru
efectele provocate de procedeul lui Mesmer: imitaţia, imaginaţia şi atingerea (V.A. Gheorghiu,
1977).
Termenul de hipnoza este utilizat pentru a descrie efectele sugestiei. Hipnoza nu este o
stare de somn, deşi hipnotizatorul spune pacientului că va cădea într-o stare de somn adânc. Cu
ajutorul EEG s-a evidenţiat că subiecţii hipnotizaţi sunt treji, dar somnolenţi. Hipnoza este de
fapt un termen folosit pentru a descrie mai multe fenomene relativ separate. Persoana hipnotizată
îşi centrează atenţia asupra vocii hipnotizatorului. Starea hipnotică diferă de la un individ la altul,
dar tipic are următoarele caracteristici: relaxarea, halucinaţiile hipnotice, analgezia, regresia de
vârstă, controlul hipnotic şi amnezia hipnotică.
Relaxarea are sens de calm profund, adesea fiind însoţită de modificări ale percepţiilor
corporale (plutirea, scufundarea).

58
 Halucinaţiile hipnotice. Subiectul poate simţi, vedea sau auzi lucrurile într-un mod
distorsionat sau poate avea experienţe ireale (simte mirosul unei flori care nu este lângă el).
Analgezia. Subiectul nu mai simte atingerea sau durerea într-o anumită regiune a
corpului. Acesta este cel mai validat aspect al hipnozei, ceea ce a dus la utilizarea ei pentru
anestezie în cazul unor intervenţii chirurgicale.
Regresia de vârstă. Subiectul poare fi făcut să creadă că s-a întors în timp la un stadiu de
viaţă anterior, cum ar fi de exemplu copilăria. Nu se ştie dacă subiecţii într-adevăr îşi amintesc
fapte uitate dar procesul pare să fie convingător pentru subiecţi.
Controlul hipnotic este impresia persoanei hipnotizate de a-şi simţi corpul în afara
propriului control. De exemplu, dacă i se spune că mâna pluteşte, atunci aceasta se ridică ca şi
cum ar fi susţinută de un resort invizibil, nu de muşchii proprii.
Amnezia hipnotică. Cercetările efectuate asupra manifestărilor amnezice în hipnoză au
dus la unele clarificări, dar multe aspecte sunt încă necunoscute. Se face distincţia dintre amnezia
spontană şi cea sugerată, dintre amnezia conţinutului şi cea a sursei de informaţie, dintre amnezia
totală şi cea parţială.
Amnezia hipnotică spontană este acea manifestare amnezică care apare fără ca cel care a
indus hipnoza să sugereze acest lucru, în timp ce amnezia hipnotică sugerată este provocată prin
instrucţiuni speciale date de hipnotizator care sugerează subiectului că la ieşirea din hipnoză nu-şi
va mai aminti ce s-a petrecut în timpul hipnozei. Amnezia conţinutului de informaţie este situaţia
în care subiectul nu îşi aminteşte deloc cele întâmplate, iar amnezia sursei de informaţie se refră
la situaţia în care subiectul îşi aminteşte conţinutul dar uită împrejurările în care acesta i-a fost
transmis. Se consideră că amnezia parţială este selectivă, subiectul uită anumite categorii de
informaţii. S-a constatat că subiecţii tind să uite acele sugestii sau informaţii intrahipnotice cărora
nu li s-au conformat şi să-şi amintească de cele pe care le-au îndeplinit.
Teorii despre hipnoză: V. Gheorghiu (1977) face o sinteză a celor mai importante puncte
de vedere teoretice referitoare la hipnoză: hipnoza şi somnul, teoria rolului, teoriile psihanalitice,
teoriile multidimensionale, teoria “intrare-ieşire”.
1. Hipnoza şi somnul. Este cea mai reprezentativă dintre teoriile care încearcă să explice natura
hipnozei dintr-o perspectivă fiziologică. Plecând de la experienţele bazate pe animale, Pavlov a
conchis că “inhibiţia, somnul obişnuit şi hipnoza” reprezintă unul şi acelaşi proces. Însă
cercetările realizate cu ajutorul EEG au arătat că traseele înregistrate în stare de hipnoza prezintă
aceleaşi particularităţi cu cel din starea de veghe, fapt care infirmă ipoteza că hipnoza este o stare
particulară a somnului.
2. Teoria rolului, elaborată de Sarbin, se bazează pe analiza psihologică a comunicaţiei inter-
umane. Autorul consideră că multe manifestări ale comportamentului uman, inclusiv cele
hipnotice, pot fi interpretate ca expresii ale întruchipării unor roluri. Pacientul care manifestă un
grad ridicat de hipnotizabilitate reuşeşte să se abandoneze pe sine şi să joace rolul care i-a fost
sugerat de hipnotizator. Aceasta teorie înlocuieşte metafora de “transă” sau “stare” cu cea de
“rol”, fără a da un răspuns unor probleme fundamentale, în primul rând celor privind diferenţele
inter-individuale.
3. Teoriile psihanalitice. Consideră că hipnoza generează un proces regresiv, în sensul că
personalitatea hipnotizatorului reactivează trăiri din copilăria subiectului legate, în special, de
raporturile acestora cu persoanele care şi-au pus amprenta pe evoluţia sa. Subiectul transferă
aceste simţăminte asupra hipnotizatorului în care vede figura autoritară a tatălui sau pe cea
protectoare a mamei. Psihanaliza nu oferă explicaţii pentru situaţiile în care hipnoza se produce
fără hipnotizator (auto-hipnoza).
4. Teoriile multidimensionale. Shoer a elaborat teoria tridimensională a hipnozei, pe care o
concepe ca o stare modificată a conştiinţei şi care poate fi înţeleasă ţinându-se seama de: tendinţa

59
de a juca rolul de persoană hipnotizată, profunzimea stării sau transei hipnotice, aspectele
regresive, arhaice implicate în starea de hipnoză. Starea de conştiinţă se caracterizează prin
orientarea generalizată asupra realităţii, realizată cu ajutorul atenţiei, care susţine şi dă sens
întregii experienţe. Modificarea conştiinţei, inclusiv cea provocată de hipnoză, reprezintă
distrageri, cu grade diferite ale articulării funcţionale cu realitatea. Acest lucru se întâmplă când
persoana este absorbită excesiv de o anumită parte a realităţii. În cazul hipnozei, atenţia
subiectului este orientată selectiv spre îndeplinirea sarcinilor fixate de hipnotizator.
5. Teoria “intrare-ieşire”. Baber a elaborat o serie de procedee care permit compararea reacţiilor
subiecţilor înainte şi după inducerea hipnozei. Studiile comparative au adus argumente în
sprijinul supoziţei că fenomene ca: amnezia, analgezia, catalepsia, regresia hipnotică pot fi
provocate şi fără hipnoză. Autorul consideră că factorii de atitudine, motivare şi aşteptare sunt
responsabili pentru producerea reacţiilor în concordanţă cu conţinutul sugestiilor. Ceea ce se
înţelege în mod tradiţional prin hipnoză nu reprezintă altceva decât manifestări mai accentuate
ale receptivităţii la sugestie. În esenţă, hipnoza reprezintă o manifestare deosebită a
sugestibilitătii, care nu implică modificări ale stării de conştiinţă.

d. Meditaţia.
Meditaţia transcedentală este o tehnică simplă care poate fi practicată de oricine. Dacă o
persoană stă întinsă, cu ochii închişi, respiră adânc şi se concentrează asupra unui sunet sau a
unui cuvânt, timp de aproximativ 15 minute, apar anumite schimbări. Ritmul cardiac şi presiunea
sanguină cresc, temperatura extremităţilor corpului creşte şi muşchii se relaxează.
Deoarece multe cărţi cuprind informaţii despre diferite tehnici de meditaţie, oamenii cred
că meditaţie este dificil de realizat. Multe cercetări au dus la concluzia că meditaţia şi odihna
indică acelaşi lucru (Holmes, 1984). Comparaţiile dintre subiecţii care practicau meditaţia cu cei
care se odihneau nu au indicat diferenţe semnificative în ceea ce priveşte: ritmul cardiac,
activitatea electrică a pielii, ritmul respiraţiei, presiunea sângelui, temperatura pielii, consumul de
oxigen, tonus muscular şi alţi indicatori biochimici.
Există mai multe forme de meditaţie cu grade de dificultate diferite în privinţa formei de
realizare. În cea mai simplă formă meditaţia presupune o poziţie relaxantă, respiraţii adânci lente
şi ritmice. Atenţia este direcţionată doar spre mişcările diafragmei în timpul respiraţiei alte
sentimente şi gânduri fiind respinse de conştiinţă. În alte forme de meditaţie subiectul repetă un
cuvânt în gând. Aceste cuvinte pot avea un conţinut religios, dar se poate folosi orice alt cuvânt
sau sunet plăcut, care are acelaşi efect (calmare, liniştire).
Unele persoane experimentate în practicarea meditaţii au raportat atingerea unei stări
alterate de conştiinţă, numită stare transcedentală, care este foarte diferită de conştiinţa normală.

e. Consumul de droguri.
Până acum am discutat despre stările modificate de conştiinţă care sunt “naturale” în
sensul că ele pot fi experimentate de oricine, fără stimulente artificiale. O categorie distinctă de
stări modificate de conştiinţă sunt rezultatul utilizării drogurilor. Acestea influenţează activitatea
neuro-transmiţătorilor şi a neuronilor. Variabilitatea răspunsurilor la drog depinde de: doză,
puritate, caracteristici personale (greutatea, starea de sănătate, vârstă, personalitatea celui care
ingerează substanţa), expectanţele subiectului, situaţia socială, consumul individual sau în grup şi
dispoziţia persoanei.
Consumul de drog cauzează producerea dependenţei, care constă în nevoia persoanei de a
utiliza droguri regulat pentru menţinerea stării psihice confortabile. Multe droguri sunt asimilate
rapid de organism, care se adaptează pentru a accepta drogul, iar când drogul nu mai este ingerat
organismul nu mai funcţionează normal iar persoana trăieşte simptomele dureroase ale

60
abstinenţei. Adaptarea progresivă a organismului la drog determină toleranţa şi nevoia de creştere
a dozei pentru a se produce acelaşi efect în conştiinţă. Utilizarea drogurilor are consecinţe grave
printre care: tulburări în funcţionarea creierului, stop cardiac, violenţă şi suicid.
Drogurile pot fi clasificate în funcţie de efectele pe care le au în: stimulatoare, depresive
şi halucinogene.
Drogurile stimulante duc la o creştere a activităţii sistemului nervos central provocând o
stare plăcută şi stimulând energetic. Din această categorie fac parte amfetaminele şi cocaina.
Amfetaminele administrate în doze mici şi în perioade scurte de timp ajută la depăşirea
oboselii şi menţinerea unei rate înalte a activităţii, acesta fiind şi scopul pentru care au fost
create. Modul de acţiune asupra organismului nu este pe deplin cunoscut, dar se ştie că facilitează
secreţia sinaptică de dopamină din creier. Folosirea de lungă durată a amfetaminelor duce la
dependenţă nu numai fizică, ci şi psihică datorită stărilor plăcute pe care subiectul le trăieşte
(entuziasm, euforie, alertă). Ele pot provoca şi stări neplăcute cum ar fi: paranoia, furie, scăderea
apetitului alimentar, stări de oboseală prelungită, labilitate emoţională, suspiciune, tulburări în
gândire.
Cocaina este un stimulent produs din frunze de “coca” cu efect asemănător
amfetaminelor. Ea poate fi folosită şi ca anestezic local dacă este injectată sub piele. Stările
produse de consumul de cocaină sunt: alertă, euforie, energizare, creşterea încrederii în sine,
bucurie, logoree. Aceste efecte durează între 20 şi 60 de minute, adesea urmate de depresie,
iritabilitate, anxietate. Utilizarea de lungă durată poate produce halucinaţii şi tulburări mentale
severe. Sub influenţa drogului bătăile inimii, ritmul respiraţiei şi presiunea sângelui cresc,
pupilele se dilată, scade dorinţa de a mânca şi de a dormi. Cocaina este periculoasă atât fizic cât
şi psihic deoarece supradoza pot avea efect fatal, iar prin dorinţa de evitare a neplăcerilor produse
de problemele cotidiene dependenţa psihică apare rapid.
Drogurile depresive reduc activitatea sistemul nervos central provocând relaxare,
somnolenţă şi uşoară inhibiţie. Din această categorie fac parte alcoolul, tranchilizantele,
sedativele şi narcoticele.
Alcoolul acţionează asupra sistemului nervos central încetinindu-i funcţionarea. Se crede
greşit că dacă alcoolul este consumat în cantităţi mici devine stimulent. Această credinţă provine
din faptul că alcoolul cauzează o creştere a secreţiei hormonilor sexuali cu efect de stimulare a
apetitului sexual. Consumul de alcool îi face pe oameni mai puţin inhibaţi, aceştia putând avea
comportamente care sunt regretate ulterior. Alcoolul pare să stimuleze datorită expectanţei,
conform căreia cei care consumă alcool sunt mai dezinhibaţi şi se comportă ca atare. Alcoolul
afectează neuro-transmiţătorii în special din regiunea hipocampică cu rol de consolidare a
informaţiilor memorate. Aceasta ar putea explica pierderile de memorie care sunt uneori asociate
cu consumul de alcool.
Efectele comportamentale ale consumului de alcool variază în funcţie de persoană. În
general, la o concentraţie de alcool de 0,03% în volumul de sânge, apare senzaţia de relaxare şi
de ameţeală. La o concentraţie de 0,1%, sunt afectaţi nervii senzoriali şi cei motori (în această
situaţie conducerea automobilelor este periculoasă), la 0,2% apar incapacităţi severe, iar o
concentraţie de 0,4% poate fi letală.
Consumat în cantităţi moderate, un pahar pe zi, alcoolul poate avea efecte benefice asupra
organismului, cum ar fi scăderea riscului de infarct. Dependenţa fizică şi psihică de alcool este
denumită alcoolism, iar deteriorarea progresivă a organismului datorată consumului abuziv de
alcool se presupune că parcurge 4 etape:
1. Stadiul pre-alcoolic, când consumul de alcool are funcţie de relaxare, de scădere a
tensiunii. Dacă consumul de alcool continuă, toleranţa la alcool creşte, fiind necesară o mai mare
cantitate de alcool pentru a obţine acelaşi efect de relaxare.

61
 2. Stadiul prodromal. Cantitatea de alcool consumată este excesivă, încep să apară
amneziile şi pierderile de memorie, consumatorul nu mai bea cu înghiţituri mici ci dintr-o
sorbitură. Apar sentimentele de vinovăţie, anxietate şi promisiunile de oprire a consumului de
alcool.
3. Stadiul critic, apar deteriorări ale imaginii de sine şi ale poziţiei sociale (pierderea
prietenilor). Odată ce individul a început să bea, nu se mai poate controla, aceasta putând evita
un timp consumul primului pahar. Apar raţionalizări, persoana în cauză consideră consumul de
alcool ca acceptabil.
4. Stadiul cronic. Cantitatea de alcool consumată este constantă, controlul începerii sau
continuării consumului de alcool este slab sau inexistent. Sunt frecvente tulburările de gândire şi
pierderea statutului social. Se amplifică teama, halucinaţiile însoţite de complicaţii medicale
severe.
Sedativele şi tranchilizantele. Sedativele produc stare de calm şi sunt folosite în cazuri de
insomnie şi uneori pentru combaterea anxietăţii. Ele produc dependenţă puternică şi supradozele
sunt periculoase. Chiar şi dozele mici sunt periculoase dacă sunt ingerate împreună cu alcoolul.
Tranchilizantele sunt asemănătoare sedativelor şi produc relaxare pentru o anumită perioadă de
timp. Sunt prescrise pentru reducerea anxietăţii. Efectul lor major este de relaxare musculară prin
acţiunea asupra sistemului nervos central.
Narcoticele sunt depresive puternice care duc la o dependenţă rapidă. Derivatele
opiumului (morfina, heroina, codeina) sunt droguri puternice cu efecte dramatice asupra
conştiinţei. Ele alină durerea, produc relaxare şi somnolenţă letargică. Heroina stimulează aceiaşi
centrii ai plăcerii, la fel ca şi cocaina, dar spre deosebire de aceasta stimulează un mecanism
cerebral care cauzează dependenţa fizică de drog.
Halucinogenele sunt droguri care alterează experienţa perceptivă producând halucinaţii
(percepţii fără obiect). Printre acestea sunt marijuana, mescalina, LSD-ul, şi PCP-ul
(phencyclidine hydrochloride). Acestea nu produc dependenţă fiziologică ci psihică. PCP-ul
produce halucinaţii puternice şi în multe cazuri o pierdere completă a contactului cu realitatea
însoţită de comportamente agresive imprevizibile care pot persista câteva săptămâni după ce
drogul a fost administrat. Consumul de marijuana are ca efect o stare de relaxare şi bună
dispoziţie. În unele cazuri pot să apară perturbări ale experienţei senzoriale şi ale percepţiei
temporare. Consumul îndelungat de marijuana scade eficienţa proceselor cognitive, slăbeşte
imunitatea organismului şi secreţia de hormoni masculini.

3. Stările alterate ale conştiinţei

Se caracterizează printr-o dezorganizare a activităţii conştiinţei şi pot fi cantitative şi
calitative.
a. tulburările cantitative ale conştiinţei.
Starea de veghe se caracterizează prin faptul că funcţiile psihice se desfăşoară cu claritate
şi luciditate, sub controlul raţiunii. Pe acest fond pot fi distinse, sub aspectul intensităţii, mai
multe grade de tulburare a conştiinţei: starea de obtuzie, de hebetudine, torpoare, obnubilare,
stupoare, sopor, comatoasă.
Starea de obtuzie constă în creşterea nivelului pragurilor senzoriale, consecinţa fiind
diminuarea în diferite grade a recepţiei senzoriale. Acelaşi efect apare şi în plan ideativ-cognitiv
(pierderea mobilităţii ideative şi a preciziei în formularea ideilor).
Starea de hebetudine se caracterizează prin dezinserţia pacientului din realitate, acesta
dând impresia că nu mai este în situaţie, că nu o mai poate stăpâni.
Starea de torpoare se caracterizează printr-o uşoară dezorientare, hipokinezie, scăderea
tonusului afectivo-voliţional. Este comparabilă cu starea de somnolenţă.

62
 Starea de obnubilare este determinată de coborârea tonusului funcţional al întregului
psihism, prin ridicarea pragurilor senzoriale. Pacientul manifestă lentoare în desfăşurarea
procesului asociativ, tulburări ale proceselor imaginativ-reprezentative, dificultăţi în evocarea
mnezică, iar în unele cazuri dificultăţi de orientare în spaţiul imediat.
Starea de stupoare constituie un grad accentuat de tulburare a conştiinţei, în care
activitatea psiho-motorie a bolnavului pare suspendată (pacientul nu răspunde la întrebări, nu
reacţionează la excitanţii din mediu, conduita fiind ruptă de orice legătură cu mediul).
Starea de sopor este o stare agravată a stării de obnubilare, reacţiile organismului la
stimuli psiho-senzoriali fiind extrem de diminuate (se aseamănă cu starea de somnolenţă
accentuată).
Starea comatoasă este o pierdere completă a conştiinţei şi se caracterizează prin disoluţie
bruscă sau progresivă a conştiinţei şi funcţiilor de relaţie, cu conservarea (uneori relativă) a
funcţiilor vegetative.
b. tulburăril e calitative ale conştiinţei
Se caracterizează prin polarizarea şi îngustarea câmpului de conştiinţă. Din această
categorie fac parte: tulburarea de conştiinţă de tip delirant, starea oneroidă, amentivă şi cea
crepusculară.
Tulburarea de conştiinţă de tip delirant se caracterizează prin dezorientarea în timp şi
spaţiu şi prin tulburări masive ale percepţiei sub forma halucinaţiilor vizuale şi auditive, iluzii,
fragmente de idei delirante polimorfe şi de obicei absurde.
Starea oneriodă apare ca o infiltrare a construcţiilor viselor în gândirea vigilă. Trăirile
apar ca un amestec ciudat între fragmente ale realităţii şi reprezentările senzoriale plastice cu un
conţinut fantastic.
Starea amentivă se caracterizează printr-o simptomatologie polimorfă cu o alterare
profundă a conştiinţei propriului Eu. Dezorientarea este totală, incoerenţa gândirii este maximă,
vorbirea neinteligibilă.
Starea crepusculară se caracterizează printr-o profundă alterare a reflectării senzoriale, cu
păstrarea automatismelor motorii, care oferă un aspect ordonat şi coerent actelor
comportamentale, cu toate că acestea pot fi determinate de idei delirante, halucinaţii auditive sau
vizuale.

63