Sunteți pe pagina 1din 148

SUPORT DE CURS

DREPT PENAL EUROPEAN

Autori:
Victor Moraru
Maria Strulea
Mihaela Vidaicu

Iaşi 2010

1
INTRODUCERE

Noţiune recentă «drept penal european », pare a nu fi încă obiectul unei cercetări de sinteză, rămînînd
a fi o disciplină de viitor. La ora la care se constituie Europa, şi unde în acelaşi timp se dezvoltă ciminalitatea
transnaţională, devine imposibil de a nu construi o Europă cu reglementări de ordin penal relativ uniforme.

Întru înlăturarea piedicilor în complexul proces de luptă cu criminalitatea, la nivel internaţional se


propun unele recomandări atît în materia dreptului penal material cît şi procesual (cum ar fi Corpus Juris
2000). Uniformizarea este invocată de dreptul penal european, care ar cuprinde ansamblul normelor penale
comune mai multor state europene în vederea luptei cu criminalitatea şi în special contra criminalităţii
transnaţionale organizate. Prin extremitate, se poate vorbi de o bipolaritate a dreptului penal european,
distingîndu-se un drept penal în cadrul Consiliului Europei şi altul comunitar. Prima categorie cuprinde
domeniul drepturilor omului şi a cooperării poliţieneşti şi judiciare, iar a doua este cea a dreptului comunitar.
Prin urmare dreptul penal european comportă trei aspecte: cooperarea între state în materie penală; drepturile
omului; dreptul comunitar.

Crearea unui spaţiu comun de libertate, de securitate şi de justiţie implică faptul ca unele infracţiuni să fie
incriminate într-o manieră similară celei existente într-un alt stat unde a fost comisă infracţiunea. Din această
perspectivă şi legislaţia penală a României trebuie să corespundă unor exigenţe europene şi în mod prioritar
celora în materia drepturilor omului. Evident, o conformare prescripţiilor europene în vederea asigurării unei
uniformizări totale este imposibilă, dar nici nu se cere, or aderarea presupune un minim de racordare la
normele europene. În această ordine de idei, de fiecare dată urmează să se ţină cont în soluţionarea cauzelor şi
de specificul naţional, de tradiţiile şi de particularităţile juridice sau situaţii de fapt existente într-un stat sau
regiune, de concepţiile vremii şi conjuncturile politice şi sociale din stat.

Cursul dreptului penal european îşi propune în calitate de finalitate stabilirea unui cadru restrîns de
reglementare care urmează a fi cercetat. Disciplina urmăreşte în special atingerea obiectivelor de aplicare în
procesul didactic prin metoda studiilor de caz şi anume a cercetării jurisprudenţei europene.

Fiind o disciplină nouă, dreptul penal european se fundamentează pe studiul şi interpretarea actelor
internaţionale în materie penală care vizează domeniul asistenţei juridice, a protecţiei drepturilor omului şi a
dreptului comunitar.

2
CUPRINS:

Tema 1. Aspecte generale privind dreptul penal european………………………………

Tema 2. Dreptul penal în cadrul cooperării europene interstatale............................................

Tema 3. Dreptul penal şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului……………………

Tema 4. Drepturile primordial……………………………………………………………………

Tema 5. Dreptul la integritate fizică (art 3 CoEDO)………………………………………………….

Tema 6. Dreptul la libera activitate……………………………………………………………..

Tema 7. Drepturi procedurale. Dreptul la libertate fizică (art.5CoEDO)………………………

Tema 8. Dreptul la un proces echitabil (art.6CoEDO)………………………………………………

Tema 9. Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie (art.8CoEDO)…………………..

Tema 10. Dreptul penal şi dreptul comunitar............................................................................

Tema 11. Efectul pozitiv şi negativ al dreptului comunitar asupra dreptului penal naţional.................

Tema 12. Realizarea efectului pozitiv...........................................................................................

Tema 1: Aspecte generale privind Dreptul Penal European


3
I.Obiective de referinţă:
- Să descrie conceptul dreptului penal european;
- Să definească aspectele cooperării interstatale europene;
- Să distingă categoria drepturilor omului ca parte a dreptului penal european;
- Să compare dreptul penal european cu dreptul penal internaţional;
- Să proiecteze noi domenii de cercetare în material dreptului penal european.

II. Teze principale:


1. Conceptul dreptului penal european.
2. Obiectul de studiu al dreptului penal european.
3. Unitatea dreptului penal european.

1. Conceptul dreptului penal european


Pe lînga dreptul penal naţional (intern) există şi drept penal extranaţional care implică două
sau mai multe state şi care poate fi denumit un drept penal internaţional în sens larg. (a se face
deosebire între dreptul penal internaţioanl – vizează instituţiile reglementate prin convenţii
internaţionale între state (extrădare, comisii rogatorii, etc.), iar dreptul internaţional penal
vizează infracţiunile internaţionale (faptele, crime şi delicte) – genocid, aparteid, infracţiunile de
război. Doctrina defineşte prin drept penal internaţioanl – ramura de drept criminal (unde se
include şi procedura penală nu doar drept penal) care reglementează ansamblul problemelor de
ordin penal ce se ridică pe plan internaţional. Or, există trei aspecte ale dreptului penal
internaţional:
I drept penal care nu interesează decît două state impune nişte probleme clasice. Ex:
dacă un cetăţean al RM ucide o persoană într-o ţară străină, se va impune chestiunea competenţei
statului ce-l va judeca şi a legii aplicabile. Soluţia este furnizată fie de legea internă (CP sau
CPP), fie de convenţiile bilaterale (ex. Conv privind extrădarea). Judecătorul competent este un
judecător naţional, aparţinînd unuia dintre statele implicate (este vorba de o infracţiune ordinară
în acest caz, care nu devine internaţională decît prin locul comiterii sale).
II mai recent a apărut un drept penal mondial supravegheat şi dirijat de ONU. Deja a 2-
a zi după al II-lea Război Mondial au fost împărţite jurisdicţiile internaţionale şi nu cele
naţionale. Aceasta pentru a sancţiona autorii infracţiunilor contra păcii, de război, şi contra
umanităţii.
Acordul de la Londra din 8.08.45 stabilea un tribunal militar internaţional pentru judecarea
criminalilor de război ale puterilor europene ale Axei, ale căror crime erau fără o localizare
geografică precisă. Este vorba de Tribunalul de la Nurenberg, care la 1 octombrie 1946 a
condamnat 20 de acuzaţi, dintre care majoritatea la pedeaspă capitală. Mai tîrziu, ONU decide în
baza rezoluţiei 808 (1993) din 22.02.93 să creeze un tribunal internaţional pentru a judeca
persoanele prezumate vinovate de violări grave ale dreptului umanitarinternaţional comise pe
teritoriul fostei Iugoslavii, începînd cu 1991. Statutul acestui nou tribunal a fost adoptat de către
Consiliul de Securitate la 23 mai 1993 prin Rezoluţia sa nr.827. Situat la Haga, el deja a emis
mai multe sentinţe. Prin Rezoluţia N 955 din 8 noiembrie 1994 a fost înfiinţat şi Tribunalul
pentru Rwanda. Urmînd experienţa tribunalelor internaţionale, a fost fondată şi Curtea Penală
Internaţională prin actul din iulie 1998 de la Roma.
Deci, dreptul internaţional penal este limitrof dreptului internaţional public pe de o parte şi
dreptului penal pe de altă parte. După cum dr. Penal are drept misiune de a proteja, prin
4
sancţiuni penale, interesele superioare protejate de dreptul naţional, la fel şi drept internaţional
penal a fost creat pentru a apăra interesele superioare pe arena internaţională. Totodată, trebuie
de constatat că dreptul internaţional penal, prin natura sa, este mai strîns legat de dreptul
internaţional decît de dreptul penal naţional. Astfel prin definiţie am sublinia că dreptul penal
internaţioanl reprezintă ansamblul regulilor juridice, recunoscute în relaţiile intenaţionale, care
au drept scop de a proteja ordinea juridică sau socială intenaţională (pacea socială internaţională)
prin represiunea actelor care-i poartă atingere. Dreptul penal internaţional are trăsături comune
cu dreptul penal naţional printre care:
(1) criteriile de delimitare ale infracţiunilor atît în plan naţional, cît şi internaţional
sunt aceleaşi: atingerile grave aduse ordinii juridice sau sociale;
(2) principiile răspunderii penale sunt preluate de dreptul internaţional penal de la
dreptul penal naţional.
(3) în ambele discipline răspunderea este fundamentată pe elementul moral al
infracţiunii, adică pe vinovăţie.
III – Concomitent evoluează şi drepturile penale regionale. În cadrul unei conferinţe din
1992 de la Helsinki, Asociaţie internaţională de drept penal a conceput prin termenul
„regionalizare” – o colaborare internaţională care implică cel puţin trei state independente
aparţinînd unei entităţi geografice bine precizate. Anume în acest cadru se poate vorbi şi de drept
penal european.
Prin definiţie dreptul penal european include ansamblul normelor penale (substanţiale,
procedurale, penitenciare) comune mai multor state europene în vederea luptei împotriva
criminalităţii şi în special contra criminalităţii transnaţionale organizate. Vis-a-vis de conceptul
dreptului penal european se ridică unele întrebări cum ar fi:
1. Este oare posibilă edificarea unui drept penal european şi care ar fi obstacolele faţă de
aceasta?
I obstacol prevedea probleme suveranităţii: exercitare justiţiei penale este un
atribut al suveranităţii (ca de altfel şi politica externă sau baterea monedei). Din aceste
considerente dr. european dă prioritate unor valori ca: statul de drept, democraţia sau drepturile
omului.
II obstacol constă în particularităţile naţionale în dreptul penal intern, una dintre
acestea fiind deosebirea dintre cele 2 sisteme de drept existente în Europa: romano-germanic şi
common law. Cu toate acestea, treptat se trece şi la unele asemănări, de ex. în 1986 Anglia
creează un minister public, iar unele legislaţii europene au inclus probaţia. Trebuie de subliniat
la fel şi rolul crescînd al dreptului scris în ţările de common law. La fel există distincţia dintre
sistemul procedural continental (inchizitorial) şi sistemul procedural englez (acuzatorial).
Totuşi al II-lea obstacol nu poate fi determinat, fiindcă sunt unele aspecte ale
dreptului penal general sau special comune. Cu toate acestea, dacă într-o ţară se comite o
infracţiune, atunci judecarea va fi naţională, dar supranaţională.
Din aceste considerente, raţiunea unui drept penal european ar fi omogenizarea (cel
puţin relativă) a dreptului penal naţional pentru ca infractorii să nu scape de răspundere. Pe de
altă parte, dreptul penal european oferă convenţii de asistenţă reciprocă şi principii diriguitoare
care facilitează procedura penală. În această privinţă este de subliniat şi rolul determinant al
5
Consiliului Europei în ce priveşte armonizarea legislaţiilor penale şi anume a Comitetului
european pentru probleme criminale creat în 1949, devenit azi un Comitet director în probleme
penale, eliberînd multiple Rezoluţii şi Recomandări.
2. Necesitate unei armonizări a dreptului la general determină şi unele reglementări
comune în materie penală. Această necesitate decurge din internaţionalizarea criminalităţii.
(criminalitatea este din ce în ce mai periculoasă, fiind vorba în primul rînd de criminalitatea
organizată, de mafie, trafic de droguri, terorism, trafic de automobile, etc.,). De aceea, odată ce
crima devine internaţională, şi dreptul penal ar trebui să se internaţionalizeze. Evident că o
omogenizare totală a dreptului penal ar fi imposibilă, în schimb cel puţin în plan regional ar fi
eficientă.
Iată deci justificarea existenţei unui drept penal european. Europa este un spaţiu
geografic care implică „o intervenţie penală la nivel european şi justifică includerea materiei
penale în cadrul procesului de apropiere a sistemelor juridice în prezent. Pe de altă parte
existenţa dr. pen. european este necesară pentru a compensa „deficitul de securitate” apărut ca
urmare a dispariţiei frontierelor, ceea ce ar contribui la o luptă mai eficientă contra
criminalităţii.
2. Obiectul de studiu al dreptului penal european
Prin extremitate se poate vorbi de o bipolaritate a Europei, distingîndu-se cea a Consiliului Europei
şi Europa Comunitară (instituită prin Tratatul de la Roma 1957 şi de la Maastricht din 1992,
modificate prin Tratatul de la Amsterdam semnat în 1997). Făcînd o incursiune generală trebuie să
menţionăm că Uniunea Europeană se fundamentează pe 3 piloni: I pilon este unul supranaţional
format din Comunităţile Europene; al II-lea pilon este interguvernamental privind politica externă şi
securitatea comună; al III-lea creat prin Tratatul de la Maastricht vizează cooperarea poliţienească şi
judiciară în materie penală. Reieşind din structura nominalizată dreptul penal european cuprinde trei
domenii de cercetare: I - cooperare între state în materie penală; II – drepturile omului; III – dreptul
penal comunitar (al Uniunii Europene în materie penală).
I. Cooperarea interstatală europeană. Scopul acesteia este de a lupta contra criminalităţii.
(Deşi din punct de vedere juridic nu se face o diferenţă, din punct de vedere lingvistic, „asistenţa”
presupune un ajutor mutual, iar „cooperarea” este legătura cu cineva. De aceea se zice „statele
cooperează pentru a se ajuta”. Cu toate acestea, actele internaţionale folosesc termenul „asistenţă”
cu excepţia Tratatului de la Maastricht şi Amsterdam ce folosesc termenul de cooperare). Anume
această cooperare interstatală în materie penală a şi pus bazele dreptului penal european. Din punct
de vedere istoric, cooperarea începe în sec. 19 prin Convenţia franco-belgiană din 12 august 1843 de
asistenţă în materie fiscală, în special pentru încasarea amenzilor. Astăzi cele mai importante
manifestări de asistenţă penală europeană sunt: Convenţia europeană de extrădare 1957 şi Convenţia
europeană de asistenţă juridică 1959 toate create sub egida Consiliului Europei.
În cadrul UE cooperarea figurează prin Tratatul de la Maastricht (1992) art.14 – cooperarea
în materia justiţiei şi afacerilor interne, în special în materie penală; modificat prin Tratatul de la
Amsterdam (1997) – titlul VI a Tratatului de la Maastricht – „Dispoziţii privind cooperarea
poliţienească, judiciară în materie penală” (art. 29 – 42 Tr. Amsterdam). Deci cooperarea are dublu
aspect: I – din cadrul Consiliului Europei; II – din cadrul Uniunii Europene, fără însă a uita de
spaţiul Schengen (Convenţia de la Schengen în vigoare din 26.03.1995) ce prevede o cooperare
judiciară şi poliţienească între un număr limitat de state.

6
În ambele cazuri se asistă la o internaţionalizare a dreptului penal ceea ce restrînge într-o
anumită măsură principiul teritorialităţii şi a suveranităţii.
Ca excepţie de la cooperare generală, există şi o cooperare între state vecine, cum ar fi cea
dirijată prin Comitetul nodic de drept penal (din care fac parte Danemarca, Islanda, Norvegia,
Finlanda şi Suedia) ce are misiunea de a pregăti cooperarea în materie penală. De asemenea la un
spaţiu mai restrîns se referă Tratatul Benelux de extrădare şi asistenţă juridică şi o lege nodică de
extrădare.
II.Drepturile omului în materie penală. Se poate constata că drepturile omului au facultatea
de a permite oricui să-şi apere libertatea şi demnitatea sa graţie unor garanţii instituţionalizate.
Această definiţie impune două remarci:
- de ordin formal: pe de o parte se vorbeşte de drepturi ale omului, pe de alta de liberăţi publice.
Unii autori preferă să vorbească de libertăţi publice în raport cu dreptul intern şi de drepturile
omului în raport cu societatea internaţională1;
- de ordin fundamental: drepturile omului au un caracter obiectiv, care explică faptul că drepturile
nu sunt atribuite unei persoane printr-un contract, dar se ataşează acesteia prin însăşi natura ei de
fiinţă umană. Astfel se poate vorbi de un universalism al drepturilor omului. Obligaţiile statului se
referă la persoană şi nu se răsfrîng asupra altor state parte la convenţie. Izvorul de drept fundamental
în acest caz este Convenţia Europeană a Drepturilor Omului semnată la Roma la 04.11.1950. Ea este
completată de 14 protocoale adiţionale. Este necesar a se evidenţia cîteva trăsături ale acestui text:
1. convenţia afirmă existenţa drepturilor. Acestea nu sunt create prin convenţie, dar sunt doar
recunoscute de ea, ceea ce înseamnă că drepturile respective au o valoare permanentă şi anterioară
convenţiei, ce are un efect declarativ şi constitutiv2;
2. aceste drepturi nu sunt sociale sau economice prin natură, ele fiind doar strîns legate de
contextul socio-economic. De asemenea sunt nişte drepturi civile şi politice, universale prin natura
lor. Dintre acestea sunt cele care vizează:
- persoana fizică (corelative ei sunt dreptul la viaţă; de a nu fi supus torturii sau unor
tratamente inumane sau degradante; de a nu fi supus unei munci forţate şi obligatorii; la libertate şi
siguranţă);
- spiritul persoanei (libertatea de a gîndi; de conştiinţă; de opinie; de religie);
- persoana prin prisma vieţii sale private sau familiale;
- persoana în proces (dreptul la un proces echitabil).
Evident, Convenţia nu priveşte doar dreptul penal sau procesual penal. Dar este adevărat că
dreptul public este cu prioritate invocat. De exemplu dreptul la libertate implică faptul ca arestul sau
detenţiunea provizorie să fie de ordin excepţional, sau dreptul la inviolabilitatea vieţii private
stabileşte că ascultările telefonice să fie supuse unor condiţii restrictive.
3. cetăţenii pot, după epuizarea căilor de atac interne să sesizeze Curtea Europeană a
Drepturilor Omului. Dacă Curtea decide că statul a violat o prescripţie a Convenţiei,
decizia luată va fi transmisă Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, care
supraveghează executarea.
1
F. Sudre. Droit international et europeen des droits de l’homme – PUF, 3 ed., 1997, p.12
2
J.Pradel, G. Corstens. Droit penal europeen. – DALLOZ, 1999, p. 13.
7
III. Dreptul comunitar(mai numit pe nou Dreptul Uniunii Europene). Ideea conceperii unui
spaţiu economic european unic apare în 1950. Ministrul francez al afacerilor externe R. Schuman, a
prezentat un proiect care a dus la 18 aprilie 1951 la semnarea la Paris a Tratatului ce instituia
Comunitatea europeană a cărbunelui şi oţelului. La 25 martie 1957 la Roma au fost semnate două
tratate ce au fondat Comunitatea europeană a energiei atomice (Euratom sau CEEA) şi comunitatea
economică europeană (CEE sau piaţa comună). Cel mai important este însă Tratatul Uniunii
Europene semnat la 7 februarie 1992 la Maastricht de către miniştrii afacerilor externe ai statelor
membre ale Comunităţii economice europene. În realitate însă acest tratat nu a transformat
Comunitatea în Uniune. Aceasta nu avea decît un caracter politic, în absenţa personalităţii juridice
proprii (buget, finanţe)3.
Mai recent, ca urmare a modificărilor de la Amsterdam, Tratatul de la Maastricht se
fundamenta pe 3 piloni:
I – comunitatea (titlul 1-4)
II – politica externă şi securitatea comunităţii (titlul 5)
III – justiţia şi afacerile interne (poliţia) (titlul 5)4.
Toate tratatele unionale nu conferă autorităţilor create careva competenţe de ordin penal. Cu
toate acestea, Tratatul de la Amsterdam a prevăzut exercitarea justiţiei penale în domeniul
terorismului, traficului de droguri, a criminalităţii organizate. În sarcina statelor se pune stabilirea
pedepselor şi a marjei lor. Deci dreptul comunitar comportă nişte aspecte penale, fără a crea în mod
obligatoriu o ramură a dreptului penal. Cum atunci se poate admite ca sancţiunile penale să fie
instituite de un organ care nu a avut originea sufragiului (Consiliul) şi care s-ar aplica de un organ
nejurisdicţional (Comisia)? Faptul în cauză nu ar fi însă o încălcare a suveranităţii statelor, deoarece
voinţa lor a fost de a se conforma prevederilor CEDO. Prin urmare, dreptul comunitar penal, parte a
dreptului penal european, influenţează dreptul penal naţional în scopul armonizării lui. De altfel,
încălcările dreptului comunitar trebuie să fie sancţionate analogic dispoziţiilor normelor penale
naţionale, cerîndu-se ca sanţiunea să fie efectivă, disuasivă şi proporţională 5. Incriminările de drept
intern se fundamentează pe un text comunitar, ceea ce exprimă efectul pozitiv al dreptului
comunitar. Mai precis, atunci cînd directivele sunt introduse în dreptul naţional printr-un text intern
care ar comporta sancţiuni penale, textul comunitar ar putea servi drept bază condamnărilor penale
în caz de încălcare a dispoziţiilor lor6. Influenţa dreptului comunitar este cu atît mai importantă, cu
cît apar contradicţii între directive şi textul intern, caz în care se va aplica directiva. Procesul de
unificare a prevederilor naţionale este asigurat cu precădere în materia fraudelor comunitare. De
exemplu, Convenţia privind protecţia intereselor financiare ale comunităţii solicită ca statele în
propria lor legislaţie penală să incrimineze „fraudele ce atentează la interesele financiare ale
comunităţii”. Textul acesteia descrie precis elementul material al infracţiunii şi elementul său
subiectiv. Aceeaşi convenţie solicită tototdată în cazul fraudelor grave să fie aplicate pedepse
privative de libertate şi aplicarea extrădării. Art. 31 al Tratatului de la Amsterdam la lit. e) prevede
acţiunea comună în materie penală de adoptare progresivă a măsurilor ce ar stabili reguli minime

3
J. Pradel, G. Corstens, op.cit., p. 16
4
ibidem, p. 17
5
speţa Comunitatea c. Greciei (1989)
6
B. Bouloc. L’influence du droit communautaire sur le droit penal interne.- Melanges Levasseur, 1992, p.103
8
privind elementele constitutive ale infracţiunilor şi sancţiunilor aplicabile în domeniul criminalităţii
organizate, a terorizmului şi a traficului de droguri.
3.Unitatea dreptului penal european
Aceste trei compartimentei ale dreptului penal european nu îi lezează unitatea, ele avînd şi
caracteristici comune:
(1) Dreptul penal european este un drept convenţional, or, el este bazat pe convenţii pe
care au căzut de acord să le respecte statele. Cu toate acestea, caracterul convenţional
al dreptului penal european este asigurat de anumite precizări şi limite.
Precizia are la bază distincţia între tratate-contracte şi tratate-legi. Primele au realizat între
state o operaţiune juridică (tratate de comerţ sau de alianţă), dar nu creează un drept nou. Celelalte
creează reguli de drept şi au deci un conţinut normativ. Deosebirea respectivă nu este doar de ordin
teoretic, or ea are importanţă în aplicarea reciprocităţii. Principiul reciprocităţii nu vizează tratatele-
legi, dar numai tratatele-contracte. După cum dreptul penal european este creat prin tratatele-legi, în
cazul lui nu se aplică reciprocitatea, deoarece „el se impune nu cu titilu de contraprestaţie a
drepturilor consimţite de către alte state semnatare, dar în baza aranjamentelor asumate”.
În acelaşi timp dreptul penal european este restrîns de anumite limite: statele dispun de o
anumită marjă de libertate, de ex: CurteaEuropeană a Drepturilor Omului a decis că „nici art.13 al
Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, nici Curtea în general nu prescrie statelor o manieră
determinată prin care s-ar asigura în dreptul lor intern aplicarea efectivă a tuturor dispoziţiilor
acestui instrument7. Deci, dacă statul trebuie să respecte un angajament, el este liber de a o face în
maniera dorită atît în privinţa formei cît şi a conţinutului. Dar pe de altă parte el este întotdeauna
dependent de angajamentele convenţionale.
(2) Dreptul penal european are un rol de vîrf în ierarhia izvoarelor naţionale de drept, iar
în calitate de sursă a dreptului se exprimă prin următoarele acte:
(a) Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. În unele state (Regatul Unit al Marii Britanii,
Irlanda şi Norvegia) convenţia nu este incorporată în ordinea juridică internă. Aceste ţări au preluat
un sistem dualist, nu monist, de unde reiese că dreptul naţional şi dreptul european constituie
sisteme diferite de drept, care coexistă separat. La origini, dreptul european nu se putea aplica pe
plan intern, decît dacă a fost incorporat sau dacă legislaţia naţională a fost transformată: azi din ce în
ce mai mult însă există aplicabilitate directă a normei europene, în consecinţă sistemul devenind
monist. În practica statelor cu un sistem dualist, convenţia europeană a drepturilor omului are rolul
de autoritate morală, uneori fiind citată în pledoarii. Aceste state de facto sunt nevoite o dată cu
condamnarea lor la CurteaEuropeană a Drepturilor Omului să-şi modifice legislaţia. Cel mai întîlnit
caz este integrarea Convenţiei EDO în ordinea juridică internă, avînd un efect direct, individul
putînd să o invoce direct în faţa jurisdicţiilor interne. În astfel de sisteme convenţia are valoare de
lege (Germania, Italia); sau ca de exemplu în Suedia, unde Convenţia este incorporată dreptului
intern, conferindu-i un rang legislativ şi impunînd autorităţile suedeze să nu edicteze texte care i-ar
contraveni ceea ce permite judecătorului suedez să refuze aplicarea legii contrare Convenţiei EDO.
Adeseori Convenţia are o valoare supra-legislativă, fiind intercalată între lege şi Constituţie. Este
cazul Belgiei, Ciprului, Spaniei, Franţei, Greciei, Portugaliei. În caz de conflict între o norma din
convenţie şi una de drept intern, judecătorul trebuie să dea prioritate tratatului, şi dacă este cazul, să
modifice jurisprudenţa sa, iar legislatorul naţional poate modifica textele pentru a le pune în
concordanţă cu Convenţia EDO. În unele state Convenţia EDO se aplică cu prioritate Constituţiei.

7
CEDH 6 fevr. 1976, Syndicat suedois des conducteurs de locomotives, serie A, nr.20, p.30
9
De exemplu Austria, Olanda unde judecătorul poate direct aplica tratatul dacă el contravine unei legi
interne.
(b). În cadrul dreptului comunităţii europene, principiul este superioritatea dreptului comunitar
asupra celui intern. Tratatul Comunităţii Economice Europene a instituit o ordine juridică proprie,
integrată sistemului juridic al statelor membre de la intrarea în vigoare a tratatului şi care se impune
jurisdicţiei lor. Art. 189 al Tratatului de la Roma (249 CE Amsterdam) aminteşte că regulamentele
au valoare „obligatorie” şi sunt „direct aplicabile în orice stat membru”.
Această supremaţie a dreptului comunitar asupra dreptului naţional atrage două efecte:
- paralizia normei naţionale concrete; şi
- obligaţia judecătorului naţional de a prefera norma comunitară faţă de orice dispoziţie
contrară dreptului naţional, chiar şi posterioară.
(3) Dr. pen asigură respectul drepturilor omului. Prioritatea drepturilor omului în materie penală,
se confirmă şi prin convenţiile de asistenţă juridică. Cu titlu de exemplu poate fi indicată Convenţia
Europeană de extrădare. Conform art. 9 al acesteia, extrădarea nu va fi acordată atunci cînd individul
reclamat a fost judecat definitiv de către autorităţile statului solicitat. Poate fi invocată Convenţia
Europeană privind transferul persoanelor condamnate după care în art. 3/1 (d) se stipulează că
condamnatul trebuie să-şi dea acordul la transfer, ceea ce evocă garantarea principiului libertăţii care
se găseşte confirmat sub diferite forme în Convenţia EDO.
De fapt trebuie de făcut remarca că dreptul Uniunii Europene este mai întîi de toate de esenţă
economică, iar respectarea drepturilor omului se face în plan procedural. Din aceste considerente e
mai corect să vorbim de un dr. cvasipenal, dar nu penal în sens strict 8. Tratatul Uniunii Europene de
la Maastricht din 1992 dispune expres că Uniunea respectă drepturile fundamentale prevăzute de
Convenţia EDO semnată la Roma 1950 şi din tradiţiile constituţionale comune statelor membre în
calitate de principii generale ale dreptului comunitar (art. F-2). Acelaşi lucru a fost prevăzut prin
modificările introduse de Tratatul de la Amsterdam (1997).

III. Sugestii metodice


A. Activităţi de predare-învăţare
Sarcini didactice de nivelul I-cunoaştere şi înţelegere Modalităţi de realizare
- Definiţi dreptul penal european. Expunere
-Identificaţi izvoarele de drept ale dreptului penal Analiză comparativă
european. Studiu de caz
-Interpretaţi domeniile de cercetare ale dreptului penal
european.
Sarcini didactice de nivelul II-aplicare
-Comparaţi dreptul penal european cu dreptul penal Dezbateri
internaţional. Demonstrare
-Demonstraţi necesitatea studiului dreptului penal Studiu de caz
european.
Sarcini didactice de nivelul III-integrare
-Evaluaţi aplicarea reglementărilor naţionale din Studiu de caz
perspectiva armonizării dreptului penal în ţările UE. Brainstorming

8
V.L. Dubois. Le role de la Cour de justice des Communautes europeennes. Objet et partee de la protection des droits
fondamentaux. //RID comp. 1981, nr.2.
10
B. Activităţi ce ţin de lucrul individual
Subiecte Forme de realizare Modalităţi de evaluare

1.Necesitatea armonizării Rezumat/studiu de caz -prezentarea rezultatelor;


dreptului penal în statele UE.
-elaborarea articolelor.

Tema 2. Dreptul penal în cadrul cooperării europene interstatale (în cadrul CE şi UE)
I. Obiective de referinţă:
- Să descrie principiile asistenţei juridice primare în materie penală;
- Să identifice condiţiile realizării extrădării ;
- Să recunoască actele de reglementare a cooperării în cazuri particulare ;
- Să compare cooperarea primară cu cea secundară ;
- Să evalueze rolul comisiilor rogatorii în examinarea cauzelor penale transfrontaliere;
- Să argumenteze necesitatea racordării prevederilor penale naţionale la cele europene.

II. Teze principale:


Titlul I: Cooperarea de aplicaţie generală.
§1. Asistenţa juridică primară în materie penală
1.1. Principiul non-bis-in-idem
1.2. Transferul de proceduri
1.3. Transmiterea executărilor
§2. Asistenţa juridică secundară în materie penală
2.1. Asistenţa majoră – extrădarea
2.2. Asistenţa minoră – asistenţa poliţienească.
2.3. Asistenţa judiciară – comisii rogatorii.

Titlul II: Cooperarea în cazuri particulare.

Titlul I: Cooperarea de aplicaţie generală


Cooperarea interstatală europeană (sau asistenţa) în materie penală include un ansamblu de
instrumente. Asistenţa juridică poate fi definită ca fiind un ansamblu de acte prin care autoritatea
judiciară competentă (autoritatea solicitată) ce prezintă un stat (stat solicitat) comite unele acte la
solicitarea unei autorităţi judiciare solicitante ce reprezintă un alt stat (stat solicitant). 9 Asistenţa
judiciară stricto sensu include, inter alia, notificarea (comunicarea) de acte judiciare, comisiile
rogatorii, precum şi mijloacele moderne de investigaţie: audierile prin videoconferinţă, echipele
comune de anchetă, livrările controlate, transmiterea spontană de informaţii, supravegherea
9
G. Demanel. Considérations sur l’entraide judiciaire en matière pénale// RD pén. Crim., 1997, p. 809.

11
transfrontalieră, etc. Unele instrumente ale Consiliului Europei permit transmiterea directă a
cererilor de asistenţă judiciară stricto sensu, fie numai în caz de urgenţă, cu obligativitatea
transmiterii unei copii la autoritatea centrală (Primul Protocol adiţional, din 17 martie 1978, la
Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală din 20 aprilie 1959), fie în toate
cazurile (Al doilea Protocol adiţional, din 8 noiembrie 2001, la Convenţia europeană de asistenţă
judiciară în materie penală). De aceea, este foarte important ca autoritatea judiciară solicitantă să
verifice, în fiecare caz, care este instrumentul juridic aplicabil, cu dispoziţiile cele mai favorabile, iar
în cazul convenţiilor multilaterale trebuie verificate obligatoriu lista statelor părţi şi eventualele
declaraţii ale acestora privind modalitatea de transmitere şi limbile acceptate.
În cadrul spaţiului judiciar comun al Uniunii Europene, cooperarea judiciară se desfăşoară în
temeiul unor instrumente comunitare care au la bază principiile recunoaşterii şi încrederii reciproce.
Potrivit Convenţiei UE de asistenţă judiciară din 29 mai 2000, intrată în vigoare în august 2005,
comunicarea actelor judiciare se poate face direct prin poştă destinatarului, iar alte categorii de
cereri de asistenţă judiciară se transmit direct autorităţii judiciare solicitate, pentru identificarea
cărora se poate utiliza Atlasul Judiciar European, publicat pe site-ul Reţelei Judiciare Europene (RJE
/ EJN), creată în 1998 în vederea facilitării cooperării judiciare între statele membre ale Uniunii
Europene. Reţeaua este formată din puncte de contact desemnate de statele membre care asistă
judecătorii şi procurorii locali în realizarea contactului direct cu omologii lor din celelalte state
membre. Pentru cauzele transnaţionale privind formele grave ale criminalităţii, care implică,
magistraţii pot apela la Eurojust, instituţia UE care coordonează activităţile de cooperare judiciară în
aceste situaţii. În relaţia cu statele membre UE, magistraţii statelor membre aplică instrumentele UE
bazate pe comunicarea directă între autorităţile judiciare. Astfel, de la 1 decembrie 2007, în
temeiul Convenţiei UE de asistenţă judiciară din 29 mai 2000, cererile de asistenţă judiciară privind
comisiile rogatorii şi comunicările de acte vor putea fi transmise direct autorităţii judiciare solicitate.
De asemenea, de la 1 ianuarie 2007, procedurile formale de extrădare au fost înlocuite cu
procedurile de predare în baza unui mandat european de arestare, emis în aplicarea deciziei-cadru a
Consiliului nr. 584/JAI din 13 iunie 2002 (cu excepţia situaţiilor tranzitorii, în care continuă să se
aplice tratatele de extrădare).

Necesitatea unei cooperări. Se ştie că scopul Consiliului Europei, conform art. 1 al


statutului său este de a „realiza o uniune mai apropiată între membrii săi pentru a apăra şi dezvolta
idealurile şi principiile care sunt patrimoniul lor comun şi de a favoriza progresul economic şi
social”. Aceste scopuri CE şi le asumă în mai multe sectoare, cu excepţia apărării naţionale care nu
ţine de competenţa sa. Mai precis CE are următoarele domenii principale: drepturile omului,
probleme sociale, educaţie, cultură, sport, tineret, sănătate publică, mediu, patrimoniul cultural,
autorităţile locale şi regionale, afaceri juridice. Îndeosebi în cadrul ultimului sector, este elocventă
prezenţa dreptului penal şi a procedurii penale. Este inconturnabilă această prezenţă odată cu
dezvoltarea criminalităţii transfrontaliere. În vederea asigurării luptei contra criminalităţii,
cooperarea dintre statele membre ale CE este un domeniu prioritar. Este de adăugat că această
viziune a fost confirmată prin tratatul din 07.02.1992 de la Maastricht, care a creat UE şi al cărui
prim articol vizează printre obiectivele Uniunii, cooperarea judiciară în materie penală. Aceste două
cadre, al CE şi al UE precum şi convenţiile care li se alătură, sunt ideea unui spaţiu judiciar penal
european sau teritoriu vizînd cuprinderea statelor europene unde se aplică normele convenţionale.
Tratatul de la Maastricht a fost reformat ulterior în 1997 iunie, şi semnat la 02.10.1997.
Instrumentele cooperării. Pentru a pune în evidenţă cooperare apenală, intervin două
organisme.

12
I. Primul, mai ales istoric, este Consiliului Europei el elaborează convenţii şi acorduri şi adoptă
recomandări, orice act denumit adesea „instrument juridic” al Consiliului Europei, sau
dacă se preferă , al cooperării interstatle europene.
O Convenţie europeană este un act multilateral elaborat în cadrul CE. Negocierile avute
se soldează cu luarea unei decizii de Comitetul de Miniştri privind textul final al
convenţiei; decizia se adoptă cu majoritatea de 2/3 din voturile exprimate şi cu
majoritatea celor ce au dreptul de a lua parte în Consiliul miniştrilor. Apoi se ia decizia
de a deschide convenţia spre semnare statelor, această decizie solicită acordul
reprezentanţilor Consiliului miniştrilor. După semnare, convenţia pentru a fi integrată în
dreptul intern trebuie ratificată de către state. Mai tîrziu convenţia poate fi completată
prin Protocol adiţional.
Acordurile au acelaşi efect juridic ca şi convenţiile, unica deosebire este că acordurile pot
face obiectul semnării cu sau fără rezerve de ratificare sau de acceptare, timp în care
convenţiile trebuie să facă obiectul unui instrument de ratificare sau de acceptare.
Comitetul de miniştri adoptă Recomandări (mai numite rezoluţii) sau acte adresate
guvernelor şi statelor memnre pentru a deveni ghid legislaţiilor lor naţionale. Aceste
atratează probleme de importanţă minoră sau prezintă nişte soluţii notorii la unel
eprobleme, care potrivit experţilor nu mai au nevoie de o convenţie în acest sens. Uneori
recomandările par afi o interpretare a aplicării convenţiilor. Ele completează rapoartele
explicative la textele convenţiilor.
II. În urma semnării tartatului de la Maastricht pentru state asistenţa nu a mei devenit o
chestiune politică, dar o necesitate de coexistenţă în comun. Consiliul miniştrilor justiţiei
şi al afacerilor interne decid asupra cooperării judiciar eş poliţieneşti. Acest consiliu (ca
organ ce formează al 3 pilor al UE) este însărcinat cu adoptarea diveselor instrumente de
cooperare în cadrul UE.
Acest comitet adoptă convenţii: Convenţia din 1995 cu privire la extrădare; Convenţia
din 1995 privind interesele financiare din comunitate; Convenţia din 1996 privind
extrădarea între statele membre ale UE. De asemenea comitetul emană Racomandări şi
Rezoluţii. Acestea sunt adresate guvernelor membre pentru a li se aduce la cunoştinţă
practica judiciară. (ex: cea privind acţiunea comună împotriva drogurilor; împotriva
tratamentului fiinţelor umane; luptei contra rasismului; exploatării sexuale a copiilor etc.)
Odată cu introducerea modificărilor prin tratatul de la Amsterdam, consiliului i s-au
schimbat un pic competenţele.

Principalele instrumente ale cooperării în materie penală a Consiliului Europei sunt:


1. Convenţia europeană de extrădare din 13/12/1957

2. Protocol adiţional la Convenţia europeană de extrădare din 15/10/1975

3. Al doilea Protocol adiţional la Convenţia europeană de extrădare din 17/3/1978

4. Convenţia europeană pentru reprimarea terorismului din 27/1/1977

13
5. Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală din 20/4/1959

6. Protocol adiţional la Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală din


17/3/1978
7. Convenţia europeană privind transmiterea procedurilor penale din 15/5/1972

8. Convenţia europeană privind compensarea victimelor infracţiunilor de violenţă din


24/11/1983
9. Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate din 21/3/1983

10. Protocol adiţional la Convenţia asupra transferării persoanelor condamnate din 18/12/1997

11. Convenţia europeană privind recunoaşterea internaţională a hotărârilor judiciare în materie


penală din 28/5/1970
12. Convenţia europeană privind controlul achiziţionării şi deţinerii armelor de foc de către
particulari din 28/6/1978
13. Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane
sau degradante din 26/11/1987
14. Protocolul Nr. 1 la Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau
tratamentelor inumane sau degradante din 4/11/1993
15. Protocolul Nr. 2 la Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau
tratamentelor inumane sau degradante din 4/11/1993
16. Convenţia referitoare la spălarea, depistarea, reţinerea şi confiscarea produselor infracţiunilor
din 8/11/1990
17. Convenţia Consiliului Europei cu privire la spălarea, depistarea, reţinerea şi confisarea
produselor infracţiunilor şi finanţarea terorismului din 16/5/2005
18. Convenţia privind protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei umane cu privire la
aplicarea biologiei şi medicinei: Convenţia privind drepturile omului şi biomedicina
din 4/4/1997
19. Protocol adiţional la Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei
umane cu privire la aplicarea biologiei şi medicinei, care interzice clonarea fiinţei umane din
12/1/1998
20. Convenţia penală cu privire la corupţie din 27/1/1999

21. Protocol adiţional la Convenţia penală cu privire la corupţie din 15/5/2003

22. Convenţia cu privire la cibercriminalitatea din 23/11/2001

23. Protocol adiţional la Convenţia cu privire la cibercriminalitatea, relativ la incriminarea


actelor cu caracter rasist şi xenofob comise prin sistemele informatice din 28/1/2003
24. Protocolul Nr. 13 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale relativ la abolirea pedepsei cu moartea în orice circumstanţe din 3/5/2002
14
25. Convenţia Consiliului Europei cu privire la combaterea traficului de fiinţe umane din
16/5/2005
1. Asistenţa juridică primară în materie penală
Asistenţa judiciară internaţională în materie penală se solicită de către autorităţile judiciare
competente din statul solicitant şi se acordă de autorităţile judiciare din statul solicitat, în baza
tratatelor internaţionale sau, în lipsa acestora, pe bază de reciprocitate.
Trebuie de amintit, că prin cooperare de aplicare generală, se înţelege acea care interesează toate
infracţiunile şi toţi delincvenţii. E de notat că aceasta nu are mereu aceeaşi natură. Din punct de
vedeer tehnic cooperarea se realizează în două maniere:
1) Într-un caz un stat (solicitat) nu face decît să ajute un alt stat (solicitant)- această asistenţă e
denumită secundară;
2) În alt caz, un stat transferă altuia gestiunea totală sau parţială a procesului penal, vorbind
astfel de asistenţă primară (un abandon de suveranitate).

1.1. Principiul non-bis-in-idem

Persoana care a fost judecată pentru o faptă, poate fi ea trasă din nou la răspundere pentru aceeaşi
faptă? La această întrebare vine să răspundă principiul non bis in idem, numit şi principiul unicităţii
răspunderii penale. Esenţa acestui principiu e că persoana nu poate răspunde de două ori pentru
aceeaşi faptă.
Problema se pune atât în dreptul intern, cât şi în cel internaţional, cu atât mai mult că trebuie să
se ştie dacă, după ce persoana a fost judecată definitiv într-un stat, ar mai fi ea susceptibilă de
răspundere în alt stat sau să i se aplice o pedeapsă de către o instanţă internaţională pentru aceeaşi
faptă. După un prim concept, o nouă urmărire ar fi posibilă, deoarece tragerea la răspundere a
persoanei ar fi un atribut al suveranităţii statului. Dar, potrivit unei alte concepţii, mai liberale,
urmărirea secundară ar trebui interzisă în virtutea principiului echităţii10.
Acest principiu trebuie înţeles atât în sens material, cât şi procesual. In sens material, se pune
întrebarea dacă non bis in idem se referă doar la faptele susceptibile de răspundere penală. Potrivit
lui, este vorba de o faptă penală, adică infracţiune. Totuşi, acest principiu nu exclude posibilitatea ca
răspunderea penală să coexiste, de exemplu, cu răspunderea civilă sau disciplinară, în acest caz nu
trebuie să se considere ca fiind lezat principiul nominalizat.
Totodată, principiul discutat nu exclude posibilitatea ca pentru o infracţiune săvârşită persoanei
să i se aplice mai multe sancţiuni penale, dar numai dacă aceste sancţiuni se cumulează din raţiuni
diferite şi dacă ele au funcţii diferite. De exemplu, pe lângă pedeapsa principală i se poate aplica şi
una complementară sau o măsură de siguranţă11. Această chestiune a fost tangenţial expusă într-o
opinie separată la decizia Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Maaouia contra Franţei, în
speţă, dl Nouri Maaouia, născut în Tunisia, a rămas să locuiască în Franţa fiind căsătorit cu o

10
Pradel J., Corstens G. Droit penal eiiropeen. - Paris: Dalloz, 1999, p.76.
11
Dobrinoiu V. et al. Drept penal. Partea Generală. - Bucureşti, 1999, p.395.

15
franţuzoaică - din 1983 până în 1992. La l decembrie 1988 Curtea din Alpes-Maritimes 1-a
condamnat la 6 ani de închisoare pentru furt înarmat (n.a. - potrivit legislaţiei franceze) şi violenţă cu
aplicarea armei, fapte ilicite comise în 1985. Reclamantul fusese eliberat în 1990. în 1991 ministrul de
interne a eliberat un act de expulzare a lui Maaouia. Actul respectiv i-a fost adus la cunoştinţă abia în
1992. Refuzând îmbarcarea spre Tunisia, reclamantul a fost tras la răspundere penală pentru
eschivarea de la executarea actului expulzării. Drept urmare, tribunalul corecţional din Nice 1-a con-
damnat la o pedeapsă de un an închisoare şi zece ani de interdicţie de aflare pe teritoriul francez. Ca
urmare a recursului în anulare depus de către reclamant, tribunalul administrativ din Nice a anulat
actul de expulzare. Curtea Europeană a menţionat însă că acest act nu ar constitui o încălcare a art.6 §
l al Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, însă
judecătorii Costa, Hedigan şi Panţîru, in opinia lor separată la decizie, au menţionat că în acest caz
aplicarea expulzării nu ar fi posibilă, deoarece ar fi vorba de o încălcare a principiului non bis in
idem, însă nu în sens propriu, căci nimic nu ar interzice ca, potrivit Convenţiei, pentru aceeaşi
infracţiune să se aplice o pedeapsă principală şi una complementară. Sus-numiţii judecători au
considerat că ar fi vorba de o dublă pedeapsă în sensul uman al termenului12.
În sens procesual,acest principiu mai e denumit autoritate de lucru judecat, întrebarea se impune vis-â-
vis de faptul dacă hotărârea trebuie să fie una definitivă şi dacă are importanţă caracterul ei de achitare
sau de condamnare. Considerăm că hotărârea trebuie să fie doar definitivă, iar pronunţarea unei noi
hotărâri într-o nouă ordine procesuală este posibilă în anumite cazuri excepţionale. În conformitate cu
dispoziţiile pentru punerea în practică a Convenţiei de aplicare a Acordurilor de la Schengen din 14
iunie 1985 privind eliminarea graduala a controalelor la frontierele comune, conventie intrata in
vigoare la 19 iunie 1990, Legea României pentru modificarea şi completarea Legii nr. 302/2004
privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală în art. 114/1 prevede aplicarea
principiului non bis in idem, după care: „(1) O persoană în privinţa căreia s-a pronuntat o hotarâre
definitivă pe teritoriul unui stat membru al spaţiului Schengen, nu poate fi urmarită pentru aceleaşi
fapte doar dacă, în caz de condamnare, hotarârea a fost executată, este în curs de executare sau nu
mai poate fi executată potrivit legii statului care a pronunţat condamnarea.
(2) Cu toate acestea, dispoziţiile alin. 1 nu se aplică dacă:
a) faptele vizate de hotarârea străină s-au petrecut în tot sau în parte pe teritoriul României; în acest
din urmă caz, excepţia nu se aplică dacă faptele s-au petrecut în parte pe teritoriul statului membru
unde s-a pronunţat hotarârea;
b) dacă faptele vizate de hotarârea străină constituie o infracţiune contra siguranţei statului sau
împotriva altor interese esenţiale ale României;
c) dacă faptele vizate de hotarârea străină au fost savârşite de un funcţionar român prin încălcarea
obligaţiilor sale de serviciu.
(3) Exceptiile menţionate la alin. 2 nu se aplică atunci când, pentru aceleaşi fapte, statul membru
interesat a cerut preluarea urmăririi penale sau a acordat extrădarea persoanei în cauză.”
Deciziile judiciare, sentinţe sau hotărâri prealabile sentinţelor, pronunţate într-o ţară se aplică direct
în celelalte ţări. Aspiraţia ca hotărârile judiciare penale să aibă eficienţă dincolo de aria teritorială
este mai veche şi concretizarea sa se bazează pe numeroase convenţii de cooperare internaţionale, în
special pe Convenţia Consiliului Europei asupra valabilităţii internaţionale a sentinţelor penale, din
1970.
Principiul recunoaşterii reciproce conţine, de asemenea, şi o creştere a garanţiilor de care se bucură
un acuzat în materie penală. Acestea decurg din principiile non bis in idem şi autoritatea de lucru
judecat. Una dintre consecinţele cele mai imediate ale recunoaşterii reciproce constă în faptul că, în
urma unei hotărâri de achitare pronunţată de un judecător naţional, nu se poate deschide nicăieri în
12
Affaire Maaouia versus France (Requete no 39652/98); 5 octobre 2000, Cour Europeenne des Droits de l'Homme
16
spaţiul judiciar european, pentru aceleaşi fapte, un nou proces penal. Non bis in idem se aplică
tuturor cazurilor în care finalizarea procesului este rezultatul unei decizii ferme cu caracter de lucru
judecat, inclusiv dacă provine dintr-o mediere extrajudiciară în materie penală sau dacă sancţiunea
are natură administrativă.
Principiul discutat este prevăzut şi la nivel internaţional. Fiind garant al ordinii mondiale, fiece stat în
parte este în drept, în mod egal, să judece, potrivit ordinii sale naţionale, pe cel ce a comis vreo
infracţiune pe teritoriul său, dar, totodată, este posibilă şi extensiunea tragerii la răspundere chiar şi
pentru faptele comise în afara statului. Şi în acest caz apar conflicte de jurisdicţii. Un prim act
internaţional care vine să confere o notă de claritate în problemă este Pactul ONU cu privire la drepturile
civile şi politice, care, în art.14 alin.(7) stipulează: „Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit din pricina
unei infracţiuni pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă în conformitate
cu legea şi cu procedura penală a fiecărei ţări"13. Concomitent pentru o interpretare justă a acestei norme
trebuie luate în consideraţie şi dispoziţiile art.4 alin.(2) al Protocolului nr.7 al Convenţiei europene pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, după care „dispoziţiile paragrafului precedent
nu împiedică redeschiderea procesului, conform legii şi procedurii penale a statului respectiv, dacă fapte
noi ori recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente sunt de natură să
afecteze hotărârea pronunţată"14. Deci, rezultă că intrarea în vigoare a unei sentinţe nu împiedică
revizuirea, dar numai în circumstanţele indicate mai sus. însă, această situaţie nu trebuie înţeleasă în
sensul tragerii duble la răspundere pentru aceeaşi faptă, în acest sens. Curtea Europeană a Drepturilor
Omului a respins o cerere motivând că principiul non bis in idem nu este încălcat. Este vorba de cauza
Ipsilanti contra Greciei din 2003. La origine este o cerere înaintată Republicii Elene de către un resor-
tisant al acesteia, dna Zoe Ipsilante. în speţă reclamanta îşi are reşedinţa în Londra, fiind managerul unei
sucursale londoneze a unei societăţi greceşti cu sediul la Atena. Unul dintre directorii acestei societăţi o
acuzase de deturnarea unei sume de 661 000 lire sterline ale societăţii nominalizate. Alte două acţiuni
fusese înaintate faţă de Ipsilanti la Atena şi la Londra. Pentru faptele comise la Londra ea fusese achitată.
De aceea, procurorul de pe lângă Curtea de Apel din Atena solicitase Camerei de acuzare a Curţii de Apel
să se pronunţe dacă achitarea pronunţată de Crown Court împiedică jurisdicţia greacă să se pronunţe.
Printr-o decizie nr.2804/1990 din 26 noiembrie 1990, Camera de acuzare a Curţii de Apel din Atena
estima că acuzarea în Grecia se referea la o deturnare de fonduri distinctă de cea pentru care Ipsiîanti fusese
achitată în Anglia şi comisă într-o perioadă distinctă. Acuzaţiile nu corespund nici după obiect, nici după
timp, de aceea nu pot forma obiectul aceluiaşi lucru judecat15.
Art.4 al Protocolului nr.7 nu împiedică faptul ca diferite instanţe de judecată să recunoască diferite
infracţiuni, chiar dacă acestea întrunesc elementele unui singur comportament infracţional16, adică acest
principiu nu trebuie confundat cu concursul ideal de infracţiuni.
Principiul este consfinţit şi în dreptul penal internaţional, şi anume: în Convenţia europeană privind
recunoaşterea hotărârilor respective străine (1970), în Convenţia europeană privind transmiterea
procedurilor represive (1972). Convenţia contra traficului ilicit de stupefiante şi de substanţe psihotrope
(Viena, 1988) stabileşte în art.4 competenţa de a judeca, enunţând că Convenţia nu exclude exerciţiul
vreunei competenţe în materie penală stabilită de către o parte conform dreptului său intern. Prin aceasta
Convenţia vine să ofere o soluţie în cazul vreunui conflict de jurisdicţii. Art.7 §1 al Convenţiei europene
13
Pactul privind drepturile civile şi politice din 16 decembrie 1966 // Tratate internaţionale. Vol.l. - Chişinău, 1998,
p.37
14
Protocolul nr.7 al CEDO//Ibidem, p.369.
15
Affaire Ipsilanti versus Grece (Requete no 56599/00); 06/06/2003, Cour Europeenne des Droits de rHomme
16
Микеле де Сильва. Прецеденты Европейского Суда по Правам Человека. – Санкт-Петербург, 2004
c. 1034.

17
privind supravegherea persoanelor condamnate sau liberate sub condiţie (Strasbourg, 1964) indică:
„Supravegherea, executarea sau aplicarea integrală [a condamnării pronunţate de către un tribunal al
statului solicitant] nu are loc (...) b) dacă condamnarea care motivează cererea (...) este fondată pe fapte
care au fost definitiv judecate în statul solicitat"17.
Convenţia europeană privind transferul persoanelor condamnate (Strasbourg, 1983), în art.8 §2
prevede că condamnatul nu poate executa condamnarea când statul de execuţie consideră executarea
condamnării ca fiind finisată.
După cum am menţionat, problema apare în ce priveşte tragerea la răspundere pentru aceeaşi faptă de
către mai multe state sau de către stat şi o autoritate internaţională. Un prim pas în vederea soluţionării
acestei probleme 1-a făcut încă tribunalul de la Niirnberg care impunea necesitatea elaborării unor
reguli de calificare în cazul când aceeaşi faptă constituie crimă internaţională şi o infracţiune de
drept intern18.
Tribunalul pentru fosta Iugoslavie a evitat dualitatea judecării aceleiaşi fapte, interpretând că
judecarea de către un tribunal internaţional interzice orice judecare de către o jurisdicţie naţională,
Astfel încât judecarea de către aceasta din urmă nu o interzice pe cea a tribunalului internaţional dacă
prima a fost respinsă sub o calificare de drept comun sau nu a fost de bună calitate19. Aceleaşi reguli
le-a prevăzut şi statutul Tribunalului pentru Rwanda.
Cert e că cumulul sancţiunilor nu ar trebui permis. De aceea, proiectul Codului crimelor contra
păcii şi contra securităţii omenirii consacră principiul non bis in idem. Art.9 al acestuia înlătură
cumulul acţiunilor represive internaţionale şi ale statului prevăzut în Cod, dar cu importante
restricţii: dacă o judecare de către un tribunal internaţional interzice orice nouă judecare de către un
tribunal statal, judecarea de către stat nu împiedică o nouă judecare de către o instanţă internaţională
dacă statul a calificat crima ca fiind „ordinară", astfel încât se relevă o calificare a Codului sau
respingerea unei judecări de rea calitate20. Deci, cauza respinsă într-un stat nu împiedică pornirea noii
examinări într-un alt stat, mai ales când acesta este prioritar interesat în represiunea crimei respective,
de exemplu statul victimă.
Aceasta mai cu seamă se reflectă în cazul extrădării, întrebarea ce se pune când faptele pentru care
se solicită extrădarea au făcut deja obiectul unei decizii - autoritate de lucru judecat, în statul
solicitat. Art.9 al Convenţiei europene de extrădare (Paris, 1957) prescrie că „extrădarea nu se va
acorda când persoana reclamată a fost judecată definitiv de către autorităţile competente ale părţii
solicitate pentru fapta sau faptele pentru care extrădarea este cerută"21. Extrădarea nu poate fi
autorizată indiferent de caracterul hotărârii de achitare sau condamnare. Conform aceluiaşi art.9 al
Convenţiei din 1957, extrădarea va putea fi refuzată, dacă autorităţile competente ale părţii solicitate
au hotărât să nu întreprindă urmărire sau să pună capăt urmăririlor pe care le-au exercitat pentru
aceeaşi faptă sau aceleaşi fapte.
O altă ipoteză ar fi dacă este posibilă retrocedarea în cazul începerii urmăririi în statul solicitat.
Conform principiului hon bis in idem, extrădarea este justificată şi în acest caz. Iar, conform art.8 al
17
Pralus M. Etude en droit penal internaţional et en droit communautaire d'un aspect du principe non bis in idem:
non bis // Revue de science criminelle. - 1996. - No3. - P.571
18
Ibidem, p.554.
19
Ibidem, p.555
20
Ibidem, p.554
21
Convenţia europeană de extrădare // Tratate internaţionale. Vol.l. - Chişinău, 1998, p.322.

18
Convenţiei nominalizate, „o parte solicitată va putea refuza să extrădeze o persoană reclamată dacă
această persoană se află şi sub urmărirea sa pentru fapta sau faptele în legătură cu care se cere
extrădarea".
Tendinţe de soluţionare a conflictului de judecare a aceleiaşi fapte la nivel naţional şi cel
internaţional au fost făcute în Statutul Curţii Penale Internaţionale (Roma, 1998), care, în art.20,
prevede: „Nici o persoană nu poate fi judecată de nici o instanţă judiciară pentru infracţiuni
prevăzute la art.5, în legătură cu care această persoană a fost deja recunoscută vinovată sau a fost
îndreptăţită de către Curte". Acest principiu este susceptibil de excepţie, astfel încât Curtea va putea
judeca dacă: a) examinarea cauzei în altă instanţă era predestinată de a limita persoana respectivă de
răspundere penală pentru infracţiuni ce cad în competenţa Curţii; b) examinarea nu s-a efectuat
independent şi imparţial în conformitate cu procedura legală, recunoscută de dreptul internaţional, şi
s-a desfăşurat astfel încât în condiţiile existente nu corespundea scopului de predare a persoanei
respective justiţiei.
Examinând dispoziţiile actelor sus-nominalizate, ar fi posibil de a stabili careva condiţii de aplicare
a principiului non bis in idem, precum şi limitele aplicării sale.
Printre condiţiile aplicării principiului ar fi:
a) existenţa unei decizii prin care persoana a fost achitată;
b) când sancţiunea aplicată:
- a fost ispăşită sau este în curs de ispăşire,
- a făcut obiectul unei graţieri sau amnistii,
- nu poate fi executată pentru cauză de prescripţie;
c) când vinovăţia a fost constatată, dar, în virtutea unor împrejurări, nu a fost pronunţată sentinţa.
Deci, decizia trebuie să fie definitivă, adică nesusceptibilă de căi de atac. Sentinţa să fie de
achitare, fie de condamnare. Iar prin sancţiune se va avea în vedere orice pedeapsă sau măsură
pronunţată potrivit legislaţiei penale.
Esenţial este să menţionăm că nu are importanţă încadrarea juridică a faptei, deoarece în diferite
state pot fi prevăzute diferite calificări; importante sunt circumstanţele obiective, adică să fie aceeaşi
faptă a persoanei.
În cadrul dreptului comunitar sunt expres examinate şi limitele aplicării principiului non bis in
idem, cum ar fi:
- principiul nu se aplică când faptele incriminate au avut loc pe teritoriul statului contractant în
totalitate sau în parte (art.55-1 al Convenţiei de la Schengen);
- dacă urmărirea priveşte o infracţiune contra securităţii statului sau intereselor esenţiale ale lui (art.55-
1 b);
- când faptele au fost comise de către un funcţionar resortisant al acestui stat (art.55-1 c).
Prin urmare, principiul non bis in idem este unul atât material, cât şi procesual garantat prin dreptul
internaţional şi cel intern.
1.2. Transferul de proceduri
Există două cazuri cînd acestea pot interveni:
1. Denunţarea făcută de un stat în scopul începerii unei urmăriri de către alt stat;
19
2. Transmiterea urmăriri deja începute.
(A).De exemplu, presupunem o infracţiune comisă pe teritoriul statului A de către un individ care
trăieşte pe teritoriul statului B sau acre s-a refugiat aici. Presupunem că statul A nu doreşte să
extrădeze individul. Poate oare el să sesizeze statul B denunţîndu-i faptele în vederea urmăririi de
către statul B? Răspunsul este dat de art. 21 al Convenţiei europene de asistenţă judiciară din 1959,
de cea din 1972 şi Acordul din 1990.
Principiul de bază este că un stat normal competent de a efectua urmărirea unei infracţiuni poate
solicita altuia dintre partenerii săi de a urmări la rîndu-i această infracţiune, cu condiţia că autorul
faptei să fie un resortisant al acestui stat, sau să se afle pe teritoriul acestuia sau deţine reşedinţa lui.
Această transmitere a urmăririi presupune anumite condiţii: aceeaşi definire a infracţiunii; dubla
incriminare; aceeaşi calitate a subiectului activ sau a victimei. Se va aplica legea statului solicitat,
inclusiv pentru alegerea sancţiunii. Detenţia provizorie nu se poate aplica decît dacă este prevăzută
de ambele state.
Cum formal se prezintă denunţul în scopul urmăriri? Conform art. 21 al convenţiei de asistenţă
juridică în materie penală (1959), orice denunţ adresat de o parte contractantă cu scopul urmăririi în
faţa tribunalelor unei alte părţi va face obiectul comunicărilor între ministerele de justiţie. Conform
convenţiei europene privind transferul de proceduri în materie penală din 1972, art. 13, cererile
prevăzute în convenţiei se fac în scris, ele sunt adresate fie de către Ministerul Justiţiei din statul
solicitat, fie conform unor acorduri speciale, direct de către autorităţile statului solicitant către cele
ale statului solicitat şi returnate pe aceeaşi cale. În cazuri urgente, cererile şi comunicările necesare
vor putea fi transmise prin Organizaţia Internaţională a Poliţiei Criminale (INTERPOL).
Altă întrebare este dacă statul faţă de care s-a făcut denunţarea unei infracţiuni trebuie sau este
liberă să accepte urmărirea. Unele state ca Germania, Italia, Spania au aprobat sistemul urmăririi
obligatorii (al legalităţii urmăririi), altele preferă cel al urmăririi facultative (numit al oportunităţii
urmăririi). Regula generală e că dreptul penal adoptă sistemul oportunităţii urmăririi. Art. 21-2 al
Convenţie din 1959 indică „partea solicitată va face cunoscută urmarea dată acestui denunţ şi va
transmite, dacă este cazul, copie de pe hotărîrea intervenită”. De aici rezultă că nimic nu obligă
statul ce a primit denunţul să îl accepte pentru a se angaja în urmărire, cu atît mai mult că obligaţie
ţine de dreptul său intern confirmat prin legislaţie. Soluţia este aceeaşi dată şi de convenţie privind
extrădarea din 1957. Conform art. 6-2 al acesteia, „dacă pareta solicitată nu-şi extrădează propiul
resortisant, ea va trebui, la cererea părţii solicitante, să supună cauza autorităţilor competente, astfel
încît să se poată exercita urmăriri judiciare, dacă este cazul. În acest scop, dosarele, informaţiile şi
obiectele privind infracţiunea se vor transmite gratuit pe calea diplomatică. ” Deşi textul acesta se
referă la extrădarea naţionalilor, totuşi el consacră principiul oportunităţii. Acelaşi principiu îl
acceptă şi Convenţia privind infracţiunile rutiere din 1964, Convenţia europeană privind reprimarea
terorirsmului din 1977. Cu titlu excepţional însă art. 27 al Statutului Curţii Europene de Justiţie al
UE a decis că statul solicitat „va urmări”, dar nu „ poate urmări”, deci ar avea obligaţia.
(B).Principiul aplicat este cel al asimilării. Conform art. 26 al Convenţiei europene privind
transferul de proceduri în materie penală, „orice act în scopul urmăririi, îndeplinit în statul solicitant
conform legilor şi regleemntărilor sale în vigoare, are aceeaşi valoare în statul solicitat ca şi cum ar
fi fost îndeplinit de către autorităţile acestui stat, fără ca această asimilare să poată avea efectul de a-i
da acestui act o forţă probantă superioară aceluia pe care o are în statul solicitant.

20
Orice act întrerupător de prescripţie, valabil întocmit în statul solicitant, are aceleaşi efecte în statul
solicitat şi invers.”
Conform Convenţiei europene privind transferul de proceduri în materie penală din 1972
există două cazuri al transferului de proceduri: transfer unic sau pluralitate de proceduri penale.
1.2.1. De exemplu statul solicitant care a început urmărirea poate solicita statul pe teritoriul căruia
se află infractorul, să preia derularea procedurii penale din diferite considerente, dar care astfel ar
asigura soluţionarea mai adecvată, şi dacă statul solicitat acceptă, atunci intervine „transmiterea
urmăririi”. În practică statul solicitant este adesea cel în care s-a comis fapta, iar statul solicitat este
cel unde s-a refugiat infractorul.Transmiterea unică a urmării este reglementată de titlul III al
Convenţiei din 1972 . Printre condiţiile acesteia sunt:
- Condiţii de fond
Enumerate la art. 6-12 al convenţiei din 1972. Ele cuprind:
1.2.1.Competenţa statului solicitat-dacă legea internă nu-i permite preluarea urmării atunci statul
nu poate accepta transmiterea acesteia (Art. 2 al convenţiei).
1.2.2.Reciprocitatea incriminării- conform art. 7 al convenţiei, urmărirea nu poate fi exercitată în
statul solicitat decît atunci cînd fapta în legătură cu care s-a solicitat începerea urmăririi ar fi
infracţiune în cazul comiterii pe teritoriul acestui stat şi cînd autorul ar fi pasibil de o condamnare şi
în baza legilor acestui stat. Ideea e că nu doar fapta trebuie incriminată în sistemul de drept naţional
al statului solicitat, dar şi să constituie infracţiune, nu doar o contravenţie administrativă pasibilă de
amendă. De altfel în unele state, de exemplu in Germania există infracţiuni administrative care se
absorb de conceptul de infracţiune in general. Reieşind din faptul că examinarea acestor fapte se
face de instanţe ca şi cum ar fi de materie penală, autorii convenţiei au ajuns la concluzia de a defini
în art. 1 infracţiunea ca fiind ”fapte care constituie infracţiuni, precum şi la cele care sunt vizate de
dispoziţiile legale menţionate în anexa nr. 3 la prezenta convenţie, cu condiţia ca , atunci cînd
infracţiunea este de competenţa unei autorităţi administrative, persoana interesată să aibă
posibilitatea de a aduce cazul respectiv în faţa unei instanţe judecătoreşti . ” Conform anexei 3 fapte
altele decît infracţiunile penale ar fi:
-în Franţa-orice comportament ilegal sancţionat printr-o contravenţie de grande voirie (la regulile
de circulaţie);
-în Republica Federală a Germaniei-orice comportament ilegal pentru care se aplică procedura
instituită de Legea încălcărilor regulilor de ordine;
-în Italia-orice comportament ilegal căruia îi este aplicabilă Legea nr. 317 din 3 martie 1967.
1.2.3.Lista cazurilor cînd un stat poate solicita unui alt stat să înceapă urmărirea. Conform art.
8, un stat contractant poate solicita unui alt stat contractant să înceapă urmărirea în unul sau mai
multe dintre cazurile următoare:
- Dacă acuzatul are reşedinţa obişnuită în statul solicitat;
- Dacă acuzatul este cetăţean al statului solicitat sau dacă acest stat este statul său de origine;
- Dacă acuzatul exercită sau urmează să execute o pedeapsă privativă de libertate în statul
solicitat;
21
- Cînd acuzatul face obiectul, în statul solicitat, al unei urmăriri judiciare pentru aceeaşi
infracţiune sau pentru alte infracţiuni;
- Dacă se consideră că transferul urmăririi este justificat prin interesul de a descoperi adevărul
şi, mai ales, dacă elementele de probă cele mai importante se găsesc în statul solicitat;
- Dacă se consideră că executarea unei eventuale condamnări în statul solicitat este
susceptibilă să amelioreze posibilităţile de reintegrare socială a condamnatului;
- Dacă se consideră că prezenţa acuzatului la audieri nu poate fi asigurată în statul solicitat;
- Dacă statul solicitant consideră că nu este în măsură să execute o eventuală condamnare,
chiar atunci cînd are calea extrădării, şi că statul solicitat este în măsură să o facă.
În cazul în care acuzatul a fost condamnat efectiv într-un stat contractant, acest stat nu poate solicita
transferul urmăririi pentru unul sau mai multe dintre cazurile menţionate, decît atunci cînd nu poate
executa condamnarea respectivă, chiar avînd calea extrădării, şi atunci cînd celălalt stat contractant
nu acceptă principiul executării unei hotărîri date în străinătate sau refuză executarea unei astfel de
hotărîri.
Statul solicitant nu are obligaţia de a face o transmitere a urmăririi, conform art. 6.1 „el poate
solicita unui alt stat...”. Libera acceptare este principiul care guvernează ambele state. Unica
obligaţie pe care o are statul solicitat este să examineze cererea. Autorităţile competente din statul
solicitat vor examina cererea pentru transferul urmăririi. Acestea vor decide, în conformitate cu
propria legislaţie, cum vor acţiona în continuare. Dificultatea apare în cazul cînd fapta într-un stat
este penală, iar în altul – administrativă. În fiecare caz ţine de statul solicitat acceptarea. Conform
art. 9.2 cînd legea statului solicitat prevede pedepsirea infracţiunii de către o autoritate
administrativă, acest stat va informa, cît mai curînd posibil, statul solicitant, cu excepţia cazului în
care statul solicitat a făcut o declaraţie conform paragrafului 3 al acestui articol.
Obstacole ale acceptării cererii:
Conform art. 10, statul solicitat nu va da curs cererii dacă:
- Aceasta nu este conformă cu dispoziţiile art. 6.1 şi ale art. 7.1;
- Exercitarea urmăririi este contrară dispoziţiilor art. 35 (non bis in idem);
- La data menţionată pe cerere, prescripţia acţiunii publice este împlinită în statul solicitant,
conform legislaţiei sale.
Principiul liberei acceptări a fost întărit prin cazurile exprese indicate, cînd statul solicitat poate
refuza acceptarea cererii (art. 11):
a) Dacă consideră că motivul pe care se bazează cererea, în aplicarea art. 8, nu este justificat;
b) Dacă acuzatul nu are reşedinţa obişnuită în statul solicitat;
c) Dacă acuzatul nu este cetăţean al statului solicitat şi nu avea reşedinţa sa obişnuită pe
teritoriul acetsui stat în momentul comiterii infracţiunii;
d) Dacă consideră că infracţiunea în legătură cu care se solicită urmărirea are un caracter politic
sau este o infracţiune pur militară ori pur fiscală;
22
e) Dacă estimează că există motive serioase să creadă că cererea de urmărire este determinată
de considerente de rasă, naţionalitate sau opinii politice;
f) Dacă propria sa lege este deja aplicabilă faptei şi dacă, conform acestei legi, acţiunea publică
este prescisă la momentul primirii cererii; în acest caz, nu se va putea face aplicarea prevederilor art.
26.2.
g) Dacă competenţa sa se bazează exclusiv pe prevederile art. 2 şi dacă, în momentul primirii
cererii respective, acţiunea publică este prescrisă conform legii poprii, luîndu-se în considerare
prelungirea cu 6 luni a termenuluide prescripţie prevăzut la art. 23,
h) Dacă fapta s-a comis în afara teritoriului statului solicitant,
i) Dacă urmărirea este contrară angajamentelor internaţionale ale statului solicitat;
j) Dacă urmărirea este contrară principiilor fundamentale ale ordinii juridice din statul solicitat;
k) Dacă statul solicitat a încălcat o regulă de procedură prevăzută în această convenţie.
Statul solicitat, poate revoca după acceptare cererea, dacă ulterior se descoperă motivele indicate în
art. 12:
a) Dacă ar fi evident că prezenţa acuzatului nu poate fi asigurată pentru audiere în acest stat sau
dacă o eventuală condamnare nu poate fi executată în statul respectiv;
b) Dacă unul dintre motivele de refuz prevăzute la art. 11 este descoperit înainte de începerea
judecării cazului de către o instanţă;
c) În alte cazuri, dacă statul solicitant este de acord.

- Condiţii de procedură:

Privind statul solicitant Privind statul solicitat


I. Cererea este făcută în scis (art. 13.1) Nu se I. Dacă un stat contractant consideră
vorbeşte de modalităţile moderne, informaţiile furnizate de către un alt
telecopii etc. Cererea trebuie datată stat contractant insuficiente pentru a-i
necesar pentru prescripţie (art. 10 nu se permite să aplice prezenta convenţie,
da curs cererii daca este expirat termenul cere completarea informaţiilor
de prescripţie). necesare. El poate fixa un termen
II. Cererile sunt adresate de către Ministerul pentru primirea informaţiilor (art. 14).
Justiţiei, fie conform acordurilor II. Statul solicitat informează, fără întîrziere,
speciale, direct de către autorităţile statul solicitant despre decizia sa
statului solicitant. În cazuri urgente asupra cererii de urmărire (art. 16).
cererile se transmit prin INTERPOL. III. Statul solicitat trebuie să anunţe acuzatul
III. Cererea este însoţită de original sau copie despre cererea de urmărire, cu scopul
certificată a dosarului penal, precum şi de a-i permite acestuia să îşi expună
toate documentele utile( art. 15 ). În ce argumentele înainte ca acest stat să ia
priveşte traducerea în limba statului o hotărîre în legătură cu cererea
solicitat, convenţia nu o cere. Dar printr- respectivă (art. 17).
23
o rezervă statul poate prevedea aceasta.
IV. Statul solicitant informează în scris statul
solicitat în legătură cu toate actele de
procedură sau cu măsurile relative la
acţiunea publică luate în statul solicitant
după transmiterea cererii. Această
notificare e însoţită de orice documente
utile (art. 15.2).

1.3. Transmiterea executărilor


Expresia „transmiterea executărilor” trebuie înţeleasă în sens larg: nu doar privind pedepsele
privative de libertate dar şi cele care privesc orice decizie represivă emisă de judecător. Cu toate
acestea, asistenţa penitenciară comportă trei elemente:
- Supravegherea condamnaţilor;
- Transferul condamnaţilor;
- Plata amenzilor.

I. Supravegherea condamnaţilor
Azi în toate statele Europei, tehnici ca liberarea condiţionată sau amînarea executării pedepsei sunt
des practicate, deoarece ele sunt mai ieftine. Judecătorii nu ar aplica aceste instituţii faţă de cetăţenii
străini, de frica creşterii recidivei. De aceea a fost elaborată Convenţie europeană pentru
supravegherea persoanelor condamante sau liberate sub condiţie din 30.11.1964 în vigoare la
22.07.1975. În plan filosofic această convenţie subliniază două remarci. În primul rînd ea consacră
un principiu după care dreptul penal dintr-un stat nu va ignora o sentinţă străină, pentru că
autorităţile acestui stat vor participa la executarea sa. În al doilea rînd, ea stabileşte o anumită
egalitate între justiţiabili, care naţionali sau străini, ar putea să beneficieze în aceeaşi măsură de
tehnici de individualizare.

Condiţiile cooperării Modalităţile cooperării Formele cooperării

1) Pozitive 1) supravegherea Cererea (art. 26-32)


- subiect nu poate fi persoana infractorului
bănuită,inculpată a cărei vinovăţie art. 10-15 Oricare cerere se
nu este recunoscută. Conform art. 2 formulează în scis. Ea indică
infractor este persoana care pe 2) executarea sentinţelor autoritatea de la care emană,
teritoriul unei părţi contractante: art. 16-21 obiectul său, identitatea
infractorului şi locul
a) a fost recunoscută vinovată de 3) renunţarea la statul reşedinţei sale în statul
instanţă şi eliberat condiţionat fără solicitat solicitat.
pronunţarea sentinţei; art.22-25.
Solicitările pentru
b) a fost suspendată sentinţa supraveghere trebuie însoţite
24
implicînd privarea de libertate, sau de originalsau o copie de
executarea căreia a fost suspendată confirmare a constatărilor
condiţional, total sau parţial, fie în instanţei cu descrierea
timpul sentinţei sau în rezultat. motivelor care confirmă
supravegherea şi cu
- decizia de culpabilitate sau de specificarea măsurilor
condamnare trebuie să fie definitivă impuse infractorului.
şi să aibă putere executorie (art. 3).
Solicitările se expediază
- reciprocitatea incriminării, prin Ministerul Justiţiei, în
conform art. 4, infracţiunea trebuie cazuri excepţionale prin
să fie pasibilă de pedeapsă conform INTERPOL.
legislaţiei statului solicitant şi
solicitat.
2) Negative
Art. 7 prevede obstacole acordării
asistenţei:
Obstacole obligatorii (alin.1)
1) dacă solicitarea este considerată
de statul solicitat că poate
prejudicia suveranitatea,
securitatea, principiile
fundamentale ale sistemului de
drept sau alte interese esenţiale;
2) dacă solicitarea se referă la o
sentinţă pentru infracţiunea care a
fost judecată în final în statul
solicitat;
3) dacă acţiunea pentru care a fost
pronunţată sentinţa este considerată
de statul solicitat fie o infracţiune
politică sau o infracţiune legată de
politică,sau o infracţiune pur
militară;
4) dacă pedeapsa impusă nu poate
fi solicitată din cauza expirării
timpului, conform legislaţiei
statului solicitant sau a statului
solicitat;
5) dacă infractorul a fost amnistiat
sau graţiat atît în statul solicitant,
cît şi în statul solicitat.
Obstacole facultative (alin.2):
a) dacă autorităţile competente
în statul solicitat au decis să nu
intenteze proces sau să întrerupă
25
procesul deja început, în legătură
cu aceeaşi acţiune;
b) dacă acţiunea pentru care a
fost pronunţată sentinţa reprezintă
şi subiectul procesului în statul
solicitat;
c) dacă sentinţa la care se
referă solicitarea a fost pronunţată
în absebţă;
d) în măsura în care statul
solicitat consideră că sentinţa nu se
conformă cu principiilede aplicare
a dreptului penal, în special dacă
datorită vîrstei infractorul nu a
putut fi condamnat în statul
solicitat.

II.Transferul condamnaţilor
Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg la 21
martie 1983 crează un mecanism mai simplificat, mai rapid şi flexibil pentru repatrierea propriilor
resortisanţi. Principiul de guvernare a convenţiei constă în aceea că „0 persoană condamnată pe
teritoriul unei părţi poate, în conformitate cu dispoziţiile prezentei Convenţii, să fie transferată pe
teritoriul altei părţi, pentru a executa aici condamnarea care i-a fost aplicată. În acest scop, ea îşi
poate exprima, fie pe lângă statul de condamnare, fie pe lângă statul de executare, dorinţa de a fi
transferată în temeiul prezentei Convenţii. » (art. 2).
Convenţia a fost completată de un Protocol adiţional la Convenţia asupra transferării persoanelor
condamnate din 18.12.1997.
In înţelesul prezentei Convenţii, expresiile:
a) condamnare desemnează orice pedeapsă sau măsură privativă de libertate, pronunţată de către un
judecător pentru o durată limitată sau nedeterminată în temeiul unei infracţiuni penale;
b) hotărâre desemnează o hotărâre judecătorească prin care se pronunţă o condamnare;
c) statul de condamnare desemnează statul unde a fost condamnată persoana care poate fi
transferată sau care deja a fost transferată;
d) statul de executare desemnează statul către care condamnatul poate fi transferat sau a fost deja
transferat, în vederea executării condamnării sale.
Iniţiativa transferului: este prevăzută de art. 2.- Transferarea poate fi cerută fie de către
statul de condamnare, fie de către statul de executare. Dacă condamnatul nu poate prezenta o cerere
formal de transfer, el poate exprima dorinţa sa de a fi transferat prin adresarea faţă de statul de
condamnare sau a celui de executare. El poate de asemenea atrage atenţia autorităţilor statului de
condamnare asupra stării sale personale făcînd referinţă la situaţia sa culturală sau familială.
Condiţiile transferării :
26
Condiţii de fond Condiţii de formă
Art. 3 Art.5
a) condamnatul trebuie să fie resortisant al Cererile de transferare şi răspunsurile trebuie
statului de executare; formulate în scris.
b) hotărârea trebuie să fie definitivă-adică a Aceste cereri trebuie să fie adresate de către
exprirat termenul de atac sau s-au epuizat căile Ministerul de Justiţie al statului solicitant
ode atac pentru statul de condamanre; Ministerului de Justiţie al statului solicitat.
Răspunsurile trebuie comunicate pe aceleaşi căi.
c) durata condamnării pe care cel condamnat o
mai are încă de executat trebuie să fie de cel Orice parte poate, printr-o declaraţie adresată
puţin 6 luni la data primirii cererii de transferare Secretarului general al Consiliului Europei, să
sau să fie nedeterminată; indice faptul că ea va utiliza alte căi de
comunicare.
d) transferul este consimţit de către persoana
condamnată sau, dacă în raport cu vârsta sau cu Statul solicitat trebuie să informeze statul
starea fizică ori mintală a acesteia unul dintre solicitant, în cel mai scurt timp, despre hotărârea
cele două state consideră necesar, de către sa de a accepta sau de a refuza transferarea
reprezentantul persoanei- ca să fie cerută.
consimţămîntul valabil el trebuie să corespundă
unor condiţii : Art, 6 : documentele ce trebuie depuse

- art. 4 : Orice condamnat căruia i se pot aplica Statul de executare trebuie, la cererea
prevederile prezentei Convenţii trebuie să fie statului de condamnare, să furnizeze acestuia din
informat de către statul de condamnare despre urmă:
conţinutul exact al prezentei Convenţii. Dacă
a) un document sau o declaraţie care să indice că
condamnatul şi-a exprimat, pe lângă statul de
per-soana condamnată este resortisant al acelui
condamnare, dorinţa de a fi transferat în temeiul
stat;
prezentei Convenţii, acest stat trebuie să
informeze despre aceasta statul de executare cât b) o copie de pe dispoziţiile legale ale statului de
mai curând posibil, după rămânerea definitivă a exe-cutare din care să rezulte că acţiunile sau
hotărârii. omisiunile care au dat loc condamnării în statul
de condamnare constituie o infracţiune penală în
-art. 7 : Statul de condamnare va proceda în aşa
raport cu dreptul statului de execu-tare sau ar
fel încât persoana care trebuie să-şi dea
constitui o astfel de infracţiune, dacă ele ar sur-
consimţământul la transferare în temeiul art. 3
veni pe teritoriul său;
paragraful 1 d) să o facă de bunăvoie şi în
deplină cunoştinţă de consecinţele juridice care c) o declaraţie conţinând informaţiile prevăzute
decurg din aceasta. Procedura de urmat cu la art. 9 paragraful 2.
privire la aceasta va fi guvernată de legea
statului de condamnare. Statul de condamnare Dacă se cere o transferare, statul de
trebuie să dea statului de executare posibilitatea condamnare tre-buie să furnizeze statului de
să verifice, prin intermediul unui consul sau al executare următoarele docu-mente, cu excepţia
altui funcţionar desemnat de acord cu statul de cazului în care unul sau celălalt dintre cele două
executare, că acest consimţământ a fost dat în state ar fi indicat deja că el nu şi-ar da acordul la
condiţiile prevăzute în paragraful precedent. transferare:

e) acţiunile sau omisiunile care au dat naştere a) o copie, certificată pentru conformitate, de pe

27
condamnării trebuie să constituie o infracţiune hotă-râre şi de pe dispoziţiile legale aplicabile;
penală în raport cu dreptul statului de executare
sau ar trebui să constituie o astfel de infracţiune, b) indicarea duratei condamnări deja executate,
dacă ar fi survenit pe teritoriul său-dubla inclu-siv informaţii asupra oricărei detenţii
incriminare;i provizorii, reduceri a pedepsei sau altui act
privind executarea condamnării;
f) statul de condamnare şi statul de executare
trebuie să se pună de acord asupra acestei c) o declaraţie constatând consimţământul la
transferări.-aceasta ar fi o condiţie prealabilă transfe-rare, aşa cum se prevede în art. 3
tuturor, or nu poate începe colaborarea fără paragraful 1 d);
semnarea din partea statelor.
d) de fiecare dătă când va fi cazul, orice raport
medical sau social despre condamnat, orice
informaţie asupra tra-tamentului său în statul de
condamnare şi orice recoman-dare pentru
continuarea tratamentului său în statul de
executare.

Consecinţele transferării (art.8-9) :

pentru statul de condamnare pentru statul de executare

1. Preluarea în sarcină a condamnatului de către Autorităţile competente ale statului de


autorităţile statului de executare are drept efect executare sunt datoare să aplice una dintre două
suspendarea executării condamnării în statul de forme:
condamnare.
a) Continuarea executării - art. 10
2. Statul de condamnare nu mai poate executa
condamnarea atunci când statul de executare În caz de continuare a executării, statul de
consideră executarea condamnării ca fiind executare este legat de natura juridică şi durata
terminată. sancţiunii aşa cum rezultă ele din condamnare.
Totuşi, dacă natura sau durata acestei
sanctiuni este incompatibilă cu legislaţia statului
de executare, sau dacă legislaţia acestui stat o
impune, statul de executare poate, prin hotărâre
judiciară sau administrativă, să adapteze această
sancţiune la pedeapsa ori măsura prevăzută de
propria sa lege pentru infracţiuni de aceeaşi
natură. Această pedeapsă sau măsură
corespunde, atât cât este posibil, în ceea ce
priveşte natura sa, celei aplicate prin
condamnarea de executat. Ea nu poate să
agraveze prin natura sau durata sa sancţiunea
pronunţată în statul de condamnare, nici să
depăşească maximul prevăzut prin legea statului

28
de executare;
b) Schimbarea condamnării - art. 11.
În cazul schimbării condamnării, se aplică
procedura prevăzută de legislaţia statului de
executare. Din momentul schimbării, autoritatea
competentă:
a) va fi legată de constatarea faptelor în măsura
în care aceasta figurează în mod explicit sau
implicit în hotărârea pronunţată în statul de
condamnare;
b) nu va putea schimba o sancţiune privativă de
libertate printr-o sancţiune pecuniară;
c) va deduce integral din pedeapsă perioada de
privaţiune de libertate deja executată de către
condamnat;
d) nu va agrava situaţia penală a condamnatului
şi nu va fi ţinută de limita inferioarâ a sancţiunii
eventual prevăzute de legislaţia statului de
condamnare pentru infracţiunea sau infracţiunile
săvârşite.
De asemenea statul de executare poate
înceta executarea în următoarele cazuri :
- Graţierea, amnistia, comutarea pedepsei ;
- Statul de executare trebuie să pună capăt
executării condamnării de îndată ce a fost
informat de către statul de condamnare despre
orice hotărâre sau măsură care are ca efect
înlăturarea caracterului executoriu al
condamnării.

Tranzitul (art. 16) :


1. 0 parte trebuie, în conformitate cu propria sa legislaţie, să consimtă la o cerere de tranzit al unui
condamnat pe teritoriul său, dacă cererea a fost formulată de către o altă parte care ea însăşi s-a
înţeles cu o altă parte sau cu un stat terţ asupra transferării unui condamnat spre sau dinspre teritoriul
său.
2. 0 parte poate refuza să acorde tranzitul:
a) dacă condamnatul este unul dintre resortisanţii săi;sau

29
b) dacă infracţiunea care a dat loc la condamnare nu constituie infracţiune conform legislaţiei sale.
3. Cererile de tranzit şi răspunsurile trebuie comunicate pe căile menţionate prin dispoziţiile art. 5
paragrafele 2 şi 3.
4. 0 parte poate consimţi la o cerere de tranzit al unui condamnat pe teritoriul său, formulată de către
un stat tert, dacă acesta din urmă a convenit cu o altă parte asupra transferării spre sau dinspre
teritoriul său.
5. Partea căreia îi este cerută tranzitarea poate menţine condamnatul în detenţie pe perioada strict
necesară tranzitării teritoriului ei.
6. Partea solicitată să acorde tranzitul poate fi invitată să dea asigurarea că persoana condamnată nu
va fi nici urmărită, nici deţinută, sub rezerva aplicării paragrafului precedent, nici supusă vreunei
alte restricţii a libertăţii sale individuale pe teritoriul statului de tranzit, pentru fapte sau condamnări
anterioare plecării sale de pe teritoriul statului de condamnare.
7. Nici o cerere de tranzit nu este necesară, dacă se foloseşte calea aeriană pe deasupra teritoriului
unei părti şi nu este prevăzută nici o aterizare. Cu toate acestea, fiecare stat poate, printr-o declaraţie
adresată Secretarului general al Consiliului Europei, în momentul semnării sau depunerii
instrumentului său de ratificare, de acceptare, de aprobare sau de aderare, să pretindă a-i fi notificată
orice tranzitare pe deasupra teritoriului său.
III. Plata amenzilor.
Există două convenţii care acceptă plata amenzilor făcută altui stat decît celui de condamnare:
- Convenţia de la Manhaim din 1868 privind navigaţia pe Rhin;
- Convenţia de la Luxembourg din 1956 privind canalizarea de la Moselle.

§2. Asistenţa juridică secundară în materie penală


2.1. Asistenţa majoră – extrădarea
În ceea ce priveşte aspectul legat de extrădarea persoanelor care au săvârşit o infracţiune pe
teritoriul statului de unde provin, există în general un consens la nivel internaţional. Apar însă şi
interpretări diferite în ceea ce priveşte extrădarea persoanelor care au dobândit o formă de protecţie
şi există o atitudine de respingere a solicitării extrădării, în special din partea statelor membre ale
U.E. şi a celor care au aderat la normele acestei structuri, dar care nu sunt membre ale acesteia,
atunci când este vorba de extrădarea unei persoane care în ţara sa de origine a fost condamnată la
pedeapsa capitală (a se vedea cazul tipic de refuz a extrădării în ceea ce-l priveşte pe liderul kurd
Abdulah Ocealan, care nu a fost extrădat Turciei până când acest stat nu a dat garanţii ferme U.E.,
de transformare a pedepsei capitale în închisoare pe viaţă).
Mai întâi, am dori să reliefăm necesitatea existenţei unei asemenea norme în materie, care să
se constituie în normă generală pentru celelalte documente bilaterale elaborate şi adoptate în materia
extrădării. În scopul susţinerii necesităţii elaborării şi adoptării unor normative generale la nivel
internaţional, vin mai toate aprecierile teoreticienilor în acest domeniu, care arată că: „extrădarea ca

30
regulă, are efect datorită tratatelor bilaterale”22 şi că: „nu există obligaţia de a extrăda în absenţa
unui tratat internaţional”23. Pentru a exemplifica cele de mai sus, aducem drept argument atitudinea
Libiei atunci când aceasta a refuzat să-i extrădeze pe teroriştii despre care au existat date că, ar fi
planificat şi executat atacul cu bombă asupra cursei PAN-AM nr.103, cu toate presiunile exercitate
de S.U.A. şi Marea Britanie, caz soluţionat în cele din urmă datorită în special izolării Libiei. În
susţinerea necesităţii existenţei unor asemenea tratate, unii autori susţin faptul că: „tratatele de
extrădare nu scutesc de obligaţii pe nici una din cele două părţi implicate”24, fapt ce asigură
împlinirea actului de justiţie în plan internaţional.
Totodată pe lângă părerile mai mult sau mai puţin autorizate ale unor specialişti găsim că este
util să reamintim şi definiţia adoptată la cel de-al X-lea Congres al Asociaţiei de Drept Penal, care
duce la aceeaşi concluzie şi anume la necesitatea existenţei reglementărilor şi cooperării
internaţionale în materie, fără de care extensia aplicării normelor interne în plan internaţional nu
poate avea efect. Definiţia adoptată de aceştia, precizează că: „extrădarea este un act de asistenţă
judiciară interstatală în materie penală, care urmăreşte transferul unei individ, urmărit sau
condamnat penal din domeniul suveranităţii judiciare a unui stat, în domeniul celuilalt stat”25.
După cum se constată din cuprinsul definiţiei de mai sus, extrădarea nu poate fi decât rodul
cooperării internaţionale, cooperare destinată înfăptuirii actului de justiţie asupra unor indivizi care
nu se mai află în domeniul suveranităţii judiciare a statului, prin intermediul altui stat sau al unor
organisme internaţionale, apărute ca urmare a evoluţiei la nivel instituţional. Tocmai pentru ca acest
lucru să nu poată fi posibil, la data de 13.12.57, la Paris se adoptă Convenţia europeană de extrădare,
prin care statele semnatare se angajează să-şi predea reciproc persoanele care sunt urmărite pentru o
infracţiune sau în vederea executării unei pedepse sau luarea măsurii de siguranţă de către
autorităţile judiciare ale părţii solicitante26.
Există totuşi unele diferenţieri şi particularităţi şi în spaţiul european, cu toate că, aşa cum
am mai arătat, legislaţia europeană în materie are o aplicare şi un caracter mult mai uniform decât în
alte zone ale lumii. Referitor la cele prezentate se mai pune problema legată de raporturile cele mai
eficiente dintre statele semnatare ale Convenţiei europene şi cele care nu au aderat la ea şi raportul
dintre organismele internaţionale sau europene şi statele semnatare sau ne semnatare ale Convenţiei
europene. Apreciem că, problema nu este pe deplin soluţionată şi că, îmbracă forme diverse de
soluţionare dar că, în prezent prin prisma normei analizate nu se definesc forme precise care să
asigure finalizarea unei cereri de extrădare adresată statelor, fapt suficient probat de situaţia celor
acuzaţi de crime de război sau crime împotriva umanităţii de instanţele europene şi internaţionale
care s-au preocupat de soluţionarea crizei din fosta Jugoslavie. Din punct de vedere procedural, în
baza normei se preciza că, demersurile să urmeze în general calea diplomatică, combinată ulterior cu
cea judiciară; al doilea Protocol adiţional a modificat această abordare, considerând-o una greoaie şi
de lungă durată înlocuind-o prin prevederile art.5 din titlul 5, cu calea administrativo-juridică, prin
Ministerul Justiţiei, neexcluzând însă nici calea diplomatică. De menţionat este faptul că
documentele Acordului de la Schengen din 1985, fac în cuprinsul art.65 precizări care trimit în mod
neechivoc la calea judiciară şi nu la cea diplomatică.27
Convenţia dă dreptul naţiunilor semnatare să manifeste rezerve asupra conţinutului cu
condiţia ca aceste rezerve să fie ratificate. Convenţia mai precizează şi faptul că, nu se vor putea
22
Wallace M.M.Rebecca - International Law, third edition, Sweet and Maxwell, London, 1997, pag. 119.
23
Ibidem, pag. 119.
24
Ibidem, pag. 120.
25
Oxford Advanced Learner Dictionary of Current English, Oxford University Press, London, 1974,p. 682.
26
Tudorică Valentin. Azilul politic şi extrădarea în dreptul internaţional.-teza de doctor în drept, cu titlu de manuscris
czu: 341.43( 478) (043.3).
27
Ibidem, p.92.
31
încheia în viitor acorduri bilaterale, decât pentru:
- completarea dispoziţiilor prezentei convenţii;
- pentru a înlesni aplicarea principiilor cuprinse în ea.
Ţinem să mai subliniem că, atât la nivel european cât şi la cel internaţional, aspectele privind
extrădarea nu s-au oprit la adoptarea normei mai sus analizate. La aceasta s-au adăugat şi alte
convenţii internaţionale sau europene, printre care reamintim Convenţia europeană pentru
reprimarea terorismului, Convenţia contra traficului ilicit de stupefiante, Convenţia penală asupra
corupţiei, cea legată de deturnare sau de actele de piraterie legate de nave sau aeronave, cea de
reprimare a finanţării terorismului, s.a., toate cu influenţă asupra normelor interne, deoarece toate
conţin aspecte legate de obligaţia statelor semnatare de a pune în mişcare mecanismul extrădării
pentru faptele analizate de acele convenţii.
Tratatele bilaterale au în cuprinsul lor în general tot ceea ce asigură soluţionarea efectivă a
numeroase situaţii ce pot fi exprimate de o cerere de extrădare. În general, au drept principal
obiectiv recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti, drept pentru care părţile vor proceda la
extrădarea celor împotriva cărora s-a început un proces penal sau care urmează să execute o
pedeapsă. Sunt de asemenea enumerate condiţiile în care operează extrădarea, situaţiile în care
aceasta nu operează, obligaţiile în caz de refuz a extrădării, în ce situaţii poate fi amânată extrădarea
şi ce situaţii împiedică urmărirea, judecarea sau deţinerea în vederea executării unei pedepse şi ce
excepţii pot apare în asemenea situaţii. Din punct de vedere procedural, acestea stabilesc ce
documente trebuie să însoţească cererea de extrădare, în ce condiţii poate opera arestarea şi cum
poate ea deveni operaţională înainte de primirea cererii de extrădare, care este durata acesteia şi
condiţiile în care aceasta. Cu toate acestea se impune reliefarea unor trăsături ce guvernează raportul
dintre acestea şi Convenţia europeană de extrădare. Astfel, trebuie să revenim la cele precizate deja
şi anume că, stipulaţiile ce contravin acestei norme, care sunt cuprinse în tratatele bilaterale
încheiate cu statele membre ale Consiliului Europei sau cu alte state care au aderat şi ratificat norma
europeană, sunt considerate abrogate de drept, ele având doar rolul de a completa acolo unde textul
european nu satisface. Alături de principiile pe care acestea le cuprind, este necesar ca ele să fie
urmate de norme interne compatibile şi suficiente sub aspect procedural28.
a) Condiţii privitoare la persoană;
b) Condiţii privitoare la fapte;
c) Condiţii privitoare la pedeapsă;
d) Condiţii privitoare la competenţă;
e) Condiţii privitoare la procedură.

a. Condiţii privitoare la persoană:


Persoanele supuse extrădării ( art. 4 Legea nr. 296 din 7 iunie (2001) privind extrădarea29)
sunt acelea a căror predare este solicitată de un alt stat în care sunt urmărite penal sau sunt trimise în
judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni ori sunt căutate în vederea executării unei pedepse penale.
Persoanele exceptate de la extrădarea din România, potrivit art. 5 din Legea nr. 296, sunt :

 Cetăţenii români;
 Persoanele cărora li s-a acordat dreptul de azil în România;
 Persoanele străine care au imunitate de jurisdicţie.

28
Ibidem, p.96.
29
Legea nr. 296 din 7 iunie (2001) privind extrădarea// Monitorul Oficial al României nr. 326/18.06.2001.

32
Extrădarea oricărei alte persoane străine poate fi refuzată sau amânată, dacă predarea acesteia
este susceptibilă să aibă consecinţe de o gravitate deosebită pentru ea, în special din cauza vârstei
sau a stării sale de sănătate. Refuzul extrădării propriului cetăţean ori a refugiatului politic obligă
statul român ca la cererea statului solicitant să supună cauza autorităţilor sale judiciare competente,
astfel încât să se poată exercita urmărirea penală şi judecata, dacă este cazul.
În cazul în care România optează pentru soluţia refuzului extrădării unui străin, învinuit sau
condamnat în alt stat pentru infracţiuni grave sau pentru cele incriminate prin convenţii
internaţionale care nu impun un alt mod de represiune, examinarea propriei competenţe şi
exercitarea, dacă este cazul, a acţiunii penale se fac din oficiu, fără excepţie şi fără întârziere.
Autorităţile române hotărăsc în aceleaşi condiţii ca şi pentru orice infracţiune cu caracter grav
prevăzută şi pedepsită de legea română.

b. Condiţii referitoare la faptă


Dubla incriminare
Extrădarea poate fi admisă numai dacă fapta pentru care este învinuită sau a fost condamnată
persoana a cărei extrădare se cere este prevăzută ca infracţiune atât de legea statului solicitant cât şi
de legea statului solicitat.
Infracţiuni politice
Extrădarea nu se acordă dacă infracţiunea pentru care este cerută extrădarea este considerată
de statul solicitat ca infracţiune politică sau ca faptă conexă unei asemenea infracţiuni. Atentatul la
viaţa unui şef de stat sau a unui membru al familiei sale nu este considerat infracţiune politică. Nu
sunt considerate infracţiuni politice: crimele împotriva umanităţii şi alte violări similare ale legii
războiului, precum nici un act de natură teroristă.
Infracţiuni militare
Extrădarea motivată de infracţiuni militare care nu constituie infracţiuni de drept comun este
exclusă din câmpul de aplicare al prezentei legi.
Infracţiuni fiscale
În materie de taxe şi impozite, de vamă şi de schimb valutar, extrădarea va fi acordată între
statele părţi la Convenţia europeană de extrădare şi la protocoalele sale.

c. Condiţii privitoare la pedeapsă


Gravitatea pedepsei
România acordă extrădarea, în vederea urmăririi sau judecării, numai pentru fapte a căror
săvârşire atrage, potrivit legislaţiei statului solicitant, o pedeapsă privativă de libertate mai mare de 2
ani, iar în vederea executării unei sancţiuni penale, numai dacă aceasta este mai mare de 1 an ( art.
12 ).
Pedeapsa capitală
Articolul 13 din lege prevede că dacă fapta pentru care se cere extrădarea este pedepsită cu
moartea de către lege statului solicitant, extrădarea nu va putea fi acordată decât cu condiţia ca statul
respectiv că pedeapsa va fi comutată.
Pedeapsa cu suspendarea executării
Fracţiunea de pedeapsă rămasă de executat trebuie să corespundă exigenţelor de gravitate de
la art. 12 pentru acordarea extrădării.
Locul săvârşirii infracţiunii
Când infracţiunea a fost săvârşită în afara teritoriului statului solicitant, extrădarea poate fi
refuzată.

d. Condiţii privitoare la competenţă

33
România poate să refuze extrădarea persoanei reclamate pentru o infracţiune care, potrivit
legislaţiei române, a fost săvârşită în totul sau în parte pe teritoriul său. Când infracţiunea a fost
săvârşită în afara teritoriului statului solicitant, extrădarea va putea fi refuzată numai dacă legislaţia
statului român nu autorizează urmărirea unei infracţiuni de acelaşi fel, săvârşită în afara teritoriului
său, ori nu autorizează extrădarea pentru infracţiunea care face obiectul cererii.

e. Condiţii privitoare la procedură


Extrădarea se poate refuza şi pentru următoarele considerente:
• Urmăriri în paralel;
• Lipsa plângerii prealabile;
• Dreptul la apărare;
• Judecarea în lipsă;
• Non bis in idem;
• Prescripţie;
• Amnistie;
• Graţiere.

2.2. Asistenţa minoră – asistenţa poliţienească.


În cadrul Cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie penală, domeniu introdus formal
în dreptul comunitar prin Tratatul de la Maastricht, se urmăreşte rezolvarea problemelor legate de
libera circulaţie a persoanelor în cadrul Pieţei Interne. Art.29 din Tratatul UE enumeră domeniile de
interes comun în cadrul Cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie penală, cum ar fi prevenirea şi
combaterea criminalităţii printr-o colaborare strînsă a poliţiei, vămii şi justiţiei şi apropierea
legislativă a normelor statelor membre în materie penală. Art.42 din Tratatul UE prevede că unele
domenii ale Cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie penală pot fi comunitarizate, în urma unei
hotărîri, în unanimitate, a Consiliului.
Domenii cum ar fi azilul, regimul vizelor, politica de imigrare, precum şi alte politici care
vizează libera circulaţie a persoanelor au fost transferate, prin Traratul de la Amsterdam, din
domeniul Cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie penală, în Tratatul UE. S-a avut în vedere că
prevederile noului titlu şi dreptul secundar emis în baza acestor prevederi nu se aplică în Marea
Britanie, Irlanda şi Danemarca, deoarece, prin protocoale adiţionale, aceste state au obţinut un statut
special. Cooperarea poliţienească şi judiciară este o formă de cooperare integuvernamentală.
Art.34 alin.1 din Tratatul UE precizează că prin schimbul de informaţii se concretizează
obligaţia generală de cooperare în acest domeniu. Deciziile cadru luate în cadrul cooperării
poliţieneşti şi judiciare sunt obligatorii în ce priveşte obiectivul urmărit, lăsînd însă statelor membre
alegerea şi forma mijloacelor pentru atingerea acestuia, ceea ce înseamnă că aceste decizii nu au un
efect direct. Deciziile cadru urmăresc alinierea prevederilor legale şi administrative ale statelor
membre.
Structura formală: enumeră grupul Trevi, Europolul, Sistemul de informare Schengen.
Grupul Trevi – în abreviere înseamnă „terorism, radicalism, extremism şi violenţă internaţională”.
A fost creat în 1975. Avea mai mult un rol formal, constînd în supravegherea formelor de
criminalitate enumerate, cuprinzînd miniştrii afacerilor interne ale statelor. Scopul activităţii
grupului era dezvoltarea cooperării interstatale în vederea luptei cu criminalitatea prin intermediul
schimbului de informaţii şi a cooperării între diverse servicii poliţieneşti ale statelor membre.
34
Există 4 grupuri Trevi:
- Trevi I cuprinde specialişti de luptă contra terorismului;
- Trevi II însărcinat cu diferite misiuni îndeosebi schimb de informaţii privind menţinerea
ordinii, armonizarea echipamentelor şi pregătirea poliţiştilor;
- Trevi III încurajează şi facilitează lupta internaţională contra crimei organizate. Traficul ilicit
al drogurilor este una dintre preocupările saleSecretarul general al Interpolului are statutul de
observator în acest grup, ceea ce îi asigură omai bună cooperare în ansamblu.
- Trevi IV urmărea supravegherea deficitului de securitate rezultat din lărgirea hotarelor
interioare ale UE.
Actualmente grupul Trevi nu mai există, el fiind transformat în Europol.
Europolul- În baza Convenţiei privind Europolul din 26 mai 1995 (în vig la 01.10.1998) s-a creat
Biroul European de Poliţie –Europol, cu sediul al Haga, care şi-a început activitatea în iulie 1999,
după ce convenţia a fost ratificată de toate statele Uniunii Europene. Competenţa sa a fost lărgită
prin tratatul de la Amsterdam.
Obiectivul urmărit de Europol este de a asigura un mai bun schimb de informaţii între statele
membre ale UE şi de a permite strîngerea de informaţii şi constituirea unei baze de date privind
faptele penale, precum şi transmiterea acestor date către autorităţile naţionale. Europolul nu este o
instituţie a CE, ci o organizaţie internaţională de sine stătătoare. Statele membre nu transferă
Europolului competenţe din domeniul poliţienesc, păstrarea ordinii şi liniştii şi garantarea siguranţei
interne a statelor rămînînd în cotinuare în competenţa statelor membre.
Statele membre numesc un organ intern, care este însărcinat cu asigurarea legăturii statului
respectiv cu Europolul.
Conform art. 27 din Convenţia privind Europolul, acesta are un Consiliu, un director, un
controlor financiar şi un comitet bugetar. Directorul şi funcţionarii Europol au libertate de dispoziţie,
chiar şi în relaţia lor cu organele politice ale Comunităţii, nefiind subordonaţi guvernelor naţionale,
autorităţilor publice sau altor organizaţii. A fost, de asemenea, creată o instanţă independentă de
control, alcătuită din membrii instanţelor de control naţionale, care să supravegheze folosirea,
păstrarea şi prelucrarea datelor conţinute în baza de date adunate de Europol.
Conform Protocolului din 17.12.1997, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene poate lua
decizii preliminare cu privire la interpretarea Convenţiei privind Europolul. Pentru aceasta, e
necesar ca un stat membru să facă o cerere în acest sens. Protocolul privind prerogativele şi
imunităţile Europolului, din 19.06.1997, acordă Europolului imunitate privind acţiunile sale, ceea ce
înseamnă că acesta nu poate fi acţionat în instanţă pentru modul în care prelucrează datele din baza
sa de date30.
Sistemul de informare Schengen- a fost creat de părţile la Convenţia de la Schengen pentru a
facilita comunicarea datelor privind persoanele şi obiectele. Sistemul informaţional cuprindedouă
elemente: fişiere naţionale numite „Părţi naţionale”, şi un fişier central la Strasbourg numit „suport
tehnic”. Fişierele naţionale se completează de datele oferite de autoritatea poliţienească desemnată
din statul respectiv. În practică, fiecare parte utilizatoare apelează la datele din fişierul central.
30
G.Gornig, I.E.Rusu. Dreptul Uniunii Europene. – ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2006, 196 p.
35
Datele automatizate nu pot fi schimbate între autorităţile naţionale, ele trebuie să fie transmise în
sistemul central. Legăturile nu pot fi stabilite între fişierele naţionale şi alte baze de date ale
poliţiilor, nici între fişierul central şi fişierele Interpolului. Utilizatorii acestui sistem sunt serviciile
de poliţie ale vămilor şi serviciilor de imigrare. Datele privind persoanele privesc indivizii dispăruţi,
cei cu interdicţii de deplasare într-un stat, cei semnalaţi în vederea extrădării sau arestării, cei daţi în
urmărire. Datele privind bunurile privesc cele sustrase, dispărute sau găsite, vehiculele, arme de foc,
documente de identitate şi bilete ale băncilor. Scopul sistemului este asigurarea ordinii publice şi a
statelor membre.

2.3. Asistenţa judiciară – comisii rogatorii


Comisiile rogatorii internaţionale în materie penală sunt acte care tind să înfăptuiască printr-
o autoritată judiciară competent (solicitată), aparţinînd unui stat (solicitat) una sau mai multe acte de
instrucţie pe contul unei autorităţi judiciare competente (solicitante) privind un alt stat (solicitant) în
vederea soluţionării unui proces penal31. Ele nu trebuie confundate cu comisiile rogatorii solicitate
de un stat agenţilor diplomatici sau consulari ale aceluiaşi stat pentru audierea resortisanţilor
acestuia. Comisiile rogatorii din urmă nu reflectă dreptul internaţional decît în măsura în care unele
convenţii prevăd expres posibilitatea statului de a soluţiona unele conflicte de naţionalitate pe
teritoriul altui stat. De fapt definiţia este una clasică specifică asistenţei juridice în materie penală.
Din ce în ce mai mult comisiile rogatorii tind să preia o dimensiune nouă care ar exprima necesitatea
autorităţilor judiciare de a-şi acorda asistenţă în vederea luptei contra criminalităţii transfrontaliere.
În această ordine de idei, anume organul judiciar devine subiect implicit al cooperării internaţionale.
De altfel, există şi alte autorităţi internaţionale, altele decît cele naţionale, care au competenţa de a
solicita aistenţa juridică în materie penală, cum ar fi tribunelele internaţionale sau Curtea Penală
Internaţională creată prin statutul de la Roma din 17 iulie 1998, care a prevăzut posibilitate numirii
comisiilor rogatorii în statele ratificante. Instituţia comisiilor rogatorii are deci un domeniu, un
obiect şi natură specifică.
La origini comisiile rogatorii urmăreau primordial pornirea unui proces penal. Treptat, prin
mai multe acte, inclusiv internaţionale, domeniul lor de aplicare s-a lărgit, găsindu-şi aplicaţie şi în
materie de drept civil.
Obiectul comisiilor rogatorii îl formează diversele acte de instrucţie. Prin acte de instrucţie
conform art. 3 al Convenţiei Europene de asistenţă juridică în materie penală de la Strasbourg din
1959 s-ar înţelege acele ce «au ca obiect îndeplinirea actelor de urmărire sau comunicarea
mijloacelor materiale de probă, a dosarelor sau a documentelor.» De exemplu în cazul unei
infracţiuni de spălarea banilor necesitatea de a obţine date de pe conturile bancare din alt stat sau
cercetarea statutului asociaţiei din acest stat prin care s-a comis infracţiunea. Printre actele solicitate
ar fi audierea martorilor, experţilor, percheziţii etc. Potrivit naturii sale, comisiile rogatorii
internaţionale constituie un act al autorităţii judiciare, avînd la bază atît Convenţia europeană din
1959, cît şi tratatele bilaterale dintre state.
Condiţiile comisiilor rogatorii : Convenţia nu subliniază expres despre necesitatea unei
duble incriminări ca în cazul extrădării. Conform art. 5 al Convenţiei, « Orice parte contractantă, în
momentul semnării prezentei Convenţii sau al depunerii instrumentului său de ratificare sau de
aderare, va putea, printr-o declaraţie adresată Secretarului general al Consiliului Europei, să-şi
rezerve dreptul de a supune оndeplinirea comisiilor rogatorii privitoare la percheziţii sau la sechestre
de obiecte uneia sau mai multora dintre următoarele condiţii:
31
Jean Pradel, Geert Corstens. Droit pénal européen. Paris: DALLOZ, 1999, p. 176.
36
a) infracţiunea care motivează comisia rogatorie trebuie să fie sancţionată potrivit legii părţii
solicitante şi a părţii solicitate;
b) infracţiunea care motivează comisia rogatorie trebuie să fie susceptibilă de a da loc la extrădare
оn ţara solicitată;
c) îndeplinirea comisiei rogatorii trebuie să fie compatibilă cu legea părţii solicitate”.
Convenţia nu stabileşte condiţii de termen, dar conform art 51 al Convenţiei de aplicare a
Acordului Schengen din 19.06.1990, nu e necesar să fie vorba de o infracţiune extradabilă, dar
suficient să fie una susceptibilă de o pedeapsă privativă de libertate de maximum 6 luni în ambele
statele repsective, iar dacă este o infracţiune de tip administrativ cu referinţă la calea judiciară, să fie
susceptibilă de acest termen cel puţin într-unul dintre state.
Executarea comisiilor rogatorii : acesta este dictată de trei principii :
1) Executarea este obligatorie pentru statul solicitat după cum se precizează în art. 3.1 al
Convenţiei din 1959 « Partea solicitată va urmări îndeplinirea, în formele prevăzute de
legislaţia sa, a comisiilor rogatorii”. În cazul în care statul solicitat ar refuza executarea
comisiei rogatorii, statul solicitant nu er avea alte căi judiciare, el putînd apela la mijloacele
diplomatice, ceea ce ar face să intervină autorităţile politice.
Conform art. 2 al Convenţiei din 1959 « Asistenţa judiciară va putea fi refuzată:
a) dacă cererea se referă la infracţiuni considerate de partea solicitată fie infracţiuni politice, fie
infracţiuni conexe la infracţiuni politice, fie infracţiuni fiscale;
b) dacă partea solicitată consideră că оndeplinirea cererii este de natură să aducă atingere
suveranităţii, securităţii, ordinii publice sau altor interese esenţiale ale ţării sale.”.
Conform Protocolului adiţional la Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie
penală (Strasbourg, 17 martie 1978) « Părţile Contractante nu vor exercita dreptul prevăzut la
articolul 2 din Convenţie de a refuza asistenţa judiciară pentru singurul motiv că cererea se referă la
o infracţiuni pe care Partea solicitată o consideră ca o infracţiune fiscală. Cererea nu va putea fi
refuzată pentru motivul că legislaţia Părţii solicitate nu impune acelaşi tip de taxe sau impozite, sau
nu conţine acelaşi tip de reglementare în materie de taxe şi impozite, de vamă şi de schimb valutar
ca legislaţia Părţii solicitante.» La fel Convenţia privind reprimarea terorismului din 1977 indică că
nici o infracţiune menţionată în cadrul ei nu poate fi considerată ca fiind politică sau conexă
acesteia. În practică comisiile rogatorii de obicei se execută32, excepţie clauzele de ordin public.

2) Executarea se face după formele prevăzute de legislaţia statului solicitat. Conform art. 3.1
al Convenţiei « Partea solicitată va urmări оndeplinirea, оn formele prevăzute de legislaţia
sa, », deci se aplică principiul Locus regit actum33. Convenţia permite prezenta
reprezentanţilor statului solicitant la măsurile investigate de statul solicitat, în acest sens art.
4 prevede « Dacă partea solicitantă o cere оn mod expres, partea solicitată o va informa
despre data şi locul оndeplinirii comisiei rogatorii. Autorităţile şi persoanele оn cauză vor
putea să asiste la оndeplinirea cererii, dacă partea solicitantă consimte la aceasta. ». (în
practică agenţii statului solicitant asistă şi chiar sugerează autorităţilor statului solicitat
cum să acţioneze).

3) Executarea comisiei rogatorii se finalizează cu transmiterea proceselor verbale şi a


documentelor conexe autorităţilor statului solicitant. Conform art. 3.3 al Convenţiei «Partea
solicitată va putea să transmită numai copii sau fotocopii certificate pentru conformitate de
pe dosarele sau documentele cerute. Totuşi, dacă partea solicitantă cere оn mod expres
comunicarea originalelor, se va da curs, în măsura posibilului, acestei cereri”. Obiectele şi
32
Jean Pradel. L’instruction préparatoire. – éd. Cujas, Paris, 1990, p. 580.
33
Commissions rogatoires internationales (en matière pénale) // Juris Classeur(4), 2003, art.151 á 155, p. 3.
37
originalele dosarelor şi ale documentelor, comunicate în îndeplinirea unei comisii rogatorii,
vor fi restituite cît mai curînd posibil de către partea solicitantă părţii solicitate, оn afară de
cazul оn care aceasta din urmă nu renunţă la ele (art. 6.2). Pe de altă parte, Partea solicitată
va putea amîna remiterea obiectelor, a dosarelor sau a documentelor a căror comunicare este
cerută, dacă acestea îi sunt necesare pentru o procedură penală în curs (art. 6.1).
Transmiterea se poate realiza prin diferite scheme : Ministere de Justiţie sau Procuraturi, dar
în cazurile de urgenţă transmiterea este mai simplă.

Chiar dacă regula de procedură aplicată de statul solicitat nu există în statul solicitant, statul
solicitant nu va anula valabilitatea actelor, în virtutea legii Locus regit actum. De exemplu
judecătorul suedez a adresat unui judecător francez o comisie rogatorie solicitînd audierea unui
suspect. Dreptul suedez prevede avertismentul dreptului la tăcere al celui audiat, ceea ce nu prevede
dreptul francez. Chiar şi în acest caz, totuşi judecătorul suedez va recunoaşte valabilitatea actului
efectuat.

În pofida faptului că natura comisiilor rogatorii este una internaţională, implicate fiind cîteva
state, totuşi aplicarea actelor normative internaţionale nu poate să se regăsească fără de o
reglementare naţională potrivit condiţiilor edicatate de realizare a comisiilor rogatorii.

Predarea actelor de procedură :

- Citarea
- Extragerea cazierului judiciar
- Audierea persoanelor

A. Citarea – art. 7 al Convenţiei indică « Partea solicitată va proceda la comunicarea actelor de


procedură şi a hotărвrilor judiciare, care оi vor fi transmise în acest scop de către partea solicitantă.
Această comunicare va putea fi efectuată prin simpla transmitere a actului sau a hotărîrii,
destinatarului. Dacă partea solicitantă o cere în mod expres, partea solicitată va efectua comunicarea
într-una dintre formele prevăzute de legislaţia sa pentru înmînări analoage sau într-o formă specială
compatibilă cu această legislaţie.
Dovada comunicării se va face printr-o recipisă datată şi semnată de destinatar sau printr-o
declaraţie a părţii solicitate, constatînd faptul, forma şi data comunicării. Unul sau ambele
documente vor fi transmise imediat părţii solicitante. La cererea acesteia din urmă, partea solicitată
va preciza dacă comunicarea a fost făcută în conformitate cu legea sa. În cazul în care comunicarea
nu s-a putut face, partea solicitată va face cunoscut imediat motivul părţii solicitante.
Orice parte contractantă, în momentul semnării prezentei Convenţii sau al depunerii
instrumentului său de ratificare sau de aderare, va putea cere, prin declaraţie adresată Secretarului
general al Consiliului Europei, ca citaţia pentru înfăţişare, destinată unei persoane urmărite care se
găseşte pe teritoriul său, să fie transmisă autorităţilor sale într-un anumit termen, înainte de data
fixată pentru înfăţişare. Acest termen va fi precizat în sus-menţionata declaraţie şi nu va putea
depăşi 50 de zile. Se va ţine seama de acest termen la fixarea datei înfăţişării şi la transmiterea
citaţiei. »
B. Extragerea cazierului judiciar – art. 13 al Convenţiei prevede « Partea solicitată va
comunica, în măsura în care autorităţile ei judiciare vor putea ele însele să le obţină într-un
asemenea caz, extrasele de pe cazierul judiciar şi orice date referitoare la acesta, care îi vor fi cerute
38
de autorităţile judiciare ale unei părţi contractante pentru o cauză penală. » Aceste extrase nu
cuprind doar condamnările deja pronunţate, dar şi unele acte posterioare acesteia: amnistie, graţiere
şi reabilitare. Aceste extrase nu trebuie confundate cu avizele de condamnare care sunt trimise de
statul resortisantului ce va fi condamnat şi care îi servesc pentru stabilirea casierului judiciar.
Solicitare de extrase a cazierului judiciar poate fi făcută şi de autorităţi nepenale (tribunale civile,
autorităţi administrative) care va trebui să corespundă art. 13.2 al Convenţiei « În alte cazuri decît
cele prevăzute la paragraful 1 al prezentului articol se va da curs unei asemenea cereri în condiţiile
prevăzute de legislaţie, de alte reglementări sau de practica părţii solicitate. ».
Fiecare parte contractantă va da părţii interesate informaţii despre condamnările penale şi
despre măsurile ulterioare care se referă la cetăţenii acestei părţi şi care au făcut obiectul unei
menţiuni în cazierul judiciar. Ministerele de justiţie îşi vor comunica aceste informaţii cel puţin o
dată pe an. Dacă persoana în cauză este considerată ca resortisant al două sau mai multor părţi
contractante, informaţiile vor fi comunicate fiecărei părţi interesate, în afara cazului în care această
persoană are naţionalitatea părţii pe teritoriul căreia a fost condamnată (art. 22).

C. Audierea persoanelor –

Reguli proprii martorilor şi Reguli proprii persoanelor Reguli comune martorilor,


experţilor urmărite experţilor şi persoanelor
urmărite.Imunitate penală

Principiul cardinal e că Art.11 prevede regulile Orice persoană indiferent de


persoana citată de statul aplicate persoanelor calitatea sa, de naţionalitate,
solicitant nu este ţinută să urmărite care ar fi în beneficiază de imunitate
răspundă acestei citaţii detenţie preventivă în statul penală: « nu va putea fi nici
(principiul bunăvoinţei). solicitat, în cazul lor urmărit, nici deţinut, nici
Această regulă etse în art. 8 transmiterea e obligatorie supus vreunei alte restricţii a
« Martorul sau expertul care spe deosebire de martori, libertăţii sale individuale pe
nu a răspuns citaţiei de experţi: teritoriul acestei părţi pentru
înfăţişare a cărei comunicare a fapte sau condamnări
fost cerută nu va putea fi “Orice persoană deţinută, a anterioare plecării sale de pe
supus, chiar dacă citaţia va cărei înfăţişare personală în teritoriul părţii solicitate (art.
cuprinde un ordin categoric, calitate de martor sau pentru 12) ».
nici unei sancţiuni sau măsuri confruntare este cerută de
de constrîngere… » partea solicitantă, va fi Imunitatea prevăzută de
transferată temporar pe prezentul articol va înceta,
Restricţia de la regulă: art. 8 i teritoriul unde va avea loc dacă martorul, expertul sau
se poate aplica sancţiuni fiind audierea, sub condiţia persoana urmărită, avînd
obligat « în afară de cazul în înapoierii sale în termenul posibilitatea să părăsească
care el se va duce din proprie indicat de către partea teritoriul părţii solicitante
iniţiativă pe teritoriul părţii solicitată şi sub rezerva timp de 15 zile consecutive,
solicitante şi dacă va fi din dispoziţiilor art. 12, în după ce prezenţa sa nu mai
nou citat aici în mod legal.” măsura în care acestea pot fi era cerută de autorităţile
aplicate. judiciare, va rămîne totuşi pe
Extinderea : statul solicitat are acest teritoriu sau se va
obligaţia de a invita Transferarea va putea fi
39
interesatul să se deplaseze şi refuzată: reîntoarce aici după ce îl va fi
obligaţia de a înştiinţa statul părăsit.
solicitant despre răspunsul a) dacă persoana deţinută nu
interesatului. consimte;

În cazul acceptării deplasării b) dacă prezenţa sa este


art.9 prevede:« Indemnizaţiile necesară într-un proces
cuvenite şi cheltuielile de penal în curs pe teritoriul
transport şi de şedere, părţii solicitate;
rambursabile martorului sau
c) dacă transferarea sa este
expertului de către partea
susceptibilă să îi
solicitantă, vor fi calculate de
prelungească detenţia; sau
la locul lor de reşedinţă şi le
vor fi acordate la niveluri cel d) dacă alte consideraţii
puţin egale cu cele prevăzute imperioase se opun
de tarifele şi regulamentele în transferării sale pe teritoriul
vigoare în ţara în care părţii solicitante.
audierea trebuie să aibă loc.”
2. În cazul prevăzut în
paragraful precedent şi sub
rezerva dispoziţiilor art. 2,
tranzitul pe teritoriul unui
stat terţ, parte la prezenta
Convenţie, al persoanei
deţinute va fi acordat la
cererea adresată de
Ministerul Justiţiei al părţii
solicitante Ministerului
Justiţiei al părţii solicitate
pentru tranzit, însoţită de
toate documentele necesare.
Orice parte contractantă va
putea să refuze acordarea
tranzitului resortisanţilor săi.
3. Persoana transferată va
trebui să rămînă în detenţie
pe teritoriul părţii solicitante
şi, dacă este cazul, pe
teritoriul părţii solicitate
pentru tranzit, în afară de
cazul în care partea
solicitată pentru transferare
nu cere punerea acesteia în
libertate.”

Această predare nu
trebuie confundată cu
predarea în cazul extrădării,
40
cînd persoana este reţinută
de statul solicitat pentru a
executa o pedeapsă alta
decît pentru fapta pentru
care s-a solicit extrădarea
(art. 19 Convenţia privind
extrădarea).

D. Procedura (titlul Vdin Convenţie):

Condiţii faţă de statul solicitant Condiţii faţă de statul solicitat

Cererea: Art. 18 : Dacă autoritatea sesizată cu o cerere


de asistenţă judiciară este necompetentă
Art. 14 - Cererile de asistenţă vor trebui să pentru a-i da curs, ea o va transmite din oficiu
conţină următoarele indicaţii: autorităţii competente din ţara sa şi, în cazul
în care cererea a fost adresată pe cale directă,
a) autoritatea de la care emană cererea;
ea va informa despre aceasta, pe aceeaşi cale,
b) obiectul şi motivul cererii; partea solicitantă.

c) în măsura posibilului, identitatea şi Art. 19: Orice refuz de asistenţă judiciară va


naţionalitatea persoanei în cauză; şi fi motivat.

d) numele şi adresa destinatarului, dacă este


cazul.
La obiect autoritatea solicitantă trebuie să
ţină cont de legislaţia statului solicitat, de
exemplu în Olanda interceptarea
convorbirilor telefonice nu se poate face mai
mult de 4 luni, deci ar fi inutil statul solicitant
să ceară interceptarea pe o perioadă mai
mare.
Limba : (art. 16) : traducerea cererii şi a
documentelor anexate nu va fi solicitată. Dar
fiecare parte contractantă, în momentul
semnării sau al depunerii instrumentului său
de ratificare sau de aderare, va putea, printr-o
declaraţie adresată Secretarului general al
Consiliului Europei, să-şi rezerve dreptul de a
pretinde ca cererile şi documentele anexe
care îi sunt adresate să fie însoţite fie de o
traducere în propria sa limbă, fie de o
traducere în una dintre limbile oficiale ale
Consiliului Europei sau în limba pe care o va
indica. Celelalte părţi vor putea aplica regula

41
reciprocităţii.
Transmiterea cererii:
Art. 15: cererile vor fi adresate de Ministerul
Justiţiei al părţii solicitante Ministerului
Justiţiei al părţii solicitate şi vor fi înapoiate
pe aceeaşi cale. În caz de urgenţă, numitele
comisii rogatorii vor putea fi adresate de
autorităţile judiciare ale părţii solicitante
direct autorităţilor judiciare ale părţii
solicitate. În cazurile urgent aceasta se va
putea efectua prin intermediul Organizaţiei
Internaţionale a Poliţiei Criminale (Interpol).
Sunt şi excepţii: de exemplu Irlanda şi Suedia
prevăd recepţionarea şi transmiterea tuturor
cererilor prin Ministerul Afacerilor Externe,
de aceea statul solicitant o va transmite
MAE-ului statului respectiv.

Titlul II: Cooperarea în cazuri particulare


La acest compartiment atribuim unele reglementări europene care presupun anumite semen
distinctive de la regulile generale stabilite prin Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie
penală, printre acestea ar fi :

Convenţii ce protejează exclusiv persoane Convenţii ce protejează parţial persoana

●Convenţia din 08.11.68 privind circulaţia rutieră. ●Convenţia din 08.11.90 privind spălarea,
depistarea, sechestrarea şi confiscarea veniturilor
●Convenţia din 26.11.68 privind imprescriptibilitatea provenite din activitatea infracţională.
crimelor de război şi a crimelor contra umanităţii.
●Convenţia din 26.1.87 pentru prevenirea torturii şi a ●Convenţia din 28.06.1978 cu privire la
pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. controlul achiziţionării şi deţinerii armelor de
foc de către particulari.
●Protocol adiţional din 12.01.98 la Convenţia pentru
protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei umane ●Convenţia din 24.11.1983 privind despăgubirea
faţă de aplicaţiile biologiei şi medicinei, referitor la victimelor infracţiunilor violente.
interzicerea clonării fiinţelor umane.

III. Sugestii metodice


A. Activităţi de predare-învăţare
Sarcini didactice de nivelul I-cunoaştere şi înţelegere Modalităţi de realizare
- Definiţi cooperarea judiciară în spaţiul european. Expunere
42
-Identificaţi izvoarele de drept ale cooperării judiciare în Analiză comparativă
materie penală. Studiu de caz
-Interpretaţi domeniile de asistenţă judiciară în materie
penală.
- Descrieţi principiile asistenţei juridice primare în materie
penală;

Sarcini didactice de nivelul II-aplicare


-Identificaţi condiţiile realizării extrădării. Dezbateri
-Demonstraţi necesitatea studiului dreptului penal Demonstrare
european. Studiu de caz
-Comparaţi cooperarea primară cu cea secundară în
materie penală.
Sarcini didactice de nivelul III-integrare
-Evaluaţi aplicabilitatea reglementărilor naţionale din Studiu de caz
perspectiva respectării prescripţiilor convenţionale în Brainstorming
materie de asistenţă judiciară penală. Dezbateri
-Decideţi asupra rolului comisiilor rogatorii în examinarea
cauzelor penale transfrontaliere.
-Argumentaţi necesitatea racordării prevederilor penale
naţionale la cele europene.

B. Activităţi ce ţin de lucrul individual


Subiecte Forme de realizare Modalităţi de evaluare

1.Dispoziţii privind cooperarea Rezumat/studiu de caz -prezentarea rezultatelor;


în cazuri particulare în materie
penală. -elaborarea articolelor.

2.Cooperarea poliţienească şi Rezumat/studiu de caz -participarea la mese rotunde


judiciară în materie penală.

3. Evoluţia asistenţei în materie Rezumat/referat -prezentarea rezultatelor


penală în plan istoric.

4. Instituţia comisiilor rogatorii Rezumat/studiu de caz -prezentarea rezultatelor;


prin prisma reglementărilor
europene şi naţionale. Portofoliul -elaborarea articolelor.

Tema 3. Dreptul penal şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului


I.Obiective de referinţă:
- Să distingă Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în calitate de sursă a dreptului penal
naţional în materia drepturilor omului;
- Să relateze despre procedura examinării cauzelor de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului;
43
- Să clasifice drepturile omului după conţinutul lor;
- Să evalueze plenitudinea drepturilor omului;
- Să decidă asupra marjei naţionale de apreciere a drepturilor omului în plan naţional în raport cu
recomandările europene.

II. Teze principale:


1. Jurisdicţia Curţii EDO- organizare si procedura.

2. Aplicabilitatea Convenţiei EDO.

1. Jurisdicţia Curţii EDO- organizare şi procedură

CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI


A. Organizarea Curtii
Curtea Europeana a Drepturilor Omului, instituita prin Conventia Europeană a Drepturilor Omului
in forma ei amendată de Protocolul nr. 11, este alcatuită dintr-un numar de judecatori egal cu cel al
statelor contractante. Nu exista nici o restricţie in ceea ce priveşte numărul de judecatori de aceeaşi
naţionalitate. Judecatorii sunt aleşi de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei pentru un
termen de şase ani. Mandatul a jumătate dintre judecatorii aleşi la primele alegeri a expirat dupa trei
ani, astfel incat să se asigure reinnoirea mandatului unei jumătăţi dintre judecători la fiecare trei ani.
Judecatorii işi exercita funcţiile la Curte in nume propriu şi nu reprezintă nici un stat. Ei nu
se pot angaja in nici o activitate incompatibilă cu independenţa sau imparţialitatea. Mandatul lor
expira la atingerea varstei de saptezeci de ani. Curtea plenară işi alege preşedintele, doi
vicepreşedinţi şi doi preşedinti de secţiune pentru o perioadă de trei ani.
Conform Regulamentului său, Curtea este impărţită in patru secţiuni, a căror componenta,
stabilita pentru trei ani, trebuie sa fie echilibrată atat din punct de vedere geografic, cît şi al
reprezentării sexelor, ţinandu-se cont, in acelaşi timp, de diferitele sisteme de drept ale statelor
contractante. Două secţiuni sunt prezidate de vice-preşedintii Curţii, iar celelalte două secţiuni sunt
prezidate de preşedintii de secţiune. Preşedintii de secţiuni sunt asistaţi şi, atunci cînd este necesar,
sunt inlocuiţi de vicepreşedinţii de secţiune, aceştia din urmă fiind aleşi de către secţiuni. In cadrul
fiecărei secţiuni sunt create comitete din trei judecători pentru o perioadă de douăsprezece luni.
In fiecare secţiune sunt constituite camere în componenţa cărora intră şapte membri după
principiul rotaţiei, preşedintele secţiunii şi judecătorul ales din statul în cauză fiind prezenţi de drept.
Dacă acesta din urmă nu este membru al secţiunii, judecă in calitate de membru de drept al camerei.
Membrii secţiunii care nu sunt membri titulari ai camerelor, judecă in calitate de membri supleanţi.
Marea Cameă este alcatuită din şaptesprezece judecători. Preşedintele, vicepreşedinţii şi
preşedinţii de secţiuni sunt membri de drept ai Marii Camere.
B. Procedura in faţa Curţii
Orice stat contractant (cerere statală) sau persoana care pretinde a fi victima unei incălcări a
Convenţiei (cerere individuală) poate depune direct la Curtea de la Strasbourg o cerere prin care
44
invocă o încălcare de către un stat contractant a unuia dintre drepturile garantate prin Convenţie. O
notă informativă pentru reclamanţi şi formulare de cereri pot fi obţinute de la Grefă.
Procedura in faţa noii Curţi Europene a Drepturilor Omului este contradictorie şi publică.
Audienţele, care nu se ţin decît intr-un număr redus de cazuri, sunt publice, cu exceptia cazurilor
cînd camera/Marea Cameră ia o altă decizie în situaţii excepţionale. Memoriile şi alte documente
înaintate Grefei Curţii de către părţi sunt, în principiu, accesibile publicului.
Reclamanţii individuali işi pot prezenta ei inşişi cazul in faţa Curţii, dar o reprezentare făcută
de un avocat este recomandată, şi, in marea majoritate a cazurilor, chiar cerută expres, odata ce
cererea a fost comunicată guvernului in cauză. Consiliul Europei a pus in practică un sistem de
asistenţă juridică pentru reclamanţii care nu dispun de suficiente mijloace materiale pentru a fi
reprezentaţi în faţa Curţii de către un avocat. Limbile oficiale ale Curtii sunt franceza si engleza, dar
cererile pot fi scrise în una din limbile oficiale ale statelor contractante. Odata ce cererea a fost
declarată admisibilă, una dintre limbile oficiale ale Curţii trebuie să fie utilizată, cu excepţia
cazurilor cînd preşedintele camerei/Marii Camere va autoriza utilizarea in continuare a limbii in care
s-a făcut cererea.
Procedura referitoare la admisibilitate. Fiecare cerere individuală este repartizată unei secţiuni, al
cărei preşedinte numeşte un raportor. După o examinare prealabilă a cauzei, raportorul decide dacă
aceasta trebuie examinată de un comitet alcătuit din trei membri sau de o cameră.
Un comitet poate, în unanimitate, să declare o cerere inadmisibilă sau să o radieze de pe rolul Curţii
cînd o astfel de decizie poate fi luată fără vreo altă examinare.
In afară de cererile care le sunt atribuite in mod direct de către raportori, camerele judeca şi cererile
individuale care nu au fost declarate inadmisibile de către un comitet alcătuit din trei membri,
precum si cererile statale. Camerele se pronunţă atît asupra admisibilităţii, cît şi asupra fondului
cauzelor, in general prin decizii separate sau, cînd este cazul, prin decizii unice privind mai multe
cauze.
Camerele pot în orice moment să-şi decline competenţa în favoarea Marii Camere atunci cînd cauza
ridică o problemă importantă relativă la interpretarea Convenţiei sau cînd solutionarea unei chestiuni
ar putea fi în contradicţie cu o hotărîre luată anterior de către Curte, cu excepţia cazurilor cînd una
dintre părţi se opune intr-un interval de o luna, incepînd de la notificarea intenţiei camerei de
declinare a competenţei.
Hotărîrile camerei referitoare la admisibilitate, care sunt luate prin majoritate de voturi, trebuie să fie
motivate şi făcute publice.
Procedura referitoare la fond. Dupa ce camera a decis să admită cererea, ea poate invita părţile să
prezinte probe suplimentare şi să depună observaţii scrise, inclusiv o eventuală cerere pentru
satisfacţie echitabilă din partea reclamantului. Dacă în faza de examinare a admisibilităţii cererii nu
s-a ţinut o audienţă, se poate decide organizarea unei audienţe cu privire la fondul cauzei
Preşedintele camerei poate, în interesul unei administrări corecte a justiţiei, să invite sau să
autorizeze orice stat contractant, care nu este parte la procedură, sau orice persoană interesată, alta
decît reclamantul, să depună observaţii scrise, şi, în circumstanţe excepţionale, să ia parte la
audienţă. Un stat contractant, al cărui cetăţean este un reclamant intr-o cauza, poate interveni de
drept.

45
In timpul procedurii referitoare la fond, negocierile purtate în vederea asigurării unei reglementări
amiabile pot fi purtate prin intermediul Grefierului. Negocierile sunt confidentiale.
Hotărîrile. Camerele hotărăsc cu majoritate de voturi. Orice judecator care a luat parte la
examinarea dosarului are dreptul să anexeze la hotărîre fie opinia sa separată concordantă sau
diferită, fie o simplă declaraţie de dezacord. Intr-un termen de trei luni de la adoptarea hotărîrii de
către cameră, oricare dintre părţi poate cere retrimiterea cauzei în faţa Marii Camere, dacă prin
aceasta se ridică o problemă gravă relativă la interpretarea sau la aplicarea Convenţiei, ori a
protocoalelor sale, sau o problemă gravă cu caracter general. Astfel de cereri sunt examinate de un
colegiu al Marii Camere format din cinci judecători din care fac parte Preşedintele Curţii, preşedinţii
de secţiuni, cu excepţia preşedintelui secţiunii căreia îi aparţine camera ce a luat hotărîrea, precum şi
un alt judecator ales prin rotaţie dintre judecătorii care nu erau membri ai camerei iniţiale.
O hotărîre a unei camere devine definitivă la expirarea termenului de trei luni sau mai devreme daca
parţile declară că nu au intenţia de a cere retrimiterea cauzei la Marea Cameră, ori în cazul în care
colegiul de cinci judecători a respins cererea de retrimitere în faţa Marii Camere.
In cazul în care colegiul acceptă cererea, Marea Cameră se pronunţa printr-o hotărîre, luată cu
majoritate de voturi, care este definitivă.
Toate hotărîrile definitive ale Curţii sunt obligatorii pentru statele în cauză.
Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei este responsabil de supervizarea executării hotărîrilor.
El trebuie să verifice daca statele, în privinţa cărora Curtea a hotărît că au încălcat Convenţia, au luat
măsurile necesare pentru a indeplini obligaţiile specifice sau generale ce decurg din hotărîrile Curţii.
Avize consultative. Curtea poate, la cererea Comitetului de Miniştri, să dea avize consultative cu
privire la problemele de drept ce ţin de interpretarea Convenţiei şi a Protocoalelor. Decizia
Comitetului de Miniştri de a cere Curţii un aviz consultativ este adoptată cu majoritate de voturi.
Cererile de avize consultative sunt examinate de Marea Cameră, care le adoptă cu majoritate de
voturi. Orice judecător poate anexa la acestea opinia sa separată, concordantă sau nu, fie o simpla
declaraţie de dezacord.
În contextul creşterii numărului de cauze pe rolul Curţii, în mai 2004 a fost deschis spre
semnare Protocolul 14 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Acest instrument, conceput
pentru a eficientiza activitatea CurţiiEDO, prevede o serie de amendamente procedurale la
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Protocolul 14 nu a intrat în vigoare până în prezent,
nefiind ratificat de către toate statele membre ale Consiliului Europei. În acest context, la propunerea
preşedintelui CurţiiEDO, au fost deschise discuţiile asupra aplicării anticipate a unor prevederi ale
Protocolului nr. 14, privind organizarea completelor de judecată şi a extinderii competenţelor
acestora. Protocolul 14 bis34 a preluat prevederile privind instituirea completului de judecător unic şi
34
Protocolul 14bis, adoptat la sesiunea Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei de la Madrid din data de 12 mai
2009, în vigoare la 1 octombrie 2009. Tratatul poate sa genereze provizoriu efecte in raport cu un stat si fara exprimarea
veritabila a acordului, prin formularea unei declaratii in temeiul art. 7 al Protocolului. Tratatul nu va genera efecte pentru
statele care nu si-au exprimat acordul de a fi legat prin el. Pentru statele parti el va inceta sa genereze efecte odata ce
Protocolul nr. 14 va intra in vigoare.

46
a extins atribuţiile completelor de trei judecători. România a semnat Protocolul 14bis la Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului.
Elementul de noutate introdus prin Protocolul Nr. 14 bis este acela că prevederile acestuia
instituie completul judecătorului unic care poate să respingă cererile inadisibile (în prealabil acest
demers necesita decizia unui complet de 3 judecători), respectiv că un complet de 3 judecători poate
declara o cerere ca fiind admisibilă şi îi poate judeca fondul, în cauzele ce beneficiază de un suport
argumentativ bine fundamentat, respectiv cele care se bazează pe precedente, aşa-numitele cauze
repetitive. În trecut, aceste cauze erau judecate în camere de 7 judecători sau de către Marea Cameră
ce reunea 17 judecători.
2. Aplicabilitatea Convenţiei EDO

Fiecare membru al Consiliului Europei trebuie să recunoască principiul supremaţiei dreptului şi


principiul în virtutea căruia orice persoană aflată sub jurisdicţia sa trebuie să se bucure de drepturile
omului şi de libertăţile fundamentale. Importanţa drepturilor omului este subliniată şi în alte
prevederi ale Statutului Consiliului Europei, în Articolul 8 chiar se stipulează că grave încălcări ale
drepturilor omului şi ale libertăţilor fundamentale pot justifi ca suspendarea sau expulzarea unui Stat
membru din Consiliul Europei.
Statutul a fost semnat la 5 mai 1949. Elaborarea unei Carte pentru drepturile omului a
constituit o prioritate absolută pentru noul Consiliu şi, la numai optsprezece luni după adoptarea
Statutului, cele zece State membre semnau la 4 noiembrie 1950 Convenţia Europeană pentru
Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale. Convenţia a intrat în vigoare la 3
septembrie 1953.

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu a


apărut dintr-un vid juridic: ea a fost precedată în acelaşi timp de Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului şi de Declaraţia Americană a Drepturilor şi Îndatoririlor Omului. Declaraţia Universală
ocupă, de fapt, un loc deosebit în Preambulul Convenţiei Europene. Totuşi, nu trebuie subestimată
importanţa Convenţiei Europene a Drepturilor Omului la nivel internaţional. În Preambulul său,
Convenţia enunţă aşa principii importante cum ar fi :
[…] bazele justiţiei şi păcii în lume […] se menţin, pe de o parte, datorită unui regim cu adevărat
democratic şi, pe de altă parte, datorită înţelegerii şi respectării comune a Drepturilor Omului pe
care le reclamă ei; […]
Guvernele Statelor europene, însufleţite de acelaşi spirit şi posedând un patrimoniu comun de
idealuri şi de tradiţii politice, de respect al libertăţii şi de supremaţia legii ..., iau primele măsuri
menite să asigure garantarea colectivă a unora dintre drepturile anunţate în declaraţia universală.
De aceea, Preambulul include noţiunea de democraţie politică ce nu figurează în Statutul
Consiliului Europei. La fel de important este şi accentul pe care Preambulul îl pune pe garantarea
colectivă a drepturilor omului. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a fost primul instrument
internaţional important în domeniul drepturilor omului, având ca scop protecţia unui larg spectru de
drepturi civile şi politice, luând forma unui tratat care din punct de vedere juridic este obligatoriu
pentru Înaltele Părţi şi care instaurează un sistem de control al aplicării drepturilor la nivel intern.
Probabil că cea mai revoluţionară contribuţie a sa se regăseşte în includerea unei dispoziţii conform
căreia o Înaltă Parte Contractantă poate accepta controlul Curţii Europene a Drepturilor Omului în
cazul când procedura este iniţiată de un individ - şi nu de către un Stat - care începe procedura.
Succesul Convenţiei rezultă în special din faptul că recunoaşterea dreptului la recurs individual nu
mai este facultativ: Statele care au ratificat Convenţia sunt de acum înainte obligate să accepte
această competenţă a Curţii.
47
Convenţia garantează: dreptul la viaţă, la protecţie împotriva torturii şi a tratamentelor
inumane, la libertate şi securitate, la un proces echitabil, la respectarea vieţii private şi de familie, la
respectarea corespondenţei, la libertatea de exprimare, la libertatea de gîndire, conştiinţă şi religie,
cît şi la libertatea de reuniune paşnică şi de asociere. Protocoalele au adăugat şi alte drepturi printre
care abolirea pedepsei cu moartea.

Preeminenţa Convenţiei în dreptul penal intern. Înaltele Părţi Contractante recunosc oricărei
persoane aflate sub jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile definite în Titlul 1 al Convenţiei EDO.
Articolul 135 al Convenţiei Europene introduce un alt element important pentru legea
internaţională a drepturilor omului: acesta prevede că Înaltele Părţi Contractante recunosc “oricărei
persoane aflate sub jurisdicţia lor” drepturile şi libertăţile definite de Convenţie. Expresia “oricărei
persoane”, după exemplul expresiilor analoage pe care le regăsim şi în alte importante instrumente
internaţionale, subliniază natura universală a drepturilor omului recunoscute de Convenţie: acest
instrument protejează nu numai drepturile cetăţenilor unui Stat, dar şi pe cele ale străinilor,
apatrizilor, persoanelor inapte, aşa cum sunt copiii şi persoanele cu disabilităţi. Statele care ratifică
Convenţia acceptă în mod automat dubla obligaţiune care reiese din articolul 1. Ele trebuie, în
primul rând, să se asigure că dreptul lor intern este compatibil cu Convenţia. Această cerinţă,
însoţită de interdicţia enunţată în articolul 57 cu privire la formularea rezervelor cu caracter general,
presupune că Statele care au ratificat acest instrument satisfac această obligaţiune odată cu intrarea
în vigoare a Convenţiei pe teritoriul lor. În unele cazuri, pentru aceasta, ele trebuie, să facă unele
adaptări ale legislaţiilor lor şi a practicilor lor. În al doilea rând, Statele care aleg să ratifice
Convenţia trebuie să combată orice încălcare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale protejate de
Convenţie. După art. 60 din Convenţie «nici o dispoziţie din prezenta convenţie nu va fi interpretată
ca limitînd sau aducînd atingere drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale care ar putea fi
recunoscute conform legilor oricărei părţi contractante sau oricărei alte convenţii la care această
parte contractantă este parte. » Din aceste două articole rezultă spiritul şi finalitatea Convenţiei,
precum şi raportul direct al acesteia cu dreptul intern al statelor care au ratificat-o. Dar ea are şi
preeminenţă, nu numai în virtutea principiului primatului dreptului internaţional, ci şi pentru că
aceasta este consacrată printr-o normă constituţională.
Expresia “aflate sub jurisdicţia lor” pare a limita numărul persoanelor care beneficiază de
dispoziţiile Convenţiei, dar în realitate nu face decât să stabilească legătura necesară dintre “orice
persoană” şi Statul membru. Cu alte cuvinte, pentru a fi aplicabilă Convenţia, trebuie să fie
realmente posibil ca Statul să recunoască drepturile proclamate de Convenţie. Nu este necesar de a
stabili o legătura juridică stabilă precum “cetăţenie”, “reşedinţa” sau “domiciliul”; este suficient ca
Statul să poată exercita o anumită putere asupra celui interesat. Un Stat poate, totuşi, defini într-o
oarecare măsură latitudinea propriei sale jurisdicţii, însă ţinând cont mereu de limite ale dreptului
internaţional şi în special ale articolelor pertinente din Convenţie. De exemplu, articolul 56 permite
unei Înalte Părţi contractante de a lărgi importanţa Convenţiei „asupra tuturor teritoriilor sau asupra
unui teritoriu a căror relaţii internaţionale le asigură”.

35
Articolul 1 al Convenţiei este o dispoziţie-cadru care nu poate fi încălcată în mod separat. (Streletz, Kessler şi alţii c.
Germaniei (2001) şi K.-H.W c. Germaniei (2001)).

48
Marile tendinţe ale jurisprudenţei CurţiiEDO36. Se pot degaja cîteva mari orientări ale
jurisprudenţei elaborate de Curte în domenii variate.
1. O tendinţă netă spre prudenţă, pe de o parte, spre un conservatorism excesiv, manifestat
prin :

- Afirmarea caraterului subsidiar al mecanismului european de control, care constă în aceea că


dispoziţiile convenţiei nu vizează înlocuirea şi nici subminarea dreptului intern, care rămîne
principalul instrument de protecţie a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, funcţia fiind de a se
adăuga şi de a se suprapune acestuia, de a-l completa, la nevoie, iar unde e cazul, de a-i remedia
lacunele.
- Recunoaşterea în favoarea statelor a unei anumite “marje de apreciere” în diverse materii.

- Moderaţia cu care Curtea controlează felul în care jurisdicţiile naţionale interpretează şi aplică
dreptul lor intern.
2. Tendinţa spre fermitate se manifestă în diferite moduri :

- Curtea a pus în relief “autonoia” unei serii de concepte ce figurează în Convenţie. Ea nu le


interpretează într-o cauză dată prin simpla referinţă la terminologia ori la semantica folosită în
statul pîrît, ci le atribuie un sens « european » valabil pentru fiecare din statele contractante.
Aceasta determină elaborarea unei jurisprudenţe coerente.

- Curtea aplică principiul interpretării stricte a posibilităţilor de limitări pe care îl apără


Convenţia. Ideea e că o limitare sau o reglementare nu trebuie să atingă vreodată « substanţa
însăşi » a unui drept.
3. Jurisprudenţa noii Curţi asigură continuitatea, ceea ce garantează încrederea şi prestigiul
Curţii. Asigurarea securităţii juridice implică accentuarea grijii de a se proteja
previzibilitatea jurisprudenţei, cît şi egalitatea în faţa acesteia. Statele şi indivizii sunt în
mod egal protejaţi. Statele au sarcina de a preveni violările drepturilor omului prin măsuri
adecvate, generale ori individuale şi de a repara încălcările fără a aştepta o condamnare a
Curţii, luînd ca model hotărîrile acesteia pronunţate în cauze similare faţă de alte state.
4. Schimbarea jurisprudenţei Curţii este dictată de necesitatea de a elimina inconvenientele
înregistrate pînă acum; clarificarea, planificarea şi precizia, renunţîndu-se la formule
ambigui, în vederea stabilirii unor metode de interpretare mai exacte.

Obligaţia de a se conforma hotărîrii CurţiiEDO. În virtutea art. 46.1 din Convenţie, statele
“se angajează să se coformeze hotărîrilor definitive ale Curţii în litigiile la care ele sunt părţi.” Acest
angajament implică pentru statul reclamat obligaţii juridice precise. Se are în vedere, pe de o parte,
măsuri în favoarea reclamantului pentru a înceta acţiunea ilicită dacă ea mai continuă şi pentru a
elimina consecinţele, luînd şi măsuri pentru a evita noi încălcări.
Una din principalele oblgaţiuni este plata satisfacţiei echitabile (de obicei în sume de bani)
eventual acordată de Curte reclamantului în virtutea art.41.

36
După Voicu Marin. Protecţia europeană a drepturilor omului. Teorie şi jurisprudenţă. – Lumina Lex, 2001, p. 35.

49
Executarea hotărîrii poate de asemenea implica în funcţie de circumstanţe, adoptarea de către
statul reclamat a măsurilor individuale în favoarea reclamantului, cum ar fi redeschiderea unui
proces neechitabil, lichidarea informaţiilor colectate prin încălcarea dreptului la respectarea vieţii
private, abrogarea unei hotărîri de expulzare ce a fost adoptată în pofida riscurilor de tratament
inuman etc. Pot fi impuse şi măsuri cu caracter general: cu carater legislativ, de jurisprudenţă.
Statele au libertatea alegerii măsurii aplicate, dar această libertate este însoţită de controlul
exercitat de Comitetul de Miniştri. Dacă alegerea mijlocului e pur teoretică, Curtea poate să ordone
direct măsura ce trebuie luată. De exemplu în 2004 ea a ordonat eliberarea reclamanţilor deţinuţi
arbitrar în cauza Ilaşcu c. Rusiei şi Moldovei. Printre măsurile impuse de Curte ar fi :
a) măsuri individuale – necesitatea adoptării lor se examinează de Comitetul de Miniştri în
cazul în care încălcarea stabilită continuă să producă consecinţe negative pentru reclamant pe
care satisfcaţia echitabilă nu a putut să o compenseze. Se are în vedere încetarea situaţiei
ilicite dacă ea se mai produce şi lichidarea, în măsura posibilităţii, a consecinţelor sale
(restitutio in integrum). De exemplu: redeschiderea unui proces naţional, radierea fişierelor
de către poliţie care cuprind informaţii obţinute prin încălcarea dreptului la viaţa privată;
recunoaşterea unei biserici anterior refuzată (Mitropolia Basarabiei c Moldovei.)
b) măsuri de ordin general – vizează prevenirea noilor încălcări ce par a fi complexe pentru a fi
definite şi implementate. Aceasta impune o analiză profundă din partea autorităţilor
naţionale a cauzeler determinante ale încălcării.

III. Sugestii metodice


A. Activităţi de predare-învăţare
Sarcini didactice de nivelul I-cunoaştere şi înţelegere Modalităţi de realizare
-Identificaţi CoEDO printre izvoarele de drept ale Expunere
dreptului penal european. Studiu de caz
-Relataţi procedura de examinare a cauzelor la Curtea Cercetarea actelor normative
EDO.
Sarcini didactice de nivelul II-aplicare
-Determinaţi „marja de apreciere” care revine statelor în Dezbateri
aplicarea prevederilor convenţionale. Demonstrare
-Demonstraţi caracterul concret şi efectiv al drepturilor Studiu de caz
omului stabilite de CoEDO.
Sarcini didactice de nivelul III-integrare
-Evaluaţi aplicabilitatea prevederilor Convenţiei EDO în Studiu de caz
dreptul intern.

B. Activităţi ce ţin de lucrul individual


Subiecte Forme de realizare Modalităţi de evaluare

1.Izvoarele şi caracterle Rezumat/studiu de caz -prezentarea rezultatelor;


generale ale CoEDO.
-elaborarea articolelor.
2.Examen succint al
jurisprudenţei Curţii EDO. Raport -prezentare schematizată.

50
Tema 4. Drepturile primordial
I. Obiective de referinţă:
- să distingă drepturile primordiale din cadrul legislativ existent;
- să stabilească raportul dintre dreptul la viaţă şi pedepsele stabilite în legislaţia internă;
- să decidă asupra necesităţii eliminării pedepsei capitale;
- să evalueze posibilitatea existenţei excepţiilor de la dreptul la viaţă.

II. Teze principale:


1. Protecţia dreptului la viaţă al persoanelor deţinute şi a celor care lipsesc.
2. Obligaţii procedurale care decurg din articolul 2 CoEDO.
3. Protecţia dreptului la viaţă: existenţa răspunderii penale privind protecţia vieţii umane.
4. Excepţiile de la dreptul la viaţă.

Articolul 2 CoEDO
1. Dreptul la viata al oricarei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzata
cuiva in mod intentionat, decit in executarea unei sentinte capitale pronuntate de un tribunal in
cazul in care infractiunea este sanctionata cu aceasta pedeapsa prin lege.
2. Moartea nu este considerata ca fiind cauzata prin incalcarea acestui articol in cazurile in
care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesara la forta:
a) pentru a asigura apararea oricarei persoane impotriva violentei ilegale;
b) pentru a efectua o arestare legala sau pentru a impiedica evadarea unei persoane legal
detinute;
c) pentru a reprima, conform legii, tulburari violente sau o insurectie.

Acest articol cuprinde unele aspecte importante pentru justiţia penală. Mai întâi de toate se
conturează importanţa şi necesitate protejării vieţii umane. Ulterioar se identificată şi se definesc
incriminările penale cum ar fi genocidul, omorul, lipsirea de viaţă din imprudenţă şi eutanasia.
Totodată, este important de a menţiona Protocolul 6 şi excepţiile de la pedeapsa capitală. Al doilea
punct din articol anticipează alte excepţii de la principiul menţionat în punctul 1.
5. Protecţia dreptului la viaţă al persoanelor deţinute şi a celor care lipsesc.

În ultimii ani Curtea EDO a emis câteve decizii cu privire la obligaţia statelor de a proteja
persoanele care au fost condamnate sau chiar au dispărut. Statul trebuie să-şi asume obligaţia să
protejeze viaţa celor care se află sub îngrijirea sau controlul său. Astfel, dacă un deţinut este
implicat, Statul trebuie să facă ce îi stă în puteri pentru a preveni punerea în pericol a vieţii acestei
persoane. Obligaţia asumată de către Stat se extinde şi asupra repsonsabilităţii Statului pentru
moartea persoanei deţinute dacă nu au fost furnizate explicaţii corespunzătoare cu privire la
dispariţia acestei persoane. Autorităţile trebuie „să ţină cont de indivizii aflaţi sub controlul lor”.
Astfel, în asemenea circumstanţe poate avea loc o încălcare a art. 2. Într-un caz similar, Curtea EDO
susţinea că:„ în cazul eşecului autorităţilor de a furniza explicaţii plauzibile cu privire la soarta
51
persoanei deţinute, în lipsa cadavrului, pot apărea unele aspecte privind art. 2 al Convenţiei care vor
depinde de toate circumstanţele cauzei, şi în special de existenţa unor probe suficiente, bazate pe
elemente concrete, din care se poate trage concluzia asupra standardelor necesare pentru a proba că
persoana deţinută trebuie presumată ca moartă sub custodie.”37 Curtea a statuat că „ perioada de timp
care a trecut de la momentul când persoana a fost luată în detenţie, deşi nu este decisivă în sine, este
un factor relevat care urmează a fi luat în consideraţie” pentru a concluziona că Timurtas „trebuie să
fie prezumat mort în urma unei detenţii nerecunoscute a forţelor de securitate. În consecinţă, statului
respondent trebuie să-şi asume responsabilitatea pentru moartea lui. Menţionând că autorităţile nu au
furnizat nici o explicaţie cu privire la faptul ce s-a întâmplat după arestare lui Abdulvahap Timurtas
şi că ele nu s-au bazat pe motive justificative cu privire la orice folosire a forţei fatale a agenţilor
săi, urmând ca responsabilitatea pentru moartea lui să fie atribuită Guvernului respondent. 38 Este
posibil, de asemenea, ca un Stat să încalce prevederile chiar dacă nu a survenit moartea. Curtea nu a
exclus probabilitatea că, în circumstanţe excepţionale,”tratamentele fizice rele ale oficialilor statului
care nu au ca urmare moartea persoanei pot dezvălui o încălcare a art. 2 al Convenţiei”.39

6. Obligaţii procedurale care decurg din articolul 2.

Obligaţia privind protecţia vieţii umane împreună cu competenţele generale ale Statului în
conformitatea cu art. 1, dau naştere şi la obligaţia prin care: „urmează a fi stabilită o formă eficientă
a anchetei oficiale în cazul în care pesoanele au fost omorâte ca rezultat al folosirii forţei, inter
alios, de către agenţii Statului”.40 „Această obligaţie nu se limitează la cazurile în care s-a stabilit că
omorul a fost comis de agenţi ai Statului”.41 Astfel, este posibil pentru un Stat să ignore obligaţia
prin neasigurarea unei anchete adecvate şi eficiente. În acest sens, Curtea, deseori, trebuia să
stabilească că statul a ignorat obligaţia care decurge din art. 2.42

7. Protecţia dreptului la viaţă: existenţa răspunderii penale privind protecţia vieţii umane.

Jurisprudenţa autorităţilor de la Strasbourg nu prevede răspunsuri concrete cu referire la faptul


dacă Statele au obligaţia de a proteja viaţa umană când această cerinţă este expimată prin termenii
răspunderii penale.43 Această problemă, este mai mult de ordin academic, deoarece toate Statele
recunosc o asemenea răspundere penală, chiar dacă incriminările care o prevăd pot varia.
De o importanţă deosebită este problema cu referire la faptul dacă Statele au obligaţia de a iniţia
proceduri penale cu privire la orice comportament care, probabil, interferează cu dreptul la viaţă. Se
poate prezuma situaţia unui caz concret de lipsire de vaţă involuntară comisă de către un medic care
poate fi temei doar pentru răspunderea disciplinară. O asemenea decizie poate fi luată în
conformitate cu circumstanţele cazului. Drept urmare, art. 2 poate impune autorităţilor „o obligaţie
37
Gomien Donna. Ghid (Vade-mecum) al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. – Chişinău, 2006.
38
CEDO 13 iunie 2000 Timurtas v. Turcia, § 83-86; CEDO 14 noiembrie 2000, Tas v. Turcia; CEDO 27 februarie 2001
Cicek v. Turcia.
39
CEDO 27 iunie 2000 Ilhan v. Turcia, § 76; CEDO 1 martie 2001 Berktay v. Turcia.
40
CEDO 27 septembrie 1995 McCann v. Marea Britanie, §161; CEDO 28 iulie 1998 Ergi v. Turcia, § 82.
41
CEDO 28 iulie 1998 Ergi v. Turcia, § 82.
42
CEDO 14 noiembrie 2000, Tas v. Turcia; CEDO 14 decembrie 2000 Gul v. Turcia; CEDO 10 aprilie 2001 Tanli v.
Turcia; CEDO 13 iunie 2000 Timurtas v. Turcia.
43
E. Comm. HR 12 iulie 1798, 7154/75, DR 14, p. 31: Prima sentinţă în baza art. 2 cre Statelor „să ea măsuri adecvate
pentru a asigura .... vieţile”.
52
pozitivă de a lua măsuri preventive operaţionale privind protecţia persoanei a cărei viaţă este pusă în
pericol de un atac al altei persoane”. Autorităţile trebuie să ia măsuri concrete pentru a preveni
pericolul sigur şi imediat de a se materializa.44
Astfel Convenţia atribuie statelor o dublă obligaţie: cae de a proteja viaţa şi cea de a împiedica
eventualele atingeri aduse acesteia. Prima este constituită din intedricţii. Unele ca interzicerea
pedepsei cu moartea, au o provenienţă convenţională şi rezultă din Protocoalele nr. 6 şi 13; altele au
origine jurisprudenţială reieşind din principiul înaintat în cauza Soering, principiu care interzice
astăzi statelor contractante să procedeze la o extrădare către o ţară terţă din momentul ce există un
motiv serios pentru a crede că persoana extrădată riscă în acea ţară condamnarea la moarte. A doua
este constituită din obligaţii: de a asigura dreptul la viaţă stabilind o legislaţie penală concretă, care
descurajează de la comiterea unor atingeri împotriva persoanelor şi care se sprijină pe un mechanism
de aplicare conceput pentru prevenirea, reprimarea şi sancţionarea încălcărilor.45
Convenţia rămîne puţin în urma Pactului internaţional privind drepturile civile şi politice, în care
după o clauză declarativă (dreptul la viaţă este inerent persoanei umane) apare clauza ce impune
statelor obligaţia de a proteja fiinţa umană (acest drept trebuie protejat prin lege). Art. 2 al
Convenţiei nu include redactare declarativă, dar instituie obligaţia pusă în sarcina statului: luarea
măsurilo rpreventive necesare pentru protecţia vieţii persoanelor. Totuşi această obligaţie nu este
absolută: pentru aceasta, luînd în consideraţie circumstanţele fiecărui caz trebuie să aibă loc o astfel
de disfuncţie a structurilor puterilor publiuce, încît autorităţile, deşi avizate despre existenţa unui
înalt risc de atingere a vieţii, să nu fi luat în timp util măsurile capabile să împiedice realizarea sa46.
Un alt aspect al obligaţiei priveşte condiţiile materiale de îndeplinire a acesteia: jurisprudenţa de la
Stasbourg autorizează în cazul acesta o limită – sarcina atribuită statelor nu ajunge pînă la
constrîmgerea acestora, ca să acorde persoanelor asistenţă şi protecţie material în orice moment: în
consecinţă, s-a decis că textul nu obligă statele să pună pază personal la dispoziţia unei ăpersoane
care susţine că este ameninţată cu moartea47.
Articolul 2 ridică problema incriminării avortului şi eutanasiei de către State. CEDO nu a emis o
decizie în acest sens. Pe de altă parte, Comisia Europeană pentru drepturile omului a discutat
problema cu privire la faptul dacă noţiunea de „viaţă” include viaţia unui copil nenăscut (sau care se
va naşte). Comisia Europeană pentru drepturile omului acceptă ca un avort terapeutic să fie efctuat
în primele luni de graviditate. În consecinţă se infimă teza prin care foetusul are dreptul absolut la
viaţă chiar dacă viaţa mamei este pusă în pericol de continuarea sarcinii. Mai mult, nu se recunoaşte
explicit că foetusul are dreptul la viaţă cu unele limitări şi, în general, nu este clar dacă art. 2 face
referire la foetus.
Cât priveşte eutanasia, art.2 nu implică incriminarea eutanasiei pasive şi nici o decizie nu a fost
luată cu referire la eutanbasia activă.
Ceea ce ar veni să spijine necesitatea luării unei poziţii faţă de controversata problemă a
dreptului la moarte este cazul Diane Pretty soluţionat de CEDO în aprilie 2002. CEDO a trebuit
săstabilească anumite limite dreptului la viaţă sau, astfel spus, să ia o anumită poziţie faţă de relaţia
44
CEDO 28 octombrie 1998, Osman v. Marea Britanie, § 115.
45
Jean-Loup Charrier, Andrei Chiriac. Codul Convenției Europene a Drepturiolor Omului. – Paris: ed.Litec, 2008, p.
45.
46
CEDO 08 iulie 1999, Cakici v. Turciei
47
Ibidem, p. 46.
53
dintre dreptul la viaţă şi eutanasie. Cazul Diane Pretty a făcut să se evidenţieze unele puncte de reper
în această direcţie. Dine Pretty, în vârstă de 43 de ani, suferea de o boală neuro-degenerativă
progresivă – scleroză laterală amiotrofică, care îi afecta neuronii motorii în interiorul sistemului
nervos central şi îi provoca o alterare treptată a nervilor care comandă muşchii corpului, inclusiv cei
implicaţi în funcţii vitale. Potrivit practicii medicale, nu există nici un tratament disponibil împotriva
acestei boli. La 27 iulie 2001, reclamanta a solicitat, prin avocat, Procuraturii competente – Director
of Public Prosecutions – angajamentul de a nu-l urmări penal pe soţul ei, dacă acesta o va ajuta să se
sinucidă. Organele de drept din Marea Britanie de toate nivelurile au refuzat cererea reclamantei
invocând mai multe motive, lucru care a determinat-o să se adreseze la CEDO. Astfel, reclamanta
susţinea că de instanţele naţionale au fost încălcate art. 2 (dreptul la viaţă), art. 3 (interzicerea
tratamentelor inumane ori degradante), art. 8 (încălcarea dreptului la viaţă privată), art. 9 (libertatea
de gândire, de conştiinţă şi religie), art. 14 (interzicerea discriminării în privinţa drepturilor şi
libertăţilor apărate de Convenţie). Curtea a ajuns la concluzia că Articolul 2 al Convenţiei Europene
a Drepturilor Omului, care prevede că dreptul la viaţă trebuie să fie protejat de lege, nu poate fi
interpretat, fără careva denaturare de limbaj, ca conferind un drept diametral opus – dreptul la
moarte. Astfel, dreptul la viaţă nu poate include în nici un caz şi dreptul la moarte48.
Diane Pretty susţinea că autorităţile engleze refuză să-i garanteze că soţul ei nu va fi judecat
pentru încălcarea dreptului ei la viaţă. Curtea trebuia să decidă dacă dreptul la viaţă are două
aspecte: unul pozitiv (interzicerea oricăror interferenţe asupra dreptului la viaţă) şi unul negative
(ajutarea cuiva de a-şi sfârşi viaţă cu demnitate). În examinarea problemei eutanasiei ca conţinut al
dreptului la viaţă apare şi problema dreptului la autodeterminare, a cărui existenţă se invocă ori de
câte ori se argumentează posibilitatea nepedepsirii faptei de eutanasie. Dreptul persoanei de a
dispune de ea însăşi cuprinde cel puţin două aspecte: numai persoana poate dispune de fiinţa sa, de
integritatea sa fizică şi de libertatea sa, dar prin exercitarea acestui drept persoana nu trebuie să
încalce drepturile altora, ordinea publică şi bunele moravuri. Acest drept are o valoare aparte pentru
viaţa şi libertatea persoanei. În temeiul lui, omul poate avea posibilitatea de a participa (sau nu) ca
subiect de anchete, investigaţii, cercetări sociologice, psihologice, medicale sau de altă natură, de a
accepta (sau nu) să se supună unor experienţe medicale ştiinţifice, de a accepta (sau nu) prin acte
juridice transplantul de organe şi ţesuturi umane, de a participa (sau nu) ca subiect al operaţiunilor
de inginerie genetică. Uneori, acest drept se confundă cu dreptul la sinucidere, care nu poate fi decât
o eroare în situaţia în care sinuciderea prin ea însăşi este în afara oricărei reglementări convenţionale
sau legale49.
Astfel, putem conchide că dreptul la autodeterminare nu justifică în nici un caz eutanasia. Prin
decizia Curţii dreptul la viaţă nu include în sine dreptul la autodeterminare. Reclamanta susţinea că
dacă dreptul la autodeterminare apare numai în filigran în ansamblul Convenţiei, art.8 îl recunoaşte
expres şi îl garantează. Acest drept presupune în mod evident posibilitatea de a dispune de propriul
corp şi de a decide ce să se întâmple cu el, precum şi posibilitatea pentru o persoană de a alege când
şi cum să moară. Chiar dacă în nici o cauză anterior soluţionată nu s-a decis că art. 8 cuprinde şi un
drept la autodeterminare a persoanei ca atare, Curtea a considerat că, în cauza prezentată, noţiunea
de autonomie personală reflectă un principiu important, strâns legat de dreptul la dezvoltare
48
http://cmiskp.echr.coe.int
49
Hecser L.Eutanasia – reflecții medicale și socio-juridice//Dreptul. (București).-2001.-nr.11, p.99
54
personală, subsumat interpretării garanţiilor prevăzute de acest text. Instanţa europeană a reţinut că
facultatea recunoscută fiecărei persoane de a-şi duce viaţa potrivit propriei voinţe poate include
posibilitatea de a recurge la anumite activităţi percepute ca fiind de o natură fizică sau morală
păgubitoare sau chiar periculoasă pentru cel în cauză.50
În toate cazurile pe care le-a soluţionat CEDO a pus accent pe obligaţia statului de a proteja
viaţa. Ea nu este convinsă că dreptul la viaţă poate fi interpretat ca incluzând un aspect negativ, cum
se întâmplă, spre exemplu, în cazul libertăţii de asociere garantate de art.11, deoarece art.2 nu este
redactat în acelaşi mod. Prevederile nu sunt în nici un raport cu calitatea vieţii sau cu ceea ce
persoana alege să facă cu viaţa sa, aceste aspecte fiind recunoscute ca puncte fundamentale pentru
condiţia umană. Articolul 2 nu poate fi interpretat ca acordând un drept diametral opus, adică dreptul
de a muri, el nu poate nici să creeze un drept la autodeterminare, în sensul de a da oricărui individ
dreptul să aleagă mai degrabă moartea decât viaţa. Curtea consideră deci că art.2 nu este posibil să
se deducă din un drept de a muri, de mâna unui terţ sau cu asistenţa unei autorităţi publice.51

8. Excepţiile de la dreptul la viaţă.

Convenţia nu a abolit pedeapsa capitală în cazul în care ea a fost pronunţată de instanţa de


judecată în conformitate cu prevederile legale. Cu toate acestea, Statele care nu au abolit pedeapsa
capitală trebuie să se conformeze cu două condiţii stabilite de art.6 şi 7 ale Convenţiei. Suplimentar,
impunerea şi implementarea pedepsei capitale pot fi realizate rpin alte legi recunoscute de
Convenţie, cum ar fi art. 3, 6 şi 9. Acestea sunt, mai mult decât atât, diferite articole ale Convenţiei
care pot presenta un obstacol pentru pedeapsa capitală.
Art. 1 al Protocolului 6 prevede: „pedeapsa capitakă este abolită. Nimeni nu poate fi condamnat
la o asemenea pedeapsă şi nici executat”. Acest protocol a intrat în vigoare la 1 Martie 1985,
dupăratificarea acestuia de cinci State. De atunci, majoritatea Statelor părţi la Convenţie au ratificat
Protocolul.
Articolul 2 al Protocolului prevede posibilitatea unei excepţii prin propunerea că Statul poate
prevedea în legislaţia sa pedeapsa capitakă pentru faptele comise în timp de război sau în situaţia
unei ameninţări iminente cu războiul. Cu toate acestea, din nou, ca şi în art 2.1 din Convenţie se face
referire la principiul legalităţii:„moartea nu poate fi cauzata cuiva in mod intentionat, decit in
executarea unei sentinte capitale pronuntate de un tribunal in cazul in care infractiunea este
sanctionata cu aceasta pedeapsa prin lege.” Raportul explicativ al Consiliului Europei se referă
expres la posibiltatea Statelor de a modifica legislaţia naţională după ratificarea Protocolului.
Articolul 3 al Protocolului prevede că nici o derogare de la Protocol în limitele prevederilor art.
15 al Convenţiei nu este permisă. Mai mult ca atât, Statul care se află în război sau în pericol
iminent de razboi şi care a ratificat Protocolul fără a se folosi de prevederea din art. 2 (permiterea
pedepsei capitale în timp de război sau în cazul unui pericol iminent de război) este obligat să
respect abolirea pedepsei capitale. Poate apărea întrebarea cu privire la faptul dacă statul poate, în
timp de război sau în cazul unui pericol iminent de război, retroactiv să reintroducă această pedeapsă

50
Bîrsan C. Problema eutanasiei pe rolul Curții de la Strasbourg: recunoaște Convenția existența unui „drept de a
muri”?//Pandectele române. (București).-2002.-nr.4, p.188.
51
Stan C. Coordonate jurisprudențiale europene privind euthanasia// Revista română de bioetică//www.bioetica.ro
55
cu respectarea condiţiilor art. 2 pct.1 al Convenţiei (care nu permite nici o excepţie în conformitate
cu art. 15 al Convenţiei). Pe de o parte, ar fi remarcabil dacă posibilitatea reintroducerii pedepsei
capitale ar fi restricţionată în timpul de pace, perioadă în care necesitatea reintorducerii nu este
aparentă. Pe de altă parte, art. 3 al Protocolului nu permite nici o derogare de la art. 15 al
Convenţiei. Articolul din urmă conţine prevederi privind casus belli. Un răspuns afirmativ la
întrebare privează art. 3 al Protocolului de conţinutul său, acest articlo conţine prevedri privind
casus belli. Astfel, se poate asuma că răspunsul la întrebare este unul negativ.
Extrădarea efectuată de un Stat care a ratificat Convenţia către un Stat unde persoana căutată
poate fi condamnată la pedeapsa capitală, va fi considerată împotriva Protocolului. Acesta este un
efect indirect al acestui articol.
Pe lângă pedeapsa capitală, pct.2 al art. 2 al Convenţiei recunoaşte alte trei cazuri în care
încălcarea dreptului la viaţă poate fi justificată. El prevede condiţia generală în care recurgerea la
forţă are fi absolut necesară. De asemenea, conţine subsidiaritatea şi principiul proporţionalităţii.
Atâta timp cât nu există alte mijloace disponibile mai puţin favorabile, recurgerea la forţă devine
necesară, dacă acest mijloc este proporţional cu scopurile legale cerute. Este necesar de a lua în
consideraţie „natura pericolului obiectiv pentru viaţa umană, integritatea corporală inerentă situaţiei
şi extinderea riscului pentru victime a volumul forţelor implicate”. De exemplu, este interzis ca
poliţia să împuşte persoana cunoscută de ei, care a comis o infracţiune uşoară, în încercarea de a
evita arestul. Expresia „absolut necesar” cere aplicarea criteriului de necesitate care este chiar mai
strict şi mai imperativ decât cel din pct. 2 al art. 8-11 din Convenţie.

a) apărarea oricarei persoane impotriva violentei ilegale


Se poate menţiona că scopul primei excepţii este de a atribui un caracter legal apărării care are
drept scop asigurarea apărării tuturor persoanelor împotriva unor acte ilegale violente. Cu toate
acestea, art. 2 nu se extinde asupra apărării prorietăţii. De asemenea, este incert dacă această
excepţie are ca scop exclusiv legitima apărare a autorităţilor publice sau dca ea poate fi extinsă în
mod egal şi asupra persoanelor fizice. Natura tratatului ar tinde să o limiteze la rpima opinie. Există
legi naţionale în vigoare care justifică legitima apărare a persoanelor fizice în cadrul relaţiilor
mutuale intre acestea. Poate apărea cazul unui Stat care acceptă conceptul de legitimă apărare prea
neserios, în acest caz o persoană fizică sau familia lui ar putea depune o plângere la Strasbourg
privind eşecul Statului cu privire la obligaţia sa de a asigura viaţa umană. De asemenea, Curtea
EDO, în contextul art. 8 al Convenţiei, menţiona că într-un caz special, legislaţia olandeză nu a
prevăzut o protecţie suficientă unui minor care suferea de o boală mintală şi a fost victima unei
infracţiuni sexuale.52 În acest caz a fost problema unei infracţiuni sexuale comisă aupra unei
persoane de 16 ani, o fată cu handicap mintal. Infracţiunea nu a putut fi examinată în baza plângerii
victimei. Procuratura a hotărât să nu desfăşoare urmărirea penală deoarece suspectul nu a mai comis
o asemenea infracţiune într-o perioadă de 2 ani. Mama victimei nu a fost de acord cu o asemenea
decizie şi a depus apelul la Curtea de Apel. Curtea a stabilit că, într-adevăr, există lacună în
legislaţia penală a Olandei, care nu conţine nici o prevedere cu privire la posibilitatea de a depune o
plângere de către reprezentantul persoanelor în vârstă de 16 sau 17 ani, în cazul în care însăşi
victima este în imposibilitate de a depune plângerea din cauza unei boli mintale. Cu referire la acest
52
CEDO 26 Martie 1985, X şi Z v. Olanda.
56
caz, Curtea EDO a stabilit că codul penal nu oferă o protecţie concretă şi eficientă a victimei şi a
recuscut acest fapt ca o încălcare a art. 8.

b) efectuarea arestării legala sau pentru a impiedica evadarea unei persoane legal detinute
A doua excepţie se referă la arestul legal şi împiedicarea evadării unei persoane legal deţinute.
Este logica ca în această situaţie moarte poate constitui o urmare involuntară a aplicării forţei.
Intenţia de a omorî ar fi contrară obiectivelor propuse. În spcial în cazul arestului şi a rămânerii în
detenţiei. Articolul 2 nu recunoaşte prevenirea infracţiunii ca o excepţie. Articolul 5 permite arestul
şi detenţia pentru prevenirea infracţiunii dacă există pericolul iminent că persoana va comite
infracţiunea, repetat, dar un astfel de arest sau detenţie nu poate fi influenţat de un asemenea omor.
Excepţia poate exista doar în cazul în care când prevenirea infracţiunii cu excepţia acceptată ca
legitimă apărare (art.2.2, lit.a) în baza căreia poliţia este autorizată să comită un omor intenţionat.
Atât arestul cât şi detenţia trebuie să fie legale; de aceea ele trebuie să corespundă prevederilor
Convenţiei şi a legislaţiei naţionale.

c) reprimarea, conform legii, a tulburarilor violente sau o insurectiei


Suprimarea unei revolte sau a insurecţiei poate justifica folosirea forţei fizice mortale. Aceasta
este cea de-a treia excepţie. Articolul 2.2. lit c) cere o prevedere similară şi în legea naţională pentru
a fi posibilă aplicarea acestei excepţii.

III. Sugestii metodice


A. Activităţi de predare-învăţare
Sarcini didactice de nivelul I-cunoaştere şi înţelegere Modalităţi de realizare
- Să distingă drepturile primordiale din cadrul legislativ Expunere
existent Cercetarea actelor normative
Sarcini didactice de nivelul II-aplicare
- Să stabilească raportul dintre dreptul la viaţă şi Demonstrare
pedepsele stabilite în legislaţia României ; Studiu de caz

Sarcini didactice de nivelul III-integrare


- Să decidă asupra necesităţii eliminării pedepsei capitale; Studiu de caz
-Să evalueze posibilitatea existenţei excepţiilor de la
dreptul la viaţă.

B. Activităţi ce ţin de lucrul individual


Subiecte Forme de realizare Modalităţi de evaluare

1. Poziţia CEDO vis-a-vis de Rezumat/studiu de caz -prezentarea rezultatelor;


incriminarea eutanasiei;

2. Avortul şi dreptul la viaţă. Raport -elaborarea articolelor.

57
Tema 5. Dreptul la integritate fizică (art 3 CoEDO)53

I.Obiective de referinţă:
- Să identifice dreptul la integritate fizică ca parte inerentă a drepturilor omului;
- Să relateze despre aspectele penale ale dreptului la integritate fizică;
- Să compare tortura în înţelesul jurisprudenţei europene şi tortura prin prisma legislaţiei
penale a României;
- Să decidă asupra modificării legii penale naţionale în materia torturii luînd în
consideraţie interpretarea europeană;
- Să demonstreze raportul dintre tortură şi tratamente inumane şi degradante;
- Să precizeze cauzele României vizînd încălcarea art.3 CoEDO.

II. Teze principale:


1. Termeni definitorii.
I.Tratamentul sau pedepsele inumane sau degradante în timpul detenţiei
II.Tratamentul sau pedeapsa inumană sau degradantă în afara închisorii
2. Extrădarea şi expulzarea
3. Lipsa informaţiei furnizate părinţilor celor dispăruţi
4. Discriminarea ca tratament degradant
5. Aspectele procedurale ale interzicerii relelor tratamente.

1.Termeni definitorii

Articolul 3 CEDO
Nimeni nu poate fi supus nici torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante.

Drepturile protejate de Articolul 3 al Convenţiei sunt în mod direct legate de integritatea


persoanei şi de demnitatea umană a individului. Astfel, interdicţia de a fi supus torturii sau
pedepselor sau tratamentelor inumane şi degradante sunt, prin urmare, drepturi de o natură extrem
de serioasă care nu pot constitui obiectul unei derogări în virtutea articolului 15.
În cauza Irlanda c. Regatului Unit (1978), Curtea a diferenţiat cele trei noţiuni esenţiale ale
articolului 3 după gradul de gravitate al tratamentelor sau pedepselor:

tortura: tratament inuman aplicat intenţionat şi care provoacă suferinţe foarte grave
şi foarte crude;
tratamentul sau pedeapsa inumană: aplicarea unei suferinţe intense, fizice sau mintale;
tratament degradant: tratament care crează victimei sentimente de frică, nelinişte şi de
inferioritate care umilesc, înjosesc şi frâng eventual rezistenţa sa fizică sau morală.
53
Tema 5 după Gomien Donna. Ghid (Vade-mecum) al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. – Chişinău, 2006.

58
În jurisprudenţa sa începută în cauza Irlande c RU din 1978, Curtea a stabilit că art.3 nu
prevede restricţii, iar interdicţia sa este absolută. Aceasta se confirmă prin :

- Statele nu au a alege între respectarea obligaţiei impuse de art. 3 şi acordarea unei indemnizaţii
victimei unei eventuale încălcări a dispoziţiilor sale ;

- Caracterul absolut interzice statelor să invoce principiul proporţionalităţii De exemplu acesta se


admite în cazul art.8,9,10,12 din Convenţie, după care ingerinţa unei autorităţi statale se jusifică,
dacă aceasta a fost necesară într-o societate democratică, şi dacă ea a fost proporţională cu
scopul legitim urmărit prin producerea ei ;

- Caracterul absolut al art.3 oferă Curţii dreptul să se sesizeze din oficiu chiar dacă victima nu a
făcut-o, ca un capăt de cerere distinct. De exemplu, într-o cauză în care părintele unui elev a
susţinut că aplicarea de pedepse corporale ca măsură disciplinară într-o şcoală scoţiană constituie
o încălcare a dispoziţiilor art.2 din Protocolul nr.1 care protejează dreptul la educaţie şi la
învăţămînt conform concepţiilor filosofice şi religioase ale părinţilor, Curtea a considerat, din
oficiu, că se impune raportarea faptelor invocate şi la art.3, ca fiind un tratament inuman (cauza
Campbell et Cosans c RU 1982).
Dreptul garantat de art. 3 nu poate fi invocat de persoanele juridice, pentru că ele prin natură nu pot
suporta asa tratamente.
Prevederi asemănătoare în alte tratate :
1) Art.5 al Declaraţiei UNiversale a Drepturilor Omului;
2) Art.7 al Pactului ONU privind drepturile civile şi politice (care mai adaugă interdicţia de a
supune pe cineva, fără consimţămîntul său, unei experienţe medicale sau ştiinţifice);
3) Art.5 Convenţia americană a drepturilor omului;

4) Art.4 Convenţia africană a drepturilor omului şi popoarelor;


5) Convenţia ONU pentru prevenirea torturii şi a altor pedepse ori tratamente crude, inhumane
sau degradante din 1984;
6) Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inhumane
sau degradante din 1987.
Art.3 impune statelor două tipuri de obligaţii:
a) Obligaţia autorităţilor statale de a nu supune pe nimeni la rele tratamente (obligaţia
negativă) ;
b) Obligaţia de a întreprinde măsuri pentru a asigura ca nimeni să nu fie supus relelor
tratamente (obligaţia pozitivă).
Nu orice tratament sau maltratare cade sub incidenţa prevederilor art.3. Tratamentul rău trebuie
să atingă un nivel minim de gravitate. Evaluarea acestui nivel minim depinde de toate
circumstanţele cazului: durata tratamentului, consecinţele sale fizice şi psihice, de sexul, vîrsta şi
starea sănătăţii victimei. Orice formă a torturii este un tratament inuman şi degradant, iar un
tratament inuman este de asemenea degradant.

59
Tortura
Tortura corespunde celui mai înalt grad de rele tratament interzise în virtutea Convenţiei
europene pentru Drepturile Omului. Anumite exemple cu privire la cauzele în care Curtea a
constatat că o persoană: fusese supusă la „o spânzurătoare palestiniană” – adică fiind complet
dezbrăcat a fost suspendat de braţe cu mâinile legate la spate - (Aksoy c. Turciei (1996)); violată în
timpul arestului (Aydin c. Turciei (1997)); lovită cu sălbătăcie, târâtă de păr, expusă unui jet de urină
şi ameninţată cu un pai de băuit lichide şi o seringă (Selmouni c. Franţei (1999)); supusă şocului
electric, duşurilor reci şi fi erbinţi, lovită în cap şi expusă ameninţărilor cu rele tratamente asupra
copiilor (Akkoç c. Turciei (2000)). Cu toate că tortura poate fi aplicată unei persoane în scopul de a
extorca mărturii sau informaţii, cum a fost în cazul Dikme c. Turciei (2000), Curtea a considerat că
acest motiv nu era indispensabil pentru a constata faptul de aplicare a torturii.
Termenul tortură semnifică orice act prin care se cauzează unei persoane în mod intenţionat
suferinţe sau dureri grave, fie fizice sau psihice, în scopul obţinerii de la ea sau de la o terţă
persoană a unei anumite informaţii sau mărturii; pedepsirea ei pentru o acţiune, pe care ea sau o
terţă persoană a comis-o sau este bănuită de comitere; intimidarea sau constrîngerea ei sau a unei
terţe persoane; ori din alte motive bazate pe orice fel de disciminare.
Elementele esenţiale ale definiţiei :
a) Actele de tortură înseamnă orice durere sau suferinţă deosebită, fizică sau mentală;
b) Acestea se produc intenţionat;
c) Cel care le produce este un agent al forţei publice sau o persoană care acţionează la
instigarea ori cu consimţămîntul expres sau tacit al acestuia;
d) Scopul aplicării acestor acte este obţinerea unor informaţii ori mărturii, aplicarea unei
pedepse pentru un act comis de victima actelor aplicate sau de către o terţă persoană, sau
exercitarea unor presiuni asupra victimei sau asupra unei terţe persoane.
În cauza Al-Adsani c RU, Curtea a arătat că statele sunt obligate să incrimineze în legile lor
penale interne asemenea acte.
Curtea a recunoscut interpretarea făcută de Tribunalul Internaţional pentru fosta Iugoslavie în
cauza Furundzija din 10.12.1998, că «principiul interdicţiei torturii a devenit o normă
imperativă sau jus cogens, adică o normă care se situează în ierarhia normelor internaţionale la
un rang mai înalt decît dreptul convenţional şi decît normele cutumiare.

Tratamentul sau pedepsele inumane sau degradante


Cu toate că tortura este aplicată în cadrul unei detenţii, Curtea a constatat încălcări ale
interzicerii tratamentelor inumane sau degradante aplicate asupra deţinuţilor cât şi asupra
persoanelor care nu erau private de libertate.
Tratamente inumane – în cauza Irlande c RU din 1978, Curtea a definit prima dată
tratamentele inumane ca fiind acele acte prin care se provoacă victimei leziuni sau vii suferinţe
fizice şi morale, susceptibile de a-i produce puternice tulburări psihice. Suferinţa trebuie să se
situeze la un nivel de gravitate deosebit, să fie provocată de agenţi ai statului sau prin tolerarea ei din
partea autorităţilor statale, ceea ce înseamnă că actele în sine pot fi comise şi de către particulari. În
această situaţie autorităţile statului se fac vonovate de faptul că nu au urmărit şi nu au pedepsit pe
autorii lor.
Tratamentul degradant – crează victimei sentimente de frică, anxietate şi inferioritate,
capabile să le umilească şi să le înjosească care a fost de asemenea descrid ca implicînd un tratament
60
de natură să înfrîngă rezistenţa fizică şi morală a victimei, sau să determine victima să acţioneze
împotriva voinţei sau conştiinţei sale. Obiectivul este de a umili şi înjosi persoana dacă aceasta a
afectat în mod ireversibil personalitatea victimei. Totuşi lipsa acestui scop nu exlude posibilitatea
cnsiderării tratamentului degradant. Un asemenea tratament se plasează mai curînd la nivelul
psihicului victimei
Pedeapsă inumană sau degradantă – pedepsele astfel calificate se disting de pedepsele în
genere. Cînd art. 3 a interzis pedepsele de acest gen, intenţia a fost de a nu permite ca înseşi
dispoziţiile legale din sistemul naţional de drept să prevadă posibilitatea aplicării unor asemenea
pedepse. Pedepsele inumane sau degradante sunt rezultatul existenţei unui «act instituţionalizat »
statal, dat de lege, în sens general sau de cutumă (de exemplupedepsele corporale aplicate elevilor
scoţieni în şcoli prevăzute de cutuma locală) şi se găsesc înscrise în arsenalul represiv al statului în
cauză. Timp în care, tratamentul inuman sau degradant reprezintă fapta unui individ, care chiar
dacă acţionează în cadrul unei acţiuni statale organizate, depăşeşte puterile conferite prin misiunea
încredinţată.

I. Tratamentul sau pedepsele inumane sau degradante în timpul detenţiei


Maltratări fi zice
Curtea a constatat un anumit număr de încălcări grave ale articolului 3 în cauzele unde reclamantul
fusese maltratat în timpul detenţiei sale. În cauzele Tomasi c. Franţei (1992) şi Ribitsch c. Austriei
(1995), ea a conchis încălcarea articolului 3 în cazuri când indivizii prezentase documente pertinente
cu privire la rănile care le-au fost aplicate în timpul arestului, iar guvernul nu a prezentat nici o
explicaţie credibilă cu privire la cauza acestor răni. În prima cauză, Curtea a subliniat de asemenea
că lupta împotriva criminalităţii organizate sau a terorismului nu ar fi invocată pentru a justifi - ca
relele tratamente ale unui deţinut. În cea de-a doua cauză menţionată, Curtea a precizat că orice
recurgere la forţa fi zică care nu era neapărat necesară prin conduita deţinutului constituie, în
principiu, încălcarea articolului 3. O asemenea conduită nu ar include refuzul de a se supune unei
percheziţii până la înfăţişarea în faţa tribunalului (în cauza Satik şi alţii c. Turciei (2000), reclamanţii
fusese loviţi din acest motiv de membrii personalului penitenciar şi de către jandarmi).
Statului îi revine să verifi ce dacă forţa aplicată la momentul arestării nu contravine interzicerii
relelor tratamente (Rehbock c. Sloveniei (2000): încălcarea într-o cauză în care maxilarul
reclamantului fusese frânt în timpul arestării sale). Datoria Statului este de a veghea ca un deţinut să
nu fi e supus unor rele tratamente interzise şi se extinde asupra obligaţiei pozitive de a proteja
interesatul împotriva maltratărilor aplicate de către alţi deţinuţi.
În cauza Pantea c. României (2003), o persoană plasată în detenţie preventivă fusese grav rănită de
tovarăşii săi de celulă recidivişti, fără ca gardianul să considere că este necesar de a interveni. După
acest incident, iteresatul fusese încătuşat şi menţinut în aceeaşi celulă apoi a fost constrâns să
călătorească în picoare într-un vagon de cale fi erată timp de mai multe zile fără să fi primit cea mai
mică îngrijire pentru diversele fracturi consecutive în rezultatul violenţelor asupra lui.
Curtea a subliniat că, dacă o persoană moare în închisoare, Statul este obligat de a furniza o
explicaţie plaizibilă în ceea ce priveşte cauza decesului şi în special detaliile şi precizările cu privire
la fracturile de care suferea (Salman c. Turciei (2000)).
Condiţii generale de detenţie
Până relativ nu demult, Curtea europeană a Drepturilor Omului era reticentă să constate o încălcare a
articolului 3 cu privire la plângerile cu privire la condiţiile de detenţie şi nu la maltratările fi zice
aplicate de autorităţi în închisoare. Totuşi, ea a conchis că a fost încălcată această dispoziţie într-o
cauză când un deţinut a fost plasat într-o celulă strâmtă şi neaerisită cu toalete fără cabine timp de
cel puţin două luni (Peers c. Greciei (2001)) şi într-o celulă suprapopulată şi murdară dotată cu o

61
instalaţie sanitară şi material pentru culcat nesatisfăcător, fără deschidere spre exterior care să
permită intrarea aerului proaspăt şi lumina zilei şi fără cel mai mic loc pentru a face exerciţii
(Dougoz c. Greciei (2001)). În cauza Kalashnikov c. Federaţiei Ruse (2002), reclamantul fusese
reţinut într-o celulă de 17 metri pătraţi în compania a 23 de persoane. Iluminarea electrică şi
televiziunea erau permanent aprinse iar prizonierii erau constrânşi să se culce pe rând. Lipsa igienei
provocase grave probleme de sănătate precum pierderea unghiilor la mâini sau picioare. Curtea a
conchis o încălcare a articolului 3.
Condiţiile în „coridorul morţii”
În majoritatea închisorilor din ţările care mai aplică pedeapsa cu moartea, persoanele condamnate la
pedeapsa capitală sunt deseori plasate în cartiere aparte („coridoarele morţii”), departe de alţi
deţinuţi, şi supuşi unui regim foarte sever şi alte condiţii defavorabile. Aceşti factori, precum şi
termenul lung când un deţinut condamnat riscă de a rămâne în acest coridor în Statele Unite, au
incitat Curtea să constate că extrădare de către Regatul Unit a unui german spre Statele Unite -
pentru a răspunde la o acuzaţie de omor pedepsit cu pedeapsa cu moartea - ar constitui o încălcare a
articolului 3 (Soering c. Regatului Unit (1989)).
Curtea a constatat mai multe încălcări ale articolului 3 cu privire la condiţiile din coridorul morţii în
Ucraina: închiderea prizonierilor 24 de ore din 24 în celule minuscule fără iluminare naturală, cu
acces limitat la apă şi instalaţiile sanitare, imposibilitatea de a face exerciţii în aer liber, lipsa de
orice activitate sau contact uman, etc. (a se vedea, de exemplu, Poltoratsky c. Ucrainei (2003) şi
Kuznetzov c. Ucrainei (2003)).
Practici sau tratamente inadecvate în locurile de detenţie
Un individ în detenţie este totalmente dependent de autorităţi pentru a-şi satisface nevoile cele mai
primare. Această vulnerabilitate provoacă obligaţiunea pentru aceste autorităţi de a ţine cont de
particularităţile şi cerinţele fi ecărui deţinut, atât în timpul detenţiei interesatului precum şi atunci
când este reţinut sau se află sub controlul Statului. În ceea ce priveşte decizia iniţială de plasare într-
un centru de detenţie, Curtea a considerat că detenţia unei femei cu mari disabilităţi - în condiţii în
care ea risca să-i fie frig, condiţii care ar putea să-i provoace escare, căci patul său e foarte dur sau
greu accesibil, şi o obliga să se ducă la toaletă sau să-şi facă toaleta cu mari difi cultăţi - constituia
un tratament degradant contrar articolului 3 (Price c. Regatului Unit (2001)). Curtea a conchis
asupra unei încălcări a articolului 3 nu doar în privinţa maltratărilor fi zice aplicate deţinuţilor de
către autorităţi, însă şi de îngrijirile medicale de care conţinutul sau circumstanţele în care ele au fost
prestate constituiau un tratament inuman sau degradant (a se vedea, de exemplu, McGlinchey şi alţii
c. Regatului Unit (2003): tratament medical neadecvat aplicat de către autorităţile de detenţie unei
persoane eroinomane care suferea de simptome de lipsă; Mouisel c. Franţei (2002): deţinut îngrijit
pentru un cancer, tot timpul în lanţuri, supus îngrijirilor intime în prezenţa agenţilor escortei şi lipsit
de o întreţinere adecvată). Curtea a mai constatat încălcări ale articolului 3 într-o cauză în care un
deţinut de sex masculin fusese percheziţionat la corp, inclusiv o examinare a părţilor genitale, în
prezenţa unei femei (Valašinas c. Lituaniei (2001)) şi într-o cauză în care regimul de detenţie într-o
închisoare cu regim de securitate maximă includea percheziţiile la corp (Van der Ven c. Olandei
(2003)).
Curtea a examinat mai multe cauze în care reclamanţii alegau încălcări ale articolului 3 inerente
controlului neadecvat sau necorespunzător ale condiţiilor de detenţie, ţinând cont de circumstanţele
personale ale deţinutului. În cauza Keenan c. Regatului Unit (2001), părinţii unui tânăr care s-a
sinucis în timp ce ispăşea o pedeapsă cu închisoarea de patru luni au ajuns să stabilească că
drepturile interesatului în termenii articolului 3 au fost încălcate, totodată, din lipsa unei
supravegheri efi ciente a stării sale şi a consultaţiei specialiştilor în psihiatrie, şi impunerii
sancţiunilor disciplinare.

62
Persoane internate pentru boli mintale grave sau alte probleme psihiatrice au susţinut uneori că
supunerea forţată la un tratament medical sau alt tratament contravenea articolului 3. În hotărârea sa
Herczegfalvy c. Austriei (1992), Curtea a considerat că o măsură necesară din punct de vedere
terapeutic nu ar putea fi considerată ca fi ind inumană sau degradantă în sensul Convenţiei.

II. Tratamentul sau pedeapsa inumană sau degradantă în afara închisorii


Distrugerea caselor şi a bunurilor
Conform jurisprudenţei elaborate în cadrul articolului 2, Curtea - dacă examinează alegaţii de
încălcare a articolului 3 - nu abordează niciodată chestiunea motivelor sau intenţiilor Statului ale
cărui acţiuni sunt denunţate. De exemplu, într-o cauză în care autorităţile au ars violent şi deliberat
casele reclamanţilor - în prezenţa lor şi în pofi da securităţii lor, în timp ce interesaţii încercau să
recupereze efecte personale - fără a le acorda apoi nici cea mai mică asistenţă, judecătorii de la
Strasbourg au considerat inutil de a ancheta justifi cările eventuale ale Statului cu privire la aceste
acţiuni. Curtea s-a mulţumit de a conchide că astfel de acţiuni constituie un tratament inuman în
sensul articolului 3 (Selçuk şi Asker c. Turciei (1998)).
Expulzarea forţată
În cauza Denizci şi alţii c. Cipru (2001) s-a considerat că a fost atins pragul de „suferinţă intensă,
psihică sau mintală”. Guvernul cipriot expulzase cu forţa un anumit număr de turci originari spre
nordul insulei iar poliţia rănise grav mai multe persoane în cursul operaţiunii. Curtea a considerat că
conducerea operaţiunii a constituit un tratament inuman.
Protecţia minorilor
Curtea a considerat că obligaţiunile conferite Statului de articolul 3 includ protecţia persoanelor
împotriva relelor tratamente aplicate atât de autorităţile naţionale cât şi de părţile private. În cauza
A. c. Regatului Unit (1998), ea a considerat că lipsa protecţiei oferite de dreptul englez
reclamantului
împotriva relelor tratamente aplicate de tatăl său vitreg constitua o încălcare a articolului 3; în cauza
Z şi alţii c. Regatului Unit (2001), Curtea a asimilat cu o încălcare a articolului 3 faptul că
autorităţile locale s-au abţinut de a lua măsuri protectoare adecvate într-un caz de gravă negligenţă
a torturilor aplicate copiilor maltrataţi de părinţii lor pe parcursul a mai multor ani. Trebuie de notat
că autorităţile Statului, în aceste două cauze, cunoşteau perfect condiţia reclamanţilor şi nu au
acţionat efi cient pentru a preveni urmărirea torturilor.
În cauza Tyrer c. Regatului Unit (1978), un delicvent juvenil fusese condamnat la lovituri de bici pe
insula Man. Curtea a considerat că asemenea violenţă instituţionalizată aducea atingere la
demnitatea sa şi la integritatea sa fizică tratându-l ca „pe un obiect în mâinile puterii publice”.
Prin hotararea Caliskan c. Turcia din 2 octombrie 2007, CEDO a stabilit ca aproape orice uz de violenta
nejustificat din partea unui organ de ordine este contrar demnitatii umane si art. 3.
In fapt, reclamanta a fost dusa la sediul politiei pentru a fi ascultata intr-un dosar penal in care era
acuzata de o infractiune minora. Acolo s-a intalnit cu un comisar de politie cu care avea un conflict mai
vechi, soldat cu o plangere penala depusa de reclamanta. Cei doi s-au insultat, inimprejurari ramse neclare,
iar comisarul de politie a lovit-o pe reclamanta, aceasta ramanand cu un hematom pe mana de circa 7-8 cm si
o urma de lovire pe fata. Curtea a considerat ca, indiferent daca scandalul a fost inceput de reclamanta, atunci
cand o persoana aflata in stare de detentie sau aflata sub controlul politiei este lovita de un agent al acesteia
fara ca uzul de forta sa fie justificat de imperative de securitate exista o atingere demnitatii umane, astfel
incat art. 3 a fost violat.

3. Extrădarea şi expulzarea
Se întâmplă ca o persoană particulară să se plângă de faptul că acţiunea unui Stat de a o
extrăda şi a o expulza spre un alt Stat unde ea riscă torturi sau tratamente inumane sau degradante să
constituie o încălcare a articolului 3 (a se vedea mai sus cauza Soering c. Regatului Unit (1989)). În
63
ultimii ani, Curtea a dezvoltat ideea conform căreea trimiterea unei persoane particulare în ţara unde
ea riscă rele tratamente interzise poate conduce la încălcarea articolului 3. Subliniind natura
necondiţionată a interzicerii relelor tratamente, judecătorii de la Strasbourg au stabilit principiul că
un Stat care doreşte să deporteze o persoană - chiar dacă interesatul a fost recunoscut vinovat de o
infracţiune penală gravă (Ahmed c. Austriei (1996)) sau constiuie o ameninţare pentru securitatea
naţională (Chahal c. Regatului Unit (1996)) - trebuie să procedeze la o evaluare independentă
a soartei care îi este rezervată în ţara de întoarcere. Cu toate că în general Statele parte precum şi
organele Convenţiei examinează în primul rând factorii politici ai ţării de întoarcere pentru a aprecia
dacă o expulzare riscă să constiuie o încălcare a articolului 3, Curtea a conchis în cel puţin o cauză
asupra unei încălcări pentru că deficienţa susţinerii afective şi fi naciare şi calitatea rea a îngrijirilor
medicale în ţara de întoarcere nu erau în măsură de a satisface nevoile unui bolnav de sida în faza
terminală (D. c. Regatului Unit (1997)). În altă cauză, ea a conchis o încălcare, căci candidata la
expulzare risca să fi e omorâtă pentru adulter (Jabari c. Turciei (2000)).

4. Lipsa informaţiei furnizate părinţilor celor dispăruţi


În ultimii ani, Curtea a considerat că părinţii pretinselor victime ale gravelor încălcări ale
drepturilor omului pot depune plângeri care pretend rele tratamente în numele lor sau a victimei.
Astfel, chiar în cazul în care este imposibil de a determina dacă o persoană a suferit rele tratamente
când se afl a în mâinile autorităţilor, incertitudinea care înconjoară soarta sa poate fi asimilată cu o
încălcare deosebită a articolului 3. Curtea a considerat că această dispoziţie fusese încălcată în
cauzele în care persoanele apropiate părinţilor reclamantului dispăruse în împrejurări care implică
responsabilitatea Statului şi când autorităţile nu verifi case ce se întâmplase cu interesatul sau nu
răspunsese cerinţelor de informaţii care proveneau de la familie cu operativitatea şi sensibilitatea
cerută. Judecătorii de la Strasbourg consideră că frica şi neliniştea părinţilor care nu ştiu nimic,
uneori pe parcursul mai multor ani, ce i s-a întâmplat fi inţei lor dragi atinge pragul tratamentului
inuman şi degradant interzis de articolul 3 (a se vedea, de exemplu, Kurt c. Turciei (1998), Taş c.
Turciei (2000) şi Çiçek c: Turciei (2001)).

5. Discriminarea ca tratament degradant


În unele circumstanţe, Curtea a fost nevoită să examineze cauze în care un Stat
instituţionalizase politici şi practici cu efecte atât de negative asupra unei părţi a populaţiei încât ele
constituiau o încălcare a interzicerii tratamentelor degradante enunţate în articolul 3 al Convenţiei.
În cauza Cipru c. Turciei (2001), guvernul reclamant adusese proba documentară a tratamentului
discriminatoriu al grecilor ciprioţi care locuiau pe peninsula Karpas în nordul insulei, inclusiv
serioase restricţii în exercitarea libertăţii fundamentale: de exemplu dreptul de a dărui un bun
imobiliar unei rude dacă ea nu locuia de asemenea în nordul Ciprului, dreptul copiilor ciprioţi greci
din regiune de a benefi cia de un nivel de instruire asemănător cu cel al copiilor ciprioţi turci (în
lipsa instituţiilor de învăţământ secundare şi interzicerea de a reveni pentru cei care au ales să plece
în altă parte), şi dreptul de a se deplasa liber (cu consecinţele respective asupra libertăţii de religie şi
de asociere). Curtea a considerat că „condiţiile în care această populaţie este condamnată să trăiască
înjosirea, şochează însăşi respectul demnităţii umane a membrilor săi”, şi a considerat că natura şi
durata practicilor discriminatorii ating un asemenea grad încât constituie un tratament degradant
contrar articolului 3 al Convenţiei.

6. Aspectele procedurale ale interzicerii relelor tratamente


Curtea a adoptat, în materie de evaluare a aspectelor procedurale ale plângerilor care invocau
o încălcare a articolului 3, aceeaşi abordare ca şi pentru articolul 2. În special, dacă judecătorii de la
Strasbourg sunt incapabili de a determina dacă tratamentul alegat a fost într-adevăr aplicat

64
(încălcarea materială), oricum ei evaluează caracterul adecvat al răspunsului guvernului la aceste
alegaţii (încălcare procedurală). De exemplu, în cauzele în care reclamanţii afirmă că au fost
maltrataţi pe perioada detenţiei lor, Curtea poate să se declare uneori incapabilă de a stabili faptele
constatând totodată o încălcare a articolului 3 dacă ancheta ofi cială cu privire la alegaţii nu
corespunde criteriilor de eficienţă (Assenov şi alţii c. Bulgariei (1998) şi Labita c. Italiei (2000)).

III. Sugestii metodice


C. Activităţi de predare-învăţare
Sarcini didactice de nivelul I-cunoaştere şi înţelegere Modalităţi de realizare
- Să identifice dreptul la integritate fizică ca parte inerentă Expunere
a drepturilor omului; Cercetarea actelor normative
- Să relateze despre aspectele penale ale dreptului la
integritate fizică,
- Să precizeze cauzele vizînd încălcarea art.3 ale
Republicii Moldova la Curtea Europeană a Drepturilor
Omului
Sarcini didactice de nivelul II-aplicare
- Să compare tortura în înţelesul jurisprudenţei europene Demonstrare
şi tortura prin prisma legislaţiei penale a României ; Studiu de caz

Sarcini didactice de nivelul III-integrare


-Să demonstreze raportul dintre tortură şi tratamente Studiu de caz
inumane şi degradante;

D. Activităţi ce ţin de lucrul individual


Subiecte Forme de realizare Modalităţi de evaluare

1. Probleme privind proba Rezumat/studiu de caz -prezentarea rezultatelor;


tratamentelor interzise prin
art.3CoEDO. -studiu de caz.

Tema 6. Dreptul la libera activitate


I.Obiective de referinţă:
- Să descrie prevederile art. 4 al CEDO;

- Să argumenteze deosebirea dintre sclavie şi muncă forţat;

- Să compare prevederile art.4 al CEDO cu incriminările din legea penală română.

II. Teze principale:


1. Sclavia şi servitutea
2. Muncă forţată sau obligatorie

Articolul 4
65
1. Nimeni nu poate fi ţinut în sclavie sau servitute.
2. Nimeni nu poate fi supus muncii forţate şi obligatorii.
3. Nu se consideră “muncă forţată sau obligatorie” în sensul prezentului articol:
a. orice muncă cerută în mod normal unui deţinut în condiţiile prevăzute de Articolul 5
din prezenta Convenţie, sau în timpul în care se afl ă în libertate condiţionată;
b. orice serviciu cu caracter militar sau, în ţările în care refuzul efectuării serviciului
militar pe motive de conştiinţă este recunoscut de lege, un alt serviciu în locul celui
militar obligatoriu;
c. orice serviciu impus în situaţii de criză sau de calamităţi care ameninţă viaţa sau
bunăstarea comunităţii;
d. orice muncă sau serviciu ce face parte din obligaţiile civile normale.

1. Sclavia şi servitutea
Articolul 4 din Convenţie tratează separat sclavia şi aservirea pe de o parte, şi munca forţată sau
obligatorie pe de altă parte. Primii doi termeni acoperă formele de sechestru asupra individului şi
caracterizează condiţiile de opresiune pe care interesatul nu le poate modifica şi de la care nu se poate
eschiva. Cele din urmă expresii pun accentul pe caracterul involuntar al muncii în care serviciile în cauză care
trebuie îndeplinite temporar sau trebuie adăugate la alte obligaţiuni sau circumstanţe civile.

Organele Convenţiei au examinat un număr mic de plângeri care ridică problema încălcării
interzicerii enunţate în articolul 4.1. Majoritatea erau introduse de deţinuţi; toate au eşuat.

În cauza Van Droogenbroeck c. Belgiei (1982), un recidivist plasat la dispoziţia autorităţilor


administrative se plângea de a fi fost supus unui control echivalent cu aservirea interzisă de articolul 4.1.
Curtea a respins acest mijloc menţionând că măsurile restrictive erau totodată limitate în timp şi supuse unui
control judiciar. Ea a mai relevat că măsura denunţată nu afecta Statutul juridic al interesatului în măsura în
care să-l plasesze într-o stare de sclavie sau de aservire.

În cauza W, X, Y, şi Z c. Regatului Unit (plâgerile nr 3435-3438/67), patru tineri, de 15 şi 16 ani, s-au


angajat să slujească în marină timp de nouă ani. În cererea lor depusă pe lângă Comisie, ei pretindeau că din
cauza vârstei lor la momentul iniţial al semnării aplicarea acestui acord era calificată ca fi ind o aservire
interzisă de articolul 4.1. În decizia sa care declara cererea admisibilă, Comisia a remarcat mai întâi că
serviciul militar putea fi considerat ca o excepţie pentru interzicerea muncii forţate enunţate îm articolul 4.2,
însă nu ca o excepţie la interzicerea aservirii enunţate în articolul 4.1. Ea a mai considerat că, în măsura în
care legislaţia internă constrânge Statul să obţină consimţământul părinţilor minorilor care doresc să se
angajeze şi acolo unde acest consimţământ fusese obţinut în cele patru cazuri, reclamanţii erau obligaţi să
completeze perioada lor de serviciu. Judecătorii de la Strasbourg au relevat în mod special că consimţământul
elimină caracterul obligatoriu la muncă sau la serviciu54.

2. Muncă forţată sau obligatorie

Organele Convenţiei au examinat un anumit număr de cauze care cădeau sub incidenţa articolului 4.2
(interzice munca forţată sau obligatorie) şi a articolului 4.3 (care enunţă excepţiile de la această interzicere
generală). În loc să ajungă la definiţiile independente ale expresiei „muncă forţată sau obligatorie”, Curtea a
utilizat definiţiile furnizate de convenţiile pertinente ale Organizaţiei internaţionale ale muncii. Astfel în
cauza Van der Mussele c. Belgiei (1983) un avocat tânăr belgian se plângea de faptul că obligaţiunea de a
reprezenta persoane nevoiaşe pârâte, fără a obţine o compensaţie pentru serviciile prestate furnizat nici o
54
Gomien Donna. Ghid (Vade-mecum) al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. – Chişinău, 2006
66
rambursare a cheltuielilor suportate, era contrară articolului 4. 2. Curtea a început examinarea printr-o citare a
articolului 2 al Convenţiei nr. 29 al OIM care defi neşte „Munca forţată” ca fi ind „orice muncă sau serviciu
cerut de un individ sub ameninţarea unei pedepse oarecare şi pentru care acest individ nu s-a oferit de bună
voie”. Făcând concluzia asupra absenţei încălcării articolului 4.2, Curtea a relevat în special elementele
următoare: munca nu ieşea din cadrul activităţilor normale ale unui avocat, prestarea serviciilor care
contribuie la formarea profesională şi munca cerută nu era prea grea. Ea a subliniat că sistemul belgian care
constă în a admite din ofi ciu un apărător pentru persoanele nevoiaşe este totodată un mijloc de a garanta
dreptul la un avocat, prevăzut de articolul 6.3.c al Convenţiei şi „o obligaţiune civică normală”, în sensul
articolului 4.3.d.

La sfârşitul anului 2003, Curtea nu relevase nici o încălcare a interzicerii muncii forţate şi obligatorii decât
într-o singură cauză în care reclamantul fusese supus şi la o discriminare: guvernul pârât impunea de fapt toţi
cetăţenii de sex masculin - cu excepţia cetăţenilor de sex feminin - să servească în corpul de genişti-pompieri
sau, în caz contrar, să ofere o contribuţie financiară (Karlheinz Schmidt c. Germaniei (1994)). Comisia a
examinat mai multe plângeri în care reprezentanţi ai diferitor profesii susţineau că obligaţiunea pe care erau
impuşi să o respecte (de a presta un anumit tip de servicii sau de a le asigura într-un loc anumit) constituia o
încălcare a articolului 4.2 al Convenţiei. După cum era de aşteptat, majoritatea acestor plângeri au fost
introduse de persoanele care practicau dreptul. În cauza Iversen (cererea nr 1468/62), totuşi, un dentist
norvegian susţinea că faptul de a-l forţa să presteze servicii într-o localitate îndepărtată a ţării, după eşecul
eforturilor comune de a găsi un dentist care doreşte să se instaleze în această regiune, implica încălcarea
articolului 4.2. Anumiţi membri ai Comisiei au considerat că o astfel de rechiziţie putea fi justifi cată prin
motivele indicate în articolul 4.3.c, „în cazurile de criză sau de calamitate care ameninţă viaţa sau bunăstarea
comunităţii”. Alţii au considerat că durata limitată, justa remunerare şi natura serviciilor care trebuiau
furnizate erau compatibile cu alegerea profesiei de către reclamant.

Judecătorii de la Strasbourg au declarat inadmisibile mai multe cereri care abordau probleme pe terenul
articolului 4.3.b care exclude din defi niţia „muncii forţate sau obligatorii” serviciile cerute de cei care refuză
să îndeplinească obligaţiunile în ţările care recunosc acest lucru. Această dispoziţie nu obligă nici o Înaltă
Parte contractantă să recunoască argumente de conştiinţă, sau să permită celor care refuză să îndeplinească
obligaţiunile militare, invocând convingerile lor să îndeplinească un alt serviciu pentru perioade de timp
echivalente aproximativ cu cele pe care le efectuează recruţii militari.55

În izvoarele internaţionale apar cîteva noţiuni printre care : traficul de fiinţe umane, sclavia şi munca
forţată. Legea penal (Noul Cod Penal al României nr. 286/2009) incriminează aceste fapte (art. 209, 210, 212
CPR) astfel încît s-a impus imperios necesitatea stabilirii distincţiilor dintre ele.

Încercînd să facem distincţia lor este necesară atît o abordare a actelor internaţionale cît şi a
elementelor componenţelor respective de infracţiune.

Din punct de vedere al obiectului special acesta este comun pentru toate şi anume relaţiile sociale ce
asigură şi ocrotesc libertatea persoanei, aceasta urmînd a se înţelege nu doar în sensul libertăţii de a se
deplasa, ci şi a oricărei altei libertăţi – de a decide propria soartă, de a se căsători etc. În mod principal în
toate trei cazurile totuşi este vorba mai întîi de violarea libertăţii la muncă. Evoluţia acestui concept
individualist a condus la recunoaşterea dreptului la muncă şi a afirmaţiei privind datoria de a munci 56. Acest
concept comportă două elemente: libertatea de acces la muncă şi liberul exerciţiu al muncii. Acestea fiind în
special caracteristice sclaviei şi muncii forţate.
55
ibidem
56
Guide juridique – DALLOZ,2002,p.329-3
67
În ce priveşte obiectul material, acesta este acelaşi – fiinţa umană, exceptîndu-se munca forţată care
după unii autori ar avea obiect material doar în cazul cauzării unor leziuni sau vătămări integrităţii
corporale57. Evident că deosebirea rezidă în special în latura obiectivă a acestor componenţe. Din punct de
vedere internaţional anume sclavia a cunoscut o primă reglementare . Conform Convenţiei privind sclavia din
25 septembrie 1926 este recunoscut că omul fără deosebire de rasă şi de sex, nu poate forma proprietatea altui
om şi nici a statului.

Însuşi traficul se exprimă prin următoarele acţiuni: recrutare, transportare, transfer, adăpostire sau
primire, în timp ce sclavia se realizează prin trei forme: punerea unei persoane în stare de sclavie, ţinerea unei
persoane în stare de sclavie, traficul de sclavi, iar munca forţată prin forţarea unei persoane să presteze o
muncă împotriva dorinţei sale, forţarea la muncă obligatorie.

Ceea ce interesează în special este că sclavia şi munca forţată pe lîngă faptul că sunt infracţiuni de
sine stătătoare, mai constituie totodată şi scop al traficului de fiinţe umane, or ele exprimă exploatarea
persoanei.

Iniţial pe plan internaţional se făcea o distincţie clară între toate aceste fapte astfel încît Aranjamentul
de la Paris din 18 mai 1904 pentru reprimarea traficului cu femei albe, incrimina faptul „de a recruta, a
antrena sau a influenţa femei sau fete minore spre a se deda prostituţiei, chiar cu consimţămîntul lor; pentru
femeile sau fetele majore, caracterul delictuos al manoperilor folosite era condiţionat de utilizarea fraudei,
violenţei, ameninţării sau abuzului de autoritate58.”

Mai tîrziu Convenţia pentru reprimarea traficului cu fiinţe umane şi a exploatării prostituţiei
semenilor (1949) a lărgit considerabil domeniul faptelor incriminate, astfel încît ceea ce cade sub represiune
nu este doar recrutarea (angajarea), antrenarea sau însuşirea în scop de prostituare, dar de asemenea
exploatarea, adică fapta de a prostitua o persoană, chiar care şi-a dat consimţămîntul la aceasta 59, în timp ce
prin sclavie potrivit art. 1 al Convenţiei relative asupra sclaviei din 1926 se înţelege „starea sau condiţia unui
individ asupra căruia se exercită atribuţiile dreptului de proprietate sau unele dintre ele 60[5].”

Anume scopul, stabilit prin actele nominalizate, făcea înţeles faptul că traficul de fiinţe se comite în
vederea exploatării sexuale, a prostituării victimei, iar sclavia în vederea exploatării muncii comportîndu-se
faţă de victimă ca faţă de un bun susceptibil de împroprietărire.

Situaţia a devenit mai puţin clară odată cu sancţionarea Protocolului privind prevenirea şi
contracararea traficului de fiinţe umane, de către Adunarea Generală a ONU la 15 noiembrie 2000 pentru a
complini Convenţia privind criminalitatea organizată transnaţională, potrivit lit.(a) al art. 3 al căreia traficul
de persoane prevede că „exploatarea conţine, cel puţin, exploatarea prin prostituarea unei alte persoane sau
alte forme de exploatare sexuală, munca sau serviciile forţate, sclavia sau practicile analoage sclaviei,
folosirea sau prelevarea de organe61.” Prin această definiţie sclavia şi munca forţată au fost compilate
traficului de persoane. Prin interpretare s-ar înţelegere că orice fapte comise pînă la exploatare formează
trafic, iar însăşi exploatarea ar fi sclavie sau muncă forţată. Concomitent trezeşte nedumeriri faptul că aceeaşi
acţiune conform Protocolului nominalizat ar constitui trafic de persoane, iar conform Convenţiei din 1926 –
sclavia, pornind de la definirea comerţului cu sclavi care conform textului convenţiei din 1926 include printre

57
Gh.Nistoreanu, Al.Boroi. Drept penal. Partea specială – Bucureşti, 2002, p.135
58
Mona Maria Pivniceru. Răspunderea penală în dreptul internaţional – Bucureşti, POLIROM,1999,p.150
59
Stefan Glaser. Droit penal conventionnel.- Bruxelles, 1970,p.129
60
H.Ascensio, E.Decaux, A.Pellet. Droit international penal. – CEDIN Paris X, 2000,P.337
61
Gh.Botnaru. Analiza juridico-penală a traficului de fiinţe umane // Ordine şi lege, nr.23-24, 2002, p.23
68
altele „orice act de captură de achiziţie sau de cesiune a unui individ, cu scopul readucerii sale în stare de
sclavie...”

După unii autori însuşi traficul de persoane este o formă a sclaviei, după cum mai apare şi migraţia
ilegală, răpirea şi vinderea copiilor62.

De altfel sclavia nu comportă doar noţiunea sa clasică în stricto sensu, dar şi alte forme deghizate
printre care: servitute pentru datorie, căsătorie forţată a femeilor contra remuneraţie pentru cei de care ea
depinde, transmiterea femeilor căsătorite cu titlu oneros, transmiterea succesorală a văduvelor etc. De aici
rezultă implicit că sclavia include şi munca forţată, adică silirea unei persoane de a presta o muncă împotriva
voinţei sale sau obligarea acesteia la prestarea muncii ca şi-n cazul cînd ea ar fi fost obligată să o facă (în
acest caz nu constituie muncă obligatorie, potrivit legislaţiei muncii, serviciul cu caracter militar, munca unei
persoane condamnate, prestaţiile impuse în situaţia creată de calamităţi. Deosebirea constă în faptul că-n
cazul sclaviei subiectul activ realizează toate atributele dreptului de proprietate faţă de subiectul pasiv
expunîndu-l pe acesta şi altor forme de exploatare decît munca, el nu dispune de libertate şi oricînd poate fi
înstrăinat. În cazul muncii forţate însă se păstrează libertatea persoanei, exceptînd libertatea la muncă.
Legiuitorul nostru a preluat munca forţată ca formă a sclaviei şi a incriminat-o separat prevăzînd pentru ea o
pedeapsă mai blîndă decît pentru sclavie.

III. Sugestii metodice


E. Activităţi de predare-învăţare
Sarcini didactice de nivelul I-cunoaştere şi înţelegere Modalităţi de realizare
- Să identifice prevederile art. 4 al CEDO Expunere
Cercetarea actelor normative
Sarcini didactice de nivelul II-aplicare
-Să argumenteze deosebirea dintre sclavie şi muncă forţat; Demonstrare
Studiu de caz

Sarcini didactice de nivelul III-integrare


- Să estimeze prevederile art.4 al CoEDO şi incriminările Studiu de caz
din legea penală română după gradul lor de corespondenţă.

F. Activităţi ce ţin de lucrul individual


Subiecte Forme de realizare Modalităţi de evaluare

1. Domeniile de aplicare a Rezumat/studiu de caz -prezentarea rezultatelor;


prohibiţiei art. 4 CoEDO.
-cercetarea jurisprudenţei.

Tema 7: Drepturi procedurale. Dreptul la libertate fizică (art.5).


I. Obiective de referinţă:
− să compare aspectul de legalitate de la art. 4 CEDO şi de la art. 5 CEDO ;

− să distingă particularităţile fiecării dintre modalităţile detenţiei ;


62
А.И.Бойцов. Преступления против собственности. – Санкт-Петерсбург, 2002,р.195

69
− să proiecteze elementele privaţiunii de libertate ;

− să faţă deosebirea dintre detenţia persoanelor alienate conform jurisprudenţei europene şi cea
prevăzută de legislaţia naţională a Republicii Moldova.

II. Teze principale:


1. Legalitatea privaţiunii de libertate în contextual art.5.
2. Modalităţile detenţiei: detenţia în rezultatul unei condamnări penale;
a) detenţia provizorie;
b) detenţia minorilor;
c) detenţia persoanelor alienate.
3. Garanţiile de procedură prevăzute de art.5.

Articolul 5
1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi privat de
libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi în conformitate cu metodele prescrise
de lege:
a. dacă este deţinut legal în urma condamnării de către un tribunal competent;
b. dacă a fost obiectul unei arestări sau al unei reţineri legale pentru nesupunere la o hotărâre
pronunţată, conform legii, de către un tribunal ori în vederea garantării executării unei obligaţii
prevăzute de lege;
c. dacă persoana a fost arestată şi deţinută în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare
competente, atunci când există motive verosimile de a o bănui că a săvârşit o infracţiune sau când
există motive temeinice de a crede în necesitatea de a o împiedica să săvârşească o infracţiune sau
să fugă după săvârşirea acesteia;
d. dacă este vorba de deţinerea legală a unui minor, ce are ca scop supravegherea educaţională a
sa sau deţinerea legală până la aducerea sa în faţa autorităţilor competente;
e. dacă este vorba despre deţinerea legală a unei persoane pentru a preveni răspândirea bolilor
contagioase, a unui alienat, alcoolic sau dependent de droguri sau a unui vagabond;
f. dacă este vorba despre arestarea sau deţinerea legală a unei personae pentru a împiedica
pătrunderea ilegală pe teritoriu, sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare sau
extrădare.
2. Orice persoană arestată trebuie să fi e informată, în termenul cel mai scurt şi într-o limbă pe
care o înţelege, despre motivele arestării sale şi despre orice acuzaţii împotriva ei.
3. Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1.c. din acest Articol,
trebuie să fi e adusă de îndată în faţa unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu
exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil, sau
eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să
asigure prezentarea celui interesat la judecată.
4. Orice persoană privată de libertatea sa prin arestare sau reţinere are dreptul să înainteze un
recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze în cel mai scurt timp asupra legalităţii
deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală.

70
5. Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare
dispoziţiilor acestui articol are dreptul la despăgubiri.

1. Legalitatea privaţiunii de libertate în contextual art.5.

Articolul 5. 1 al Convenţiei garantează oricărei persoane dreptul la libertate şi la siguranţă,


cu excepţia a şase categorii de circumstanţe care precizează restul dispoziţiei care oferă lista
completă a excepţiilor de la regula generală. Cu alte cuvinte, o Înaltă Parte Contractantă nu are
facultatea de a crea alte categorii de motive pentru a deţine sau aresta persoane particulare, care
trebuie să acţioneze în limitele stabilite de Convenţie.

În afară de aceasta, Curtea interpretează chiar şi excepţiile foarte limitate, judecătorii de la


Strasbourg susţinând că numai această abordare corespunde cu scopurile acestei prevederi.

Articolul 5 urmăreşte protecţia libertăţii persoanei fizice şi, în mod deosebit, interzicerea
oricărei arestări sau deţineri arbitrare. După cum denotă numeroase cereri pe care Curtea le-a
declarat inadmisibile, Articolul nu oferă protecţie împotriva formelor mai puţin grave de limitare a
libertăţii individuale, cum ar fi, spre exemplu, aplicarea regulilor de circulaţie, înregistrarea
obligatorie a străinilor sau a cetăţenilor, supravegherea deţinuţilor eliberaţi condiţionat, interdicţia de
a circula pe timp de noapte sau alte tipuri de reglementări care nu restrâng în mod serios libertatea
unui individ de a se deplasa în cadrul comunităţii. Totuşi, în cauza Nielsen c. Danemarcii (1988),
Curtea a acceptat că Articolul 5 nu se aplică în cazul unui copil în vârstă de doisprezece ani, internat
într-un spital de psihiatrie la cererea părintelui căruia îi fusese încredinţat. Ea a adoptat aceeaşi
abordare cu privire la o femee în vârstă afectată de o demenţă senilă plasată din oficiu de prefectură
într-un cămin medicalizat (H.M. c. Elveţiei (2002)).
În câteva cauze, reclamanţii denunţau tipul locului detenţiei lor. Curtea nu a găsit o încălcare
a prevederii unde un Stat deţine un criminal condamnat într-o închisoare simplă şi nu în una cu
facilităţi medicale speciale cum a hotărât tribunalul, menţionând că în circumstanţele primare ale
cazului scopul principal al detenţiei este pedepsirea, şi nu tratamentul medical (Bizzotto c. Greciei
(1996)). Din contra, în cauza Aerts c. Belgiei (1998), judecătorii de la Strasbourg au conchis asupra
unei încălcări a articolului 5.1, reclamantul fi ind închis timp de şapte luni într-o anexă psihiatrică
într-o instituţie penitenciară ordinară şi nu într-o instituţie de protecţie socială desemnată de comisia
de protecţie socială competentă.

Precum se arată mai sus, articolul 5 interzice unui Stat de a deţine o persoană pentru un
motiv altul decât cele limitative enumerate în această prevedere (chiar dacă acest alt motiv este
prevăzut de o lege internă aplicabilă). Aceasta înseamnă, totuşi, dacă privaţiunea de libertate nu se
bazează pe nici un fundament juridic intern, Curtea constată o încălcare a articolului 5 (a se vedea,
de exemplu, Laumont c. Franţei (2001), Baranowski c. Poloniei (2000), Quinn c. Franţei (1995),
Labita c. Italiei (2000) şi K.F. c. Germaniei (1997): reclamanţii fusese deţinuţi după expirarea
termenului sau a ordonanţei pertinente fără ca un motiv să justifice prelungirea acestei detenţii; şi
Tsirilis şi Kouloumpas c. Greciei (1997): doi martori ai lui Iegova fusese deţinuţi pentru refuzul de a
71
satisface serviciul militar încălcând legislaţia şi jurisprudenţa internă scutind de această obligaţie
martorii lui Iegova. În două cauze mai relevante, Curtea a conchis o încălcare a articolului 5 pentru
că autorităţile cooperase la sechestrarea membrilor alegaţi ai unei secte în vederea deprogramării
interesaţilor (Riera Blume şi alţii c. Spaniei (1999)) şi pentru că un membru al parlamentului fusese
deţinut pentru deturnarea fondurilor publice pe temeiul că el a participat la hotărârea alocării
ajutoarelor anumitor ţări pe cale de dezvoltare, în timp ce era membru al guvernului, deoarece nici o
dovadă nu a fost adusă pentru a arăta că participarea la asemenea procese de decizii este ilegală din
punctul de vedere al dreptului naţional, şi mai ales că persoana dată a obţinut un profi t fi nanciar în
urma luării acestei decizii (Lukanov c. Bulgariei (1997)).

Primul atribut al noţiunii de „legalitate” în sensul articolului 5 este de a proteja individul


împotriva oricărei privaţiuni nefondate sau arbitrare de libertatea sa (N.C. c. Italiei (2002) şi
Winterwerp c. Olandei (1979)).

Curtea interpretează această noţiune într-un mod autonom şi nu vede în dreptul intern decât
un punct de pornire: conţinutul/sau aplicarea acestor prevederi pertinente trebuie să fie apreciate
ţinând cont de criteriile mai vaste de legalitate stabilite în cadrul jurisprudenţei Convenţiei (a se
vedea capitolele 7 şi 8 în paginele următoare). În cadrul elaborării acestui principiu în contextul
articolului 5, Curtea a conchis o încălcare dacă dreptul şi practica interne autorizează o prezumţie
legală de fugă a oricărei persoane inculpate de capete penale serioase neplasate în detenţie
preventivă, dacă legea prevede detenţia preventivă obligatorie a recidiviştilor (Caballero c.
Regatului Unit (2000)) sau dacă autoritatea judiciară - pentru a determina necesitatea detenţiei - a
recurs la o magie rituală a formulelor stereotip precum „starea probelor” fără a avansa argument
suplimentare.
Jurisprudenţa Curţii stabileşte că chestiunea de a şti dacă un individ a fost privat de
libertatea sa contrar articolului 5 trebuie să fie rezolvată de la caz la caz, ţinând cont de toate
circumstanţele speţei. Astfel, în cauza Engel şi Alţii c. Olandei (1976), Curtea a apreciat că oprirea
disciplinară a soldaţilor în cazărmi nu constituie o încălcare a Articolului 5, pentru că aceste restricţii
nu „depăşesc cerinţele impuse de un serviciu militar normal”, în timp ce impunerea aceluiaşi gen de
restricţii unor civili ar fi un fapt inadmisibil. De exemplu, în cauza Lavents c. Letoniei (2002),
Curtea a considerat că „citaţia la domiciliu” constituie o privaţiune de libertate în sensul articolului
5. În cauza Guzzardi c. Italiei (1980), Curtea a declarat că faptul de a obliga un individ să rămână
într-un perimetru restrâns aflat pe o insulă şi de a limita posibilităţile sale de contact cu societatea
putea trece drept o privaţiune de libertate.

Desigur, judecătorii de la Strasbourg consideră că privaţiunea de libertate nu este legală


decât dacă ea rezultă dintr-o ordonanţă eliberată de un tribunal sau, pentru o perioadă scurtă şi
începută din nou, de către procuror. În afară de aceasta, pentru a exclude orice risc de detenţie
arbitrară, fi ecare privaţiune de libertate trebuie să fi e supusă la un control judiciar independent şi să
poată implica punerea în cauză a responsabilităţii autorităţilor în termenii diverselor măsuri
adoptate. În cauza Denizci şi alţii c. Cipru (2001), reclamanţii fusese arestaţi de către poliţiştii
ciprioţi, apoi expulzaţi spre nordul Ciprului. În timpul acestei operaţiuni, ei nu primise nici o
explicaţie în ceea ce priveşte motivele detenţiei lor şi nu a fost comunicată nici o ordonanţă a unui

72
tribunal, a unei judecăţi sau nu a fost emis nici un mandat de arest. Curtea a considerat că ilegalitatea
arestării lor iniţiale a avut repercusiune asupra ilegalităţii detenţiei următoare.

2. Modalităţile detenţiei: detenţia în rezultatul unei condamnări penale;

Articolul 5.1 prevede că un Stat poate deţine în stare de arest un individ pentru motive
întemeiate de dreptul penal ori de dreptul civil. Alineatele a, cât şi c sunt fondate pe dreptul penal.

Detenţia în rezultatul unei condamnări penale: articolul 5.1.a

Articolul 5.1.a prevede că Statul poate deţine o persoană după condamnarea de către un
tribunal competent. Articolul 5 tinde să protejeze individul împotriva detenţiei arbitrare: el nu
interzice detenţia ea-însăşi încât o persoană condamnată în prima instanţă să poată fi menţinută în
detenţie în timpul apelului eventual format. Curtea a considerat într-o cauză Van Droogenbroek c.
Belgiei (1982) că „competenţa” unui „tribunal” care a pronunţat - măsura litigioasă [...] - nu este
controversată [...]. Maniera cu care [autorităţile belgiene] au utilizat forţa lor a respectat exigenţele
Convenţiei.

Detenţia provizorie: articolul 5.1.c

Principalul criteriu aplicabil al articolului 5.1.c este plauzibilitatea. Curtea a considerat că,
pentru a justifi ca o privaţiune de libertate invocând o suspiciune concretă în virtutea articolului
5.1.c, Statul nu este obligat să stabilească culpabilitatea. De fapt, această prevedere nu presupune
nici chiar faptul ca poliţia să dispună deja de probe sufi ciente pentru a inculpa interesatul la
momentul arestării sale sau în timpul primelor stadii ale anchetei (Ergadöz c. Turciei (1997)).
Totuşi, Statul trebuie să bazeze arestarea şi detenţia - la această fază precoce a instrucţiei - pe fapte
sau informaţii care consolidează cel puţin suspiciunea că o infracţiune a fost comisă şi că deţinutul
prezintă o legătură suficientă cu această comitere.

În general, faptul de a clasa pe cineva ca fi ind terorist nu este sufi cient din punctul de
vedere al articolului 5.1.c (Fox, Campbell şi Hartley c. Regatului Unit (1990)). Din contra, această
prevedere poate fi invocată pentru a justifica detenţia unei persoane în măsura de a contribui la
ancheta poliţienească asupra faptelor şi împrejurărilor care servesc drept bază suspiciunilor concrete
(Brogan c. Regatului Unit (1988)). Chiar în prima lor cauză (din hotărârea Lawless c. Irlandei în
1961), judecătorii de la Strasbourg au considerat că un Stat nu putea să deţină o persoană suspectată
de terorism fără a-l face să compară în faţa unui tribunal şi fără a avea intenţia de a intenta un proces
împotriva sa. În virtutea articolului 5.1, motivele detenţiei trebuie să fi e totodată specifi ce şi legale
în sensul Convenţiei. De exemplu, articolul 5 nu permite detenţia unei persoane în numele
controlului social general sau a unor vagi suspiciuni de participare la activităţi criminale (Ječius c.
Lituaniei (2000)): dreptul intern permitea „plasarea în detenţia preventivă pentru banditism,
participarea la o asociaţie de răufăcători şi manipulări de intimidare”), nu mai mult decât să permită
detenţia fondată pe motive neexpuse într-o decizie formală luată de autorităţile competente (Trzaska
c. Poloniei (2000)).
73
Curtea a stabilit clar că principiile de securitate juridică şi de protecţie împotriva arbitrarului
impun nu doar faptul de a fonda fi ecare privaţiune de libertate pe o bază legală specifi că însă de
asemenea de a enunţa regulile precise care conduc situaţia deţinutului. Curtea a considerat
permanent că pentru a fi acceptabil din punctul de vedere al articolului 5.1.c, o privaţiune de
libertate trebuie să se fondeze pe o suspiciune însă aceasta nu ar putea justifica prelungirea detenţiei
dincolo de un anumit termen (Stögmüller c. Austriei (1969)). Orice privaţiune nelimitată care nu este
însoţită de o autorizaţie judiciară este considerată ca fi ind incompatibilă cu aceste principii
(Baranowski c. Poloniei (2000): detenţia fondată pe practica care constă „în a pune un deţinut la
dispoziţia unui tribunal”; Kawka c. Poloniei (2001): detenţie bazată doar pe faptul că un proiect de
acte de acuzaţie fusese prezentat tribunalului competent; şi Grauslys c. Lituaniei (2000): detenţia
bazată pe faptul că cauza fusese deferită tribunalului sau că reclamantul avuse acces la dosar).

Orice detenţie efectuată în virtutea articolului 5.1.c este supusă controlului judiciar prevăzut
de articolul 5.3 la începutul privaţiunii de libertate şi apoi de articolul 5.4 . În ceea ce priveşte acest
din urmă control, trebuie să reamintim că articolul 5.3 nu intră în joc decât în cazul privaţiunilor de
libertate efectuate în virtutea articolului 5.1.c, în timp ce articolul 5.4 se referă la orice privaţiune de
libertate chiar cele care intervin în contextul civil.

Detenţia minorilor: articolul 5.1.d

Articolul 5.1.d permite unei Înalte Părţi contractante să deţină un minor pentru supravegherea
sa educaţională sau pentru a-l aduce în faţa autorităţii competente. Cererile care invocă aceste
dispoziţii au fost la fel puţine.Totuşi, în cele două cauze principale pertinente (Bouamar c. Belgiei
(1988) şi D.G. c. Irlandei (2002)), Curtea a considerat că Statul pârât încălcase articolul 5.1.d justifi
când detenţia unui minor prin necesitatea de a-l plasa sub „supraveghere educaţională”
încarcerându-l de fapt în închisoare sau în altă structură care nu dispune sau nu permite nici o
activitate de acest tip.

Detenţia persoanelor alienate, a vagabonzilor, etc.: articolul 5.1.e

Articolul 5.1.e permite deţinerea în scopuri de sănătate şi control social întrun anumit număr
de situaţii cu caracter umane fără de legătură între ele.

Majoritatea cererilor întemeiate pe acest Articol contestă internarea în spitale de psihiatrie. În


cauza Winterwerp c. Olandei (1979), Curtea a enunţat trei criterii ce permit clasifi carea noţiunii de
“alienat” în sensul Articolului 5.1.e. În primul rând, Statul trebuie să aplice norme medicale
obiective pentru a stabili starea de alienare a unui individ. În al doilea rând, starea de alienare trebuie
să aibă un caracter sau o amploare sufi cientă pentru a justifi ca internarea. Iar în al treilea rând,
Statul poate dispune internarea individului doar pe durata existenţei tulburării mintale. Acest ultim
criteriu consacră implicit dreptul de a recurge la un control periodic asupra internării întemeiate pe
„alienare”.
Astfel de detenţii nu pot fi pe un termen nedeterminat. Totuşi, atât în cauza Winterwerp c.
Olandei (1979), cât şi în cauza Ashingdane c. Regatului Unit (1985), Curtea a Statuat că Articolul
5.1.e nu impune Statului obligaţia de a-i asigura individului internat în baza acestei dispoziţii un

74
tratament deosebit pentru a-l menţine în detenţie mai mult decât strictul necesar. Această prevedere
constrânge totuşi Statul să se conformeze decizilor interne cu privire la tipul de structuri în care
interesatul trebuie să fi e plasat (a se vedea cauza Aerts c. Belgiei (1998) citată mai sus). Statul, de
exemplu, nu poate să amâne nejustifi cat eliberarea din detenţia psihiatrică a unui individ care nu
mai este bolnav mintal, până la eliberarea unui loc într-un cămin comunitar de îngrijire specială.
Când Guvernul impune astfel de condiţii asupra eliberării, el trebuie să întreprindă măsuri de
realizare a acelor condiţii (Johnson c. Regatului Unit (1997)).

În mod deosebit Curtea a examinat numeroase cauze îndreptate împotriva Olandei privind
încălcarea Articolului 5.1.e şi a unei sau mai multor dispoziţii de procedură enunţate de Articolul 5.
În cauza Van der Leer c. Olandei (1990), Curtea a hotărât că guvernul olandez nu a ţinut cont de
Articolul 5.1., 2. şi 4. atunci când a autorizat internarea reclamantului într-un spital de psihiatrie fără
să-l fi informat pe cel interesat despre existenţa hotărârii de internare şi fără să-l fi ascultat în această
problemă. În cauza Wassink c. Olandei (1990), Curtea a hotărât că o procedură ce permite să se
dispună internarea într-un spital de psihiatrie pe temeiul convorbirilor telefonice ar fi conformă
cerinţelor Articolului 5, dar că absenţa grefi erului la şedinţa ulterioară de judecată ar fi fost contrară
dreptului intern şi de aceea încălcă cerinţele de legalitate. În cauza Varbanov c. Bulgariei (2000),
Curtea a constatat o încălcare a articolului 5.1.e (căci reclamantul fusese internat - pe motiv că
suferea de tulburări mintale - la ordinul procurorului fără menţiunea celei mai mici evaluări
efectuate de un expert în psihiatrie) şi articolul 5.4 (căci interesatul nu dispunea de nici un recurs
împotriva privaţiunii sale de libertate).

3. Garanţii de procedură prevăzute de articolul 5

Spre deosebire de articolul 5.3 care enunţă protecţii specifice care se referă doar la
persoanele private de libertate în condiţii prevăzute în articolul 5.1.c, protecţiile procedurale ale
articolului 5 se extind asupra tuturor privaţiunilor de libertate care intervin în contextul civil şi
penal. Protecţia împotriva privaţiunilor arbitrare aparţin principiului pe care se bazează aceste
garanţii procedurale. În această privinţă, divergenţele între legislaţia şi practica naţionale pot
constitui singurul factor care duce la constatarea unei încălcări a articolului 5. Totuşi, în anumite
cauze, Curtea a considerat că greşelile mici de procedură care afectau detenţia într-un context de
drept civil nu constituiau un motiv sufi cient pentru a sprijini constatarea unei încălcări a articolului
5 (Winterwerp c. Olandei (1979), Rutten c. Olandei (2001) şi Douiyeb c. Olandei (1999)).

Dreptul de a fi informat asupra motivelor arestării: articolul 5.2

Articolul 5.2, care prevede dreptul unui individ de a fi informat, în termenul cel mai scurt, şi
într-o limbă pe care o înţelege, asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse
împotriva sa. El nu cere ca informaţia dată să fie la fel de detaliată ca cea care trebuie să fie
comunicată în termenii articolului 6.3 cu privire la acuzaţiile penale. Curtea nu a constatat o
încălcare a articolului 5.2 decât o singură dată, în cauza Van der Leer c. Olandei (1990), în speţă,
autorităţile olandeze nu numai că nu informase reclamanta cu privire la motivele internării sale într-
un spital de psihiatrie, dar nici că ea în realitate este privată de libertate. Din contra, din moment ce
este clar că o persoană în detenţie este conştientă de motivele privării sale de libertate, nu ar fi
75
încălcat articolul 5.2 (Čonka c. Belgiei (2002): autorităţile convocase persoane pentru ca ele să
completeze dosarul lor cu privire la cererea de azil, apoi le-a expulzat; şi Dikme c. Turciei (2000):
reclamantul relevase el-însuşi că anumite acuzaţii fusese aduse contra lui în timpul interogatoriului
său iniţial de către poliţie).

Garanţiile de procedură cu privire la detenţia preventivă : articolul 5.3

Dispoziţia Articolului 5.3. care stipulează că orice persoană aflată în stare de detenţie în
condiţiile prevăzute de Articolul 5.1.c trebuie să fi e imediat adusă în faţa judecătorului sau a altui
magistrat, le oferă acestor personae o dublă protecţie de formă şi de fond. Curtea a considerat că
această prevedere impune puterea, pentru autoritatea judiciară, de a examina toate problemele care
se raportează la detenţie şi de a lua decizia definitivă cu referire la criteriile juridice obiective.
Pentru a îndeplini aceste funcţii, autoritatea în faţa căreea trebuie să compară acuzatul este obligată
să asculte ceea ce acesta are de spus, apoi să decidă în mod independent conform procedurilor
prevăzute de lege şi conform normelor juridice (Schiesser c. Elveţiei (1979)).

Autoritatea judiciară care determină necesitatea unei perioade iniţiale de detenţie trebuie să
fi e abilitată să ordone eliberarea persoanei vizate dacă consideră că această măsură este de prisos
(Aquilina c. Maltei (1999) şi Sabeur Ben Ali c. Maltei (2000)). Această autoritate trebuie de
asemenea să fi e dotată cu puterea de a propune o punere în libertate sub cauţiune în locul detenţiei
(Aquilina). În acest context, trebuie de notat că o decizie de eliberare presupune ispo facto că
interesatul nu reprezintă un pericol pentru societate sau pentru desfăşurarea normală a procedurii.
Rezultă că detenţia persoanei vizate în timpul punerii la punct a condiţiilor eliberării sale sub
cauţiune poate constitui o încălcare a articolului 5.3, cum a fost în cauza Iwańczuk c. Poloniei
(2001).

În ceea ce priveşte independenţa şi imparţialitatea magistratului, Curtea a considerat că un


funcţionar nu putea să-şi asume în acelaşi timp rolul de procuror şi de anchetator (Skoogström c.
Suediei (1984) şi Huber c. Elveţiei (1990)). Nu mai mult decât faptul de a tolera ca decizia de
detenţie să fi e luată de un procuror (Niedbala c. Poloniei (2000)) sau de un anchetator ale cărui acte
sunt supuse controlului ministerului public (Assenov c. Bulgariei (1998) şi Nikolova c. Bulgariei
(1999)). În contextul privaţiunilor de libertate în cadrul forţelor armate, articolul 5.3 nu autorizează
un şef al corpului de armată - chemat apoi să joace un rol în procedura intentată în faţa curţii
marţiale - să ia o astfel de decizie (Hood c. Regatului Unit (1999) şi Stephen Jordan c. Regatului
Unit (2000)).

Termenul „imediat” care figurează în articolul 5.3 este mai constrângător decât „ scurt timp”
care fi gurează în articolul 5.4. De la sine înţeles, jurisprudenţa nu precizează timpul minimal
prescris, însă este clar că o detenţie în secret pe perioade care pornesc de la douăsprezece la
patrusprezece zile, fără a prezenta deţinuţii în faţa unei autorităţi judiciare competente, constituie o
încălcare a articolului 5.3 (Aksoy c. Turciei (1996) şi Sakik şi alţii c. Turciei (1997)). Curtea nu a
acceptat argumentele guvernului pârât conform cărora astfel de proceduri de detenţie în secret
puteau să se justifi ce în cadrul stării de urgenţă decretate în regiunea dată sau în cadrul cauzelor
survenite mai târziu în aceeaşi regiune (a se vedea, de exemplu, Demir şi alţii c. Turciei (1998) şi
76
Dikme c. Turciei 2000)). La fel, în cauza Brogan şi alţii c. Regatului Unit (1988) şi O’Hara c.
Regatului Unit (2001), Curtea a considerat că patru zile şi şase ore, şi şase zile şi treisprezece ore,
respectiv, reprezentau perioade foarte lungi pentru a corespunde normei, în pofi da difi cultăţilor
specifi - ce inerente anchetelor care vizau actele teroriste.

Curtea a admis, în calitate de justificare iniţială a detenţiei, astfel de elemente precum


probabilitatea de a părăsi cu avionul teritoriul (Neumeister c. Austriei (1968), Stögmüller c. Austriei
(1969) şi Matznetter c. Austriei (1969)) şi pericolul de repetare a infracţiunilor (Matznetter). Ea a
indicat totuşi clar că articolul 5.3 nu preconizează ca un Stat să deţină o perioadă nedefi nită un
individ. Menţinerea în detenţie nu se poate justifi ca într-un caz precis decât în prezenţa indicaţiilor
clare ale unui veritabil interes public care, în pofi da prezumţiei nevinovăţiei, să prevaleze dreptul la
libertate iar dacă autorităţile judiciare naţionale, după ce au examinat argumentele care fac referire la
un asemenea interes imperativ, sunt convinse şi motivează în acest sens decizia lor de refuz de
cerere de eliberare.

Persistenţa unei îndoieli rezonabile că persoana arestată a comis o infracţiune este o condiţie
sine qua non a legalităţii detenţiei continue, însă Curtea a notat că la începutul unui anumit termen
acest motiv nu ar fi suficient şi că autorităţile judiciare trebuie să înainteze alte motive – totodată
„pertinente” şi „sufi ciente” - pentru a justifi ca prelungirea privaţiunii de libertate (Punzelt c.
Republicii Cehe (2000); Statul trebuie de asemenea să ducă ancheta cu o diligenţă specifi că
(Letellier c. Franţei (1991), Van der Tang c. Spaniei (1995), Assenov şi alţii c. Bulgariei (1998) şi
Punzelt c. Republicii Cehe (2000)).

Articolul 5.3 garantează dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil, acest termen se
socoate - în contextul articolului 5.3 - de la arestarea la momentul pronunţării sentinţei de primă
instanţă. Curtea a stabilit că menţinerea în arest preventiv a unui individ timp de patru ani, deşi
acesta a recunoscut de bună voie încă la începutul investigaţiei că a săvârşit infracţiunile în cauză,
constituie o încălcare a acestei dispoziţii (Muller c. Franţei (1997)). Ea a considerat lipsit de
judecată un termen de cincisprezece luni într-o cauză în care autorităţile naţionale nu avansase nici
un motiv pentru a justifi ca continuitatea detenţiei preventive a reclamantului, ţinând cont în special
de faptul că în virtutea unei legi interne perioada în care un deţinut are acces la dosar nu este
adăugată la durata globală a instrucţiei pregătitoare şi a detenţiei (Ječius c. Lituaniei (2000)). Cu
toate că un acuzat în detenţie are dreptul ca dosarul său să fi e tratat mai rapid decât al unei persoane
care este la libertate, eliberarea preventivă a interesatului nu face ca dreptul său de a fi judecat într-
un termen rezonabil să dispară (Wemhoff c. Germaniei (1968)).

Habeas corpus/recurs în amparo: articolul 5.4

Articolul 5.4 garantează unui individ privat de libertate prin arest sau detenţie dreptul de a
contesta în tribunal legalitatea unei asemenea măsuri privative. Această contestare trebuie să fi e
audiată de un organ judiciar independent şi imparţial care aplică o procedură a cărei echitate este
asigurată printr-o serie întreagă de garanţii. Orice contestare a legalităţii unei privaţiuni de libertate
trebuie să fi e examinată într-un termen scurt iar interesatul trebuie să fi e eliberat dacă tribunalul
consideră că detenţia este contrară legii. Spre deosebire de articolul 5.3 care se aplică la o etapă
77
iniţială a detenţiei unei persoane bănuită de a fi comis o infracţiune penală, articolul 5.4 se aplică pe
durata întregii durate de privaţiune de libertate care face parte din dreptul civil sau penal.

Cea mai mare parte a reclamanţilor care şi-au întemeiat cererile pe dispoziţiile Articolului
5.4 au susţinut că autorităţile nu şi-au îndeplinit obligaţiunea de a efectua un control periodic asupra
legalităţii privaţiunii de libertate. În cadrul acestei jurisprudenţe, Curtea a formulat principiul
general conform căruia introducerea elementelor noi sau a unei modifi cări a situaţiei deţinutului
poate obliga revizuirea faptului care era poate că la originea unei detenţii legitime. Acest principiu
este valabil în special pentru cauzele în care o persoană este privată de libertatea sa pentru tulburări
sau deranjament mintal: Curtea a considerat de fapt că aceste persoane aveau dreptul la o revizuire a
legalităţii detenţiei lor la intervale rezonabile (a se vedea, de exemplu, Winterwerp c. Olandei
(1979)). Dacă o persoană este privată de libertatea sa din cauza unei condamnări penale, Curtea a
considerat de asemenea că dacă o perioada numită de pedeapsă (tariff) este ispăşită, un deţinut are
dreptul la un control regulat al menţinerii sale în detenţie (Oldham c. Regatului Unit (2000),
Stafford c. Regatului Unit (2002), Hussain c. Regatului Unit (1996), Singh c. Regatului Unit (1996)
şi Curley c. Regatului Unit (2000)).

„Legalitatea” privaţiunii de libertate

Garanţiile articolului 5.4 trebuie să fi e reluate de dreptul intern al tuturor Înaltelor Părţi
contractante (Sabeur Ben Ali c. Maltei (2000): lipsa recursului care să permită contestarea legalităţii
unei detenţii în dreptul maltez; Ječius c. Lituaniei (2000) şi Grauslys c. Lituaniei (2000: existenţa
unei interziceri legale a recursului împotriva deciziilor judiciare care autorizează o detenţie).
Recursul propus trebuie să fi e efectiv şi sufi cient de sigur (controlul trebuie să se refere la
legalitatea detenţiei şi nu să se bazeze pe verifi carea regularităţii procedurii sau detecţia abuzului de
putere). Trebuie de notat că articolul 5.4 impune Statelor parte la Convenţie să ofere un recurs intern
a cărui efi cienţă poate fi controlată de către judecătorii de la Strasbourg conform normelor elaborate
de asemenea în virtutea altor articole ale Convenţiei. În cauza Sakik şi alţii c. Turciei (1997), Curtea
a constatat o încălcare a acestei prevederi, în special pentru că guvernul pârât nu putea cita nici un
exemplu de recurs fi nalizat pe baza articolului 5.4 sau a articolului corespunzător din Constituţia
turcă.

Curtea a declarat clar că articolul 5.4 impune o determinare judiciară a legalităţii continue a
detenţiei şi nu a ezitat să constateze o încălcare în cauzele unde autorităţile executive au fost nevoite
să ofere o marjă de apreciere excesivă în acest domeniu (a se vedea, de exemplu, Stafford c.
Regatului Unit (2002), T. c. Regatului Unit (1999) şi V. c. Regatului Unit (1999)).

Dacă autorităţile plasează obstacole în calea indivizilor care doresc să sesizeze organul
judiciar competent pentru a controla legalitatea detenţiei lor, Curtea s-a pronunţat privitor la
încălcarea articolului 5.4 (Čonka c. Belgiei (2002): reclamanţii fusese convocaţi sub pretextul de a
completa dosarul lor de cerere de azil, iar apoi au fost arestaţi şi expulzaţi într-un termen foarte scurt
pentru a le permite un control judiciar).

Natura tribunalului şi echitatea procedurii : articolul 5.4

78
Organul judiciar care efectuează controlul cererilor cu privire la o privaţiune de libertate
trebuie să fi e independent şi imparţial şi să aplice garanţiie de procedură corespunzătoare (de
exemplu, accesul la tribunal, reprezentarea de către un avocat în anumite cazuri şi informarea -
asupra motivelor detenţiei - sufi cientă pentru a permite o constatare efi cientă). Principiile de
echitate trebuie să fi e respectate, chiar dacă Statul invocă riscurile pentru securitatea naţională ca
motiv de detenţie (Chahal c. Regatului Unit (1996)).

În conformitate cu poziţia sa referitoare la articolul 5.3 - adică dacă autorităţile executive nu


pot fi abilitate să hotărască problemele de detenţie fără ca deciziile lor să poată fi obiectul unui
recurs - Curtea a mai constatat o încălcare a articolului 5.4 în acest caz (Kampanis c. Greciei (1995),
Nikolova c. Bulgariei (1999), Kawka c. Poloniei (2001) şi Dougoz c. Greciei (2001)).

În contextul unei detenţii psihiatrice, judecătorii de la Strasbourg au relevat de asemenea o


încălcare a articolului 5.4 într-o cauză în care un judecător examinase în prealabil reclamanta,îşi
dăduse avizul său cu privire la starea sa psihiatrică în calitate de expert, apoi participase la procesul
de luare a deciziei: ei au considerat că, dacă protecţiile prevăzute în articolul 5.4 nu sunt la fel de
riguroase ca cele ale articolului 6.1, imparţialitatea nu estecel puţin o normă cu care nu s-ar putea
cădea de acord în această privinţă (D.N. c. Elveţiei (2001)).

Curtea a considerat că principiul de egalitate a armelor este valabil de asemenea şi pentru


procedura habeas corpus care trebuie să aibă un caracter acuzator (Sanchez-Reisse c. Elveţiei (1986)
şi Wloch c. Poloniei (2000)). În această privinţă, un acuzat trebuie să aibă acces la dosarul instrucţiei
de care se serveşte jurisdicţia pentru a revedea o decizie de menţinere a prevenitului în detenţie
(Lamy c. Belgiei (1989)) şi să primească toate concluziile făcute asupra acestui punct de către
ministerul public (Niedbala c. Poloniei (2000)). Dacă o detenţie relevează cazuri prevăzute în
articolul 5.1.c, este indispensabilă o audiere (Graužinis c. Lituaniei (2000) şi Trzaska c. Poloniei
(2000)).

În afară de aceasta, un deţinut poate fi abilitat să fi e reprezentat de un avocat în cadrul unei


proceduri prevăzute de articolul 5.4 din moment ce chestiunea de a şti dacă este convenabil sau nu
de a prelungi privaţiunea sa de libertate cere o anumită expertiză sau o analiză juridică urgentate
(Sanchez-Reisse c. Elveţiei (1986)) sau că deţinutul este foarte tânăr (Baumarc. Belgiei (1988)).
Dacă un deţinut este reprezentat, avocatul său trebuie să acţioneze într-un mod efi cient şi imparţial
(Magalhăes Pereira c. Portugaliei(2002): Curtea numise din ofi ciu un apărător care nu şi-a asumat
rolul său în timpul procedurii, ceea ce a făcut ca tribunalul să ceară unui funcţionar al centrului de
detenţie să reprezinte reclamantul), fără ingerinţa din partea autorităţilor naţionale (Lietzow c.
Germaniei (2001): avocatul reclamantului nu a avut acces la dosarele criminale pertinente în cadrul
controlului detenţiei preventive; şi Kawka c. Poloniei (2001): reclamantul şi avocatul său nu au
putut cunoaşte motivele detenţiei sau să participe la procedurile în care procurorul a fost pe deplin
implicat).
Un organism judiciar care controlează legalitatea unei detenţii nu poate plasa un obstacol
foarte greu asupra deţinutului cerând de exemplu ca acesta să aducă dovadă că el nu va fugi, nu va
recidiva sau nu se va opune justiţiei (Nikolova c. Bulgariei (1999)).

79
Operativitatea controlului prevăzut de articolul 5.4

Chestiunea de a şti dacă Curtea va considera că un Stat a statuat „în termen scurt” sau nu cu
privire la un recurs cu privire la legalitatea unei detenţii în sensul articolului 5.4 depinde de mai
mulţi factori ai naturii acestei detenţii. În Bezicheri c. Italiei (1989), de exemplu, Curtea a declarat
că intervalul de timp care separă două controale succesive ale deciziei de detenţie provizorie trebuie
să fi e relativ scurt, în timp ce intervalul între controalele unei întemniţări poate fi mai lungă fără a
încălca Convenţia. În acest caz simbolic, un termen de cinci luni şi jumătate până la examinarea
celui de-al doilea recurs de eliberare a fost considerat ca fi ind excesiv. În hotărârea sa De Jong
Baljet şi Van den Brink c. Olandei (1984), Curtea a considerat că un termen între şase şi unsprezece
zile până la controlul iniţial a unei decizii de detenţie era foarte mare. Ea a mai considerat ca fi ind
excesive termenele de douăzeci şi două de zile (Rehbock c. Sloveniei (2000)), treizeci şi patru şi
treizeci şi trei de zile (M.B.c. Elveţiei (2000)), de la trei la şase luni (Baranowski c. Poloniei (2000))
şi de la trei la şapte luni (Ilowiecki c. Poloniei (2001)).

În cauzele care se referă la o decizie de detenţie psihiatrică, Curtea a constatat o încălcare cu


privire la termenele de patru luni (Koendjbiharie c. Olandei (1990)), opt săptămâni (E. c. Norvegiei
(1990)), un an, opt luni şi nouă zile (Musial c. Poloniei (1999)) şi doi ani şi jumătate (Magalhăes
Pereira c. Portugaliei (2002)).

Dreptul la reparaţie prevăzut în articolul 5.5

Articolul 5.5, care enunţă un drept la despăgubiri pentru „orice persoană care este victima
unei arestări sau a unei detenţii în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol”. Pentru ca Curtea să
constate existenţa unei încălcări a articolului 5.5, trebuie mai întâi să ajungă la concluzia că nu s-a
ţinut seama de unul sau mai multe dintre drepturile protejate de paragrafele precedente ale acestui
articol (Murray c. Regatului Unit (1994)).

Este important de evidenţiat că dreptul la despăgubiri prevăzut în această dispoziţie


constituie un drept revendicat de către cel interesat de la autorităţile interne.

În cauza Sakik, menţionată mai sus, Curtea a avizat încălcarea articolului 5.5 pe temeiul că
Guvernul turc nu a putut demonstra că cineva cândva a fost compensat în conformitate cu
dispoziţiile legale interne, pe care guvernul le cita drept aplicabile. În cauza Tsirlis şi Kouloumpas c.
Greciei (1997), Curtea, la fel, s-a pronunţat în legătură cu încălcarea articolului 5.5: jurisdicţia
naţională a refuzat să-i despăgubească pentru detenţia lor nelegitimă, invocând un argument special,
conform căruia detenţia lor s-a produs din cauza neglijenţei lor totale.

De altfel, articolul 41 al Convenţiei conferă Curţii europene pentru Drepturile Omului


puterea de a acorda „o satisfacţie echitabilă” unui individ în anumite împrejurări (a se vedea
capitolul 21). Judecătorii de la Strasbourg au considerat că cele două dispoziţii nu se exclud reciproc
şi că aprecierea unei cereri impiedică însă Curtea să poată reexamina problema respectivă pe temeiul
articolului 41 (Brogan şi alţii c. Regatului Unit (1988) şi Ciulla c.Italiei (1989)).

Libertatea de circulaţie: articolul 2 al Protocolului nr. 4


80
Articolul 2 al Protocolului nr. 4 enunţă două drepturi esenţiale: posibilitatea pentru oricine
care se află legal pe teritoriul unui Stat de a se deplasa liber sau de a alege locul de reşedinţă şi
posibilitatea pentru orice persoană de a părăsi orice ţară. Articolul prevede de asemenea două tipuri
de restricţii care pot afecta aceste drepturi: limitările generale, care sunt enunţate în cel de-al doilea
paragraf al articolelor 8 -11 ale Convenţiei, şi limitarea specifi că care permite unui Stat de a
restrânge libertatea de deplasare şi alegerea domiciliului în numele măsurilor „necesare într-o
societate democratică” pentru păstrarea interesului public. Trebuie de notat că un Stat nu poate
invoca „interesul public” pentru a împiedica o persoană să emigreze: un punct important pentru
ţările care suferă de o „fugă a minţilor” sau alte pierderi substanţiale ale resurselor umane. Curtea a
constatat încălcări ale acestei dispoziţii în instanţe unde Statul a impus o serie de restricţii la
libertatea de deplasare a unui individ, inclusiv obligaţiunea de a face raport regulat şi frecvent la
poliţie (Raimondo c. Italiei (1994)), sau de a rămâne în arest la domiciliu pe întreaga perioadă a unei
proceduri nereuşite care va dura mai mulţi ani (Luordo c. Italiei (2003): mai mult de patrusprezece
ani şi Bottaro c. Italiei (2003): doisprezece ani şi şase luni).

III. Sugestii metodice

A. Activităţi de predare-învăţare
Sarcini didactice de nivelul I-cunoaştere şi înţelegere Modalităţi de realizare
- Definiţi legalitatea în contextul art.5. Expunere
- Identificaţi condiţiile detenţiei în contextul art.5. Analiză comparativă
- Indentificaţi garanţiile procesuale prevăzute de art.5 Studiu de caz

Sarcini didactice de nivelul II-aplicare


-Identificaţi condiţiile detenţiei provizorii. Dezbateri
-Demonstraţi necesitatea unor condiţii speciale în cazul Demonstrare
detenţiei minorilor Studiu de caz
-Stabiliţi condiţiile de detenţie a persoanelor alienate
Sarcini didactice de nivelul III-integrare
-Evaluaţi şi analizaţi jurisprudenţa CtEDO împotriva Studiu de caz
României în contextul art.5. Brainstorming
-Decideţi asupra condiţiilor privaţiunii de libertate în Dezbateri
legătură cu imigrarea
-Argumentaţi necesitatea revederii legislaţiei naţionale în
contextual jurisprudenţei CtEDO

B. Activităţi ce ţin de lucrul individual


Subiecte Forme de realizare Modalităţi de evaluare

1. Studiu asupra libertăţii de Rezumat/studiu de caz -prezentarea rezultatelor;


ciculaţie în conformitate cu
legislaţia naţională şi cea -elaborarea articolelor.
internaţională

81
Analiza condiţiilor pentru Rezumat/studiu de caz -participarea la mese rotunde
Habeas corpus.

3. Analiza comparativă a Rezumat/referat -prezentarea rezultatelor


legislaţiei naţionale în raport cu
art.5

Tema 8: Dreptul la un proces echitabil (art.6)

I.Obiective de referinţă:

- să descrie noţiunea de “proces echitabil”;

- să argumenteze existenţa unei infracţiuni prin prisma aplicabilităţii normei şi a scopului


pedepsei;

- să repartizeze pedepsele după gradul de pericol al faptei;

- să formuleze esenţa expresiei « termen rezonabil » conform jurisprudenţei europene;

- să estimeze coraportul reglementărilor naţionale la cele europene în materia garantării


existenţei unei instanţe independente şi imparţiale.

II. Teze principale:

1. Conţinutul noţiunii de proces echitabil.


2. Semnificaţia expresiei «acuzaţie în materie penală».
3. Natura infracţiunii: aplicabilitatea normei şi scopul pedepsei.
4. Semnificaţia expresiei «termen rezonabil».
5. Semnificaţia expresiei «instanţă independentă şi imparţială».
6. Echitatea procedurii: aspecte suplimentare
7. Prezumţia de nevinovăţie
8. Garanţii procedurale prevăzute de articolul 6.3
9. Drepturi garantate de Protocolul nr. 7

Aarticolul 6
1. Orice persoană are dreptul la o judecată echitabilă şi publică, într-un termen rezonabil cauzei
sale, de către un tribunal independent şi imparţial, instituit prin lege, care va hotărî fi e asupra
încălcării privind drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei
acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fi e pronunţată în mod
public, dar accesul presei şi publicului poate fi interzis în sala de şedinţe în interesul moralităţii,
ordinii publice sau al securităţii naţionale într-o societate democratică, când o cer interesul
minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces sau în măsura considerată strict necesară
de către tribunal, când în virtutea unor împrejurări speciale publicitatea ar fi de natură să aducă
prejudiciu intereselor justiţiei.
82
2. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată atât timp cât vinovăţia sa n-a
fost în mod legal stabilită.
3. Orice persoană acuzată de o infracţiune are ca minimum următoarele drepturi:
(a.) să fi e informată, în cel mai scurt termen, într-o limbă pe care o înţelege şi de o manieră
detaliată asupra naturii şi cauzei acuzării împotriva sa;
(b.) să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;
(c.) să se apere singură sau să fi e asistată de un apărător ales de ea, şi dacă nu dispune de
mijloace necesare pentru a-l plăti, să poată fi asistată în mod gratuit de un avocat din ofi ciu, atunci
când interesele justiţiei o cer;
(d.) să interogheze sau să solicite interogarea martorilor în apărarea sa şi să obţină citarea şi
interogarea martorilor în apărarea sa în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării;
(e.) să fi e asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită în
timpul şedinţei de judecată.

1. Conţinutul noţiunii de proces echitabil.

Articolul 6 din Convenţie garantează dreptul la un proces echitabil pentru a se Statua cu


privire la drepturile şi obligaţiile cu caracter civil ale unui individ sau pentru a hotărî asupra oricărei
acuzaţii penale aduse împotriva sa. Acesta este un articol pe care Comisia şi Curtea îl interpretează
în mod extensiv, întrucât este de o importanţă fundamentală pentru funcţionarea democraţiei. Primul
paragraf al articolului 6 se aplică atât în civil cât şi în penal în timp ce al doilea şi al treilea paragraf
se aplică doar în penal.

Dreptul la un proces echitabil reprezintă o aspiraţie unanimă a naţiunilor democratice în


dorinţa de a crea norme universale. Persoanele acuzate nu tebuie să aibă înlesniri să se asigure de
sine stătător, dar ele trebuie să se bazeze pe înlesnirile oferite de autorităţile ce le trag la răspundere.
Aceasta rezultă din faptul că persoanelor vulnerabile trebuie să li se ofere anumite garanţii împotriva
exercitării necorespunzătoare a puterii de stat. În contextul procesului penal, aceste garanţii minime
sunt numite dreptul la un proces echitabil.

Un proces echitabil conţine următoarele drepturi :

1. de a nu fi reţinut şi deţinut în lipsa unor temeiuri suficiente;

2. dreptul de a nu fi supus torturii;

3. de a fi informat cu privire la acuzaţii;

4. de a fi înştiinţat cu privire la probele ce urmează a fi utilizate;

5. de a avea acces la o instanţă de judecată echitabilă, independentă şi imparţială;

6. de a beneficia de asistenţa juridică a unui avocat;

7. de a nu se autoincrimina;

83
8. de a fi prezumat nevinovat;

9. de a nu fi restrîns în capacitatea de a-şi asigura propria apărare;

10. de a fi prezent la toate procedurile importante;

11. de a avea un proces public şi un proces echitabil.

În cauza Medenica c Switherland (2001) : « Sarcina Curţii EDO este de a determina dacă
sistemul naţional respectă prescripţiile art. 6 ». “Nu ţine de competenţa Curţii de a se pronunţa
asupra erorilor de fapt sau de drept, care se pretinde că au fost comise de o instanţă de judecată
naţională, decît dacă şi în măsura în care acestea au încălcat drepturile şi libertăţile protejate de
Convenţie. Ca o chestiune de principiu, rolul CEDO nu este de a determina dacă anumite probe –
cum ar fi cele obţinute illegal – pot fi admise, sau dacă reclamantul a fost sau nu vinovat. Întrebarea
Curţii este dacă procedurile în ansamblu, inclusiv modul în care au fost obţinute probele, au fost
echitabile” (Allan c UK 2002).

Dreptul la un proces echitabil ia naştere în diferite etape ale procesului penal, iar uneori
poate să nu aibă o legătură cu şedinţele de judecată propiu-zise în care se stabileşte vinovăţia sau
nevinovăţia acuzatului. Acest drept apare cînd autorităţile consideră o persoană ca bănuită de
săvîrşirea unei infracţiuni.

Curtea interpretează foarte larg noţiunea de „drepturi şi obligaţiuni civile”. În cauza


Ringeisen c. Austriei (1971), Curtea a hotărât că aceşti termeni trebuie să fi e autonomi şi că de
aceea nu este necesar să facem deosebire între problemele de drept privat şi de drept public şi nici să
se limiteze aplicabilitatea acestei expresii la litigiile dintre particulari. Când un drept este explicat în
legea internă a unui Stat, Curtea îl va considera drept civil în sensul Articolului 6.1 (Balmer-
Schafroth şi alţii c. Elveţiei (1997) (dreptul la protecţia integrităţii fi zice); Winterwerp c. Olandei
(1979) şi Matter c. Slovaciei (1999): determinarea Statutului de titular al capacităţii civile; astfel
Tolstoy Miloslavsky c. Regatului Unit (1995) şi Kurzac c. Poloniei (2001): dreptul de a se bucura de
o bună reputaţie).

Pentru ca articlul 6 să se aplice într-un context civil, trebuie ca un „litigiu” care se referă la
un drept civil. Curtea a spus de mai multe ori că articolul 6.1 se aplică procedurilor ale căror rezultat
are o incidenţă directă asupra determinării şi/sau conţinutului material al unui drept sau a unei
obligaţiuni cu caracter privat (König c. Germaniei (1978): retragerea dreptului de a conduce o
clinică privată sau a dreptului de a continua să exercite medicina); Le Compte, Van Leuven şi De
Meyere c. Belgiei (1981): procedura disciplinară în faţa unei asociaţii profesionale; De Moor c.
Belgiei (1994): procedura care stabileşte dreptul de a fi admis la barou; Feldbrugge c. Olandei
(1986): procedură angajată pentru a continua să primească alocaţii de asigurare medicală;
Deumeland c. Germaniei (1986): procedură începută în faţa tribunalelor de securitate socială pentru
a obţine o pensie suplimentară de văduvie în cadrul regimului de asigurare contra accidentelor de
muncă; şi Schouten şi Meldrum c. Olandei (1994): procedură care contestează obligaţiunea de a
cotiza regimul de securitate socială). Procedurile începute în faţa Curţilor constituţionale sunt de

84
asemenea conduse de articolul 6, dacă rezultatul lor este decisiv pentru un drept civil protejat de
această dispoziţie (H. c. Franţei (1989) şi Kraska c. Elveţiei (1993)).

Chiar analiza abstractă a unei legi poate uneori fi decisivă pentru a profi ta de un drept civil,
în această calitate, cerut de exigenţa de echitate (Süssmann c. Germaniei (1996)). De fapt, orice
procedură a cărui rezultat este decisiv pentru determinarea unui drept civil trebuie să corespundă
criteriilor articolului 6 (Ringeisen c. Austriei (1971)). Deciziile luate de Curţile constituţionale cu
privire la fondul unei cauze pot, de asemenea, fi considerate ca decizii în sensul articolului 6, însă nu
este la fel cu hotărârile acestor jurisdicţii care se pronunţă cu privire la conformitatea cu dreptul
constituţional intern al deciziilor făcute de tribunalele naţionale (Sramek c. Austriei (1984) şi
Buchholz c. Germaniei (1981)).

2. Semnificaţia expresiei «acuzaţie în materie penală».

La fel cum a făcut pentru noţiunea de „drept sau obligaţiune civilă”, Curtea europeană pentru
drepturile Omului a adoptat o interpretare largă a noţiunii de „acuzaţie penală” în sensul articolului 6
al Convenţiei şi aplică trei criterii pentru a determina dacă un subiect particular intră în câmpul său
de aplicare, precum natura şi severitatea pedepsei ispăşite (Pierre-Bloch c. Franţei (1997)). În
acelaşi timp, Curtea a mai afi rmat că declararea unei oarecare infracţiuni drept „necondamnabilă”
nu înseamnă sustragerea acesteia de sub protecţia Articolului 6 (Adolf c. Austriei (1982) şi Öztürk c.
Republicii Federative Germane (1984)). Dacă un control fi scal descoperă o importantă majorare de
impozite, scopul care este totodată disuasiv şi represiv al penalităţilor, precum suma lor potenţială şi
reală, este suficient pentru a arăta că reclamantul a fost acuzat de o infracţiune penală în scopul
articolului 6 (Janosevic c. Suediei (2002) şi Västberga Taxi Aktiebolag şi Vulic c. Suediei (2002)).

În ceea ce priveşte chestiunea de a şti când o persoană este considerată ca fi ind „acuzată” de
o infracţiune penală în sensul articolului 6.1, Curtea a estimat că răspunsul depinde de faptul de a şti
dacă un Stat ia „alte măsuri care implică un astfel de reproş [cel de a fi îndeplinit o infracţiune
penală] şi care are drept consecinţă, de asemenea, repercusiuni importante asupra situaţiei
suspectului” (Foti şi alţii c. Italiei (1982)). Organele Convenţiei au estimat ca criteriul „repercusiuni
importante” prevede asemenea măsuri ca publicarea unui mandat, percheziţiile localurilor sau ale
persoanelor. Pe de altă parte, nu răspunde acestui standard deschiderea unei anchete de poliţie,
interogarea martorilor sau alte activităţi ce nu au un efect direct asupra celui interesat.

Într-un proces penal, etapa determinării pedepsei este, de asemenea, dirijată de articolul 6.
Curtea a conchis de asemenea o încălcare a acestei prevederi când perioada numită condamnabilă
(tariff) a pedepsei aplicate unui deţinut condamnat fusese fixat nu de către tribunal dar de secretarul
de Stat al justiţiei (V. c. Regatului Unit (1999) şi Easterbrook c. Regatului Unit (2003)).

Articolul 6 se aplică cazurilor când o persoană poate invoca un „interes protejat” precum un
drept enunţat în legislaţia naţională sau un drept obţinut (de exemplu un drept la o pensie când
interesatul a plătit cotizaţiile la o casă de pensii). El nu se aplică chestiunilor care depind de dreptul
public precum deciziile cu privire la intrarea, afl area şi deportarea străinilor (Maaouia c. Franţei
(2000)), extrădarea (Mamatkutlov şi Abdurasulovic c.Turciei (2004)) sau litigiile electorale (Pierre-

85
Bloch c. Franţei (1997)). Precum s-a arătat mai sus, articolul 6 nu se aplică cu atât mai mult în lipsa
unui litigiu (Kienast c. Austriei (2003)). Obligaţiunea de a achita impozitul nu intră în mod fi resc în
câmpul de aplicare al articolului 6, în măsura în care Curtea consideră că chestiunile fi scale fac
parte din prerogativele esenţiale ale autorităţii publice (Ferrazzini c. Italiei (2001)). Totuşi, dacă
autorităţile impun amenzi sau alte penalităţi prin intermediul unei sancţiuni penale în cadrul unui
contencios fi scal, dispoziţiile articolului 6 cu privire la acuzaţiile în materie penală sunt aplicate
(Västberga Taxi Aktiebolag şi Vulic c. Suediei (2002)) şi Janosevic c. Suediei (2002)). Curtea a
stabilit de asemenea aceeaşi distincţie cu privire la exercitarea prerogativelor unui tribunal în
materie de asigurare a calmului şi ordinii în sala de judecată prin intermediul sancţiunilor împotriva
unei părţi care incită la tulburări (Putz c. Austriei (1996)). În cele două contexte, Curtea ţine cont de
astfel de factori precum scopul desuasiv sau represiv al sancţiunilor eventuale impuse, precum şi
natura şi caracterul acestei sancţiuni, pentru a determina dacă instanţa intră în câmpul de aplicare al
articolului 6.1.

În general, articolul 6 nu se aplică relaţiilor interne între organele guvernamentale şi


funcţionarii lor (Neigel c. Franţei (1997): procedură în vederea unei reintegrări în rezultatul punerii
în disponibilitate pentru convenenţă personală), nici în cazurile când funcţionarul exercită o parte a
drepturilor suverane ale Statului (Pellegrin c. Franţei (1999) şi Mosticchio c. Italiei (2000)). Totuşi,
dacă o persoană îşi asumă doar aceste responsabilităţi de încredere la nivelul sectorului public,
Curtea consideră că articolul 6 poate fi aplicat (a se vedea, de exemplu, Frydlender c. Franţei
(2000): nereînnoirea unui contract al unui expert tehnic pe lângă guvern şi Devlin c. Regatului Unit
(2001): alegaţie de discriminare în recrutarea pentru un post de rang inferior în funcţia publică).

Articolul 6 poate uneori fi declarat inaplicabil măsurilor destul de nesemnificative şi


temporare, chiar în contextul penal (Escoubet c. Belgiei (1999): retragere temporară a unui permis
de conducere în urma unui accident; Janosevic c. Suediei (2002) şi (Västberga Taxi Aktiebolag şi
Vulic c. Suediei (2002): refuzul tribunalelor de a suspenda efectul măsurilor de executare în timpul
unor lungi proceduri de recurs contra unei majorităţi de impozit luate de fisc). Totuşi, când efectul
unei măsuri temporare este important şi riscă să aibă consecinţe ireversibile asupra rezultatului
procedurii cu privire la faptul de a determina un drept, articolul 6 este aplicabil (Markass Care Hire
Ltd c. Ciprului (2001): decizia provizorie a unui tribunal care obligă societatea reclamantă să
restituie o mare porţiune din plata sa unei societăţi cu care ea a încheiat un acord de închiriere).

3.Natura infracţiunii: aplicabilitatea normei şi scopul pedepsei

Este important a stabili dacă fapta se califică ca penală în sensul convenţiei. Pentru ca o faptă
să poată fi considerată penală, trebuie examinate următoarele criterii:

1) dacă norma care califică fapta comisă în statul pîrît, aparţine dreptului penal ;

2) natura abaterii ;

3) natura şi gradul de severitate ale eventuale pedepse (Ziliberberg c RM 2005).

86
Primul criteriu are o importanţă relativă, al doilea şi al treilea criteriu sunt alternative şi nu
cumulative: pentru ca art.6 să devină aplicabil, este sufficient ca abaterea în cauză să fie, prin natura
sa, « penală » din punct de vedere al Convenţiei sau ar trebui să facă persoana în cauză pasibilă de o
sancţiune care datorită naturii sale şi gradului de severitate, ţine de obicei de domeniul penal.

În Ziliberberg c Moldova, reclamantul a fost condamnat pentru o contravenţie administrativă –


participarea la o demonstraţie neautorizată – şi a fost sancţionat de instanţa de judecată cu amendă.
CEDO a constatat că caracterul general al CCA al RM şi scopul pedepselor, care este atît de a
pedepsi, cît şi de a preveni, sunt suficiente pentru a arăta că în sensul art.6 reclamantul a fost acuzat
de o abatere penală. Natura penală a faptei a fost dovedită de faptul că reclamantul a fost reţinut de
poliţie pentru cîteva ore, interogat de ofiţerii de urmărire penală şi condamnat de colegiul penal al
instanţei de judecată. Suplimentar Curtea a stabilit că CCA conţine prevederi cu privire la
circumstanţe atenuante şi agravante, răspunderea pentru tentativă de comitere a unei contravenţii,
legitima apărare, care indică natura penală a contravenţiilor administrative. Amenda aplicată
întrecea cu 60% venitul lunar al reclamantului, fiind astfel o pedeapsă prea severă. Acesta poate fi
considerat un alt argument în favoarea aplicabilităţii art.6.

4. Semnificaţia expresiei «termen rezonabil».

Cele mai multe cauze examinate de Curtea europeană a Drepturilor Omului se referă
incontestabil la un proces echitabil într-un termen rezonabil. Printre factorii pe care organele
Convenţiei au examinat pentru a aprecia caracterul rezonabil al acestui termen fi gurează
1) complexitatea cauzei,
2) modul în care autorităţile au examinat dosarul,
3) comportamentul reclamantului şi
4) miza instanţei pentru acesta din urmă(interesele acuzatului) (a se vedea, de exemplu, Buchholz c.
Germaniei (1981)).
Curtea a evaluat complexitatea unei cauze în special în funcţie de natura faptelor sau de
punctele de drept ridicate, de numărul acuzaţiilor, de părţi sau de martori, precum şi de existenţa
eventuală a procedurilor paralele sau conexe sau de elemente internaţionale.
În ceea ce priveşte conduita reclamntului, Curtea a considerat că un individ acuzat de o
infracţiune penală nu este obligat să ajute la accelerarea mersului procedurii intentate împotriva lui
(Eckle c. Germaniei (1982)). Comportamentul avocatului unei persoane poate fi atribuit acestei
persoane, încât o întârziere în esenţă din cauza acţiunii sau a inacţiunii unui apărător nu implică
încălcarea articolului 6 (Punzelt c. Republicii Cehe (2000)).

În ceea ce priveşte comportamentul autorităţilor, Curtea consideră că Statul este responsabil de


orice întârzieri cauzate de un organ administrativ sau judiciar. Fiecărui Stat îi revine deci de a ajusta
sistemul său judiciar în aşa fel încât să permită organizarea proceselor într-un termen rezonabil.

Curtea a respins argumentele guvernelor care nu respectă norma în materie de termen,


invocând insuficienţa resurselor de personal sau creşterea masivă a volumului contenciosului (De
Cubber c. Belgiei (1984) şi Guincho c. Portugaliei (1984)). Ea a mai refuzat de asemenea să admită
că unele împrejurări politice pot justifi ca termenul lung când aceste împrejurări se produc mai mulţi
ani după introducerea procedurii (Pammel c. Germaniei (1997) şi Probstmeier c. Germaniei (1997)).
87
O stocare temporară nu implică responsabilitatea Statelor contractante, cu condiţia ca ele să ia rapid
măsurile cerute pentru a face faţă unei situaţii excepţionale. Termenul în procedurile civile începe
odată cu data deschiderii procedurii iar în procedurile penale de la data acuzării. În procedurile
civile, termenul include nu doar timpul cerut pentru a parveni la o decizie defi nitivă dar şi termenul
necesar pentru executarea sentinţei (Di Pede c. Italiei (1996) şi Guillemin c. Franţei (1997)). În
materie penală, Curtea a stabilit că termenul începe de la momentul notifi cării ofi ciale, provenind
de la o autoritate competentă, cu privire la învinuirea de a fi săvârşit o infracţiune” (Deweer c.
Belgiei (1980)). În cauza Eckle c. Republicii Federative Germane (1982), Curtea a adăugat criteriul
de a şti dacă situaţia [suspectă] a fost în mod substanţial afectată”, ceea ce reprezintă acelaşi criteriu
ce se aplică pentru a decide dacă reclamantul trebuie acuzat de o infracţiune penală (în această
instanţă, cele două proceduri au continuat timp de 17 şi 10 ani respectiv. Termenul ia sfârşit în ziua
când decizia celei mai înalte instanţe naţionale devine definitivă. În linii generale Curtea îi permite
Statului unele abateri în legătură cu durata procedurilor civile şi de cele penale. Ea a stabilit în mod
coerent în cazurile legate de durata procedurilor de compensaţie înaintate de persoane infectate de
SIDA prin transfuzie de sânge, Curtea se conduce de criterii stricte (X. c. Franţei (1992), Karakaya
c. Franţei (1994), A. şi alţii c. Danemarcii (1996)) şi în cazurile procedurilor care au legătură cu
copiii plasaţi în grija autorităţilor publice şi problemele conexe (Hokkanen c. Finlandei (1994) şi
Ignaccolo-Zenide c. Regatului Unit (2000)).

Dacă ea examinează miza procedurii pentru reclamantul care pretinde că o procedură este prea
lungă, Curtea europeană pentru Drepturile Omului ţine cont de alte drepturi protejate susceptibile de
a fi afectate de o întârziere nepotrivite (Stratégies et Communication et Dumoulin c. Belgiei (2002):
interesele comerciale ale unei societăţi lezate de durata anchetei penale asupra administratorului său
delegat şi prin confi scarea, în cadrul instrucţiei, a pieselor contabile esenţiale). În această privinţă,
judecătorii de la Strasbourg au remarcat că procedurile care se refereau la desemnarea pazei sau
dreptului la vizită a copiilor trebuie să fi e examinate deosebit de rapid (a se vedea, de exemplu,
Nuutinen c. Finlandei (2000) şi E.P. c. Italiei (1999)), la fel şi procedurile care se referă la
determinarea capacităţii juridice a unei persoane în funcţie de sănătatea sa mintală (Matter c.
Slovaciei (1999) şi Lutz c. Franţei (nr. 2) (2003)).

Cu toate că în principiu Curtea poate doar să cunoască cauze survenite după intrarea în
vigoare a Convenţiei pe teritoriul unui Stat dat, ea ţine de asemenea cont - în cererile care se referă
la durata procedurii - de specificul situaţiei la data intrării în vigoare.

Comportarea autorităţilor :În Holimiov c Moldova 2006, Curtea a constatat că procesul penal
care a decurs mai mult de 4 ani şi 9 luni nu a satisfăcut cerinţa unui termen rezonabil. Complexitatea
cauzei a fost redusă de faptul că autorităţile au audiat doar patru persoane cu privire la pretinsele
infracţiuni. În timp ce numeroasele cereri ale inculpatului privind asistenţa medicală şi de aschimba
avocatul au cauzat întîrzieri semnificative, comportamentul său ulterior nu a avut impact esenţial
asupra duratei procesului. Întîrzierile au fost determinate de omisiunea instanţei de a continua
procesul timp de 5 luni, de absenţa judecătorului sau procurorului, intervalle lungi dintre şedinţe.
Mai mult decît atît, instanţele trebuiau să acţioneze cît mai repede din cauza stării sănătăţii
reclamantului şi lipsei sistenţei medicale.

88
Complexitatea cauzei : Kalaşnicov c Rusia 2002, perioada de 5 ani dintre reţinere şi
încheierea judecăţii a constituit o violare a art. 6 într-o cauză de delapidare cu un singur acuzat.

Situaţia reclamantului : întîrzierile judiciare pot deveni nerezonabile, dacă acuzatul aşteaptă
procesul fiind în custodie (arest). « Detenţia poate fi justificată doar dacă există indicii clari a unei
necesităţi veritabile de interes public care, fără a lua în seamă prezumţia de nevinovăţie, devansează
regula respectării libertăţii individuale prevăzute de art. 5 al CEDO (Jablonski c Poland 2000).

După art 20 CPP RM, urmărirea penală şi judecarea cauzei penale în care acuzaţii sunt
arestaţi preventiv precum şi minori, se fac de urgenţă şi în mod prioritar. După trimiterea cauzei în
instanţa de judecată, termenul judecării cauzei cu menţinerea acuzatului în stare de arest, din ziua
primirii cauzei în instanţa de judecată şi pînă la pronunţarea sentinţei, nu poate depăşi 6 luni, pentru
o infracţiune pentru care legea prevede maximum 15 ani închisoare, şi 12 luni – dacă prevede
pedeapsa maximă de pînă la 25 ani sau detenţia pe viaţă. După expirarea acestor termene, în cazuri
excepţionale, acuzatul poate fi menţinut în arest în baza unei încheieri a instanţei de judecată, care
poate fi contestată cu recurs.

5. Semnificaţia expresiei «instanţă independentă şi imparţială».

Dreptul la un tribunal în virtutea articolului 6.1

Administrarea echitabilă a justiţiei începe prin garantarea pentru orice persoană a accesului
la un tribunal care are toate atributele unei forme judiciare de control. Accesul la o instanţă judiciară
trebuie să fi e real şi nu doar formal. Orice restricţie a accesului trebuie să urmărească un scop
legitim şi mijloacele utilizate trebuie să fi e proporţionale acestui scop (Tinnelly & Sons Ltd. şi alţii
şi McElduff şi alţii c. Regatului Unit (1998)). Cu toate că accesul la tribunal poate fi limitat în
anumite împrejurări – de exemplu din cauza termenului legal, al depunerii de către solicitant într-o
procedură civilă a unei garanţii la momentul formării unui recurs, sau al limitării capacităţii de a
exercita o acţiune în justiţie a minorilor şi incapabililor majori - aceste limitări nu trebuie să aducă
atingere însăşi esenţei dreptului la un tribunal (Brualla Gómez de la Torre c. Spaniei (1977); Tolstoy
Miloslavsky c. Regatului Unit (1995); Kreuz c. Poloniei (2001) şi Aït-Mouhoub c. Franţei (1998)).
Curtea poate considera că articolul 6 a fost încălcat atunci când o jurisdicţie de apel respinge un
recurs din cauză că apelantul nu a îndeplinit integral propriile sale obligaţiuni de a executa cauzele
deciziei contestate (Annoni di Gussola şi alţii c. Franţei (2000), Bayle c. Franţei (2003), Pages c.
Franţei (2003) şi Garcia Manibardo c. Spaniei (2000)).

În anumite împrejurări, este necesară o asistenţă juridică profesională pentru a se asigura că


persoana vizată se bucură efectiv de dreptul său la un tribunal. În ceea ce priveşte persoanele
nevoiaşe, această condiţie poate fi îndeplinită prin intermediul ajutorului judiciar (Airey c. Irlandei
(1979) şi Aerts c. Belgiei (1998)), sau, în lipsa unui astfel de ajutor cu privire la procedurile civile,
prin intermediul altor mijloace (Andronicou şi Constantinou c. Ciprului (1997)). Dacă un birou de
ajutor jurisdicţional determină că o asistenţă profesională este crucială pentru buna desfăşurare a
procedurii, accesul efectiv la tribunal capătă o astfel de reprezentare (Bertuzzi c. Franţei (2003):
refuzul succesiv a mai multor avocaţi de a reprezenta în justiţie reclamantul - benefi ciar de ajutorul

89
judiciar - în acţiunea sa de despăgubiri contra unui avocat). Totuşi, Curtea a mai considerat că un
Stat poate refuza să acorde ajutor judiciar fără a încălca articolul 6 dacă este clar că individul care
cere acest ajutor cunoaşte bine legea aplicabilă şi nu se confruntă cu probleme complicate (McVicar
c. Regatului Unit (2002)) sau în lipsa oricărui motiv serios de apel care cere asistenţa unui
profesional în drept (Del Sol c. Franţei (2002) şi Essaadi c. Franţei (2002)).

Un Stat nu poate limita nici exclude controlul judiciar al litigiilor care intră în câmpul de
aplicare al articolului 6.1 (Glod c. României (2003): legalitatea deciziilor unui organ administrativ;
şi Popovici şi Dumitrescu c. României (2003): naţionalizarea bunurilor imobiliare) sau excluderea
anumitor categorii de justiţiabili (Golder c. Regatului Unit (1975): prizonieri; Keegan c. Irlandei
(1994), Sommerfeld c. Germaniei (2001) şi Hoffmann c. Germaniei (2001): taţi celibatari; Luordo c.
Italiei (2003): falimente; Philis c. Greciei (1991): inginer independent; Biserica catolică din Canée
c. Greciei (1997) şi Sfi ntele mănăstiri c. Greciei (1994): biserici şi mănăstiri specifi ce). La fel, un
Stat nu poate acţiona pentru a infl uenţa rezultatul unei proceduri pendinte în faţa tribunalelor sau de
a limita efectele anumitor sentinţe exploatând dreptul intern (Rafi năriile greceşti Stran şi Stratis
Andreadis c. Greciei (1994), Papageorgiou c. Greciei (1997), Multiplex c. Croaţiei (2003), Kutiċ c.
Croaţiei (2002), Zielinski şi Pradal şi Gonzalez şi alţii c. Franţei (1999), Anagnostopoulos şi alţii c.
Greciei (2000)). Chiar în lipsa unei legislaţii care afectuează rezultatul unei procedure judiciare,
dacă un tribunal refuză să examineze fapte esenţiale înainte de a se pronunţa, lipsindu-se astfel de
exercitarea propriei sale jurisdicţii, este încălcat dreptul de acces la tribunal (Terra Woningen B.V. c.
Olandei (1996), Chevrol c. Franţei (2003), Rotaru c. României (2000) şi Koskinas c. Greciei
(2002)), la fel ca şi atunci când tribunalul cere unui ministru să interpreteze un tratat înainte de a
respinge o cerere fondată pe această interpretare (Beaumartin c. Franţei (1994)). În fi ne, autorităţile
executive responsabile de executarea unei hotărâri legale nu pot refuza îndeplinirea (Jasiūniené c.
Lituaniei (2003); Antonakopoulos, Vortsela şi Antonakopulou c. Greciei (1999): refuzul autorităţilor
de a aplica sentinţele defi nitive şi obligatorii ale tribunalelor).

Posibilitatea unei ingerinţe ex post facto a autorităţilor executive

Principiul preeminenţei dreptului conferă Statului sau altor autorităţi publice datoria nu doar
să se conformeze ordonanţelor sau deciziilor judiciare luate împotriva lor, însă de asemenea şi
deciziile adoptate în contextul unei proceduri administrative (Hornsby c. Greciei (1997) şi
Immobiliare Saffi c. Italiei (1999)).

Dacă autorităţile executive dispun de puterea de a cere în mod unilateral revizuirea sau
anularea unei decizii de justiţie defi nitive, poate fi încălcat articolul 6. De exemplu, dacă mai multe
autorităţi guvernamentale sunt abilitate să formuleze obiecţii împotriva rezultatului unei proceduri
judiciare Curtea consideră că posibilitatea de anulări repetate a unei judecăţi definitive, este, ca
atare, incompatibilă cu principiul de securitate a rapoartelor juridice (Sovtransavto Holding c.
Ucrainei (2002)). Încălcarea poate rezulta de asemenea dintr-o situaţie în care Curtea supremă îşi ia
competenţa de a statua cu privire la cererile care se referă la încălcarea drepturilor protejate de
autorităţile executive (Vasilescu c. României (1998) şi Brumărecu c. României (1999)).

90
În anumite cazuri, autorităţile executive responsabile de punerea în acţiune a deciziilor
judiciare au oprit deciziile care puteau crea obstacole sau să întârzie la nesfârşit această punere în
acţiune. În cauza Satka şi alţii c. Greciei (2003), Statul a blocat emiterea sentinţelor cu privire la
proprietate a bunurilor imobiliare de orice efect practic, adoptând o serie de decrete administrative
care descriau utilizarea rezervată acestor bunuri şi, în cauza Immobiliare Saffi c. Italiei (1999) -
precum şi în nenumărate cauze similare - prefecturile responsabile de aplicarea deciziilor
tribunalelor care ordonă

restituirea proprietăţilor imobiliare utilizase puterea lor discreţionară pentru a refuza ajutorul poliţiei
în operaţiile de expulzare. Un Stat nu poate cu atât mai mult invoca difi cultăţi fi nanciare pentru a
justifi ca neplătirea indemnizaţiilor acordate de un tribunal (Burdov c. Federaţiei Ruse (2002)).

Accesul la un tribunal şi imunitatea

Cu toate că articolul 6 se aplică la multe litigii între persoane particulare şi Stat, diverse
imunităţi şi privilegii acordate Statului sau agenţilor săi pot împiedica tribunalele să statueze asupra
anumitor cauze. Organizaţiile internaţionale pot fi în situaţia de a acorda o imunitate de urmărire
civilă în faţa tribunalelor naţionale din ţara lor gazdă (Waite şi Kennedy c. Germaniei (1999): confl
ict de lucru). La fel, imunitatea de care se bucură misiunile diplomatice şi ambasadele pot pune
obstacole procedurale examinării anumitor plângeri civile de către tribunalele naţionale (Fogarty c.
Regatului Unit (2001): litigiul cu privire la recrutarea pentru un post). În ceea ce priveşte litigiile
civile care nu provin din dreptul muncii, Curtea nu a constatat nici o încălcare a articolului 6 în
cauza în care tribunalele Regatului Unit a conchis asupra imunităţii urmăririlor civile ale guvernului
kuweďtian Regatului Unit pentru reparaţiile care rezultau din rănile corporale aplicate prin tortură
de agenţii acestui guvern (Al-Adsani c. Regatului Unit (2001)). În cauza McElhinney c. Irlandei
(2001) de asemenea, Curtea a considerat că Irlanda putea oferi imunitate Regatului Unit cu privire la
acţiunile soldaţilor britanici în Irlanda de Nord astfel încât delictele civile comise de interesaţi să
poată fi considerate ca acta jure imperii (îndeplinite în exercitarea puterii publice). Constatând că
Irlanda nu depăşise marja sa de apreciere limitând dreptul de acces la un tribunal, Curtea a relevat că
reclamantul putuse intenta o acţiune în faţa tribunalelor britanice.

Un Stat care îşi acordă sie sau funcţionarilor săi o imunitate de responsabilitate civilă în
numele „interesului public” trebuie totuşi să ofere alte recursuri pentru despăgubiri persoanelor care
fusese rănite din cauza acţiunilor compartamentului agenţilor puterii publice (Osman c. Regatului
Unit (1998)).

La fel, a acorda membrilor aparatului judiciar o imunitate faţă de responsabilităţile civile nu


este compatibil cu articolul 6 decât dacă alte mijloace sunt propuse persoanelor care doresc să obţină
o compensaţie pentru pagubele care le-au fost aplicate de un membru al sistemului judiciar (Ernst şi
alţii c. Belgiei (2003)). Curtea a considerat inadmisibil pentru un membru al parlamentului de a
invoca imunitatea sa pentru a scăpa de urmăririle pentru defăimare într-un litigiu care a survenit în
afara contextului politic, în timp ce această imunitate se baza pe o rezoluţie adoptată de însăşi
parlament şi că persoana care se considera defăimată nu dispunea de nici un alt mijloc de a obţine
satisfacţie (Cordova c. Italiei (nr. 1 şi 2) (2003)).
91
Precum s-a spus mai sus, articolul 6.1 face trimitere atât la procedurile cât şi la
procedurile penale, pe când paragrafele 2 şi 3 ale articolului se aplică doar în penal. Este important
atunci de reţinut că condiţiile generale enunţate în articolul 6.1 să convinţă condiţiilor prescrise de
articolele mai specifice. Există de asemenea, principii care nu sunt deschise, aşa-numite de
„echitate” care nu sunt în mod direct enunţate însă care au importanţa lor pentru a înţelege punerea
lor în acţiune.

Independenţa şi imparţialitatea tribunalelor

Principiile ascunse pentru independenţa şi imparţialitatea unui tribunal sunt strâns legate de
cele care conduc dreptul la un tribunal (a se vedea secţiunea precedentă). Principiul ascuns clauzei
de independenţă şi imparţialitate este separarea puterilor, însă nici Convenţia nici organele sale

nu implică mijloacele de a răspunde acestei condiţii. Totuşi, din jurisprudenţa de la Strasbourg


decurge clar că judecătorii nu pot fi legaţi prin interpretarea legii făcute de membrii puterii
legislative sau executive. Curtea a constatat astfel o încălcare în cauza Sovtransavto Holding c.
Ucrainei (2002) în care Preşedintele Ucrainei scrisese la Curtea supremă de arbitraj pentru a-i cere
să „apere interesele naţionalilor ucraineni” împotriva celor ai societăţii comerciale ruseşti
reclamante. A existat de asemenea o încălcare din moment ce funcţiile judiciare şi legislative sunt
combinate (McGonnell c. Regatului Unit (2000): judecătorul din Guernesey prizida curtea care era
responsabilă de a statua cu privire la contestarea aplicării unui plan de amenajare a teritoriului
adoptat cu participarea sa în calitate de judecător adjunct).

Precum s-a spus mai sus apropo de dreptul la un tribunal, autorităţile guvernamentale nu pot
trece cu tăcerea sau nu pot refuza să aplice deciziile luate de un tribunal judiciar (Hornsby c. Greciei
(1997)). În ceea ce priveşte independenţa şi imparţialitatea tribunalului însăşi, Curtea a stabilit că,
chiar dacă persoane fi zice sunt califi cate pentru a trata o problemă dată şi dacă nu este un motiv de
a pune la îndoială integritatea lor personală, este important ca să se păstreze aparenţa de
imparţialitate şi independenţă obiectivă (Langborger c. Suediei (1989)). Această normă cere în mod
special ca persoanele să statueze asupra unui punct specifi c fără a putea fi perceput ca întreţinând
relaţii cu una din părţi (Sramek c. Austriei (1984): un membru al tribunalului era subordonat
profesional unei dintre părţi; Pescador Valero c. Spaniei (2003): un judecător era angajat parţial de
una din părţi la procedură; şi Sigurdsson c. Islandei (2003): soţul unui judecător datora nişte bani
uneia din părţi).

Autorităţile judiciare implicate la etapa introducerii nu se pot afl a în calitate de magistraţi în


cadrul şedinţei unui proces-penal. (Tierce şi alţii c. Saint-Marin (2000), Rojas Morales c. Italiei
(2000), Castillo Algar c. Spaniei (1998)) la un judecător - care ocupă un post de autoritate în
sistemul judiciar - nu pot numi judecătorii responsabili de a audia o cauză în care el are un interes
(Daktaras c. Lituaniei (2000)).

În cauza De Cubber c. Belgiei (1984), nu era admisibil ca judecătorul de instrucţie şi


judecătorul fondului să fi e aceeaşi persoană şi, în cauza Piersack c. Belgiei (1982), aceeaşi
constatare a fost făcută cu privire la un preşedinte de tribunal care în prealabil participase la cauza

92
judecată în calitate de procuror. În cauza Hauschildt c. Danemarcii (1989), Curtea a constatat o
încălcare a articolului 6, căci judecătorul fondului hotărâse mai înainte asupra reţinerii provizorii a
acuzatului: or, deciziile cu privire la detenţie trebuie să ţină cont de indicii de culpabilitate şi pot, în
acest caz, să aducă un prejudiciu obiectivităţii procesului.

Convenţia nu impune proces înaintea juraţilor. Totuşi, într-o ţară în care este instituit sistemul
judiciar, se aplică cerinţele de imparţialitate şi independenţă. Curtea constată o încălcare a
dispoziţiei în cauza Holm c. Suediei (1993), deoarece majoritatea juraţilor au legături cu acuzatul,
dar nu a constatat o încălcare atunci când judecătorul a dat instrucţiuni clare juraţilor, ce hotărau un
caz penal împotriva unui membru al minorităţii rasiale, unde unul din juraţi a formulat în mod fals
observaţii negative contra minorităţii din care făcea parte reclamantul (Sander c. Regatului Unit
(2000)).

Independenţa şi imparţialitatea tribunalelor: tribunalele militare şi curţile de securitate ale


Statului

Curtea a examinat mai multe cauze care denunţau lipsa independenţei şi a imparţialităţii
curţilor de securitate ale Statului, tribunalelor militare şi alte tribunale care acţionau într-un context
militar sau aproape militare.

Judecătorii de la Strasbourg au elaborat o jurisprudenţă foarte clară care interzice judecarea


civililor de către tribunalele militare, mai ales în prezenţa legăturilor structurale strânse între
autorităţile executive şi ofi ţerii care prezidau procesele (a se vedea, de exemplu, Çiraklar c. Turciei
(1998) şi Incal c. Turciei (1998)).

În ceea ce priveşte tribunalele militare, supravegherea sau controlul procesului de către


autorităţile nejudiciare ridică mai pulte probleme. De exemplu, în cauza Findlay c. Regatului Unit
(1997), Curtea a conchis o încălcare a articolului 6 în măsura în care un „ofi ţer convocator” în faţa
curţii marţiale plasase reclamantul în detenţie provizorie în aşteptarea procesului său, numit de
judecătorii acestei curţi, desemnat de personalul militar care trebuia să fie ca ofi ţer procuror, ofi ţer
procuror asistent şi ofi ţer apărător adjunct, şi să confi rme pedeapsa aplicată. Orice persoană care îşi
asumă un rol în cadrul curţii marţiale care are un rang inferior şi depinde de comandamentul său. În
pofida introducerii următoare a animitor reforme în sistem, Curtea a mai relevat unele puncte
vulnerabile ale sistemului în cauza Morris c. Regatului Unit (2002): doi judecători tineri fusese
numiţi membri ai unei curţi marţiale pe o bază ad hoc şi unica cale de recurs împotriva deciziei
negative consta într-o „autoritate de control” nejudiciară căreia curtea penală de apel îi refuzase
autorizaţia de apel fără ca aceasta să considere necesar de a ţine o audiere. Totuşi, Curtea nu a
considerat că a fost încălcat articolul 6 într-o cauză în care preşedintele unei curţi marţiale era pe
punctul de a pleca la pensie şi nu mai putea decide evaluarea superiorilor săi ierarhici şi în care doi
judecători ordinari aveau o instruire specială în materie de proceduri disciplinare (Cooper c.
Regatului Unit (2003)).

Un tribunal „stabilit prin lege”

93
Curtea a constatat o lipsă a obligaţiunii de a stabili un tribunal prin lege în câteva cauze rare. În
Coëme şi alţii c. Belgiei (2000), ea a constatat o încălcare a acestei prevederi pentru că curtea de
casaţie hotărâse de a uni cauzele, din motivul că exista o legătură de conexiune între persoane
particulare şi ministru, lipsind astfel reclamanţii, împotriva voinţei lor, de judecătorul lor natural.
Unind cauzele, Curtea de casaţie belgiană invocase un articol al Constituţiei - care prevedea, cu titlu
excepţional, judecarea miniştrilor de către această jurisdicţie - fără a cita cea mai mică prevedere
care să poată servi drept bază legală pentru judecarea persoanelor fi zice. Dacă legea ea-însăşi fi
xează componenţa unui tribunal, nerespectarea acestor prevederi implică constatarea unei încălcări a
articolului 6.1 (Posokhov c. Federaţiei Ruse (2003) şi Lavents c. Letoniei (2002)).

Dreptul la o audiere publică

Scopul publicităţii procedurilor judiciare este de a proteja persoanele împotriva unei


administrări secrete a justiţiei. Interesele astfel protejate sunt nu doar cele ale părţilor în cauză, însă
şi cele ale publicului în general: trebuie de fapt de păstrat încrederea în aparatul judiciar. Prin
urmare, o procedură deschisă doar pentru părţi şi reprezentanţii lor nu corespunde exigenţelor
acestei prevederi a Convenţiei (Kadubec c. Slovaciei (1998) şi Malhous c. Republicii Cehe (2001)).
La fel, condiţia de asigurare a unei audieri publice nu este satisfăcută dacă un proces-penal se ţine în
incinta unei închisori, cel puţin dacă se ia măsuri pentru a infoma publicul asupra locului acestei
închisori, modalităţile de acces la tribunal şi alte informaţii similare (Riepan c. Austriei (2000)).
Totuşi, presa şi publicul pot fi excluşi de la audierile disciplinare ţinute într-o închisoare (Campbell
şi Fell c. Regatului Unit (1984)).

Condiţiile de asigurare a audierii publice sunt valabile doar pentru etapele procedurii care
afectează decizia judiciară într-o cauză dată şi respectarea sa trebuie să fi e verifi cată în
conformitate cu caracteristicile procesului preconizat în ansamblul său (Axen c. Germaniei (1983)).

Curtea a precizat că caracterul public al audierii include de asemenea dreptul la o audiere în


primă instanţă (Ezelin c. Franţei (1991), Bakker c. Austriei (2003), Stefanelli c. Saint-Marin (2000),
Forcellini c. Saint-Marin (2003) şi Sigurthor Arnarsson c. Islandei (2003)), în special când o parte
la cauză face în mod direct cerere (Fischer c. Austriei (1995) şi Eisenstecken c. Austriei (2000)) sau
când o instanţă judiciară procedează la examinarea faptelor şi punctelor de drept (Fredin c. Suediei
(nr. 2) (1994) şi Fischer c. Austriei (1995)). Totuşi, Curtea a considerat că o audiere nu este
indispensabilă în cauzele care ridică probleme de fapt şi de fond care pot fi rezolvate pe baza
dosarului şi a concluziilor scrise de părţi. În orice caz, totuşi, sentinţele trebuie să fi e pronunţate
public (Rushiti c. Austriei (2000)).

6. Echitatea procedurii: aspecte suplimentare

După cum s-a spus mai sus, Curtea a precizat conţinutul principiilor de echitate într-o
jurisprudenţă abundentă care include numeroase cauze complexe. Principala considerare a
judecătorilor de la Strasbourg în examinarea cauzelor de acest tip este următoarea: „Poate oare fi
procedura în ansamblul său conformă normelor de echitate în sensul articolului 6.1 al Convenţiei”?

Principiul egalităţii armelor


94
Cel mai important dintre principiile neformulate ale Articolului (6) este cel al „egalităţii
armelor” – ideea că fi ecare parte din proces trebuie să aibă şanse egale pentru a-şi prezenta cauza
(Neumeister c. Austriei (1968)) şi că nimeni nu trebuie să benefi cieze de un avantaj substanţial
asupra adversarului său. Principiul egalităţii armelor include noţiunea conform căreia fiecare din
cele două părţi la o procedură are dreptul să obţină informaţii cu privire la faptele şi argumentele
părţii adverse şi trebuie să aibă şanse egale de a răspunde celuilalt. Curtea a conchis că a fost
încălcat articolul 6 dacă o jurisdicţie internă a fondat deciziile sale pe argumente care nu le erau
cunoscute apărătorilor (Slimane-Kaïd c. Franţei (2000), MacGree c. Franţei (2003), Krčmáŕ şi alţii
c. Republicii Cehe (2000), Fortum Corporation c. Finlandei (2003), APEH Üldözötteinek
Szövetsége şi alţii c. Ungariei (2000) şi Walston c. Norvegiei (2003)); dacă o parte a fost nevoită să
refuze accesul la piesele procedurii (Kerojärvi c. Finlandei (1995), McMichael c. Regatului Unit
(1995) şi Foucher c. Franţei (1997)) sau i-a fost refuzat dreptul de a înainta anumite dovezi (De
Haes şi Gijsels c. Belgiei (1997) şi Mantovanelli c. Franţei (1997)), plus lipsa unui martor cheie
(Bönisch c. Austriei (1985), unde tribunalul a acceptat audierea numai a unei părţi (Hiro Balani c.
Spaniei (1994), Ruiz Torija c. Spaniei (1994) şi Van Orshoven c. Belgiei (1997), Quadrelli c. Italiei
(2000) şi Keegan c. Irlandei (1994)); şi când o parte nu a fost nici o dată informată despre datele
relevante ale procesului intentat împotriva sa (Vacher c. Franţei (1996) K.D.B. c. Olandei (1998) şi
Fretté c. Franţei (2002)). Ministerul public asumă obligaţiunea pozitivă de a divulga de fapt
elementele de probă pertinente pentru apărare în timp util (Kuapila c. Finlandei (2000) şi Dowsett c.
Regatului Unit (2003)). Prezenţa unui reprezentant al guvernului în timpul deliberărilor unui tribunal
poate duce la exercitarea unei infl uenţe nepotrivite asupra procedurii (APBP c. Franţei (2002)).

În cauzele Colozza c. Italiei (1985), Monnel şi Morris c. Regatului Unit (1987), Botten c.
Norvegiei (1996) şi Lobo Machado c. Portugaliei (1996), Curtea a hotărât că în majoritatea
cazurilor, apărătorii trebuie să fi e prezenţi şi îndreptăţiţi de a lua parte în orice proces.

În cauzele care se referă la îndepărtarea copiilor de părinţii lor, retragerea drepturilor


părinteşti şi alte probleme conexe care au legărură chiar cu dreptul la respectarea vieţii de familie,
Curtea a conchis o încălcare dacă un copil fusese luat de la mama lui la doar câteva ore de la
naşterea sa şi propus spre adopţie o săptămână mai târziu, fără ca părinţii să aibă posibilitatea de a
obţine consultaţii juridice în timp ce autoritatea judiciară competentă nu se pronunţase asupra unor
chestiuni importante (P., C. şi S. c. Regatului Unit (2002)). O abordare identică a fost adoptată în
cauze similare care au implicat copii mici (a se vedea, de exemplu, Buchberger c. Austriei (2001) şi
T.P. şi K.M. c. Regatului Unit (2001)).

În cauzele care implică minori, modalităţile de aplicare a principiului egalităţii armelor pot fi
diferite. De exemplu, Curtea a conchis că a fost încălcat articolul 6 într-o instanţă când doi tineri
copii - acuzaţi de omor - s-a dovedit că prezentau tulburări psihice posttraumatice şi erau parţial
incapabili de a da instrucţiuni avocaţilor lor, de a avea o prestanţă adecvată la bară în cadrul propriei
lor apărări sau de a participa plenar la procedura care a fost publică (V.c. Regatului Unit (1999) şi T.
c. Regatului Unit (1999)).

Multe alte instrumente internaţionale prevăd cooperarea procurorilor cu avocaţii. După


principiul 20 al Manualului ONU cu privire la rolul procurorilor, procurorii trebuie să tindă să
95
coopereze inter alia cu avocaţii pentru a asigura echitatea şi eficacitatea urmăririi penale. Art. 20 al
Recomandării Consiliului Europei cu privire la rolul procurorilor în sistemul de justiţie penală
prevede că « procurorii trebuie să fie obiectivi şi imparţiali în cursul procesului de judecată ». Ei
trebuie să pună la dispoziţia celorlalte părţi orice acte – cu excepţia prevăzută de lege – care ar putea
afecta procedurile.

Respectarea cu bună credinţă a regulilor de procedură

Este de la sine înţeles că, dacă un tribunal naţional comite o eroare de procedură care
afectează echitatea procedurii şi omite apoi rectifi carea ei, articolul 6 este încălcat (Leoni c. Italiei
(2000)). Curtea a conchis de asemenea asupra unei încălcări a acestei prevederi în cauze unde
tribunalul naţional aplicase reguli de procedură într-un mod foarte rigid (Pérez de Rada Cavanilles
c. Spaniei (1998) şi Miragall Escolado şi alţii c. Spaniei (2000)), nu a respectat angajamentele sale
faţă de o parte (Sovtransavto Holding c. Ucrainei (2002): tribunalul invitase reclamanta să facă apel
pentru a cere reparaţia unei lipse formale, apoi a respins acest recurs pe motiv că termenul de o lună
prevăzut pentru introducerea apelului a fost depăşit), şi a refuzat să examineze probele esenţiale sau
substanţa plângerii (Tinnelly & Sons Ltd. şi alţii şi McElduff şi alţii c. Regatului Unit (1998)).

În cazul când posibilitatea de a depune o plângere în civil depinde de instrucţiunea


prealabilă a unei infracţiuni penale conexe, iar autorităţile nu declanşează acţiunea publică prescrisă,
acest fapt poate fi asimilat unei încălcări a articolului 6 (Anagnostopoulos c. Greciei (2003)).

Curtea poate conchide asupra unei încălcări a articolului 6.1 în numele principiului de
echitate dacă regulile de procedură care conduc o procedură specifi că sunt lipsite de claritate. Ea a
adoptat această poziţie în cauzele Coëme şi alţii c. Belgiei (2000), un ministru al guvernului fusese
judecat de Curtea de casaţie fără să fi fost informat despre regulile de procedură aplicabile până la
proces) şi în cauza Vacher c. Franţei (1996), Curtea de casaţie respinsese un apel cu privire la
puncte de drept pe motiv că reclamantul nu prezentase cândva un memoriu fără a fi fi xat termenul).

Hotărâri motivate

Articolul 6.1 constrânge tribunalele să expună motivele deciziilor lor. În special, tribunalele
inferioare şi alte autorităţi abilitate să ia decizii trebuie să indice motivele pe care ei se fondează
pentru a permite părţilor să utilizeze efi cient orice drept de recurs eventual (H. c. Belgiei (1987)).
Dacă presupunem că această condiţie a fost îndeplinită, o curte de apel poate, în principiu, să se
mulţumească de a relua motivele jurisdicţiei de primă instanţă (García Ruiz c. Spaniei (1999) şi
Helle c. Finlandei (1997)).

Nici un tribunal nu poate substitui propriul său motiv cu cel al experţilor medicali pentru a
determina un tip special de tratament sau de intervenţie chirurgicală (Van Kück c. Germaniei
(2003)). La fel, un organ abilitat să ia decizii nu s-ar fonda pe un motiv contradictoriu intern
(Hirvisaari c. Finlandei (2001): o casă de pensii justifi case reducerea pensiei de invaliditate a
reclamantului subliniind că starea de sănătate a interesatului se deteriorase după acordarea sumei
integrale a acestei pensii).

96
Procese în contumacie

O persoană care nu a asistat la o procedură supusă articolului 6 nu renunţă din această cauză
la protecţiile oferite de această prevedere. Curtea a considerat că un tribunal intern nu poate nici să
refuze unui avocat de a reprezenta un client absent (Van Geyseghem c. Belgiei (1999), Van Pelt c.
Franţei (2000) şi Pobornikoff c. Austriei (2000)), nici să respingă un apel cu privire la un drept care
decurge din acest motiv (Guérin c. Franţei (1998), Omar c. Franţei (1998), Khalfaoui c. Franţei
(1999) şi Papon c. Franţei (2002)).

La fel, Curtea nu interzice procesele prin contumacie/lipsă în instanţele unde acuzatul/pârâtul


este de negăsit, însă a susţinut întotdeauna că o persoană recunoscută vinovată într-un astfel de
proces are dreptul de a reclama un nou proces la întoarcerea sa în jurisdicţia dată (Colozza c. Italiei
(1985) şi Osu c. Italiei (2002)).

Dacă o persoană eliberată sub cauţiune cu condiţia de a se prezenta la proces fuge şi este
judecată în contumacie, ea nu poate invoca imposibilitatea de a accede la tribunal (Karatas şi Sari c.
Franţei (2002)).

Dreptul de a nu contribui la propria incriminare

Curtea a examinat mai multe cauze în care o persoană invocase încălcarea dreptului său de a
nu contribui la propria incriminare, un principiu care nu fi gurează în mod direct în Convenţie.
Principalul factor examinat de judecătorii de la Strasbourg în cauzele de acest tip este chestiunea de
a şti dacă circumstanţele legate de pretinsa autoincriminare pot fi considerate ca reieşind din
constrângere. Curtea a conchis că prezenţa unor astfel de circumstanţe într-o cauză unde un membru
al personalului direcţiei unei întreprinderi fusese constrâns să furnizeze informaţii cu privire la
activităţile comerciale ale acestuia unei autorităţi guvernamentale, care transmisese informaţiile
autorităţilor de urmărire în vederea utilizării lor în cadrul urmăririlor începute ulterior împotriva
interesatului (Saunders c. Regatului Unit (1996) şi I.J.L. şi alţii c. Regatului Unit (2000)). Ea a
adoptat aceeaşi poziţie într-o cauză în care petiţionarul s-a plâns că a fost amendat pentru refuzul său
de a prezenta declaraţii bancare şi documente legale, a căror existenţă era suspectată de autorităţile
vamale, dar pe care nu le-au găsit în timpul percheziţiei locuinţei lui Funke c. Franţei (1993)).

Într-o serie de cauze legate de conduita interogatoriilor de poliţie, Curtea a conchis asupra unor
încălcări ale articolului 6 dacă declaraţiile incriminate - obţinute de la suspect când el a fost privat de
orice contact cu exteriorul în condiţii de detenţie opresive şi fără acces la un avocat - fusese utilizate
în cadrul procesului (Magee c. Regatului Unit (2000)). Ea a adoptat chiar o poziţie identică, fără a
ţine cont de utilizarea lor în faţa tribunalului, faţă de declaraţiile sau probele obţinute conform unor
metode discutabile (Heaney şi McGuinness c. Irlandei (2000): reclamanţii au obţinut informaţii
contradictorii cu privire la drepturile lor în timpul interogatoriilor de poliţie, fapt ce i-a constrâns să
renunţe la dreptul de a păstra liniştea). La fel, Curtea a avut ocazia să examineze plângeri cu privire
la recurgerea la agenţi obişnuiţi în cadrul anchetelor criminale. Ea nu a relevat o încălcare a
dreptului la un proces echitabil în cauza Lüdi c. Elveţiei (1992), în măsura în care poliţistul vizat a
depus jurământ, judecătorul de instrucţie era la curent de misiunea sa iar autorităţile au deschis o

97
anchetă preliminară împotriva reclamantului. Totuşi, ea a făcut o concluzie inversă în cauza Teixera
de Castro c. Portugaliei (1998) unde poliţia a acţionat în afara oricărui control judiciar şi unde
reclamantul nu avea antecedente judiciare şi nu constituise obiectul unei anchete preliminare.

Există o legătură între declaraţiile incriminate obţinute prin constrângere şi concluziile


defavorabile extrase de un suspect din dreptul său de a păstra liniştea: un aspect important a
privilegiului de a nu contribui la propria incriminare. Curtea a conchis asupra unei încălcări atât a
articolului 6.1 cât şi a articolului 6.2 (care garantează dreptul la prezumţia de nevinovăţie) în
instanţe unde persoanele au fost recunoscute vinovate pe motiv că au refuzat să răspundă la
întrebările poliţiei (Heaney şi McGuiness c. Irlandei (2000) şi Quinn c. Irlandei (2000)). Chiar dacă
un individ nu a constituit obiectul sancţiunilor penale pentru refuzul de a răspunde la întrebări,
Curtea a conchis asupra unei încălcări din moment ce poliţia i-a comunicat informaţii contradictorii
sau obscure cu privire la dreptul său de a păstra liniştea, mai ales dacă interesatul nu a avut acces la
un avocat (Averill c. Regatului Unit (2000)). Judecătorii de la Strasbourg au considerat de asemenea
că comunicarea instrucţiunilor neadecvate juraţilor cu privire la caracterul concluziilor care pot fi
trase din tăcerea unui suspect în timpul unui interogatoriu de poliţie constituia o încălcare a
articolului 6, în măsura în care acest viciu de procedură nu a fost reparat în apel (Condron c.
Regatului Unit (2000): reclamantul a fost deţinut şi chestionat în timp ce el suferea de simptome de
lipsă de heroină).

7. Prezumţia de nevinovăţie: articolul 6.2

Articolul 6.2 consacră prezumţia de nevinovăţie. Principiul care decurge din acest drept
acordă benefi ciul îndoielii oricărei persoane acuzate de o infracţiune penală (in dubio pro reo).
Curtea europeană a Drepturilor Omului a examinat cauze cu privire la trei aspecte ale acestui drept.
În ceea ce priveşte primul - dacă sarcina de a aduce probe sufi ciente pentru a demonstra
culpabilitatea îi revine ministerului public - , Curtea a constatat o încălcare doar în cauze rare:
Telfner c. Austriei (2001) unde tribunalele naţionale au recunoscut reclamantul vinovat în baza
probelor foarte mici şi a speculaţiilor cu privire la rolul său într-un accident de automobil; A.P.,
M.P. şi T.P. c. Elveţiei (1997) şi E.L., R.L. şi J.O.-L. C. Elveţiei (1997) unde Statul aplicase amenzi
moştenitorilor indivizilor care au fost declaraţi vinovaţi de fraude fiscale în timp ce, conform
judecătorilor de la Strasbourg, responsabilitatea penală nu este transmisibilă părţilor inocente.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea aspect - când se prevede că autorităţile judiciare sau
media nu trebuie să conchidă asupra culpabilităţii unei persoane până la pronunţarea deciziei defi
nitive cu privire la această culpabilitate -, Curtea a constatat o încălcare a articolului 6.2 în cauzele
unde preşedintele parlamentului declarase public vinovat un ministru al guvernului acuzat de o
infracţiune penală (Butkevičius c. Lituaniei (2002)) şi unde un înalt funcţionar şi poliţistul
responsabil de o anchetă criminală au declarat un suspect vinovat înainte chiar ca interesatul să fi e
inculpat (Allenet de Ribemont c. Franţei (1995)).

În ceea ce priveşte al treilea aspect – procedurile posterioare procesului, nu pot servi drept
mijloc de sugestie a vinovăţiei penale a unui individ achitat sau care au fost subiectul acuzaţiilor
retrase în consecinţă -, Curtea a conchis lipsa încălcărilor într-o cauză în care reclamantul a fost
98
rugat să achite cheltuielile de judecată şi o indemnizaţie de cheltuieli care sugerau vinovăţia lui
(Minelli c. Elveţiei (1983): urmăriri judiciare abandonate pe motivul prescripţiei). Curtea a mai
stabilit o încălcare a articolului 6.2, când tribunalele interne au refuzat să indemnizeze, pentru timpul
petrecut în detenţie, persoane care au fost achitate de comiterea unor crime, tribunalul a declarat că
suspiciunile nu pot fi înlăturate complet (Sekanina c. Austriei (1993), Rushiti c. Austriei (2000),
Lamanna c. Austriei (2001) şi Weixelbraun c. Austriei (2001)) sau în cazul când au estimat că,
conform preponderenţei probabilităţilor, persoanele achitate au comis actele în cauză (O. c.
Norvegiei (2003) şi Hammern c. Norvegiei (2003)).

Cu toate acestea, Curtea nu a constatat o încălcare a articolului 6.2 într-o cauză în care o
persoană a fost condamnată în dreptul civil să plătească o indemnizaţie pentru nişte fapte pentru care
a fost deja achitat în penal (Ringvold c. Norvegiei (2003)). În cauza Phillips c. Regatului Unit (2001)
Curtea a estimat că Articolul 6.2 nu era aplicabil procedurilor de confi scare declanşate după o
condamnare în cadrul procesului de determinare a vinovăţiei.

În hotărîrea Popovici c Moldova 2007, Curtea a conchis că afirmarea Secretarului Consiliului


Suprem de Securitate al RM în care acesta se referă la reclamant ca fiind vinovat de conducerea unei
organizaţii criminale era evident o declaraţie care îl învinovăţea pe reclamant şi care, în primul rînd,
a încurajat publicul să îl considere vinovat şi, în al doilea rînd, a prejudiciat evaluarea faptelor de
către autorităţile judiciare competente.

8. Garanţii procedurale prevăzute de articolul 6.3

Ca şi în cazul prezumţiei nevinovăţiei înscrise în paragraful 2, garanţiile oferite de paragraful


3 completează dreptul la un proces echitabil enunţat în paragraful 1. Printr-o interpretare în sens
contrar, conţinutul paragrafului 3 exprimă acelaşi lucru, întrucât sunt schiţate drepturi minime ce
trebuie garantate celui acuzat, nu şi totalitatea protecţiilor garantate de articolul 6 (Adolf c. Austriei
(1982)). În general, exista totdeauna posibilitatea de a controla aprecierea echităţii procesului.

Dreptul de a fi informat, în cel mai scurt timp, într-o limbă pe care o înţelege acuzatul şi de o
manieră detaliată: articolul 6.3.a

Până astăzi, există foarte puţină jurisprudenţă cu privire la această dispoziţie. În cauza Brozicek
c. Italiei (1989), Curtea a concluzionat în sensul unei încălcări a dreptului de a fi informat, deoarece
o persoană domiciliată într-o ţară fusese învinuită de săvârşirea unei fapte penale într-o altă ţară şi i
s-a adus la cunoştinţă acest lucru prin documente redactate în limba celei de a doua ţări. În ciuda
cererilor sale de a i se traduce acuzaţiile, cea de a doua ţară a judecat cauza în lipsa persoanei şi a
declarat-o în cele din urmă vinovată, fără a-i da vreun răspuns. În cauza Kamasinskii c. Austriei
(1989) Curtea a decis că desemnarea de către Stat a unui avocat al apărării în măsură să comunice
atât în limba tribunalului, cât şi în cea a reclamantului răspunde condiţiilor puse de Articolul 6.3.a.

Mai recent Curtea a examinat plângeri cu privire la calitatea informaţiei conţinute în acuzaţiile
penale formale şi a concluzionat încălcări în cauzele în care o Curte de Apel a recalifi cat delictul
fără a permite apărării să se pregătească şi să prezinte alte argumente (Pélissier şi Sassi c. Franţei
(1999): acuzaţiile penale erau imprecise; şi Mattoccia c. Italiei (2000): încălcarea Articolului 6.1 şi a
99
Articolului 6.3.b şi în care autorităţile au cerut achitarea unei amenzi pentru recurs abuziv de la
individ pronunţându-şi decizia fără audiere (T. c. Austriei (2000): a fost constatată, de asemenea, o
încălcare a articolului 6.3.b).

Dreptul de a dispune de timpul şi de facilităţile necesare pentru pregătirea apărării: articolul


6.3.b

Această dispoziţie este strâns legată de dreptul de a fi informat plenar, garantat de Articolul
6.3.a, şi de dreptul de a fi reprezentat de un avocat, garantat de Articolul 6.3.c. Curtea a constatat
încălcările acestei clauze în cauze în care un tribunal a recalifi cat o infracţiune penală la o etapă a
procedurii penale la care apărării îi este practic imposibil să reacţioneze (Sadak şi alţii c. Turciei
(2001) şi Mattoccia c. Italiei (2000)) şi în care un martor a modifi cat depoziţia sa în cursul
procedurii fără ca apărarea să poată contesta valabil această schimbare de părere (G.B. c. Franţei
(2001)).

Curtea a subliniat că una din „facilităţile” cele mai importante pentru pregătirea propriei
apărări este posibilitatea de a consulta un consilier juridic (Campbell şi Fell c. Regatului Unit
(1984)). Datorită faptului că autorităţile responsabile de anchetă permit doar aceste consultaţii sub
supravegherea lor, judecătorii de la Strasbourg au ajuns la concluzia unei încălcări (Lanz c. Austriei
(2002)); s-a admis existenţa unei încălcări deoarece autorităţile au întârziat expedierea unei scrisori
de la un deţinut adresate avocatului său (Domenichini c. Italiei (1996)).

În conformitate cu noţiunea de „decizie” asupra unei acuzaţii evocate anterior, exigenţa


Articolului 6.3.b cu privire la „timpul şi facilităţile necesare” se extinde la procedurile de recurs.
Astfel, Curtea a conchis existenţa unei încălcări a acestei dispoziţii combinate cu Articolul 6.1 într-o
cauză în care un tribunal militar nu a argumentat sufi cient hotărârea sa şi a oferit un timp destul de
scurt pentru a înainta un recurs împotriva hotărârii (Hadjianastassiou c. Greciei (1992)).

Art.66(2) CPP RM – acuzatul are dreptul să aibă întrevederi cu apărătorul său în


confidenţialitate, fără a se limita numărul şi durata lor.

În ce priveşte înlesnirile necesare pentru pregătirea apărării, Cureta a hotărît că avocatul


apărării trebuie să fie capabil să discute cu acuzatul şi să primească instrucţiuni confidenţiale de la
acesta fără a fi supravegheaţi (Oferta Plus SRL c Moldova 2006). De asemenea, nu este nevoie ca
acuzatul să demosntreze că a avut loc o interceptare efectivă sau o ascultare ; « o suspiciune
veritabilă, bazată pe motive rezonabile, că discuţia lor a fost ascultată poate fi suficientă pentru a
limita eficacitatea asistenţei pe care ar putea s-o ofere avocatul. O astfel de suspiciune, în mod
inevitabil, ar inhiba o discuţie liberă dintre avocat şi client şi ar afecta dreptul clientului de a fi
apărat sau reprezentat în mod efectiv. În Oferta Plus SRL c Moldova 2006 Curtea a constatat că
reclamantul şi avocatul său aveau motive rezonabile de a crede că discuţia pe care au purtat-o în
camera pentru întrevederi din incinta CCCEC nu a fost confidenţială, deoarece ei trebuiau să
comunice printr-un perete din sticlă. Mai mult, eficienţa asistenţei avocatului a fost împiedicată de
lipsa unui odificiu în peretele din ssticlă, fapt ce nu permitea efectuarea schimbului de acte între

100
avocat şi client. Curtea a respins argumentele acuzatului, deoarece o supraveghere vizuală ar fi fost
suficientă.

Dreptul de a se apăra singur sau de a beneficia de asistenţa unui apărător ales de el/de
asistenţă judiciară: articolul 6.3.c

Articolul 6.3.c asociază dreptul de a se apăra şi, dacă este necesar, acordarea unui ajutor
judiciar gratuit cerinţelor „intereselor justiţiei”, care corespund în esenţă cu respectarea principiului
egalităţii armelor examinat anterior.

Curtea a estimat că dreptul de a benefi cia de un asemenea ajutor nu constituie o variantă a


dreptului de a se apăra, însă un drept independent conform căruia se aplică normele obiective.
Criteriile care permit a fi determinată situaţia când interesele justiţiei solicită furnizarea unui ajutor
judiciar gratuit, presupun natura acuzaţiilor aduse împotriva unei persoane şi necesitatea de a
dezvolta argumente de susţinere cu privire la problemele complicate de drept (Pham Hoang c.
Franţei (1992) şi Twalib c. Greciei (1998)).

În principiu, atunci când o persoană riscă să fie privată de libertate, interesele justiţiei
solicită asistenţa unui consilier juridic (Quaranta c. Elveţiei (1991), Benham c. Regatului Unit
(1996) şi Perks şi alţii c. Regatului Unit (1999)). Chiar dacă interesatul şi-a ispăşit o pedeapsă
penală, el îşi păstrează dreptul la acest consilier în ceea ce priveşte acuzaţiile aduse împotriva lui pe
parcursul detenţiei sale (Ezeh şi Connors c. Regatului Unit (2003)). Atunci când un Stat acordă un
ajutor judiciar gratuit unei persoane acuzate de o infracţiune penală, el nu poate să-l retragă înainte
de aprecierea definitivă a acuzaţiei în cauză în ultimă instanţă (R.D. c. Poloniei (2001)).

Dacă un caz dat ridică probleme legale care cer aplicarea unui anumit nivel de experienţă
profesională, Statul nu-i poate cere acuzatului să-şi rezolve astfel de probleme de unul singur
(Pakelli c. Germaniei (1983) şi Artico c. Italiei (1980)). În cazul Granger c. Regatului Unit (1990),
reclamantului i-a fost refuzat ajutorul legal de a acoperi cheltuielile unui avocat în cadrul unei
audieri în apel îndreptată împotriva unei condamnări pentru jurământ fals: jurisdicţia de apel a
prelungit ea însăşi audierea pentru a examina o problemă complexă de drept privind temeinicia
plângerii. Curtea a constatat că Statul nu ţinuse seama de paragrafele 1 şi 3c. din articolul 6
interpretate împreună. Deşi Guvernul Regatului Unit a întreprins anumite schimbări în practică în
urma acestei decizii, ele au fost insufi ciente în cauzele Boner c. Regatului Unit (1994) şi Maxwell c.
Regatului Unit (1994).

În mai multe cazuri care tratau plângeri privite sub aspectul articolului 6.3.c, curtea a pus
accentul pe deosebirea între protecţia de drept şi protejarea de fapt. De exemplu ea a constatat o
încălcare a acestei dispoziţii atunci când un avocat al apărării numit de către tribunal nu a acţionat cu
diligenţă în numele clientului său (Artico c. Italiei (1980), Goddi c. Italiei (1984) şi Daud c.
Portugaliei (1998)). Această noţiune de ajutor efectiv din partea avocatului i-a făcut pe judecătorii
de la Strasbourg să concluzioneze încălcarea articolului 6.3.c într-o cauză, în care tribunalul a
respins cererea de recurs în cazul când o audiere s-a desfăşurat în lipsa avocatului apărării, iar
acestuia din urmă nu i s-a comunicat data (Alimena c. Italiei (1991)) şi în mai multe cauze în care un

101
tribunal a refuzat avocatul să reprezinte clientul care nu asista personal la audiere (Poitrimol c.
Franţei (1993), Lala c. Olandei (1994), Van Geyseghem c. Belgiei (1999), Van Pelt c. Franţei
(2000) şi Karatas şi Sari c. Franţei (2002)). În fi nal, Curtea a estimat că avocatul apărării şi pârâtul
trebuie să poată comunica – oral sau în scris – în mod liber şi confi denţial ( S. c. Elveţiei (1991)) (a
se vedea, de asemenea, mai sus analiza consacrată articolului 6.3.b). Cei doi interesaţi trebuie să
poată, de asemenea, comunica la timpul oportun din momentul arestării sau a unei detenţii în
circumstanţe care în caz contrar riscă să aducă un prejudiciu ireparabil drepturilor apărării (John
Murray c. Regatului Unit (1996): reclamantul a fost anunţat, în lipsa avocatului, de faptul că
păstrarea tăcerii pe parcursul primelor interogatorii la poliţie pot fi utilizate ulterior împotriva lui).

În ceea ce priveşte dreptul de alegere a avocatului său, Curtea a hotărât că Statele sunt în
drept să creeze barouri specializate sau să limiteze numărul avocaţilor autorizaţi să pledeze în faţa
unui tribunal dat, fără a încălca totuşi articolul 6 din Convenţie (Reinhardt şi Slimane-Kaïd c.
Franţei (1998) şi Meftah şi alţii c. Franţei (2002)).

Dreptul la audierea martorilor: articolul 6.3.d

Conţinutul şi jurisprudenţa articolului 6.3.d consolidează principiul egalităţii armelor care


susţine articolul 6 în ansamblu. De exemplu, în cauza Bönisch c. Austriei (1985), Curtea a statuat că
o instanţă de judecată trebuie să urmeze aceeaşi schemă pentru a interoga propriii experţi şi pe cei
citaţi de apărare. Dreptul de convocare sau de confruntare a martorilor nu este un drept fără limite:
tribunalele pot limita numărul martorilor citaţi de fi ecare parte şi să aprecieze necesitatea de a
asculta un anumit martor pentru a stabili faptele în speţă sau să ajungă la o decizie echitabilă (Perna
c. Italiei (2003): faptul că un martor depoziţia căruia s-ar fi limitat la negarea în întregime a
alegaţiilor formulate împotriva sa nu a fost convocat nu a fost analizat drept o încălcare a articolului
6.1 şi 6.3.d. Cu toate acestea, atunci când un tribunal refuză să admită o dovadă prezentată de către o
parte, el trebuie să motiveze refuzul său (Pisano c. Italiei (2000) şi Suominen c. Finlandei (2003)).
Fiecărui pârât îi este oferită posibilitatea adecvată şi convenabilă să conteste şi să confrunte un
martor al acuzării fi e că acesta îşi face declaraţia preliminară, sau la o etapă ulterioară a procedurii
(Isgró c. Italiei (1991) şi Lucà c. Italiei (2001)). Această posibilitate trebuie să fi e acordată chiar
dacă este difi cil de contactat un martor anumit, în special atunci când el locuieşte în afara
jurisdicţiei (A.M. c. Italiei (1999)).

Curtea a conchis deseori încălcarea articolului 6.3.d în cazurile în care condamnările se


bazau pe declaraţiile martorilor anonimi pe care apărarea nu a putut să-i interogheze (Kostovski c.
Olandei (1989), Windisch c. Austriei (1990), Saďdi c. Franţei (1993) şi Birutis şi alţii c. Lituaniei
(2002)). Ea a semnalat, de asemenea, încălcări în cazurile în care martori erau poliţişti anonimi (Van
Mechelen c. Olandei (1997)) sau erau identifi caţi însă nu erau în măsură să fi e supuşi confruntării
(Hulki Güneş c. Turciei (2003)).

Unele cauze ridică probleme în legătură cu oferirea statutului de „privilegiat” unor martori
în conformitate cu normele dreptului intern. Atunci când depoziţia unui martor anumit este crucială
în instanţă, Curtea asimilează imposibilitatea apărării de a confrunta interesatul cu o încălcare
(Unterpertinger c. Austriei (1986), Bricmont c. Belgiei (1989) şi Sadak şi alţii c. Turciei (2001)).
102
Dreptul de a fi asistat în mod gratuit de un interpret: Articolul 6.3.e

Curtea a acordat o largă interpretare dreptului la asistenţa gratuită a unui interpret atunci
când cel acuzat nu înţelege limba folosită în tribunal. În cauza Luedicke, Belkacem şi Koç c.
Germaniei (1978), Curtea a declarat că această prevedere se aplică „tuturor acelor documente sau
anunţuri din proces pe care trebuie să le înţeleagă pentru a benefi cia de un proces [echitabil]”. Ea a
precizat aceasta enumerând printre elementele ce impugn o interpretare sau o traducere pe contul
Statului: actul de inculpare, motivele arestării şi audierea propriu-zisă. În principiu, jurisprudenţa
menţionată mai sus prevede că acuzatul trebuie să înţeleagă practic toate aspectele cauzei sale.
Totuşi, în procesul Kamasinski c. Austriei (1989), Curtea nu a constatat nici o încălcare a articolului
6.3.e, deoarece avocatul apărării cunoştea perfect limba maternă a celui acuzat.

9. Drepturi garantate de Protocolul nr. 7

Hotărârile cu privire la o încălcare pretinsă a Protocolului nr. 7 din Convenţie sunt destul de
rare. Cu toate acestea, Curtea a ajuns la concluzia unei încălcări a articolului 2 a acestui instrument
în cauza Krombach c. Franţei (2001). O persoană judecată şi condamnată de către Curtea cu juraţi
care a statuat în contumacie a fost împiedicată – în virtutea unei interdicţii legale – să poată face
recurs pentru a contesta condamnarea sa şi să denunţe anumite vicii de procedură. Curtea europeană
a Drepturilor Omului a considerat că restricţia drepturilor garantate de către această dispoziţie aduc
atingere esenţei lor, mai ales că reclamantul cerea contestarea refuzului Curţii cu juraţi de a lăsa
avocatul său să-l reprezinte pe parcursul procedurii în primă instanţă. Curtea a constatat, de
asemenea, o încălcare a articolului 4 al Protocolului nr. 7 în câteva cauze rare toate referindu-se la
un reclamant recunoscut drept vinovat la moment de o infracţiune administrativă şi penală pentru
aceleaşi fapte (Gradinger c. Austriei (1995), Franz Fischer c. Austriei (2001), W.F. c. Austriei
(2002) şi Sailer c. Austriei (2002)).

III. Sugestii metodice


A. Activităţi de predare-învăţare
Sarcini didactice de nivelul I-cunoaştere şi înţelegere Modalităţi de realizare
- Definiţi noţiunea de „proces echitabil”. Expunere
- Identificaţi drepturile pe care le garantează un proces Analiză comparativă
echitabil. Studiu de caz
- Interpretaţi noţiunea de „acuzaţie penală”.

Sarcini didactice de nivelul II-aplicare


-Identificaţi criteriile de stabilire a independenţei şi Dezbateri
imparţialităţii tribunalului. Demonstrare
-Demonstraţi necesitatea interpretării noţiunii de „termen Studiu de caz
rezonabil”.

Sarcini didactice de nivelul III-integrare


-Evaluaţi principiul egalităţii armelor în contextul art.6. Studiu de caz
- Analizaţi elementele prezunmţiei nevinovăţiei conform Brainstorming
art.6. Dezbateri
103
-Argumentaţi necesitatea respectării garanţiilor procesuale
prevăzute de art.6

B. Activităţi ce ţin de lucrul individual


Subiecte Forme de realizare Modalităţi de evaluare

1.Studiu asupra jurisprudenţei Rezumat/studiu de caz -prezentarea rezultatelor;


CtEDO împotriva României în
baza cu art.6. -elaborarea articolelor.

2.Criterii de determinare a Rezumat/studiu de caz -participarea la mese rotunde


„termenului rezonabil”.

Tema 9: Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie (art.8)

I. Obiective de referinţă:
- să identifice conţinutul noţiunilor de « viaţă privată », « viaţă familială » şi « viaţă personală »;
- să demonstreze corelaţia dintre incriminările naţionale în mateia respectării dreptului la viaţa
privată şi cele prevăzute de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului;
- să valorifice cazurile soluţionate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în materia vieţii
private;
- să estimeze legalitatea limitelor respectării dreptului la secretul corespondenţei în legislaţia
naţională.

II. Teze principale:

1. Obligaţiile pozitive ce decurg din art.8.


2. Obiectul protecţiei art.8 : noţiunea de viaţă privată ; noţiunea de domiciliu; noţiunea
corespondenţei.

Articolul 8

1. Orice persoană are dreptul să i se respecte viaţa privată şi de familie, domiciliul şi


corespondenţa sa.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în cazul în care
acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică,
este necesară pentru securitatea naţională, securitateapublică, bunăstarea economică a ţării,
apărarea şi prevenirea infracţiunilor, protejarea sănătăţii sau a moralei sau pentru protejarea
drepturilor şi libertăţilor altora.

1. Obligaţiile pozitive ce decurg din art.8.


104
Dreptul la respect
De la început, este important de menţionat că organele Convenţiei au interpretat dreptul
anunţat de articolul 8.1 în lumina prevederilor articolului 8.2 conform cărora “nu este admis
amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept.” La prima vedere, aceste cuvinte
semnifi că faptul că Statul va respecta obligaţiile sale cu privire la articolul 8 prin simpla sa abţinere
de a acţiona. Curtea a confi rmat în Cauza lingvistică belgiană (1968) această primă obligaţie a
Statului de a se abţine de la orice amestec.

Totuşi, organele Convenţiei au extrapolat, de asemenea, pornind de la fi lozofi a articolului 8,


obligaţia Statului de a acţiona în aşa mod încât să asigure respectarea anumitor drepturi în anumite
împrejurări. Cauza cheie în acest domeniu este Marckx c. Belgiei (1979), în care o mamă şi copilul
său natural contestau legislaţia belgiană care obligă o mamă să angajeze o anumită acţiune pentru a i
se acorda copilului său statut legal de fi ică a sa şi care îl refuză de a oferi copilului dreptul la un
statut juridic legal faţă de alţi membri de familie. Curtea a hotărât că este o încălcare a dreptului la
respectarea vieţii de familie în sensul articolului 8 şi a menţionat:

Când un Stat determină în sistemul său legal intern regimul aplicabil anumitor legături de familie
[…], el trebuie să acţioneze într-un mod bine calculat, pentru a permite celor interesaţi să ducă o
viaţă de familie normală.

Dreptul la respectare prevăzut de articolul 8 cuprinde, de asemenea, capacitatea pentru un


individ să intenteze o acţiune judiciară cu privire la încălcarea vieţii sale private (Airey c. Irlandei
(1979): Guvernul irlandez a refuzat să permită asistenţă juridică unei femei care dorea să obţină
divorţul juridic de soţul său violent; X şi Y c. Olandei (1985): o minoră handicapată mintal nu
deţinea facultăţile intelectuale necesare pentru a urmări în justiţie un individ pe care-l acuza de
violenţe sexuale, şi nici reprezentantul său legal nu putea angaja urmăriri în locul acesteia deoarece
interesata ajunsese la vârsta la care era considerată aptă de a acţiona în nume propriu).

2. Obiectul protecţiei art.8: noţiunea de viaţă privată; noţiunea de domiciliu; noţiunea


corespondenţei

Natura vieţii private

Curtea interpretează pe larg noţiunea de viaţă privată în sensul articolului 8 şi introduce


elemente cum ar fi numele şi identitatea, precum şi orientarea sau viaţa sexuală. Această dispoziţie
de asemenea, este orientată pentru a proteja dreptul la identitate, precum şi dezvoltarea personalităţii
şi relaţiilor cu alte persoane şi cu lumea exterioară sau dezvoltarea personală, printre care se numără
şi activităţile legate de o profesie sau un comerţ desfăşurate în localuri profesionale (Niemietz c.
Germaniei (1982)).

Dreptul la viaţa privată este legat direct de noţiunea de integritate a persoanei.

Orice ingerinţă în integritatea fizică trebuie interzisă de lege şi trebuie cerut consimţământul
interesatului. În caz contrar, o persoană afl ată într-o situaţie vulnerabilă, de exemplu un deţinut, va
fi privat de garanţiile legale contra acţiunilor arbitrare. Curtea a concluzionat asupra unei încălcări a
105
exigenţei de legalitate a articolului 8 astfel analizat în cauza Y.F. c. Turciei (2003) în care soţia
reclamantului a fost constrânsă să se supună unui examen ginecologic în perioada detenţiei sale.

Dreptul la viaţa privată şi documentele de identitate

Într-un număr mare de State părţi la Convenţie, locuitorii trebuie să prezinte documente de
identitate în cadrul contactului lor cu autorităţile sau chiar în viaţa de zi cu zi. Acţiunile care au un
efect asupra acestor documente pot în consecinţă să ridice întrebări cu privire la dreptul la
respectarea vieţii private garantat de articolul 8. Astfel Curtea a dezvăluit o încălcare a acestei
dispoziţii în cauza B. c. Franţei (1992) (în parte pe motivul că Statul a refuzat să modifi ce registrul
stării civile pentru a ţine cont de schimbarea sexului unui transsexual, atunci când legislaţia şi
practica franceză cereau prezentarea unui extras din certifi catul de naştere în majoritatea
procedurilor administrative).

Judecătorii de la Strasbourg au ajuns, de asemenea, la concluzia unei încălcări în cauza


Smirnova c. Federaţiei Ruse (2003) în care Statul a refuzat să dea actele de identitate unei persoane
care ieşea din închisoare în rezultatul unei detenţii preventive; Curtea a subliniat că, în viaţa de zi cu
zi, cetăţenii ruşi trebuie să-şi demonstreze identitatea cu o serie de ocazii triviale (de exemplu pentru
schimbarea valutei sau pentru cumpărarea unui bilet la tren) sau importante (de exemplu pentru a
aplica la un serviciu sau pentru primirea îngrijirilor medicale). Curtea a dezvăluit, de asemenea, că
faptul de a nu dispune de acte de identitate constituie în sine o infracţiune administrativă în Rusia şi
că reclamanta a fost de fapt condamnată să plătească o amendă pe motivul incapacităţii de a prezenta
actele sale.

Drepturile homosexualilor

Curtea a examinat mai multe cereri ce susţineau încălcări de către Stat ale drepturilor la viaţa
privată din cauza criminalizării activităţilor homosexuale.

În cauzele Dudgeon c. Regatului Unit (1981) şi Norris c. Irlandei (1988) şi Modinos c. Ciprului
(1993), Curtea a declarat că interzicerea actelor homosexuale între adulţii care le consimt constituie
un amestec nejustificat în dreptul la respectarea vieţii private în sensul Articolului 8. Judecătorii de
la Strasbourg au decis, de asemenea, încălcarea articolului 8 în care reclamantul a fost găsit vinovat
de o infracţiune penală pentru că a participat la distracţii homosexuale înregistrate pe casete video,
pe când riscul de a vedea aceste casete în domeniul public era extrem de mic (A.D.T. c. Regatului
Unit (2000)). Pe de altă parte, Curtea nu a constatat o încălcare atunci când Guvernul a acuzat
anumiţi indivizi de practici sadomasohiste totuşi consimţite (Laskey, Jaggaed şi Brown c. Regatului
Unit (1997)). Într-o serie de cauze care contestau revocarea din forţele armate britanice a mai multor
persoane care şi-au recunoscut deschis homosexualitatea şi intruziunea în mod abuziv – în scopul
anchetei – în viaţa privată a interesaţilor, Curtea a decis iarăşi o încălcare a Articolului 8 (a se vedea
de exemplu, Lustig-Prean şi Beckett c. Regatului Unit (1999) şi Beck şi alţii c. Regatului Unit
(2002)).

Drepturile transsexualilor

106
În afara cauzei B. c. Franţei citate anterior, trebuie citate şi alte instanţe în care Curtea a
dezvăluit încălcarea dreptului la viaţa privată a transsexualilor (Christine Goodwin c. Regatului Unit
(2002): reclamanta a fost tratată ca bărbat în ceea ce priveşte asigurarea pentru pensie şi împiedicată
să se căsătorească; I. c. Regatului Unit (2002); şi Van Kück c. Germaniei (2003); încălcarea
articolului 8 într-o cauză în care Statul a refuzat să ordone unei companii de asigurări să ramburseze
tratamentele de conversie sexuală a unui transsexual; tribunalele interne au estimat că reclamanta a
fost obligată să prezinte dovada necesităţii medicale a tratamentelor şi şi-au formulat deciziile lor în
termeni care lăsau să se înţeleagă faptul că interesata şi-a provocat în mod deliberat
transsexualitatea).

Dreptul la un mediu sănătos

Curtea a examinat mai multe plângeri care afi rmau încălcarea articolului 8 pe motivul
incapacităţii autorităţilor de a proteja efi cient persoane particulare împotriva riscurilor pentru
sănătatea lor sau pentru viaţa lor generate de condiţii de mediu precum exploatarea teritoriilor
periculoase sau poluante de către întreprinderi publice sau private. Ea a concluzionat asupra
încălcării articolului menţionat în instanţe în care riscurile sanitare pentru persoanele ce locuiesc în
apropiere de aceste locuri erau clare sau în care autorităţile s-au abţinut de la luarea măsurilor care
să reducă efectele (López Ostra c. Spaniei (1994): inacţiunea serviciilor de sănătate privind
substanţele dăunătoare produse de o staţie de epurare construită în apropierea unui cartier locuit, în
pofi da deciziilor favorabile reclamantei emise de jurisdicţiile civile şi penale; Guerra şi alţii c.
Italiei (1998): neadoptarea de către autorităţile competente a măsurilor de informare a populaţiei cu
privire la riscuri şi cu privire la măsurile care trebuie întreprinse în caz de accident legat de
activitatea unei uzine chimice vecine). Cu toate că Curtea a examinat mai multe plângeri care afi
rmau o nerespectare a articolului 8 ce rezulta din daune sonore generate de trafi cul aerian şi care
afectau viaţa privată şi de familie, ea nu a depistat o încălcare a acestei prevederi nici până în
prezent (Powell şi Rayner c. Regatului Unit (1990) şi Hatton şi alţii c. Regatului Unit (2003)). Chiar
şi admiţând, în principiu, că deteriorarea mediului în urma activităţilor de dezvoltare poate uneori să
afecteze drepturile garantate de articolul 8, judecătorii de la Strasbourg – într-un caz important
consacrat acestei probleme – au estimat că legătura dintre activităţile denunţate şi impactul asupra
drepturilor era prea delicată pentru a susţine plângerea (Kyrtatos c. Greciei (2003)).

Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie în contextul unui doliu

Atunci când Statul nu acţionează cu sufi cientă sensibilitate în ceea ce priveşte persoanele
care şi-au pierdut o rudă apropiată, Curtea poate constata o încălcare a articolului 8. Astfel a fost în
cauza Pannullo şi Forte c. Franţei (2001) când autorităţile franceze au stabilit perioada de şapte luni
pentru a restitui părinţilor corpul fi icei lor decedate la spital. Curtea a estimat că autorităţile nu au
stabilit un echilibru just între dreptul reclamanţilor la respectarea vieţii private şi familiale şi
necesitatea de a duce o anchetă efectivă cu privire la moartea unui copil. De asemenea. Ea a hotărât
că a fost o încălcare într-o cauză în care unei persoane, plasată în detenţie preventivă, i-a fost refuzat
dreptul de a asista la înmormântarea părinţilor săi (Ploski c. Poloniei (2002)).

Natura vieţii de familie


107
Aşa cum se întâmplă şi în cazul multor altor drepturi garantate de Convenţie, Curtea
europeană a Drepturilor Omului interpretează pe larg noţiunea de „viaţă privată” în sensul
articolului 8, estimând că existenţa sa este de fapt o întrebare de practică independentă de realitatea
practică a legăturilor personale strânse (K. şi T. c. Finlandei (2001)). Pentru a determina dacă o
relaţie poate fi analizată ca o „viaţă familială”, Curtea ţine cont de mai mulţi factori precum faptul
de a coabita pentru membrii unui cuplu, durata relaţiei şi a angajamentului lor de a rămâne împreună
manifestat mai ales prin naşterea copiilor în cadrul uniunii lor (Kroon şi alţii c. Olandei (1994) şi
X,Y şi Z c. Regatului Unit (1997)). Copiii devin membrii unei celule familiale de la naşterea lor şi
Curtea consideră că legătura astfel creată, foarte mult prezumată, nu poate fi ruptă de către Stat decât
în prezenţa motivelor deosebit de serioase (Berrehab c. Olandei (1988), Hokkanen c. Finlandei
(1994), Gül c. Suediei (1996) şi Ciliz c. Olandei (2000)). Organele Convenţiei au interpretat
expresia „viaţă de familie” în articolul 8 din Convenţie ca cuprinzând raporturile între rudele
apropiate, care pot să joace un rol considerabil – de exemplu între bunei şi nepoţi (Marckx c. Belgiei
(1979)). Dacă Curtea a confi rmat că buneii puteau invoca protejarea articolului 8 din Convenţie,
mai ales în cauzele Bronda c. Italiei (1998) şi Scozzari şi Giunta c. Italiei (2000), ea nu a constatat o
încălcare în cauzele menţionate: judecătorii de la Strasbourg, de fapt, au constatat în cauza Bronda
că plasarea nepotului cu scopul înfi erii sale, ţinându-se cont de ansamblul circumstanţelor, reieşea
din marja de apreciere a Statului şi, în Scozzari şi Giunta, că autorităţile au reacţionat rezonabil
refuzând să încredinţeze nepoţii bunicii lor – care locuia în Belgia şi cu care ei aveau puţine contacte
– preferând să-i plaseze într-un cămin în Italia.

Dacă organele Convenţiei permit particularilor să invoce legăturile de sânge ca punct de


plecare pentru stabilirea existenţei unei vieţi de familie, ele nu le acceptă ca factor determinant,
întrucât există, de asemenea, elemente precum dependenţa fi nanciară sau psihologică a părţilor ce
invocă acest drept. În general, Comisia şi Curtea favorizează relaţiile familiale „verticale” (copii
minori, părinţi, bunici) mai curând decât cele „orizontale” (fraţi, nepoţi şi nepoate etc.). Totuşi, în
cauza Olsson c. Suediei (1988), în care trei copii au fost plasaţi în familii de adopţie ce se afl au
foarte departe una de alta, Curtea a lăsat cel puţin să se înţeleagă că acei copii puteau să-şi revendice
dreptul la respectarea vieţii lor de familie unul faţă de celălalt, independent de raportul cu părinţii
lor.

Pentru persoanele care invocă acest drept, cea mai bună manieră de a dovedi existenţa
„vieţii lor de familie” este de a stabili că cei ce revendică un asemenea drept se bucură deja de o
astfel de viaţă. Totuşi, Curtea a hotărât că: „nu rezultă că protecţia oricărei vieţi de familie iese în
întregime din cadrul articolului 8” (Abdulaziz, Cabales şi Balkandali c. Regatului Unit (1985): în
această cauză, femeile ce erau legal căsătorite sau logodite nu au fost în stare să întemeieze o viaţă
de familie cu totul normală din pricina restricţiilor impuse de legislaţia referitoare la imigrare din
Regatul Unit. Dimpotrivă, Curtea a susţinut că Statul nu poate lua în mod legitim măsuri pentru a
distruge entitatea unei familii pe perioada divorţului părinţilor (Berrehab c. Olandei (1985): un tată
marocan căsătorit şi divorţat apoi în Olanda, dar care menţinea relaţii strânse cu fi ica sa, încă foarte
mică, şi contribuia în mod regulat la susţinerea sa materială, a susţinut cu succes că hotărârea de
expulzare pronunţată împotriva sa era contrară articolului 8). În acelaşi mod în cauza Ciliz c.
Olandei (2000), Curtea a stabilit o încălcare a articolului 8. Reclamantul, un cetăţean turc, a fost
108
autorizat să locuiască în Olanda cu soţia şi feciorul său; în urma divorţului, el a pierdut dreptul de
sejur nelimitat şi, incapabil de a-şi găsi un serviciu înainte de expirarea permisului său de sejur de un
an, a fost expulzat în Turcia cu toate că regimul vizitelor sale încă nu fusese fi xat defi nitiv.

Drepturile protejate în cazul perturbării vieţii de familie

În afară de schimbările demografi ce şi sociologice observate în Europa, anumite


evenimente pot să perturbeze, de asemenea, viaţa familiilor tradiţionale şi să afecteze dreptul la o
viaţă de familie. Dreptul deţinuţilor la viaţa de familie Forţa dreptului la viaţa de familie a
deţinuţilor diferă în dependenţă de cauza detenţiei: persoanele care ispăşesc o pedeapsă criminală se
bucură în general de o protecţie inferioară faţă de cei deţinuţi din alte motive (preGhid cum cele
enumerate în articolul 5 din Convenţie). De exemplu, faptul de a limita numărul vizitelor la una pe
lună a fost analizată drept o încălcare a articolului 8 într-o instanţă în care reclamanta era deţinută cu
scopul de a o constrânge să respecte o obligaţie legală şi nu contesta motivele încarcerării sale
(Nowicka c. Poloniei (2002, nu a fost tradusa)). Chiar dacă cei doi soţi sunt recunoscuţi vinovaţi de
o infracţiune penală, Curtea estimează că o interdicţie a oricărui contact între ei timp de un an
constituie o restricţie disproporţionată drepturilor care le sunt acordate de articolul 8 (Klamecki c.
Poloniei (nr. 2) (2003)). Atunci când autorităţile executive se bucură de o putere discreţionară
absolută pentru a limita sau interzice vizitele sau corespondenţa familiei deţinuţilor, Curtea poate
stabili o încălcare a articolului 8 care prevede că ingerinţele în dreptul la respectarea vieţii de familie
trebuie să fi e „prevăzute de lege” (Lavents c. Letoniei (2002), Poltoratskiy c. Ucrainei (2003) şi mai
multe cauze care vizează Ucraina). De altfel, atunci când un organ legislativ promulgă linii
directoare în materie de limitare a vizitelor membrilor familiei la categorii particulare de deţinuţi,
Curtea poate decide asupra unei încălcări a articolului 8 doar dacă motivele sunt deosebit de
convingătoare şi există o posibilitate de a reduce restricţiile (Messina c. Italiei (nr. 2) (2000): regim
special impus indivizilor asociaţi mafi ei).

Curtea a estimat că dreptul la viaţa de familie recunoscut de articolul 8 nu garantează dreptul


pentru un deţinut condamnat să primească vizite conjugale (Aliev c. Ucrainei (2003)).

Plasarea copiilor şi dreptul la vizită

Atunci când părinţii separaţi sau divorţaţi se afl ă în confl ict, părintele în grija căruia se afl ă
copilul deseori împiedică accesul celuilalt părinte la copii. Deşi Curtea încredinţează Statului sarcina
de a determina care, dintre părinţi şi celelalte rude, trebuie să deţină tutela copilului atunci când
părinţii săi divorţează, pentru autorităţi faptul de a nu asigura exercitarea elementară a dreptului de
vizită a părintelui care nu deţine tutela copilului, poate fi comparat cu o încălcare a articolului 8
(Hokkanen c. Finlandei (1994) şi Hansen c. Turciei (2003)). Cu toate acestea, atâta timp cât Statul
depune eforturi cu bună credinţă ca să ajungă la nişte acorduri în materie de vizite, Curtea nu
stabileşte o încălcare a articolului 8 dacă principalul obstacol pentru vizite este părintele care deţine
tutela (Glaser c. Regatului Unit (2000) şi Nuutinen c. Finlandei (2000)). În aceeaşi ordine de idei,
atunci când un părinte ia copilul – împiedicând astfel celălalt părinte, precum şi

109
copilul, să-şi exercite dreptul său la o viaţă de familie normală – Curtea stabileşte o încălcare a
articolului 8 din momentul în care autorităţile competente nu au reuşit să localizeze copilul, să
restaureze drepturile afectate şi să penalizeze părintele care a răpit copilul pe nedrept (Ignacollo-
Zenide c. României (2000) şi Maire c. Portugaliei (2003)); în plus, atunci când două State implicate
într-o cauză internaţională de răpire a copilului de către părinte, sunt părţi la Convenţia de la Haga
din 25 octombrie 1980 cu privire la aspectele civile ale răpirii internaţionale a copiilor – care enunţă

măsurile care trebuie întreprinse în acest caz – Curtea poate ţine cont de această circumstanţă în
aprecierea cererii (astfel ea a considerat că Articolul 8 a fost încălcat în două cauze de acest tip:
Iglesias Gil şi A.U.I. c. Spaniei (2003) şi Sylvester c. Austriei (2003)).

Copii plasaţi în tutela autorităţii publice

Curtea estimează întotdeauna că luarea în tutelă a copiilor de către autorităţile publice, oricât
de legitimă ar fi , trebuie să fi e în mod normal considerată drept o măsură temporară urmată pe cât
de rapid posibil de reunificarea familiei (Erikson c. Suediei (1989), Johansen c. Norvegiei (1996) şi
K.A. c. Finlandei (2003)). Statul are obligaţia pozitivă să aplice aceste principii, depunând
întotdeauna efort pentru a proteja interesul superior al copilului (K. şi T. c. Finlandei (2001)). Cu
toate că cooperarea părinţilor cu autorităţile responsabile ar fi un factor demn de a fi luat în
consideraţie pentru determinarea faptului dacă a existat sau nu o încălcare a articolului 8, nu este
vorba de un singur factor în măsura în care autorităţile, au la nimic sarcina de a pune în acţiune
măsurile capabile să menţină legăturile familiale (Olsson c. Suediei (1988), E.P. c. Italiei (1999) şi
Gnahoré c. Franţei (2000)). Autorităţile trebuie nu doar să fi xeze o limită de timp în fi ecare
ordonanţă de plasament care afectează dreptul la viaţă de familie, dar şi să urmărească ca modul în
care ele asigură contactul între părinţi şi copii pe parcursul acestei perioade să favorizeze relaţiile
pozitive între interesaţi (Scozzari şi Giunta c. Italiei (2000)).

În anumite cauze, Curtea a estimat că însăşi luarea în tutelă a copiilor de către autorităţile
publice încălca dreptul la viaţa de familie protejat de articolul 8. De exemplu, în cauza Kutzner c.
Germaniei (2002), Statul a îndepărtat copiii de părinţi în parte din cauza unei întârzieri în
dezvoltarea lor, cu atât mai mult cu cât şi părinţii lor – care dispuneau se bucurau de capacităţi
intelectuale limitate – au cerut şi obţinut ei-însăşi măsuri de asistenţă şi suport pedagogic. În cadrul
relaţiilor familiei cu autorităţile, toţi experţii au certifi cat că părinţii nici nu au neglijat şi nici nu au
maltratat copiii lor, şi mulţi chiar dintre ei au recomandat reunifi carea familiei. Curtea a stabilit
existenţa unei încălcări a articolului 8 cu privire totodată la ordonanţa de plasament modalităţile sale
de aplicare.

Cu toate că Curtea putea să se lase la discreţia Statului raţionalitatea deciziei de luare în


tutelă a copiilor de către autorităţile publice, ea a constatat o încălcare a articolului 8 într-o instanţă
în care Statul nu a furnizat părinţilor ocazia potrivită de a participa la procedura de adoptare a
deciziilor cu privire la plasarea sau menţinerea copilului în afara cadrului familial şi, în anumite
cazuri, să refuze părinţilor dreptul de vizită (O., H., W., B. şi R. (toate fi ind cauze în care Statul
pârât era Regatul Unit) (1987), Olsson c. Suediei (1988), Buchberger c. Austriei (2001), T.P. şi K.M.
c. Regatului Unit
110
(2001) şi Venema c. Olandei (2002)). În procedurile referitoare la copii timpul joacă un rol crucial,
deoarece o întârziere în procedură riscă întotdeauna în asemenea cazuri să tranşeze un litigiu printr-
un fapt împlinit înainte ca tribunalul să fi audiat cauza (H. c. Regatului Unit (1987) şi Covezzi şi
Morselii c. Italiei (2003)). Trebuie să se noteze faptul că numărul de cereri care afi rmau existenţa
unei încălcări a dreptului la viaţă de familie în cadrul unei acţiuni de luare în tutelă a copiilor de
către autorităţile publice denunţă, de asemenea o încălcare a dreptului la un proces echitabil garantat
de articolul 6 (a se vedea, de asemenea, capitolul 6).

Cu toate că Curtea europeană a Drepturilor Omului acceptă ideea că uneori ar fi necesară


retragerea copiilor de la părinţii lor, ea estimează în două cauze că luarea unui nou-născut de la
mama sa constituia o măsură prea radicală pentru a fi compatibilă cu Articolul 8 din Convenţie,
chiar dacă mama avea antecedente psihiatrice, relaţii de familie difi cile sau alte probleme similare
(a se vedea, de exemplu, K. şi T. c. Finlandei (2001)). În cauza P., C. şi S. c. Regatului Unit (2002),
Curtea a constatat, de asemenea, o încălcare a articolului 8 pe motivul rapidităţii cu care autorităţile
competente au propus spre adopţie un nou născut după ce i l-au luat mamei precum şi pentru că
acele autorităţi nu aveau permisul părinţilor de a participa pe deplin la procesul decizional.

Imigrarea, expulzarea şi dreptul la viaţă de familie

Articolul 1 din Convenţia europeană a Drepturilor Omului cere Statelor părţi ca ele să
recunoască tuturor persoanelor care se afl au în jurisdicţia lor – şi nu doar cetăţenilor lor – drepturi şi
libertăţi defi nite în acest instrument.

Realizarea acestui principiu apare fără îndoială drept cel mai clar în seria de cauze care afi
rmau o încălcare a dreptului la viaţa de familie care rezulta din deportarea sau revocarea titlului de
sejur al unei persoane care nu era cetăţean al unui Stat parte, însă care a stabilit o viaţă familială în
vreuna dintre ele. Pentru a determina dacă o asemenea măsură poate fi analizată drept o încălcare a
dreptului la viaţă de familie, Curtea europeană a Drepturilor Omului examinează un anumit număr
de factori a căror complexitate face difi cilă enunţarea principiilor directoare clare extrase din
jurisprudenţa sa.

Majoritatea cauzelor se referă la proiectul de expulzare a unui individ care a fost condamnat
pentru una sau mai multe infracţiuni grave şi care a ispăşit în mod normal pedeapsa cu închisoarea
care i-a fost impusă. În general, Curtea ţine cont nu doar de numărul sau de gravitatea delictelor
comise, ci şi de situaţia personală a interesatului. Curtea a constatat încălcări în acele cazuri când
persoana nu avea contacte reale cu ţara în care trebuia să fi e trimisă şi/ori avea legături foarte
strânse cu familia sa, ce locuia în ţara care dorea să-l expulzeze (Moustaquim c. Belgiei (1991);
Beldjoudi c. Franţei (1992); Nasri c. Franţei (1995); Amrollahi c. Danemarcii (2002) şi Jakupovic
c. Austriei (2003): deportarea unui tânăr de 16 ani în Bosnia-Herţegovina unde el nu avea rude
apropiate). În alte cazuri, Curtea, în mod normal, remite Statului rezolvarea întrebărilor (C. c.
Belgiei (1996), Boughanemi c. Franţei (1996) şi Boujlifa c. Franţei (1997)).

În cauzele în care nu s-a comis nici o infracţiune penală, Curtea are tendinţa de a conchide
asupra absenţei încălcării articolului 8 deoarece se poate presupune, în mod rezonabil, că viaţa

111
comună a familiei susceptibilă de a fi perturbată din cauza plecării unui părinte poate fi reluată în
ţara de origine a interesatului (Gül c. Elveţiei (1996): refuzul autorităţilor elveţiene de a permite fi
ului minor al unui cetăţean turc titular al unui permis de sejur livrat din motive umanitare de a fi din
nou cu tatăl său pe motivul că toată familia avea posibilitatea să se întoarcă în Turcia). Cu toate
acestea, atunci când soţul unei persoane care nu este cetăţean al ţării riscă să fi e supus unor
dificultăţi în cealaltă ţară, Curtea estimează că separarea cuplului constituie o încălcare a articolului
8 (Boultif c. Suediei (2001): nu se putea aştepta de la o cetăţeană elveţiană ca ea să-şi urmeze soţul
în Algeria, în măsura în care ea nu vorbea araba şi nu avea alte legături cu această ţară).

Curtea a estimat că în prezenţa unei dorinţe de a menţine viaţa şi legăturile familiale, Statul
trebuie să aducă motive serioase pentru a întrerupe relaţiile între un părinte şi un copil sau pentru a
împiedica reunifi carea familiei (Berrehab c. Olandei (1988): „bunăstarea economică a ţării” nu
putea să justifice singură refuzul oferirii permisului de sejur unui tată marocan care menţinea relaţii
strânse cu fi ica sa; şi Sen c. Olandei (2001): încălcarea articolului 8 pe motivul refuzului eliberării
unui permis de sejur unui copil care locuia la rude în Turcia însă a cărui părinţi, un frate şi o soră
locuiau de mai mult timp în Olanda).

Chiar şi atunci când un criminal condamnat are legături puternice cu ţara care l-a deportat,
Curtea poate să se abţină în a stabili o încălcare a articolului 8 (Bouchelkia c.Franţei (1997):
reclamantul a fost deportat după ce a fost condamnat pentru viol; ajuns la vârsta de 2 ani în Franţa,
el avea o familie numeroasă care locuia legal în această ţară şi a recunoscut paternitatea unui copil
născut de o franţuzoaică cu care s-a căsătorit; şi Dalia c. Franţei (1998): interdicţia defi nitivă a
teritoriului francez cu însoţirea până la frontieră a unei cetăţene algeriene – condamnată pentru
infracţiuni cu stupefi ante – ajunsă în Franţa la vârsta de 17 ani pentru a se uni cu familia sa
numeroasă şi mamă a unui copil minor de naţionalitate franceză). Din contra, judecătorii de la
Strasbourg au stabilit o încălcare a articolului 8 pentru fapte similare (Yilmaz c. Germaniei (2003):
un cetăţean străin, născut în Germania, petrecându-şi toată viaţa în această ţară şi tată al unui copil
mic pe care-l avea cu o nemţoaică, a fost deportat (pentru că a comis mai multe infracţiuni grave
când era încă minor) cu interdicţia de a reveni în ţară; şi Yildiz c. Austriei (2002): expulzarea unui
străin în urma unei condamnări care avea drept consecinţă separarea de soţia şi copilul său).

Problemele de imigrare şi deportare legate de bulversările istorice înregistrate în Europa


abia încep să fi e ridicate în faţa Curţii europene a Drepturilor Omului. În cauza Slivenko c. Letoniei
(2003), o femeie de origine rusă (prima reclamantă) care şi-a petrecut practic toată viaţa în Letonia
s-a căsătorit cu un ofi ţer al armatei ruse şi din uniunea lor s-a născut o fi ică (cea de-a doua
reclamantă). Când Letonia şi-a obţinut independenţa, membrii familiei au fost înregistraţi drept
„cetăţeni ai fostei URSS”. În consecinţă, soţul a fost constrâns să părăsească Letonia în cadrul unui
tratat bilateral ce organiza retragerea forţelor armate ruse. Autorităţile au anulat în consecinţă
înregistrarea reclamantelor şi au ordonat deportarea lor. Astfel ele au fost expulzate din apartamentul
lor, reţinute şi deţinute pentru scurt timp într-un centru pentru imigranţii ilegali. Cu toate că au
sfârşit prin a părăsi Letonia şi au adoptat naţionalitatea rusă, ele sunt lipsite de dreptul – în termenii
hotărârii lor de expulzare – de a reveni în Letonia timp de cinci ani şi, după ce trece acest termen, nu
pot să revină decât pentru o perioadă care nu depăşea nouăzeci de zile în semestru, fapt ce a

112
complicat vizitarea părinţilor bolnavi a primei reclamante. Curtea a stabilit încălcarea articolului 8.
Aşa cum a fost indicat în punctul 3 din capitolul 3, atunci când o persoană care reprezintă subiectul
unei deportări pretinde că va fi expusă tratamentelor rele în ţara de întoarcere, curtea cere ca Statul
să evalueze acest risc independent de alţi factori.

Viaţa privată, corespondenţa şi domiciliul: supravegherea şi colectarea datelor

Organele Convenţiei au examinat un anumit număr de cauze în care reclamantul a susţinut că


colectarea şi utilizarea de către Stat a datelor cu privire la el sau supravegherea lui încălcau una sau
mai multe dispoziţii ale articolului 8 din Convenţie: dreptul la respectarea vieţii private, a
corespondenţei şi/sau a domiciliului. În cauza Klass şi alţii c. Germaniei (1978), reclamanţii se
plângeau de faptul că supravegherea secretă asupra lor în timpul unei anchete penale nu ţinuse cont
de dreptul lor la viaţă privată şi la corespondenţă (în acest context defi nit ca incluzând toate formele
de comunicare privată) în sensul articolului 8. Curtea a susţinut că legislaţia germană ce reglementa
supravegherea era sufi cient de clară şi că procedurile de natură să asigure că orice măsură de
supraveghere trebuie să fi e conformă cu condiţiile legii, erau sufi cient de riguroase pentru a
răspunde cerinţelor de legalitate enunţate de articolul 8.2. Ea a susţinut de asemenea necesitatea
Statului de a se apăra împotriva „pericolelor iminente” ce ameninţă „ordinea fundamentală
democratică şi liberală” constituia un obiectiv legitim al Statului, „necesar într-o societate
democratică pentru securitatea naţională şi pentru prevenirea faptelor penale”. În sfârşit, Curtea a
apreciat că procedurile menţionate mai sus erau sufi ciente pentru a garanta că orice acţiune
exercitată de Stat era proporţională cu acest scop legitim. În cauza Malone c. Regatului Unit (1984),
reclamanţii se plângeau de faptul că supravegherea secretă – exercitată asupra lor în cadrul unei
anchete penale – a încălcat drepturile lor la respectarea vieţii private şi a corespondenţei (înţelese în
acest context în sens larg) garantate de articolul 8. În instanţă, actele denunţate erau interceptările
convorbirilor telefonice ale reclamantului de către poliţie şi „contorizarea” (utilizarea unui
mecanism care inventarizează numerele formate la aparatul de telefon dat precum şi ora şi durata fi
ecărui apel). Curtea a considerat că legislaţia britanică care autorizează interceptările telefonice era
foarte vagă pentru a corespunde condiţiei de a fi „prevăzut de lege” în sensul articolului 8.

Curtea a declarat, printre altele, că dacă, spre deosebire de ascultările telefonice, contorul ar
constitui o practică comercială legitimă şi normală, furnizarea contoarelor de înregistrare la poliţie,
fără consimţământul persoanelor în cauză, ar constitui un amestec nejustifi cat în ce priveşte dreptul
la respectarea vieţii private în sensul articolului 8. La fel ca şi pentru alte articole din Convenţie (a se
vedea, de exemplu, discuţia consacrată dreptului la libertate în capitolul 5), atunci când Curtea a
ajuns la concluzia că Statul nu a aplicat propriul său drept intern în materie de supraveghere sau alte
activităţi de colectare a informaţiilor, ea stabileşte că articolul 8 a fost încălcat (Perry c. Regatului
Unit (2003)).

Inspirându-se din linia adoptată în cauzele de principiu Klass şi Malone, Curtea a stabilit o
încălcare a articolului 8 pe motivul că regimul legal sau reglementar aplicabil interceptărilor
telefonice nu răspundea normelor de legalitate impuse de Convenţie (a se vedea, de exemplu, Huvig
c. Franţei (1990), Kruslin c. Franţei (1990), Valenzuela Contreras c. Spaniei (1998), Khan c.
Regatului Unit (2000), Prado Bugallo c. Spaniei (2003), M.M. c. Olandei (2003), Armstrong c.
113
Regatului Unit (2002) şi Hewitson c. Regatului Unit (2003)). Amplasarea telefonului nu are
incidenţă în aplicabilitatea Articolului 8 (Kopp c. Elveţiei (1998) şi Amann c. Suediei (2000):
articolul 8 se aplică, de asemenea, localurilor profesionale precum birourilor de avocaţi); Lambert c.
Franţei (1998): Articolul 8 se aplică, de asemenea, apelurilor telefonice efectuate pe o linie care
aparţine unui terţ; şi Halford c. Regatului Unit (1997): Articolul 8 se aplică, de asemenea,
lucrătorilor serviciului poliţiei care fac apelurile lor prin reţeaua de telecomunicaţii a
comisariatului). Curtea a mai stabilit că principiile cu privire la interceptări se aplică, de asemenea,
interceptării altor tipuri de mesaje schimbate cu ajutorul tehnologiilor de telecomunicaţie, în special
radioemiţătoare personale (Taylor-Sabori c. Regatului Unit (2002)).

Supravegherea şi urmărirea indivizilor într-un loc public nu provoacă automat constatarea


unei încălcări a articolului 8, chiar dacă protecţiile prevăzute de articol intră în joc de la momentul în
care un control inadecvat este exercitat asupra reţinerii şi utilizării materialului obţinut prin aceste
procedee. În ceea ce priveşte utilizarea informaţiilor private obţinute de către autorităţi, Curtea a
stabilit o încălcare a articolului 8 într-o cauză în care aceste informaţii, cu toate că au fost obţinute
prin metode legitime, au fost în consecinţă aduse în domeniul public fără controlul adecvat al
respectării vieţii private a interesatului (Craxi c. Italiei (nr. 2) (2003): autorităţile nu au controlat
nici accesul presei la transcripţia apelurilor telefonice private, nici nu au respectat exigenţele legale
în materie de determinare a materialelor – obţinute în rezultatul interceptărilor telefonice – care
puteau fi citite public la proces; şi Peck c. Regatului Unit (2003): dezvăluirea publică a imaginilor
de televiziune în circuit închis, care permiteau identifi carea unei persoane cu perturbări mintale).

III. Sugestii metodice


A. Activităţi de predare-învăţare
Sarcini didactice de nivelul I-cunoaştere şi înţelegere Modalităţi de realizare
- Definiţi noţiunea de „viaţă personală”. Expunere
-Identificaţi drepturile pozitive ale Statului în Analiză comparativă
conformitate cu art.8. Studiu de caz
-Interpretaţi importanţa documentelor de identitate.

Sarcini didactice de nivelul II-aplicare


-Identificaţi drepturile homosexualilor. Dezbateri
-Demonstraţi necesitatea garantării dreptului la un mediu Demonstrare
sănătos. Studiu de caz

Sarcini didactice de nivelul III-integrare


-Decideţi asupra imigrării şi expulzării în contextual Studiu de caz
dreptului la viaţă de familie. Brainstorming
-Evaluaţi limitările aduse dreptului la viaţă privată. Dezbateri

B. Activităţi ce ţin de lucrul individual


Subiecte Forme de realizare Modalităţi de evaluare

114
1.Analiza dreptului la Rezumat/studiu de caz -prezentarea rezultatelor;
respectarea domiciliului
-elaborarea articolelor.

2.Drepturile transexualilor. Rezumat/studiu de caz -participarea la mese rotunde

Tema 10: Dreptul penal şi dreptul comunitar.

I. Obiective de referinţă:
- să descrie reglementările de drept comunitar în material dreptului penal;
- să compare noţiunile de «drept penal naţional» şi «drept penal comunitar» ;
- să ergumenteze compatibilizarea principiilor Corpus Juris la legislaţia penală naţională ;
- să propună noi domenii de racordare a prevederilor penale.

II. Teze principale:

1. Generalităţi privind dreptul penal, dreptul comunitar.


2. Superioritatea ordinii juridice comunitare.
3. Aplicabilitatea imediată şi efectul direct.
4. Unitatea reală a surselor: respectul drepturilor fundamentale.
5. Principiile directoare privind dreptul penal după Corpus Juris 2000.

1. Generalităţi privind dreptul penal şi dreptul comunitar.

Dreptul comunitar a avut un efect tangibil, fie negativ sau pozitiv asupra dreptului penal
naţional. Diferenţa este strâns legată de deosebirea dintre integrarea pozitivă şi cea negativă.
Integrarea este menită să creeze o piaţă comună pe teritoriul statelor membre, incluzând circulaţia
liberă a bunurilor, serviciilor, persoanelor şi capitalului, protecţia concurenţei loiale, armonizarea
politicilor economice generale şi introducerea politicilor comune în sectoare speciale cum ar fi
agricultura şi trasnsportul.
Integrarea negativă se referă la interdicţia statelor membre ale Comunităţii Europene cu privire
la introducerea unor noi obstacole pentru libera circulaţie (de exemplu art.12, art.25 CE Amsterdam)
şi privind anularea obstacolele curente (de exemplu art. 13 CE). Aceste obligaţii urmează să fie
anulate sau să nu fie întreprinse. Integrarea pozitivă, include şi obligaţia de a armoniza directivele
care urmează să completeze piaţa comună şi să implementeze politici comune cum ar fi politica
agrară comună care reprezintă, în special, obiectul deciziilor Comunătăţii.
Efectul pozitiv al dreptului comunitar asupra dreptului penal naţional poate include orice măsură
în sistemul justiţiei penale care este luată de autorităţi pentru a asigura implementarea obligaţiilor
asumate în virtutea dreptului comunitar. Efectul pozitiv este diferet de cel negativ deoarece el nu
constă doar în neutralizarea unui obstacol pentru aplicarea dreptului comunitar, dar el include
măsurile active luate pentru realizarea obiectivului.63
Dreptul comunitar nu posedă un mecanism integru de implementare. Implementarea este lăsată
pe seama Statelor Membre, cu excepţia anumitor sectoare, cum ar fi concurenţa. Dreptul comunitar

63
B. Bouloc, L’influence du droit communautair sur le droit penal interne, Litec, Paris 1991, p.103-120, p.107
115
foloseşte autorităţile naţionale pentru asigurarea implementării regulilor sale. Autorităţile naţionale
au sarcina de a garanta implementarea deoarece Comisia Europeană reprezintă mai mult un concept
decât o putere executivă.
„Implementarea administrativă a dreptului comunitar trebuie, în principiu, să constituie o
sarcină a Statelor Membre în conformitatea cu acordurile lor constituţionale”64
Dreptul comunitar nu posedă mecanisme proprii pentru implementare. În cazul în care va fi
necesar, în cadrul unui proces penal, ca instanţa de judecată să acţioneze împotriva unei încălcări a
dreptului comunitar, dreptul penal naţional va constitui baza de implementare. Astfel, în contextul
regulei conform căreia nu există lege penală fără prevederi cu privire la pedeapsă, dreptul comunitar
poate fi considerat incomplet.
Prima metodă. Unul dintre mecanismele de executare a regulilor este dreptul penal naţional.
Aceasta implică faptul că încălcările dreptului comunitar pot constitui obiectul proceselor penale
doar dacă legiuitorul naţional a prevăzut această posibilitate. De exemplu, un exportator care exportă
carne către o ţară terţă şi care modifică datele şi face o declaraţie prin care afirmă că această carne se
raportează la o anumită categorie care îi dă dreptul la o subvenţie de export poate fi pedepsit pentru
excrocherie. Acesta este un exemplu clasic cu privire la tragerea la răspundere a făptuitorului în
conformitate cu dreptul naţional cînd nu există o nomră specială care să reglementeze această
situaţie (lex specialis derogat legi generali). Există şi alte tehnici pe care legiuitorul naţional le poate
folosi pentru a prevedea o infracţiune prin care se încalcă dreptul comunitar. Exemplul de mai sus şi
aceste tehnici posedă trăsături comune deoarece legiuitorul comunitar a lăsat la latitudinea Statelor
Membre măsurile care pot fi luate de către acestea. Comunitatea nu intervine în procedurile
prevăzute de lege precum şi respectă măsura de pedeapsă care poate fi aplicată ca rezultat al acestor
procese. Aceasta este prima medotă de adoptare a legislaţiei comunitare în conformitate cu dreptul
penal naţional. Comunitatea nu intervine, nu impune şi nu execută pedepsele penale de sine stătător.
Acest lucru este efectuat de Statele Membre. Dreptul material, care este uitar, face parte din dreptul
comunitar, şi prevederea, impunerea şi executarea pedepsei în cazul unei încălcări este reglementată
de dreptul naţional.
A doua medotă constă în impunerea Statelor Mmebre de a pedepsi încălcările dreptului
comunitar într-un anumit fel. Statele Membre urmează să impună pedeapsa care a fost mai mult sau
mai puţin prescrisă, în special, la nivel comunitar, în timp ce în conformitate cu prima metodă
Statele Membre sunt în drept să aleagă procedura şi asprimea pedepsei. Dreptul material, fiind
unitar, conţine măsuri de pedeapsă uniforme.
Această metodă devine tot mai răspândită deoarece prima metodă provoacă unele dispute în
contextul în care dreptul comunitar este implementat de instaţele de judecată naţionale. Întrebarea
care apare în acest context este dacă legiuitorul secundar (prin adopltarea unui regulament, unei
directive, etc.) este competent de a cere Statelor Membre să accepte o anumită cale de politică
penală. Cea dea doua metodă se deosebeşte de prima prin faptul că, la nivel legislativ Comunitatea
impune Statelor Membre de a prevedea anumite pedepse. Baza pentru aplicarea pedepsei, regula
materială (de exemplu regula conform căreia un exportator care exportă carne de o anumită calitate
către statele terţe urmează să primească o subvenţie de export) face parte din dreptul comunitar.
Această este o metodă mixtă.
A treia metodă este una mai mult „comunitară”. Termenii Comunităţii Europene a Cărbunelui
şi Oţelului, ai Comunităţii Europene a Energiei Atomice şi tratatele comunitare permit Comisiei
(organul executiv) să impună amenzi comunitare cu privire la dreptul concurenţei, pe lângă alte
sancţiuni (de exemplu art. 87-2 (a) CE, 82, CE Amsterdam). Deşi regulamentele stabilesc că o astfel

64
Declaraţia Nr. 43 privind Protocolul 7 cu privire la implementarea principiului subsidiarităţii şi proporţionalităţii,
anexată la Tratatul de la Amsderdam
116
de amendă nu este una punitivă, întrebarea care apare este dacă ele ar putea fi considerate chiar
pedeapse penale în conformiate cu criteriile CEDO.65
Definiţia clasică a pedepsei penale ca una retributivă, propusă de către instanţa de judecată nu
mai constituie un punct strategic. Mai degrabă conceptul modern de pedeapsă penală este acceptat
indiferent dacă acesta a fost impus de către un judecător sau de către puterea executivă, inclusiv
poliţia şi procuratura. Acest concept modern, de asemenea, are un loc aparte pentru stabilirea
pedepsei prescrise de către legiuitorul comunitar fiind una administrativă. Ele pot avea şi o natură
penală.
Amenzile comunitare sunt prescrise şi impuse la nivel comunitar. Numai aplicarea acestora este
încredinţată autorităţilor naţionale. Din aceste considerente ele au fost numite mai mult
„comunitare” decât pedepsele impuse conform primelor două metode.

2. Superioritatea ordinii juridice comunitare

În primul rând urmează să stabilim diferenţa dintre dreptul Uniunii Europene şi dreptul
comunitar.
a) dreptul primar al Uniunii Europene se bazează pe Tratatul de la Maastricht cu privire
la Uniunea Europeană şi Tratatul de la Amsterdam care l-a amendat pe primul. Dreptul
secundar al Uniunii Europene include, în conformitate cu art. 34 (Tr. de la Amsderdam, care
doar parţial stabileşte natura acestor instrumente)
- politici comune care constau în declaraţiile Statelor Membre privind obligaţia de a adinge
resultatul dorit;
- deciziile cadru privind uniformizarea legislaţiei Statelor Membre;
- deciziile cu privire la asistenţa şi cooperarea în materie penală, cu excepţia celor care prevăd
unificarea legislaţiei Statelor Membre;
- convenţiile şi măsurile luate pentru implementarea acestora.
b) dreptul primar comunitar include următoarele elemente:
- trei tratate care stabilesc trei comunităţi europene: Tratatul de instituire a Comunităţii
Europene a Cărbunelui şi Oţelului (18.04.1951), Tratatul privind instituirea Comunităţii
Economice Europene (25.03.1957), Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Energiei
Atomice (25.03.1957);
- protocoalele anexate la aceste tratate (de exemplu, Protocolul privind statutul Curţii de
Justiţie, Protocolul privind statutul Băncii Europene de Investiţii);
- tratatele şi actele care modifică sau completează tratatele originale (de exemplu, Convenţia
privind unele instituţii comune ale comunităţilor europene din 25.03.1957, Tratatul de
instituir a unui consiliu şi a unei comisii comune pentru comunităţile europene din
08.04.1965, Actul European comun din 17 şi 18.02.1986 (privind crearea unei pieţe comune
pentru liberea circulaţie a mărfurilor până la 31 decembrie 1992), Tratatul de la Maastricht
din 07.02.1992 (la momentul când tratatul a intrat în vigoare la 01.11.1993 UE era
constituită din trei comunităţi, iar din acel moment Comunitatea Economică Europeană a
început să fie cunoscută ca Uniunea Europeană), Tratatul de la Amsterdam, care a modificat
Tratatul de la Maastricht şi respectiv tratatele comunităţilor).
Dreptul secundar comunitar este constituit din toate normele elaborate de instituţiile
comunitare şi reflectă caracterul supranaţional al comunităţilor. El include regulamentele,
directivele şi deciziile.

65
A. De Nauw, Les metamorphoses administratives du droit penal de l’entreprise”, Mys&Breesch, Gent, 1994, p. 58
117
- regulamentul - are aplicabilitate generală. Acesta este obligatoriu în toate elementele sale şi
se aplică direct în fiecare stat membru. Ele pot fi adoptate atât de Consiliu cât şi de Comisie, precum
şi de Banca Europeană pentru Investiţii. Regulamentele nu pot fi transpuse în dreptul naţional pentru
a nu-şi pierdeconţinutul şi pentru a evita diferenţele de interpretare sau transpunere în diferite State
Membre. Regulamentele nu au, obligatoriu, un efect direct, cu toate că sunt direct aplicabile.
- directivele - sunt obligatorii pentru fiecare stat membru destinatar cu privire la rezultatul care
trebuie atins, lăsând autorităţilor naţionale competenţa în ceea ce priveşte forma şi mijloacele (art.
288 Tr. privind funcţionarea UE). Directivele nu creează obligaţii pentru cetăţean, ele urmează a fi
transpuse în dreptul naţional, pentru că nu sunt direct aplicabile Directivel pot avea un fect direct, cu
toate că nu sunt direct aplicabile. De exemplu, în cazul în care o normă naţională este imcomptibilă
cu o cu prevderile necondiţionate şi suficient de precise ale unei directive care urma să fie transpusă
(dar nu a fost) în dreptul naţional la momentul când infracţiunea incriminată de legea naţională a fost
comisă, făptuitorul poate , cu succes, invoca prevederile directivei. Directivele sunt instrumentele
perfecte pentru armonizarea legislaţiei naţionale;
- decizii - sunt obligatorii în toate elementele sale. În cazul în care se indică destinatarii,
decizia este obligatorie numai pentru aceştia (art. 288 Tr. privind funcţionarea UE);
- recomandările şi avizele nu sunt obligatorii.

I. Principiul aplicării dreptului comunitar


Dreptul comunitar primar şi secundar formează împerună un un ansablu de norme care au
prioritate faţă de legea naţională. Tratatele de instituire a comunităţilor europene nu sunt nişte tratate
ordinare. Statele care au semnat aceste tratate şi-au limitat propria suveranitate şi chiar au creat
instituţii supranaţionale. Jurisprudenţa Curţii de Justiţia a întărit această noţiune în faimoasa sa
decizie din 15 iulie 1964, în cazul Costa66. Statele semnatare au creat „o comunitate pentru o durată
nelimitată, care are propriile sale instituţii, propria sa personalitate, propria sa capacitate juridică
şi capacitatea de reprezentare pe plan internaţional, şi, în special, puteri reale care decurg din
suveranitate” şi ele „au limitat drepturile lor de suveranitate, deşi doar în anumite sectoare
speciale, şi au creat astfet un ansamblu de norme juridice. Care leagă astfel naţionalităţile lor şi pe
ele însele”. De fapt, dreptul comunitar nu trebuie considerat un drept internaţional „ordinar”, care în
Franţa şi Olanda, de exemplu, are prioritate faţă de dreptul intern în conformitate cu condiţiile
stipulate în art. 55 al Constituţiei franceze şi în art. 93 al Constituţiei Olandei. Dreptul comunitar are
prioritate asupra dreptului naţional, inclusiv şi asupra dreptului constituţional naţional,67 prioritatea
se extinde asupra tuturor normelor naţionale, fie ele administrative, legislative, judiciare sau chiar
contituţionale. Aceasta înseamnă că în cazul unui conflict dintre legea naţională şi, de exemplu, un
regulament comunitar, legea naţională este subordonată dreptului comunitar. Judecătorii trebuie să
dea prioritate dreptului comunitar, în cazul unui conflict dintre legea naţională ţi cea comunitară,
indiferent de faptul dacă legea naţională a fost adoptată până sau după cea comunitară. Acesta este
efectul negativ al dreptului comunitar asupra dreptului intern.

II. Limitări la aplicarea dreptului comunitar


a) Limitări referitoare la domenii şi instrumente. Supremaţia dreptului comunitar nu este
nelimitată. Urmează a fi făcute unele observaţii cu referire la acest fapt.

66
CJEC 15 iulie, Costa, 6/64, p.585, 593
67
CJEC, 17 dec. 1970, Internationale Handelsgesellschaft, 11/70, Rec. CJEC, p.1125
118
În rpimul rând, inetituţiile comunitare sunt deţin competenţe numai în sectoarele specificate în
tratate. De exemplu, comunităţile nu au dreptul de a emite regulamente în vedea implementării
pedepselor.
În al doilea rând, în cazul sectoarelor care cad sub incidenţa comunităţilor, instituţiile sunt
limitate doar la instrumentele speficate în tratate. Pentru fiecare sector acoperit, tratatele specifică
anumite competenţe atribuite fiecărei instituţii. De exemplu, în domeniul concurenţei economice,
Cosiliul emite regulamente şi directive. Comisia este abilitată să elaboreze proiectul regulilor de
aplicabilitate, pentru lucrătorii Statelor Membre, inclusiv condiţiile de şedere pe retiroul Statelor
Membre după angajare.
Aceste două condiţii indică faptul că comunităţile nu au competenţa de a decide în cazul
problemelor de jurisdicţie, din aceste considerente, eke nu pot determinat limitele jurisdicţiei sau
competenţei lor, în acelaşi mod ca un stat suveran. Ele nu pot să-şi confere nici o sarcină care nu
este prevăzută de tratat şi în vistutea căreia ele ar pute să-şi exercite puterea după propria diligenţă.
Ele pot doar acţiona doar în sectoarele atribuite de către Statele Membre prin tratate, şi în limitele
competenţei atribuite pentru fiecare sarcină.
Articolul 5, pct.2 din Tr. privind UE menţionează că „Uniunea acţionează numai în limitele
competenţelor care i-au fost atribuite de statele membre prin tratate pentru realizarea obiectivelor
stabilite prin aceste tratate”.
Cu toate acestea urmează a fi luată în consideraţie prevederea art. 352, pct.1 din Tr. privind
funcţionarea UE care stipulează că în cazul în care o acţiune a Uniunii se dovedeşte necesară în
cadrul politicilor definite în tratate, pentru a atinge unul dintre obiectivele menţionate în tratate,
fără ca acestea să fi prevăzut atribuţiile necesare în acest sens, Consiliul, hotărând în unanimitate
la propunerea Comisiei şi după aprobarea Parlamentului European, adoptă măsurile
corespunzătoare. La data la care dispoziţiile respective sunt adoptate de Consiliu în conformitate
cu o procedură legislativă specială, acesta hotărăşte în unanimitate, la propunerea Comisiei şi
după consultarea Parlamentului European.
Acest articol poate fi văzut ca o bază pentru „competenţă pentru competenţă”extinzând misiunea
uniunii prezăzută în art. 3, pct. 3 din Tr. privind UE: Uniunea instituie o piaţă internă. Aceasta
acţionează pentru dezvoltarea durabilă a Europei, întemeiată pe o creştere economică echilibrată şi
pe stabilitatea preţurilor, pe o economie socială de piaţă cu grad ridicat de competitivitate, care
tinde spre ocuparea deplină a forţei de muncă şi spre progres social, precum şi pe un nivel înalt de
protecţie şi de îmbunătăţire a calităţii mediului. Aceasta promovează progresul ştiinţific şi tehnic.
Uniunea combate excluziunea socială şi discriminările şi promovează justiţia şi protecţia sociale,
egalitatea între femei şi bărbaţi, solidaritatea între generaţii şi protecţia drepturilor copilului.
Aceasta promovează coeziunea economică, socială şi teritorială, precum şi solidaritatea între
statele membre.
Este greu de a concepe vreun sector care nu cade sub incidenţa misiunii menţionate a UE Cu
toate acestea, în sens material, s-ar putea susţine că determinarea jurisdicţiei nu este o problemă de
competenţă, pentru că articolul cere existenţa unanimităţii în cadrul Consiliului.

b) Limitări referitoare la subsidiaritate şi proporţionalitate.


Tratatul UE prevede principiul subsidiarităţii şi proporţionalităţii.
Art.5, pct.3 prevede: în temeiul principiului subsidiarităţii, în domeniile care nu sunt de
competenţa sa exclusivă, Uniunea intervine numai dacă şi în măsura în care obiectivele acţiunii
preconizate nu pot fi realizate în mod satisfăcător de statele membre nici la nivel central, nici la

119
nivel regional şi local, dar datorită dimensiunilor şi efectelor acţiunii preconizate, pot fi realizate
mai bine la nivelul Uniunii. Instituţiile Uniunii aplică principiul subsidiarităţii în conformitate cu
Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii. Parlamentele
naţionale asigură respectarea principiului subsidiarității, în conformitate cu procedura prevăzută
în respectivul protocol.
Art. 5, pct.4: în temeiul principiului proporţionalităţii, acţiunea Uniunii, în conţinut şi formă, nu
depăşeşte ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor tratatelor. Instituţiile Uniunii aplică
principiul proporţionalităţii în conformitate cu Protocolul privind aplicarea principiilor
subsidiarităţii şi proporţionalităţii.
În conformitate cu decizia Curţii în cazul Scharder68 „principiul proporţionalităţii face parte
din principiile generale ale dreptului comunitar. În virtutea acestui principiu măsurile care impun
taxe financiare operatorilor economici sunt legal prevăzute ca măsuri care sunt necesare şi
adecvate pentru realizarea obiectivului legitim urmărit de legislaţia dată. Bineînţeles, în cazul în
care poate fi făcută o alegere între câteva măsuri adecvate , urmează a fi aleasă ce mai puţin
oneroasă, şi taxele impuse nu trebuie să fie disproporţionale cu scopul urmărit.”
În cazul în care Comunitatea Europeană poate alege cursul unei acţiuni, el trebuie să recurgă la
cel care dă mai multă libertate statelor, personaleo şi afacerilor. Principiul proporţionalităţii este mai
larg răspândit decât cel al subsidiarităţii, care este important doar în sectoarele care cad sub
incidenţa exclusivă a Comunităţii Europene.
Art. 5 al Protocolului Nr. 2 privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii
prevede că proiectele de acte legislative se motivează în raport cu principiile subsidiarităţii şi
proporţionalităţii. Orice proiect de act legislativ ar trebui să cuprindă o fişă detaliată care să
permită evaluarea conformităţii cu principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii. Fişa menţionată
anterior ar trebui să cuprindă elemente care să permită evaluarea impactului financiar al
proiectului în cauză şi, în cazul unei directive, evaluarea implicaţiilor acesteia asupra
reglementărilor care urmează să fie puse în aplicare de statele membre, inclusiv asupra legislaţiei
regionale, după caz. Motivele care conduc la concluzia că un obiectiv al Uniunii poate fi realizat
mai bine la nivelul Uniunii se bazează pe indicatori calitativi şi, ori de câte ori este posibil, pe
indicatori cantitativi. Proiectele de acte legislative au în vedere necesitatea de a proceda astfel
încât orice obligaţie, financiară sau administrativă, care revine Uniunii, guvernelor naţionale,
autorităţilor regionale sau locale, operatorilor economici şi cetăţenilor să fie cât mai redusă posibil
şi proporţională cu obiectivul urmărit.

În primul rând, autirităţile legislative ale Comunităţii urmează să respecte aceste principii. În al
doilea rând, este de competenţa Curţii de Justiţie să stabilească încălcările acestor principii şi
consecinţele acestora.
În baza art.8 al Protocolului Nr. 2 privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi
proporţionalităţii, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe cu privire
la acţiunile referitoare la încălcarea principiului subsidiarităţii de către un act legislativ, formulate,
în conformitate cu normele prevăzute la articolul 263 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii
Europene, de un stat membru sau transmise de acesta în conformitate cu dreptul său intern în
numele parlamentului său naţional sau al unei camere a acestuia. În conformitate cu normele
prevăzute la articolul menţionat, astfel de acţiuni pot fi formulate şi de Comitetul Regiunilor

68
CJEC, 11 iulie, 1989, Schrader, 265/87, Rec. CJEC, p. 2237-2269
120
împotriva actelor legislative în vederea adoptării cărora Tratatul privind funcţionarea Uniunii
Europene prevede consultarea respectivului comitet.

3. Aplicabilitatea imediată şi efectul direct


I. Regula generală
Efectul negativ al dreptului comunitar asupra dreptului penal naţional prin neutralizarea
dreptului naţional de către dreptul comunitar, este un rezultat nu doar al supremaţiei dreptului
comunitar, dar şi al conceptelor de aplicabilitate imediată şi efect direct.
Efectul direct urmează a fi distins de aplicabilitatea imediată. Dreptul comunitar, indiferent dacă
are sau nu efect direct, este imediat aplicabil. Nu este obligatorie încorporarea lui în dreptul naţional.
El este imediat aplicabil şi absolut integrat în sistemul de drept al Statelor Membre. Nu doar tratatele
de instituire dar şi normele care emană de la instituţiile comunitare vor trebui să devină o parte
integrantă a sistemului de drept al Statelor Membre.
Curtea de Justiţie menţionează că: „Tratatul privind instituirea Comunităţii Economice
Europene a creat propriul sistem de drept, care din momentul intrării în vigoare a tratatului, a
devenit o parte integrantă a sistemului de drept al Statelor Membre şi urmează a fi aplicat de
instanţele naţionale.”69
Aplicabilitatea directă sau efectul direct al dreptului comunitar constă în faptul că el poate fi
invocat de către persoane împotriva jurisdicţiei lor naţionale. Persoanele pot benefcia de drepturile
individuale chiar dacă nu constituie obiectul prevederilor comunitare. Efectul direct există în cazul
în care prevederile dreptului comunitar sunt considerate a fi necondiţionate şi suficient de precise.70
Acest fapt însă nu exclude aplicarea puterii discreţionare de către judecător. Instanţa de judecată
naţională, care este obligată să aplice norma comunitară trebuie să interpreteze această normă şi
poate cere în acest sens o decizie preliminară a Curţii de Justiţie.
Principiul supremaţiei dreptulu comunitar constă în faptul că normele dreptului comunitar
„trebuie să fie integral şi uniform aplicate în toate statele membre de la data intrării lor în vigoare
şi atâta timp cât ele sunt în vigoare –intrarea lor în vigoare face automat inaplicabilă orice
prevedere conflictuală naţională dar – fiind considerate părţi integrante şi având prioritatea în
sistemul de drept al Statelor Membre - de asemenea, exclud adoptarea unor măsuri legislative
naţionale care vor fi incompatibile cu prevederile comunitare.”71 Astfel, instanţa de judecată care se
confrundă cu aplicare unei măsuri a Comunităţii care este direct aplicabilă şi incompatibilă cu
regulamentele naţionale existente este obligat să se abţină de la aplicarea dreptului naţional. 72 În
cazul în care situaţia de fapt implică aplicare unei norme comunitare care a fost impusă anterior
actelor legislative naţionale, instanţa de judecată trebuie să refuze să confere valabilitate legal unui
asemenea act. Acesta este efectul negativ al dreptului comunitar.
De exemplu, o afacere care se confruntă cu aplicarea unei norme naţionale care crează obstacole
pentru libera circulaţie a mărfurilor. Norma interzice vânzarea produselor alimentare fără etichete pe
care numele produsului nu este scris în limba ţării importatoare. Dacă etichetarea produsului este
clară şi consumatorul nu este indus în eroare, această prevedere este incompatibilă cu dreptul
comunitar. Art. 30 din Tr. UE prevede că între statele membre sunt interzise taxele vamale la import
şi la export sau taxele cu efect echivalent. Această interdicţie se aplică de asemenea taxelor vamale
cu caracter fiscal. Aceasta înseamnă că dacă importatorul este subiect al infracţiunii el poate invoca
69
CJEC 15 iulie, Costa, 6/64, p.1141
70
CJEC 19 ianuarie 1982, Becker, 8/81, Rec. CJEC, p.53, 71
71
CJEC 9 martie 1978, Simmenthal, 106/77, RecCJEC p. 629
72
CJEC 9 martie 1978, Simmenthal, 106/77, RecCJEC p. 629, 643
121
acest articol. Judecătorul va fi obligat să emită o decizie privind posibila incompatibilitate dintre
prevederile naţionale şi dreptul comunitar. Dacă el va avea dubii privind decizia ce urmează să o ia,
el poate, fiind obligat chira, având rolul Curţii Supreme, să ceară o decizie preliminară de la Curtea
de Justiţie. Dacă norma este incompatibişă cu dreptul comunitar judecătorul trebuie să achite
compania sau proprietarul acesteia. În acest caz dacă Comisia a aflat despre existenţa unei asemenea
condamnări, ea poate lua o atitudine faţă de Statul Membru pentru nerespectarea obligaţiilor sale,
chir cu implicarea Curţii de Justiţie dacă este necesar.

II. Are directiva efect direct?


Urmează a fi făcute următoarele remărci cu privire la efectul negativ al directivei:
1. prevederile tratatului lasă la latitudinea statelor membre forma şi metoda de implementare a
directivei. Acest lucru nu înseamnă, însă, că directiva nu poate fi invocată în cazul în care
condamnarea este contrară prevederilor ei. În cazul Becker, Curtea de Justiţie a recunoscut
posibilitatea existenţei unei ipoteze în virtutea căreia un Stat Membru a eşuat în implementarea
corectă a unei directive, şi, în special, în cazul în care prevederile directivei nu au fost implementate
până la sfârşitul perioadei prescrise în acest scop. Astfel, o directivă necondiţionată şi care are
prevederi suficient de precise poate avea un efect negativ asupra dreptului penal naţional.
2. o directivă care oferă o anumită putere discreţionară legiuitorului naţional, lăsând deoparte
efectul ei direct (dacă ea nu este necondiţionată şi suficient de precisă) poate fi invocată de o
persoană în faţa instanţei de judecată naţionale, astfel încât, aceasta din urmă să decidă dacă
autoritatea naţională competentă, în exercitarea posibilităţii acordate de tratat în vederea alegerii
formei şi metodelor de implementare a directivei, a respectat limitele discreţiei ei prevăzute de
directivă.
3. instanţele de judecată naţionale competente pentru aplicarea legii şi, în special, a prevederilor
legii introduse pentru implementarea directivei sunt obligate să interpreteze legea lor naţională în
lumina conţinutului şi scopului directivei în vederea atingerii rezultatului propus.
4. caracterul obligatoriu al directivei există doar cu privire la Statele Membre cărora se
adresează aceasta. O directivă nu poate prescrie anumite obligaţii pentru particulari.

5. Unitatea reală a surselor: respectul drepturilor fundamentale

Justiţia penală este foarte mult influenţată de prevedrile referitoare la respectarea drepturilor
omului. Astfel, este destul de important de a examina acest aspect în contextul dreptului comunitar
şi dreptului UE.

La 7 decembrie 2000 Parlamentul European, Consiliul Comisiei Europene a adoptat Carta


drepturilor fundamentale ale UE. Prevederile acestui document sunt similare cu cele ale CEDO şi
ale altor documente cu privire la protecţia drepturilor omului. Carta dezvoltă unele concepte
novatoare cu ar fi interzicerea clonării umane. La fel, conţine prevederi cu privire la dreptul la o cale
de atac eficientă şi la un proces echitabil (art.47), prezumţia de nevinovăţie şi dreptul la apărare
(art.48), principiile legalităţii şi proporţionalităţii infracţiunilor şi pedepselor (art.49), dreptul de a nu
fi judecat sau condamnat de două ori pentru aceeaşi infracţiune (art.50). Limita de aplicare al Cartei
nu este clară. Nu este obligatorie , dar poate servi ca „un punct substanţial de referinţă pentru cei
implicaţi – Statele Membre, instituţiile, persoanele fizice şi juridice – în context comunitar.”73

73
Avocatul General Tizzano în concluziile sale din 8 februarie 2001 în cazul C173/99, Bectu v. Secritarul de Stat
122
Curtea de Justiţie, poate, în cazul interpretările comunitare, sau cele ale UE, în dependenţă de caz, să
ia Carta în consideraţie.
În conformitate cu art.6 al TR. UE: Uniunea recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile
prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, astfel cum
a fost adaptată la 12 decembrie 2007, la Strasbourg, care are aceeaşi valoare juridică cu cea a
tratatelor. Dispoziţiile cuprinse în cartă nu extind în niciun fel competenţele Uniunii astfel cum sunt
definite în tratate. Drepturile, libertăţile şi principiile prevăzute în cartă se interpretează în
conformitate cu dispoziţiile generale din titlul VII al Cartei privind interpretarea şi punerea sa în
aplicare şi cu luarea în considerare în mod corespunzător a explicaţiilor menționate în Cartă, care
prevăd izvoarele acestor dispoziţii. Uniunea aderă la Convenţia europeană pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Competenţele Uniunii, astfel cum sunt definite în
tratate, nu sunt modificate de această aderare. Drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate
prin Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi
astfel cum rezultă din tradiţiile constituţionale comune statelor membre, constituie principii
generale ale dreptului Uniunii.
În conformitate cu art.7 al TR. UE: la propunerea motivată a unei treimi din statele membre, a
Parlamentului European sau a Comisiei Europene şi cu aprobarea Parlamentului European,
Consiliul, hotărând cu o majoritate de patru cincimi din membrii săi, poate să constate existenţa
unui risc clar de încălcare gravă a valorilor prevăzute la articolul 2, de către un stat membru.
Înainte de a proceda la această constatare, Consiliul audiază statul membru în cauză și îi poate
adresa recomandări, hotărând după aceeași procedură. Consiliul verifică cu regularitate dacă
motivele care au condus la această constatare rămân valabile.
Consiliul European, hotărând în unanimitate la propunerea unei treimi din statele membre
sau a Comisiei Europene şi cu aprobarea Parlamentului European, poate să constate existenţa unei
încălcări grave şi persistente a valorilor prevăzute la articolul 2, de către un stat membru, după ce
a invitat acel stat membru să-şi prezinte observaţiile. În cazul în care a fost făcută constatarea
menţionată la alineatul (2), Consiliul, hotărând cu majoritate calificată, poate decide să suspende
anumite drepturi care îi revin statului membru în cauză în urma aplicării tratatelor, inclusiv dreptul
de vot în Consiliu al reprezentantului guvernului acelui stat membru. Procedând în acest fel,
Consiliul ţine seama de eventualele consecinţe ale unei astfel de suspendări asupra drepturilor şi
obligaţiilor persoanelor fizice şi juridice. Obligaţiile care îi revin statului membru în cauză în
temeiul tratatelor rămân obligatorii în orice situaţie pentru statul membru respectiv.
Consiliul, hotărând cu majoritate calificată, poate decide ulterior să modifice sau să revoce
măsurile luate în temeiul alineatului (3), ca răspuns la modificarea situaţiei care l-a determinat să
impună măsurile respective.
Modificările aduse Trattului de la la Maastricht au fost precedate de o Decşlaraţie comună
din 5 aprilie 1977, prin care Parlamentul European, Consiliul şi Comisia au declarat aderarea lro la
protecţie drepturilor omului, care derivă, în special, din consituţiile Statelor Membre şi din CEDO.
Chiar şi până la adoptarea acestei Declaraţii, Curtea de Justiţie a impus obligaţia privind
respectarea drepturilor omului în cadrul instituţiilor comunitare, în ciuda faptului că tratatele de
instituire a comunităţilor nu conţineau o categorisire a drepturilor omului. Curtea menţiona că
„respectarea drepturilor fundamentale formează o parte integrată a principiilor generale de drept
protejate de Curtea de Justiţie. Protecţia unor astfel de drepturi, în acelaşi timp, insiprată de
tradiţiile constituţionale comune ale Statelor Membre, trebuie să fie asigurate în cadrul structurii şi
obiectivelor Comunităţii.”74 Curtea a mai menţionat că „tratatele internaţionale privind protecţia

74
CJEC, 17 decembrie 1970, Internationale Handelsgesellschaft, 11/70, Rec. CJEC, p.1125
123
drepturilor omului, la care Statele Membre au aderat sau le-au semnat, pot înlocui principiile care
urmează a fi respectate în cadrul dreptului comunitar.”75
În decizia cu privire la cazul Rutili, Curtea expres s-a referit, pentru prima dată, la principiile
care formează baza CEDO.76 Iar în decizia pe cazul Hoechst, Curtea a făcut referinţă direct la
Convenţie.
Dacă am face referire la efectul (pozitiv sau negativ) al dreptului comunitar asupra dreptului
penal naţional, urmează că menţionăm că o încălcare a unui drept fundamental la nivel naţional
poate constitui un temei pentru adoptarea unei decizii de către Curte declarând cî legea naţională,
atâta timp cât aceasta cade sub incidenţa scopului dreptului comunitar, este incompatibilă cu un
drept fundamental, care este parte integrantă din dreptul comunitar.

6. Principiile directoare privind dreptul penal după Corpus Juris 2000.

Urmare a iniţiativei Comisiei Europene, în perioada 1995 – 1996, un grup de experţi a lucrat sub
coordonarea dnei. Mireille Delmas-Marty la proiectul Corpus Juris privind dreptul penal general şi
procedura penală. Scopul acestui studiu a fost elaborarea unui număr de principii directoare privind
protecţia în dreptul penal al intereselor financiare ale Uniunii Europene, în cadrul spaţiului juridic
european. Scopul acestui grup nu a fost acela de a elabora un model de cod penal sau cod de
procedură penală. Versiunea în limba engleză şi franceză a Corpus Juris a fost publicată în 1997 şi
din acel moment a fost disponibilă în majoritatea limbilor europene.77 Aceste propuneri au fost
discutate în cadrul unor conferinţe şi au atras atenţia presei şi a mediului politic. Corpus Juris a
îndeplinit o funcţie: a declanşat o dezbatere publică privind rolul dreptului penal general şi procesual
în integrarea europeană. Care sunt interesele europene care deservesc protejarea penală şi cum poate
fi organizată o astfel de protecţie, astfel încât eficienţa sa să fie garantată în întreg spaţiul juridic
european?
Ce propune Corpus Juris, în esenţă, este un regim mixt: elementele naţionale şi cele comunitare
sunt combinate în aşa fel încât statele membre, şi nu Uniunea Europeană, să poată aplica legislaţia
penală. În vederea protejării intereselor financiare ale Uniunii Europene, în cadrul Corpus Juris sunt
prevăzute opt infracţiuni, cu pedepsele aferente. Privind conducerea anchetei, este propusă
înfiinţarea unui Minister Public European (MPE), această instituţie cuprinzând un Procuror General
European (PGE) şi procurori europeni delegaţi (PED) în statele membre. Ministerul Public
European are competenţă în conducerea anchetei pe întreg teritoriul Uniunii Europene. Puterile
Ministerului Public European sunt din acest motiv transferate statelor membre. Aceste puteri sunt
identice în toate cele 15 state membre ale Uniunii Europene. În perioada actelor premergătoare,
controlul judiciar este exercitat de către un judecător independent şi imparţial, numit “judecător de
libertăţi”, ce va fi numit de către fiecare stat membru. Infracţiunile prevăzute în Corpus Juris sunt
judecate de către instanţele naţionale. Corpus Juris prevede numai regulile legale privind principiul
controlului judiciar şi principiul procedurilor “contradictorii”. Regimul mixt promovat de Corpus
Juris conţine propuneri ce au ca scop îmbunătăţirea eficienţei şi a gradului de protecţie juridică
permise de sistemele naţionale de drept penal şi de procedură penală, în cadrul unui spaţiu juridic
european şi în perspectiva protejării veniturilor europene. Pentru a atinge acest scop, am căutat

75
CJEC, 14 mai 1974, Nold II, 4/73, Rec. CJEC, p.491
76
CJEC, 28 octombrie 1975, Rutili, 36/75, Rec. CJEC, p.1219
77
Corpus Juris, introduce prevederi de protejare a intereselor financiare al Uniunii Europene, sub coordonarea dnei.
Mireille Delmas-Marty, economica, Paris, 1997.
124
numitori comuni în cadrul diferitelor sisteme tradiţionale de drept ale statelor membre. Propunerile
ce au rezultat au consecinţe importante pentru legislaţia penală internaţională. În locul unui model
clasic de cooperare inter-statală (cooperare judiciară, extrădare, etc.), am ales un model de legislaţie
penală ce se bazează pe principiul teritorialităţii europene: mandatele europene de arest preventiv,
investigaţii ce se desfăşoară în spaţiul european,
Armonizarea legislaţiei penale şi a procedurii penale rămâne un subiect sensibil din punct de vedere
politic, asemenea integrării regionale în materie de drept penal, provocând reacţii divergente atât în
cercurile politice cât şi în cercurile juridice. Autorităţile politice din statele membre sunt conştiente
că integrarea europeană implică noi provocări pentru sistemul penal şi necesită reforma acestuia.
Acest lucru a dus la un nou Pilon Trei şi la solicitarea în Tratatul de la Amsterdam a unui spaţiu de
libertate, securitate şi justiţie. Unii vor spune că instrumentele existente sunt suficiente, iar
problemele actuale pot fi remediate cu ajutorul Convenţiilor Pilonului Trei privind cooperarea, odată
ce aceste convenţii sunt ratificate. Fără îndoială vor spune că acest Corpus Juris presupune reforme
constituţionale profunde în statele membre, precum şi reforme ale codurilor penale, ale codurilor de
procedură penală şi a modului de organizare a sistemului judecătoresc. În Rezoluţiile sale din 12
iunie şi 22 octombrie 1997, Parlamentul European a solicitat Comisiei întocmirea unui studiu
privind fezabilitatea proiectului Corpus Juris. Unitatea de Coordonare a Luptei împotriva Fraudei
(UCLAF)78 din cadrul Comisiei Europene a finanţat acest studiu privind consecinţele Corpus Juris
(suivi du Corpus Juris). Acest studiu a analizat posibilul impact al Corpus Juris asupra situaţiei
actuale a legislaţiei naţionale, din punctul de vedere a necesităţii de punere în aplicare a Corpus
Juris şi condiţiile necesare pentru fezabilitatea recomandărilor acestuia. Cel de-al doilea caută
asigure o protecţie eficientă, disuasivă şi proporţionată a intereselor Comunităţii, în conformitate cu
obligaţiile Tratatului.
Studiul a avut la bază două teme majore. Prima temă privea problemele de fezabilitate a
Corpus Juris în raport cu legislaţiile naţionale ale statelor membre. Această temă a implicat
analizarea cadrului legal şi a punctelor de compatibilitate cu legislaţia constituţională, penală şi de
procedură din statele membre, articol cu articol. Această parte a studiului a fost derulată în
cincisprezece state membre. Cea de-a doua temă a cuprins întrebări precise privind cooperarea
orizontală între statele membre şi cooperarea verticală între statele membre şi Uniunea Europeană.
Pentru fiecare dintre aceste întrebări a fost ales un grup de ţări semnificative. Pentru întrebarea
privind secretul afacerilor, secretul bancar şi calea de atac a apelului exercitată împotriva cererilor
de asistenţă judiciară, a fost inclusă şi Elveţia. Munca depusă şi studiul rezultatelor au fost
structurate pe trei nivele, cercetarea căpătând un caracter interactiv. Au existat puncte de contact în
fiecare stat membru (şi în Elveţia, privind întrebarea menţionată mai sus), raportori care au scris
analize de drept comparativ şi experţi reuniţi într-un comitet de management, care au condus
cercetarea şi au scris sintezele. Finanţarea totală a studiului a fost acordată “Centrului de Punere în
Aplicare a Dreptului European” din cadrul Universităţii din Utrecht, sub conducerea dlui. Profesor
Dr. J.A.E. Vervaele. Dna. Profesor M. Delmas-Marty a fost numită responsabil cu sinteza finală, iar
comitetul de management a lucrat sub coordonarea sa de expert.
Studiul s-a desfăşurat în timp record, între martie 1998 şi septembrie 1999. Rezultatele
acestui studiu relevă informaţii preţioase privind sistemele penale ale statelor membre. În primul
rând, aceste sisteme sunt analizate din punctul de vedere al Corpus Juris (proiectul din 1997) şi în al
doilea rând sunt subliniate posibilităţile şi obstacolele apărute în cooperarea orizontală şi verticală.
Grupul de Studiu, Parlamentul European şi OLAF acordă o mare importanţă accesibilităţii pe care o
au rezultatele cercetării pentru publicul larg. Transparenţa contribuie la calitatea dezbaterilor publice
şi la calitatea lucrărilor juridice şi politice care vor urma rezultatelor cercetării. Comitetul de
78
Redenumită OLAF (Oficiul de luptă anti-fraudă); vezi Decizia Comisiei, Reglementarea 1073/99 şi1074/99 şi
Acordul Inter-instituţional, OJ L 136 din 31.05.1999.
125
administraţie a tras propriile concluzii privind dezbaterea şi rezultatele studiului ulterior aplicării.
Din acest motiv comitetul de administraţie a amendat textul oficial al Corpus Juris, într-un număr de
puncte. Aceste modificări privesc atât îmbunătăţirile tehnice cât şi schimbări de substanţă. La
Florenţa (6 şi 7 mai 1999), propunerile au fost discutate în detaliu de către toţi cercetătorii implicaţi
în studiul ulterior, de către reprezentanţii asociaţiilor juriştilor pentru protejarea intereselor
financiare ale Comunităţilor Europene şi de către reprezentanţii grupului de avocaţi privind
drepturile omului (grupul “Apărarea Drepturilor”), acest grup fiind înfiinţat ca rezultat al unei
iniţiative din cadrul Comisiei Europene.
Studiul asupra consecinţelor proiectului a fost publicat în patru volume. Volumul 1 include
sinteza finală (Necesitatea, legitimitatea şi fezabilitatea Corpus Juris) şi patru sinteze orizontale de
drept comparativ asupra fezabilităţii Corpus Juris, proiectul din 1997, privind legislaţia naţională a
statelor membre. În cadrul unei anexe, sinteza finală conţine, printre altele, expunere sub formă de
tabel, în care se compară legislaţia naţională cu Corpus Juris (proiectul 1997) precum şi cu textul
modificat al Corpus Juris. Volumul 1 se încheie cu un număr de scurte note din partea membrilor
comitetului de administraţie. Aceste note privesc posibila bază legală pentru Corpus Juris, în
particular articolul 280 EC din Tratatul de la Amsterdam. Volumele 2 şi 3 include cincisprezece
rapoarte naţionale asupra celor 35 de articole ale Corpus Juris, proiectul 1997.Volumul 4 tratează
numai problemele de cooperare orizontală şi verticală. Sub titlul “cooperare orizontală”, sunt tratate
următoarele subiecte: organizarea asistenţei reciproce, procedura de asistenţă reciprocă (secretul şi
plângerile) şi probele strânse în străinătate. Sub titlul
“cooperare verticală”, sunt tratate următoarele subiecte: admisibilitatea şi evaluarea probelor, poziţia
procedurală a Comisiei în cadrul procedurii penale, rolul Comisiei în asistenţa / participarea la
pregătirea şi punerea în executare a cererilor de asistenţă internaţională şi măsura în care anchetele
penale sunt secrete şi sunt înregistrate într-un opis.
În nici un caz dezbaterea asupra legii penale în Europa şi asupra legislaţiei penale europene
nu se va opri la publicarea acestui studiu. Tratatul de la Amsterdam deschide posibilitatea acordării
graduale al locului pe care îl merită dreptului penal general şi procedurii penale naţionale în procesul
de integrare europeană. Studiul asupra consecinţelor proiectului Corpus Juris prezintă moduri de
concepere a 6 acestui obiectiv, făcând posibilă realizarea sa într-o manieră evolutivă, dar cu
respectarea statului de drept şi având ca scop protecţia eficientă a finanţelor europene, a monedei
Euro şi a intereselor trans-naţionale privind integrarea europeană

Principiul legalităţii: pedepsele definite în Corpus Juris se aplică numai infracţiunilor


specificate expres în articolele 1 – 8 şi în conformitate cu procedura stipulată în articolele 15 – 17.
În cazul modificării Corpus Juris, legislaţia penală mai aspră nu se aplică faptelor comise
înainte de modificarea Corpus Juris. Articolele 1 – 17 ale Corpus Juris sunt interpretate în mod
restrictiv acolo unde nu sunt favorabile apărării.
Sunt permise schimbări în interpretare numai unde pot fi în mod rezonabil previzibile.
Infracţiunile prevăzute în articolele 1 – 8 nu se aplică analogic situaţiilor care nu sunt prevăzute în
mod expres în Corpus Juris.
Principiul răspunderii penale: Răspunderea penală este individuală. Aceasta este
determinată luând în considerare conduita învinuitului şi în conformitate cu gradul său de
răspundere în calitate de autor, instigator sau complice.
Principiul proporţionalităţii: Sancţiunile penale impuse pentru comiterea infracţiunilor
stipulate în articolele 1 – 8 ale Corpus Juris trebuie să fie proporţionale cu gravitatea infracţiunii,
determinate în conformitate interesele părţii vătămate ce sunt protejate prin lege, ori având în vedere
pericolul social al faptei. Sancţiunile penale trebuie să fie proporţionale cu forma de vinovăţie a
făptuitorului şi cu circumstanţele personale ale acestuia

126
Principiul imparţialităţii: Numai un tribunal independent poate găsi inculpatul vinovat şi îl
poate condamna.
În timpul anchetelor privind infracţiunile stipulate în articolele 1 – 8 al Corpus Juris şi pe
toată perioada de desfăşurare a actelor preparatorii, orice măsură care afectează grav libertăţile
persoanei trebuie să fie autorizată de către un judecător independent şi imparţial. Rolul acestui
judecător este de a verifica dacă măsura respectivă este justificată legal şi dacă faptele sunt destul de
grave pentru a justifica folosirea acelor măsuri.

Principii „noi”:
Principiul teritorialităţii europene: În vederea anchetării, urmăririi penale, trimiterii în
judecată şi punerii în executare a hotărârilor judecătoreşti privind infracţiunile stipulate mai sus
(articolele 1 – 8), teritoriul statelor membre ale Uniunii constituie un singur spaţiu, numit spaţiul
judiciar european. Competenţa rationae loci (teritorială) a instituţiei procurorului european şi
procurorilor naţionali de a emite mandate de arestare şi de a fi luate hotărâri judecătoreşti în
conformitate cu Corpus Juris este extinsă pe tot teritoriul Uniunii (articolul 24(1)(a)); mandatele de
arestare emise de către judecătorul de libertăţi (articolul 24(1)(b)) şi hotărârile emise de judecătoriile
şi tribunalele din statele membre ale Uniunii (articolul 24(1)(c)) sunt valabile pe tot teritoriul
Uniunii. Procurorul European alege ţara ce are competenţă în acea cauză, sub supravegherea Curţii
Europene de Justiţie (articolul 26).
Adăugirea necesară pentru teritorialitatea europeană este recunoaşterea necondiţionată a
regulii ne bis idem. În legătură cu articolele 1 – 8 ale Corpus Juris, această regulă cere ca toate
autorităţile naţionale ce responsabile cu desfăşurarea anchetei şi punerea în mişcare a urmăririi
penale şi toate instituţiile cu responsabilităţi în materie penală ale Uniunii să ofere statutul de res
judicata hotărârilor emise pentru aceleaşi infracţiuni, emise în alte jurisdicţii penale
europene(articolul 23(1)(b)).
Principiul contradictorialităţii: Principiul contradictorialităţii implică principiul egalităţii
armelor aşa cum a fost definit de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, că părţile pot avea
acces la orice probe sau observaţii prezentate de către judecător (chiar dacă acestea au fost
prezentate de către o parte, sau de către un procuror independent) în vederea fundamentării deciziei
de către judecător.
Învinuitul se bucură de dreptul la apărare garantat de instrumentele internaţionale şi anume
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Convenţia Internaţională a Naţiunilor Unite privind
drepturile civile şi politice.

III. Sugestii metodice


A. Activităţi de predare-învăţare
Sarcini didactice de nivelul I-cunoaştere şi înţelegere Modalităţi de realizare
- Definiţi noţiunea de drept comunitar. Expunere
-Identificaţi corelaţia dintre dreptul penal şi dreptul Analiză comparativă
comunitar Studiu de caz
-Stabiliţi metodele de implementare a prevederilor
comunitare cu caracter penal.

Sarcini didactice de nivelul II-aplicare


-Identificaţi diferenţa dintre dreptul UE şi dreptul Dezbateri
comunitar. Demonstrare
-Demonstraţi superioritatea ordinii juridice comunitare. Studiu de caz

127
-Analizaţi limitările la aplicare dreptului comunitar..
Sarcini didactice de nivelul III-integrare
-Evaluaţi principiile directoare privind dreptul penal după Studiu de caz
Corpus Juris 2000. Brainstorming
Dezbateri

B. Activităţi ce ţin de lucrul individual


Subiecte Forme de realizare Modalităţi de evaluare

1.Analiza principiilor noi în Rezumat/studiu de caz -prezentarea rezultatelor;


conformitate cu Corpus Juris.
-elaborarea articolelor.

2.Compararea prevederilor Rezumat/studiu de caz -participarea la mese rotunde


naţionale cu prevederile Corpus
Juris.

Tema 11: Efectul negativ şi pozitiv al dreptului comunitar asupra dreptului penal naţional

I. Obiective de referinţă:
- să definească efectul pozitiv al dreptului comunitar;
- să stabilească raportul dintre efectul negative şi cel pozitiv al dreptului comunitar asupra
celui penal;
- să decidă asupra posibilităţii existenţei codului penal unic pentru statele UE.

II. Teze principale:

1. Incompatibilitatea dispoziţiilor dreptului naţional cu dreptul comunitar.


2. Elementul subiectiv al infracţiunilor şi proporţionalitatea pedepselor.
3. Consecinţele efectului pozitiv. Obligaţiile statelor membre în materie penală.
4. Limitele efectului pozitiv: neretroactivitate, legalitate, vinovăţie, proporţionalitatea
pedepselor.

1. Incompatibilitatea dispoziţiilor dreptului naţional cu dreptul comunitar.

În primul rând, incompatibilitatea unei prevederi din dreptul penal naţional se poate referi la
conduita interzisă, care în conformitate cu dreptul comunitar, este permisă sau chiar promovată de
dreptul comunitar. De exemplu, dacă dreptul naţional prevede că plasarea pe piaţă a unui produs
alimentar fără obţinerea unei autorizaţiii în acest sens constituie infracţiune, acest fapt contravine
art.34 din Tr. privind funcţionarea UE („Între statele membre sunt interzise restricţiile cantitative la
import, precum şi orice măsuri cu efect echivalent”). În conformitate cu deciziile Curţii de Justiţie
„toate regulile comerciale, promulgate de Statele Membre, care sunt capabile să împiedice, direct
sau indirect, real sau potenţial, comerţul inter-comunitar, sunt considerate măsuri care au un efect
echivalent cu al restricţiilor cantitative”.79 Un astfel de importator va fi achitat dacă i se stabileşte o
79
CJEC, 11 iulie 1974, Dassonville, 8/74 Rec CJEC p.837
128
sancţiune, cu excepţia cazului când se consideră că pedeapsa penală poate fi justificată în
conformitate cu art.36 din Tr. privind funcţionarea UE: „dispoziţiile articolelor 34 şi 35 nu se opun
interdicţiilor sau restricţiilor la import, la export sau de tranzit, justificate pe motive de morală
publică, de ordine publică, de siguranţă publică, de protecţie a sănătăţii şi a vieţii persoanelor şi a
animalelor sau de conservare a plantelor, de protejare a unor bunuri de patrimoniu naţional cu
valoare artistică, istorică sau arheologică sau de protecţie a proprietăţii industriale şi comerciale.
Cu toate acestea, interdicţiile sau restricţiile respective nu trebuie să constituie un mijloc de
discriminare arbitrară şi nici o restricţie disimulată în comerţul dintre statele membre” şi cazului
Cassis de Dijon, care extinde excepţiile justificate: „în special la eficienţa monitorizării fiscale,
protecţia sănătăţii publice, echitatea tranzacţiilor comerciale şi apărarea consumatorului”.80
Cu toate acestea, Curtea a făcut o distincţie în jurisprudenţa sa dintre regulile cu privire la
standardele pe care mărfurile trebuie să le întrunească (de exemplu, cu privire la greutate, conţinut şi
etichetare) şi regulile cu privire la limitarea sau interzicerea metodelor de marketing a unor astfel de
mărfuri (de exemplu, reclama, comerţul de duminică)81. Aceste reguli sunt prevăzute de art.36 din
Tr. privind funcţionarea UE şi în decizia privind cazul Cassis de Dijon. Normele care se aplică faţă
de toţi comercianţii care îşi desfăşoară afacerile pe propriul lor teritoriu şi care influenţează atât
piaţa produselor cât şi produsele venite din Statele Membre sunt acelaşi atât de jure cât şi de facto.
Un alt exemplu cu privire la efectul negativ al dreptului comunitar asupra dreptului penal
naţional este prevăzut de decizia cu privire la cazul Bordessa. Această decizie se referă la libera
circulaţie a capitalului garantată de art.63 dirn Tr. privind funcţionarea UE care interzice cererea de
către autorităţile Statelor Membre a unei autorizaţii sau declaraţii privind transferul de monede,
bancnote sau cecuri (în temeiul dispoziţiilor prezentului capitol, sunt interzise orice restricţii privind
circulaţia capitalurilor între statele membre, precum şi între statele membre şi ţările terţe. În
temeiul dispoziţiilor prezentului capitol, sunt interzise orice restricţii privind plăţile între statele
membre, precum şi între statele membre şi ţările terţe). Curtea a menţionat că această interdicţie
admisă de dreptul penal naţional „va duce la faptul ca exercitarea libertăţii de circulaţie a
capitalului să constitue obiectul discreţiei autorităţilor administrative şi, astfel, să transforme
această libertate în una iluzorie.”82 Prin urmare, prevederile naţionale nu trebuie să producă un
astfel de efect, prin care libertatea recunoscută de tratat să pară una iluzorie.
Decizia Curţii în cazul Cowan pune accentul pe efectul dreptului comunitar asupra justiţiei
penale naţionale. Cazul se referă la situaţia unui cetăţean englez, care aflându-se în Paris a fost
violent atacat la ieşirea din staţia de metrou. Atacatorii nu au putut fi identificaţi şi victima a depus o
cerere cu privire la despăgubirea sa în conformitate cu art. 706 (3) a Codului de procedură penlă
francez. Această prevedere permite ca depăgubirea să fie făcută de către stat în această situaţie. Cu
toate acestea, cererea cu privire la despăgubire a fost respinsă din cauza cetăţeniei victimei. Curtea a
reţinut: „Guvernul francez, de asemenea, a menţionat că compensaţia, ca în cazul de faţă, nu
constituie obiectul interdicţiei de discriminare deoarce ea este în conformitate cu legea de
procedură penală, care nu este inclusă în scopul tratatului. Deşi, în principiu, legislaţia penală şi
prevederile procesual penale, pe care se bazează acestă dispută, constituie o problemă de care
Statele Membre sunt responsabile, Curtea a susţinut consecvent că dreptul comunitar prevede unele
limite ale competenţelor lor. Asemenea prevederi legislative nu pot discrimina persoana căreia
dreptul comunitar îi acordă dreptul la un tratament egal sau îi restricţionează o libertate
fundamentală garantată de dreptul comunitar.”83

80
CJEC, 20 februarie 1979, Cassis de Dijon, 120/78 Rec CJEC p.649
81
CJEC, 24 noiembrie 1993, Keck, 261/91 şi 268/91 Rec CJEC p.I-6097
82
CJEC, 23 februarie 1995, Botdessa, 358/93 Rec CJEC p.I-361
83
CJEC, 2 februarie 1989, Cowan, 186/87 Rec CJEC p.195
129
2. Elementul subiectiv al infracţiunilor şi proporţionalitatea pedepselor.

I. Elementul subiectiv al infracţiunilor


Buna funcţionare a pieţei comunitare poate fi împiedicată de răspunderea penală destul de aspră
care restricţionează patru libertăţi: libera circulaţie a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor şi a
capitalului. Răspunderea penală doar în cazul importului intra comunitar a anumitor mărfuri poate
promova vânzarea unor produse similare confecţionate în unele State Membre. De exemplu, un
importator, care se confruntă cu unele prevederi naţionale, în conformitate cu care constituie
infracţiune în cazul când nu se face referire la provenienţa extra comunitară a produselor, când el
ştia sau trebuia să ştie despre provenienţa acestuia, poate invoca incompatibilitatea acestei norme cu
principiul liberei circulaţii a mărfurilor.84 Circumstanţele sunt similare în cazul în care, în
conformitate cu dreptul naţional, constituie infracţiune lansarea iniţială a produsului a cărui conţinut
nu corespunde cu informaţia de pe ambalajul acestuia. Curtea menţionează că, de regulă, impunerea
persoanei responsabile de aceasta să verifice conformitatea produsului cu prevederile predominante
poate încuraja un comerciant, implicat atât în distribuirea bunurilor confecţionate în propria sa ţară
cât şi în importarea produselor similare, să prefer produsele naţionale. De fpat, în limitele teritoriului
unui stat, producătorul este responsabil de conformitatea produsului.85 Curtea a adăugat că cu privire
la produsele pentru care legislaţia Statului Membru producător nu cere prezentarea unui certificat
oficial privind compoziţia produsului, importatorul trebuie, de asemenea, să fie în drept să se bazeze
pe alte acte care iar certifica compoziţia.86 Din nou, idea unei răspunderi penale severe a fost
respinsă. Această abordare nu se bazează pe doctrina penală a mavimei nulla poena sine culpa, dar
este insiprată de dorinţa de a asigura libertatea circulaţiei. Mai mult ca atât, ea se referă mai degrabă
la faptul că Statul Membru importator poate cere un certificat oficial şi poate interzice folosirea unor
alte probe.

II. Proporţionalitatea pedepselor.


Libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor în cadrul pieţei comunitare
este supusă unui risc dacă pedepsele aplicate pentru încălcarea regulilor privind circulaţia intra
comunitară sunt mult mai mari decât pedepsele aplicate în cazul încălcării regulilor circulaţiei
interne. Curtea a menţionat că sistemul de pedepse nu trebuie să aibă un efect de periclitare a
libertăţii garantate de tratat. În cazul în care pedeapsa a fost disproporţională u gravitatea faptei se
crează un obstacol pentru libertatea garantată de dreptul comunitar. 87 Cazul Sanavi este unul bine
cunoscut în acest domeniu. În conformitate cu directiva comunitară, Germania a post prevenită
despre regula prin care deţinătorul permisului de conducere emis de către un alt Stat Mmebru trebuia
să-l prezinte autorităţilor germane timp de un an de la primirea reşedinţei în Germania, pentru al
schimba cu un permis german. Persoana care nu va respecta această regulă risca o pedeapsă cu
închisoarea sau cu amendă, care putea duce la apariţia antecedentelor penale. Curtea, făcând referire
la deciziile sale în această materie, a menţionat că Statele Membre nu sunt în drept să impună
pedepse disproporţionale prin care se restricţionează libertatea de circulaţie a persoanelor, în special
în cazul când pedeapsa este una cu închisoare. 88

84
CJEC, 15 decembrie 1976, Donckerwolcker, 41/76 Rec CJEC p.1921, 1938
85
CJEC, 11 mai 1989, Wurmser (Bouchara), 25/88 Rec CJEC p.1124, 1127
86
CJEC, 11 mai 1989, Wurmser (Bouchara), 25/88 Rec CJEC p.1124, 1127
87
CJEC, 25 februarie 1988, Drexl, 299/86 Rec CJEC p.1128, 1228, 1233-1234, etc.
88
CJEC, 29 februarie 1996, Snavaki şi Chryssanthakopoulos, 193/94 Rec CJEC p. I-929, 255, etc.
130
3. Consecinţele efectului pozitiv. Obligaţiile statelor membre în materie penală

I. Obligaţii generale ale Statelor Membre în domeniul dreptului penal


Tratatele de insituire au creat o ordine juridică statică. Cu toate acestea, ea trebuie să fie
dezvoltată şi, prin urmare, importanţa măsurilor active luate pentru asigurarea executării obligaţiilor
prevăzute de dreptul comunitar (efectul pozitiv) nu poate fi evitată. În teorie, aceste măsuri pot fi
luate de autorităţile comunitare. Cu toate acestea, ordinea comunitară există la nivel legislativ.
Competenţele comunitare la nivel executiv sunt foarte puţine. Din aceste considerente, Statele
Membre joacă un rol important în cadrul asigurării chestiunilor executive şi sunt impuse să execute
această obligaţie. Conform art.4, pct.3 din Tr. privind UE în temeiul principiului cooperării loiale,
Uniunea şi statele membre se respectă şi se ajută reciproc în îndeplinirea misiunilor care decurg
din tratate. Statele membre adoptă orice măsură generală sau specială pentru asigurarea
îndeplinirii obligaţiilor care decurg din tratate sau care rezultă din actele instituţiilor Uniunii.
Statele membre facilitează îndeplinirea de către Uniune a misiunii sale şi se abţin de la orice
măsură care ar putea pune în pericol realizarea obiectivelor Uniunii.
Decizia Curţii de Justiţie în cazul Comisia v. Grecia din 21 septembrie 1989 se referă la această
obligaţie. Cazul se referă la o excrocherie comunitară, o navă care transporta porumb a fost
debarcată în Ghent. Deşi porumbul era de origine iugoslavă, în conformitate cu actele prezentate
porumbul era de origine greacă. În final, autorităţile nu au impus taxa agricolă în mod normal pentru
un produs originar dintr-un stat care nu este membru la UE. În acest caz Grecia nu a reuşit să
impună plata taxei şi restituirea acestor bani, şi nu a pornit un proces penal sau disciplinar împotriva
făptuitorilor. Curtea a menţionat că art.4 cere Statelor membre „să asigure, în special, că încălcările
dreptului comunitar sunt pedepsite conform condiţiilor, materiale şi procedurale, care sunt
analoage cu cele aplicate pentru încălcările dreptului naţional similare după natura şi importanţa
lor, şi care, în esenţă, fac pedeapsa eficientă, proporţională şi îi acordă un caracter de prevenire”,
adăugând că „autorităţile naţionale trebuie să acţioneze faţă de încălcările dreptului comunitar cu
aceiaşi diligenţă cu care vor aplica legile naţiobale corespunzătoare.”89
În consecinţă, Curtea cere nu doar ca pedepsele şi metodele de aplicare a acestora pentru
încălcările dreptului comunitar să fie comparabile cu pedepsele şi metodele de aplicare prevăzute de
legea naţională, dar şi cere ca pedepsele să fie eficiente, proporţionale şi preventive. Astfel,
libertatea Statelor Membre este restricţionată. Deori ele vor bi impuse să aplice sancţiuni penale
pentru a se conforma cu condiţiile impuse lor. Autoritatea Statelor Membre a fost deja resticţionată
prin prescrierea pedepselor pe care acestea pot să le aplice. Aceast înseamnă că deşi Statele Membre
pot alege ce pedeapsă să aplice, cadrul rechizitoriului este definit la nivel comunitar. În consecinţă,
această armonizare afectează şi pedepsele.
Aceaşi idea a fost reprodusă şi în art.325 Tr. prinvind funcţionarea UE:
1) Uniunea şi statele membre combat frauda şi orice altă activitate ilegală care aduce atingere
intereselor financiare ale Uniunii prin măsuri luate în conformitate cu prezentul articol, măsuri
care descurajează fraudele şi oferă o protecţie efectivă în statele membre, precum şi în instituţiile,
organele, oficiile şi agenţiile Uniunii.
(2) Pentru a combate frauda care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, statele membre
adoptă aceleaşi măsuri pe care le adoptă pentru a combate frauda care aduce atingere propriilor
lor interese financiare.

89
CJEC, 29 februarie 1996, Comisia v. Grecia, 68/88, Rec CJEC p.2979, etc.
131
(3) Fără a aduce atingere altor dispoziţii ale tratatelor, statele membre îşi coordonează acţiunea
urmărind să apere interesele financiare ale Uniunii împotriva fraudei. În acest scop, statele membre
organizează, împreună cu Comisia, o cooperare strânsă şi constantă între autorităţile competente.
(4) Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară,
adoptă, după consultarea Curţii de Conturi, măsurile necesare în domeniul prevenirii fraudei care
aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii şi al combaterii acestei fraude, pentru a oferi o
protecţie efectivă şi echivalentă în statele membre, precum şi în instituţiile, organele, oficiile şi
agenţiile Uniunii.
(5) Comisia, în cooperare cu statele membre, prezintă anual Parlamentului European şi Consiliului
un raport privind măsurile adoptate pentru punerea în aplicare a prezentului articol.
Putem menţiona că obligaţia care decurge din art. 10 resticţionează aplicarea principiului
oportunităţii urmăririi penale. Curtea de Justiţie poate condamna un stat care nu a pedepsit persoana
care a comis acte de violenţă sau vandalism cu privire la mijloacele de transport al produselor din alt
stat membru (de exemplu, în cazul căpşunilor spaniole). Curtea a declarat că Franţa nu a luat toate
măsurile necesare şi proporţionale pentru ca să nu fie împiedicat dreptul la libera circulaţie a
fructelor şi legumelor, încplcându-se prevederile care decurg din art. 36 (Dispoziţiile articolelor 34
şi 35 nu se opun interdicţiilor sau restricţiilor la import, la export sau de tranzit, justificate pe
motive de morală publică, de ordine publică, de siguranţă publică, de protecţie a sănătăţii şi a vieţii
persoanelor şi a animalelor sau de conservare a plantelor, de protejare a unor bunuri de
patrimoniu naţional cu valoare artistică, istorică sau arheologică sau de protecţie a proprietăţii
industriale şi comerciale. Cu toate acestea, interdicţiile sau restricţiile respective nu trebuie să
constituie un mijloc de discriminare arbitrară şi nici o restricţie disimulată în comerţul dintre
statele membre) şi art. 4 din Tr. privind funcţionarea UE (vezi mai sus).90
Acest caz demostrează faptul că nesupravegherea obligaţiilor legale care decurg din art. 10 poate
avea ca rezultat o acţiune implicită (art.258 Tr. privind fucţionarea UE: în cazul în care Comisia
consideră că un stat membru a încălcat oricare dintre obligaţiile care îi revin în temeiul tratatelor,
aceasta emite un aviz motivat cu privire la acest aspect, după ce a oferit statului în cauză
posibilitatea de a-şi prezenta observaţiile. În cazul în care statul în cauză nu se conformează acestui
aviz în termenul stabilit de Comisie, aceasta poate sesiza Curtea de Justiţie a Uniunii Europene).
Mai demostrează şi faptul că nu se garantează aplicarea uniformă a pedepselor în statele comunităţii
europene. Penepsele, care variază după natura lor (administrative sau penale) sau după asprimea lor
(amendă sau închisoare) pot crea distorsiuni în aplicarea regulamentului sau chiar denaturarea
concurenţei sau poate chiar provoca comerţ nelioial. Cerinţa cu privire la impunerea pedepselor
similare pentru încălcarea dreptului comunitar şi a dreptului naţional nu previne asemenea
denaturări. Din acest considerent Statele Membre au semnat Convenţia cu privire la protecţia
interesului financiar al comunităţilor europene. Această convenţie instituie o structură care
garantează un grad anumit al tratării similare printre Statele Membre cu privire la măsurile de
descurajare a excrocheriilor.
O ultimă remarcă cu privire la principiul loialităţii care este unul esenţial nu doar pentru Statele
Membre, dar, de asemenea, şi pentru instituţiile comunitare. Curtea a dedus din acest principiu, care
este unul de bază pentru art. 5 Tr. privind UE (Delimitarea competenţelor Uniunii este guvernată de
principiul atribuirii. Exercitarea acestor competenţe este reglementată de principiile subsidiarităţii
şi proporţionalităţii.(2) În temeiul principiului atribuirii, Uniunea acţionează numai în limitele
competenţelor care i-au fost atribuite de statele membre prin tratate pentru realizarea obiectivelor
stabilite prin aceste tratate. Orice competenţă care nu este atribuită Uniunii prin tratate aparține
statelor membre.(3) În temeiul principiului subsidiarităţii, în domeniile care nu sunt de competenţa
90
CJEC, 9 decembrie 1997, Comisia v. Franţa, C 265-95, Rec CJEC p.I-6959, etc.
132
sa exclusivă, Uniunea intervine numai dacă şi în măsura în care obiectivele acţiunii preconizate nu
pot fi realizate în mod satisfăcător de statele membre nici la nivel central, nici la nivel regional şi
local, dar datorită dimensiunilor şi efectelor acţiunii preconizate, pot fi realizate mai bine la nivelul
Uniunii.Instituţiile Uniunii aplică principiul subsidiarităţii în conformitate cu Protocolul privind
aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii. Parlamentele naţionale asigură
respectarea principiului subsidiarității, în conformitate cu procedura prevăzută în respectivul
protocol.(4) În temeiul principiului proporţionalităţii, acţiunea Uniunii, în conţinut şi formă, nu
depăşeşte ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor tratatelor.Instituţiile Uniunii aplică
principiul proporţionalităţii în conformitate cu Protocolul privind aplicarea principiilor
subsidiarităţii şi proporţionalităţii) că Comisia a fost obligată să acorde asistenţă activă oricărei
urmăriri penale naţionale care a fost pornită ca urmare a încălcării dreptului comunitar. Comisia
trebuie să remită documnte judecătorilor naţionali, şi să autiorizeze proprii săi oficiali să depună
mărturii în calitate de martori în cadrul proceselor naţionale, dacă nu esite motive întemeiate care
justifică refuzul de a acţiona astfel.91

II. Obligaţii speciale ale Statelor Membre în domeniul dreptului penal


Art. 67 din Tr privind funcţionarea UE prevede că:
1) Uniunea constituie un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, cu respectarea drepturilor
fundamentale şi a diferitelor sisteme de drept şi tradiţii juridice ale statelor membre.
(2) Uniunea asigură absența controalelor asupra persoanelor la frontierele interne şi dezvoltă o
politică comună în domeniul dreptului de azil, al imigrării şi al controlului la frontierele externe
care este întemeiată pe solidaritatea între statele membre şi care este echitabilă faţă de resortisanţii
ţărilor terţe. În înțelesul prezentului titlu, apatrizii sunt asimilaţi resortisanţilor ţărilor terţe.
(3) Uniunea acţionează pentru a asigura un înalt nivel de securitate prin măsuri de prevenire a
criminalităţii, a rasismului şi a xenofobiei, precum şi de combatere a acestora, prin măsuri de
coordonare şi de cooperare între autorităţile poliţieneşti şi judiciare şi alte autorităţi competente,
precum şi prin recunoaşterea reciprocă a deciziilor judiciare în materie penală şi, după caz, prin
apropierea legislaţiilor penale.
(4) Uniunea facilitează accesul la justiţie, în special pe baza principiului recunoaşterii reciproce a
deciziilor judiciare şi extrajudiciare în materie civilă.
Art. K1 din Tr. de la Amsterdam pentru modificarea tr. de instituire prevede că: fără a aduce
atingere competenţelor Comunităţii Europene, obiectivul Uniunii este acela de a oferi cetăţenilor un
nivel ridicat de protecţie într-un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, prin elaborarea unei acţiuni
comune a statelor membre în domeniul cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie penală, prin
prevenirea rasismului şi xenofobiei şi prin combaterea acestor fenomene. Acest obiectiv se realizează
prin prevenirea criminalităţii, organizate sau de alt tip, şi prin combaterea acestui fenomen, în special a
terorismului, a traficului de fiinţe umane şi a infracţiunilor împotriva copiilor, a traficului de droguri, a
traficului de arme, a corupţiei şi fraudei, prin:
- o mai strânsă cooperare între forţele de poliţie, autorităţile vamale şi alte autorităţi competente din
statele membre, atât direct, cât şi prin intermediul Oficiului European de Poliţie (Europol), în
conformitate cu articolele K.2 şi K.4;
- o mai strânsă cooperare între autorităţile judiciare şi alte autorităţi competente din statele membre, în
conformitate cu articolul K.3 literele (a) − (d), şi cu articolul K.4;
- uniformizarea, atât cât este necesar, a reglementărilor de drept penal ale statelor membre, în
conformitate cu articolul K.3 litera (e).
91
CJEC, 13 iulie 1990, Zwarveld, C 2/88, Rec CJEC p.I-3365
133
4. Limitele efectului pozitiv: neretroactivitate, legalitate, vinovăţie, proporţionalitatea
pedepselor
Obligaţia de a asigura că încălcările dreptului comunitar sunt penalizate adecvat nu trebuie să
obstricţioneze faptul că comunitatea şi Statele Membre sunt obligate să respecte principiile dreptului
penal deja stabilite de aquis-ul comunitar. Acestea includ principiul neretroactivităţii şi legalităţii.
Mai mult ca atât, urmează a stabili dacă principiul nulla poena sine culpa face parte din principiile
comunitare.
a) Neretroactivitatea
Pincipiul nullum crimen, nulla poena sine lege praivia este exprimat în art. 7 al CEDO:
1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, momentul în care a
fost săvîrşită, nu constituia o infracţiune, potrivit dreptului naţional sau internaţional. De
asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decît aceea care era aplicabilă în momentul
săvîrşirii infracţiunii.
2. Prezentul articol nu va aduce atingere judecării şi pedepsirii unei persoane vinovate de o
acţiune sau de o omisiune care, în momentul săvîrşirii sale, era considerată infracţiune potrivit
principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate.
Acest principiu face parte din principiile aplicarea căruia este asigurată de către Curte.
Astfel, un act comunitar nu poate avea ca efect tragerea la răspundere a unei persone retroactiv,
chiar dacă un regulament comunitar autorizează Statele Membre să aplice pedepse cu efect
retroactiv. În cazul Kent Kirk Curtea a menţionat că: principiul conform căruia prevederile penale nu
pot avea efect retroactiv este unul comun pentru toate Statele Membre şi este prevăzut de art.7
CEDO ca un drept fundamental; el face parte din principiile generale de drept aplicarea căruia este
supravegheată de către Curte. În consecinţă, retroactivitatea prevăzută în art.6 (1) din Regulamentul
170/83 nu poate fi considerată ca validând, ex post facto, măsurile naţionale care impun pedepse
penale, la momentul comiterii, dacă acest măsuri nu erau în vigoare. 92
Făcând referire la decizia sa emisă pe cazul Kent Kirk, Curtea considera că o prevedere a
unei directive adoptate la 7 martie 1988, prin care se stipula că Statele Membre trebuie să adopte
legi, regulamente şi prevederi administrative care să corecpundă inter alia cu directiva până la 1
ianuarie 1988, nu poate fi interpretată ca impunând Statelor Membre obligaţia de a adopta măsuri
contrare dreptului comunitar, în special cu principiul conform căruia prevederile penale nu pot avea
efect retroactiv.93
Ţinând cont de fapt că comunitatea nu are competenţe îm cadrul justiţiei penale, instituţiile
comunitare care doresc să aplice anumite pedepse, contrare normelor comunitare, sunt dependente
de specificul cooperării autorităţilor naţionale. Acest lucru diferă, însă, dacă legiuitorul naţional a
folosit metoda incorporării prin referirea la dreptul comunitar în cadrul dreptului penal intern. În
acest caz, (un amendament) dreptul comunitar poate avea un efect asupra dreptului penal, imediat
după intrarea lui în vigoare şi fără intervenţia ulterioară a legiuitorului naţional, cu condiţia că este
un text pre existent în dreptul penal naţional care face referinţă la dreptul comunitar. Pedepsele nu
pot fi aplicate atâta timp cât Statele Membre nu au îndeplinit obligaţia de a penaliza o anumită faptă
de la o dată specifică.

92
CJEC, 10 iulie 1984, Kent Kirck, 63/83, Rec CJEC p.2689, 2718
93
CJEC, 13 noiembrie 1990, Fedesa, C-331 /88, Rec CJEC p.I-4023, 2068

134
b) Legalitatea
Principiul legalităţii, la fel ca cel al retroactivităţii este prevăzut de art. 7 CEDO. Ele impune ca
orice dezicie în cadrul procesului penal să se bazeze pe următoarele: nullum crimen sine lege.
Trebuie să existe o prevedere legală, sau în statele common law, un concept clar care defineşte
conduita interzisă şi pedepsită de lege. Prevederea trebuie să fie clară: lex certa est. Curtea a
menţionat că: o pedeapsă, chiar dacă nu are o natură penală, nu poate fi impusă decât în baza unei
norme legale clare şi lipsite de ambiguitate. Dacă acest fapt se aplică pedepselor nepenale el este
valabil şi pentru cele penale.
Ar putea apărea unele divergenţe între acest principiu şi tehnica de incorporare a dreptului
comunitar prin referirea făcut la acesta. De exemplu, un cetăţean este obligat să consulte nu doar
dreptul său intern, dar şi prevederile dreptului comunitar. Mai mult ca atât, dreptul comunitar se
aplică anumitor categorii de persoane, care posedă sau trebuie să posede cunoştinţe despre anumite
prevederi relevante. De exeplu, importatorul unor mărfuri, ar fi trebuit să se familiarizeze cu
prevederile legale cu privire la afacerea sa.
Principiul lex certa este ameninţat dacă un judecător, în exercitarea atribuţiei sale de interpretare
a dreptului naţional prin lumina conţinutului şi obiectivelor dreptului comunitar, prezintă
cetăţeanului o interpretare, pe care el nu a anticipat-o şi nici nu trebuia să o anticipeze şi care este,
de fapt, contrară legii. A fortiori, o astfel de interpretare nu poate avea ca rezultat răspunderea penală
care nu era preexistentă sau o lărgire a răspunderii penale. Cu toate acestea, obligaţia instanţei de
judecată naţionale (de a interpreta legea prin prisma conţinutului şi scopului directivei) se referă la
conţinutul directivei când interpretând normele relevante ale legii naţionale se ajunge la o limită prin
care o asemenea interpretare duce la impunerea unei obligaţii persoanei fizice care decurge din
directiva care nu a fost transpusă sau, mai mult ca atât în cazul în care ea are un efect de
determinare sau de agravare, în bază de directivă şi în lipsa legii de implementare a acesteia, a
răspunderii penale a persoanei care a acţionat contrar prevederilor directivei.
În acest context, Curtea de Justiţie în cazul Urmărirea penală X v. Italia, în decizia emisă s-a
referit la principiul legalităţii şi securităţii şi a menţionat că: „principiul prin care o prevedere penală
nu poate fi interpretată extensiv în defavoarea făptuitorului, care reprezintă un corolar al principiului
legalităţii cu referire la infracţiune şi la pedeapsă sau, mai general a principiului certitudinii juridice,
împiedică aducerea urmăririi penale în conformitate cu conduita cupabilă care este necalr definită de
către lege.94

c) Vinovăţia
În conformitate cu poziţia Curţii, în cadrul efectului negativ al dreptului comunitar asupra
dreptului penal naţional, regula nulla poena sine culpa are un rol aparte, deoarece răspunderea
penală care este prea aspră împiedică libertăţile pieţii comune. Acest punct de vedere nu se bazează
pe principiul conform căruia o persoană este pedepsită doar pentru propria abaterea. Întrebarea este
dacă se întâmplă la fel în cadrul efectului pozitiv al dreptului comunitar. Recunoaşte oare dreptul
comunitar acest principiu? În deciziile pe cazurile Hansen şi Vande Venne se menţionează că
principiile generale ale dreptului comunitar nu cer şi nici nu împiedică introducerea unei răspunderi
penale obiective.95 Răspunsul nu pare a fi unul ambiguu. Cu toate acestea, urmează a face distincţie
între o răspundere aspră şi o încălcare materială. Răspunderea aspră se referă la un sistem în care o
persoană, care a comis o infracţiune pedepsită de lege, poate fi considerată responsabilă fără ca
94
CJEC, 12 decembrie 1996, Urmărirea penală X v. Italia,, C-74/95 şi C-129/95, Rec CJEC p.I-6609
95
CJEC, 10 iulie 1990, Hansen,, C-326/88, Rec CJEC p.I-2911, 2936, CJEC, 2 octombrie 1991, Vnde Venne,, C-7/90,
Rec CJEC p.I-4371, 4389
135
instanţa de judecată să ia în consideraţie starea psihologică a persoanei. Conceptul de încălcare
materială implică existenţa unui suspect care se consideră a fi responsabil exclusiv pe baza comiterii
materiale a actului interzis şi el poate fi achitat doar dacă poate fi demostrată o constrângere care a
fost aplicată asupra sa sau în baza unei boli mintale. Prinmul concept este contrar principiului nulla
poena sine culpa. Al doilea concept nu se aplică acestui principiu. În cazul Hansen avocatul,
General Van Gerven, a susţinut că angajatorul danez al cărui angajat a comis o infracţiune în
conformitate cu regulamentul tahograf, nu poate scăpa nepedepsit odată se s-a stabilit că unul dintre
angajaţii săi a încălcat regulamentul şi că călătoria a fost întreprinsă în primul rând în interesul
anagajatorului. Acesta este un exemplu de răspundere aspră.
Art. 6 (2) al CEDO prevede principiul prezumţiei nevinovăţiei. Prezumţia are mai multe aspecte.
Unul dintre aceste aspecte implică faptul că valoarea prezumţiilor legale ale probei este limitată. În
cazurile penale, CEDO cere statelor să se limiteze la un termen rezonabil care ia în consideraţie
importanţa a ceea ce este în joc şi menţine dreptulurile apărării. Astfel, răspunderea penală care
exclude orice posibilitate de afirmare a absenţei totale a neglijenţei personale rulează pentru a
contracara astfel de presumţii.

d) Proporţionalitatea pedepselor
În cadrul cercetării valabilităţii dreptului comunitar secundar, Curtea a făcut referire la
importanţa principiului proporţionalităţii. Ea a declarat ca un principiu faptul prin care pentru a
determina dacă o prevedere a dreptului comunitar nu contravine principiului proporţionalităţii este
important de a stabili dacă măsurile de implementare sunt adecvate şi necesare pentru atingerea
scopului şi dacă sarcina impusă comercianţilor nu depăşeşte esenţialul rezultatului cerut. În
jurisprudenţa sa cu privire la efectul negativ al dreptului comunitar asupra dreptului penal naţional
Curtea, de asemenea, aplică principul proporţionalităţii. Acest principiul este esenţial pentru efectul
pozitiv al dreptului comunitar. Statele Membre care penalizează încălcările dreptului comunitar
trebuie să se asigure că pedepsele impuse sunt necesare pentru buna funcţionare a regulilor
comunitare relevante, fără a se depăşi necesarul.

III. Sugestii metodice


A. Activităţi de predare-învăţare
Sarcini didactice de nivelul I-cunoaştere şi înţelegere Modalităţi de realizare
- Definiţi noţiunea de „proporţionalitate a pedepselor”. Expunere
-Identificaţi incompatibilităţile dispoziţiilor dreptului Analiză comparativă
naţional cu dreptul comunitar. Studiu de caz

Sarcini didactice de nivelul II-aplicare


-Stabiliţi obligaţiile generale ale Statelor Membre în Dezbateri
domeniul dreptului penal. Demonstrare
-Comparaţi consecinţele efectului pozitiv. Studiu de caz

Sarcini didactice de nivelul III-integrare


-Evaluaţi obligaţiile speciale ale Statelor Membre în Studiu de caz
domeniul dreptului penal. Brainstorming
Dezbateri

B. Activităţi ce ţin de lucrul individual

136
Subiecte Forme de realizare Modalităţi de evaluare

1.Analiza influenţei dreptului Rezumat/studiu de caz -prezentarea rezultatelor;


comunitar asupra dreptului
penal naţional. -elaborarea articolelor.

2.Analiza principiului legalităţii Rezumat/studiu de caz -participarea la mese rotunde


prin prisma legislaţiei penale
naţionale şi comunitare.

Tema 12: Realizarea efectului pozitiv

I. Obiective de referinţă:
− să determine metodele de realizare a efectului pozitiv a dreptului comunitar asupra celui
penal;
− să clasifice metodele de realizare a efectului pozitiv;
- să decidă asupra categoriilor sancţiunilor aplicabile.

II. Teze principale:

1. Metoda naţională: referinţa sau adoptarea în dreptul intern; efectul tacit şi expres.

2. Metoda mixtă.

3. Metoda comunitară. Sancţiunile aplicabile.

1. Metoda naţională: referinţa sau adoptarea în dreptul intern; efectul tacit şi expres.

Comunităţile nu prescriu, nu impun şi nici nu implementează pedepsele penale. Această misiune este
atribuită Statelor Membre. Dreptul material este o parte a dreptului comunitar, iar reglementarea, impunerea
şi implementarea unei pedepse se realizează prin intermediul dreptului naţional.

I. Implementarea dreptului comunitar primar prin intermediul dreptului penal naţional


(refrinţa sau adaptarea în dreptul intern)
Implementarea dreptului comunitar se referă atât la legislaţia comunitară primară cât şi la cea
secundară. În conformitate cu dreptul primar, metoda naţională constă în faptul că Statele Membre
penalizează încălcările dreptului comunitar primar, deşi dreptul primar nu prevede asemenea
penalizări. Legislaţia prevede, de exemplu, că încălcarea unei anumite norme din Tr. privind UE este
pasibilă de o anumită pedeapsă. Această metodă poate fi numită medotă de referinţă în dreptul
naţional sau integrarea prin referinţă sau referinţa.
Legiuitorul poate transpune o prevedere comunitară în cadrul unei prevederi naţionale şi să o
penalizeze: această adoptare în dreptul naţional, este cunoscută şi ca încorporare sau integrare
directă. Guvernul olandez a folosit această metodă pentru a adopta în cadrul dreptului intern art. 70 a
Tr. de instituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului cu privire la costul transportului.

137
Guvernul a adoptat o lege cu privire la costul transportului cărbunelui şi oţelului şi a decis că
încălcarea acestei legi va constitui o încălcare a cadrului normativ privind infracţiunile economice.

II. Implementarea dreptului comunitar secundar prin intermediul dreptului penal naţional
(efectul tacit şi expres)

1) Implementarea tacită
a) Urmărirea penală pentru infracţiuni de drept comun.
De cele mai multe ori actele represive care încalcă dreptul comunitar sunt executate de prin
acţiuni de fals sau alte infracţiuni de drept comun cum ar fi excrocheria, care reprezintă infracţiuni
reglementate de schemele dreptului naţional. O companie care a obţinut ilegal o subvenţie
comunitară prin falsificarea documentelor, poate fi pedepsită pentru fals. Infracţiunile existente în
dreptul naţional sunt „deschise”. Autorităţile naţionale nu au nevoie de o prevedere specială cu
privire la acest tip de escrocherie comunitară. Acuzarea (taxa) existentă este folosită pentru
combaterea escrocheriei comunitare. Scopul ei este lărgit fără vreo modificare.
b) Escrocheria cu privire la TVA (taxa pe valoare adăugată).
O persoană care a comis o escrocherie cu privire la TVA comite o infracţiune în domeniul
dreptului fiscal naţional. De când Statele Membre sunt obligate să remită un anumit procent din
TVA Comunităţii Europene, orice escrocherie care implică ZVA afectează atât Statele Membre cât
şi Comunitatea Europeană. Urmărirea penală a acestor infracţiuni este atât în interesul Statelor
Membre cât şi al Comunităţilor Europene.

2) Implementarea expresă
a) Regulamentele
Legiuitorul naţional este abilitat să penalizeze încălcările prevederilor regulamentului comunitar
pin metode specifice de referinţă. Folisind o lege specială, el interzice, de exemplu, încălcarea
prevederii regulamentului comunitar şi prescrie o pedeapsă cu amenda de maximul 5 000 EURO
prin simpla referire la această prevedere; aceasta constituie încorporare prin referinţă specială.
Legiutorul naţional poate, de asemenea, să penalizeze încălcările prevederilor regulamentelor
comunitare printr-o referinţă generală; aceasta constituie încorporare prin referinţă generală. În
conformitate cu această metodă legea naţională conţine o referinţă la regulamentele comunitare cu
privire la elementele infracţiunii. De exemplu, art.L214-1 din Codul consumatorului al Franţei
menţionează: în cazul în care un regulament a Comunităţii Economice Europene conţine prevederi
care corespund scopului acestei legi, un regulament de administrare publică (decret al Consiliului
de Stat) stabileşte că aceste prevederi cât şi orice regulament comunitar care le modifică sau le
aplică trabuie să constituie punerea în aplicare prevăzută de art.L214-1, L215-1 ect.
Un alt exemplu art fi art. 264 din Codul penal german. Acest articol incriminează escrocheria
prin folosirea subvenţiilor comunitare. Această metodă este foarte similară cu implementarea tacită.
Cu privire la adoptarea legii comunitare printr-o lege naţională, legiuitorul naţional nu poate să
reproducă literalment prevederile comunitare în dreptul naţional fără indicarea originei comunitare.
Altmiteri, el poate ascunde originea comunitară a prevederii, periclitând eficient primatul dreptului
comunitar şi posibilitatea referinţei prejudiciabile. Această metodă de reproducere a prevederilor
prin indicarea originei comunitare ale acestora nu poate fi folisită dacă regulamentul nu se aplică
direct şi trebuie să fie prevăzut în întregime în dreptul naţional.
b) Directivele
Directivele acordă autorităţilor naţionale libertatea în aplicarea formelor şi metodelor de
implementare. În consecinţă, metoda naţională de implementare a dreptului comunitar secundar este
cea mai bună metodă cu privire la directive. O clauză finală care a fost introdusă din 1990 în toate

138
directivele consiliului impun obligaţia Statelor Membre să facă referinţă expres la directive în
normele naţionale pe care le adoptă pentru executarea directivei. Legiuitorul naţional introduce
standardele comunitare, le completează dacă este necesar, şi determină pedepsele. Aceată interveţie
prin legiuitorul naţional este necesară deoarece nu va fi posibil de invocat directiva în detrimentul
unei persoane fizice. O directivă nu poate prin sine însuşi impune obligaţii persoanelor fizice şi o
prevedere a directivei nu poate fi invocată în acest scop împotriva unei persoane fizice. 96 O directivă
nu poate prevedea răspunderea penală şi nici mărirea acesteia. Cu toate acestea, în aplicarea
dreptului naţional, chiar dacă prevederea pusă în discuţie a fost adoptată până sau după directivă,
instanţa de judecată naţională chemată să o interpreteze trebuie să-şi execute această obligaţie pe cât
este de posibil, prin prisma conţinutului şi scopului directivei pentru a tinge rezultatul prevăzut de
directivă.97 Cu toate acestea, aceasta nu se aplică în cazul în care are un efect de determinare sau
agravare, în baza directivei şi în lipsa legii promulgată pentru implementarea ei, răspunderea în
dreptul penala persoanei care a acţionat contrar prevederilotr directivei.98
Pedeapsa determinată de legiuitorul naţional poate avea natură penală. Dacă materia relevantă
reprezintă deja obiectul unei infracţiuni, directiva va fi transpusă în dreptul naţional prin modifiarea
legii penale existente. Acesta este cazul Marii Britaniiunde infracţiunea de trazacţionare a iniaţilor
era parte din Companies Security Act din 1985 şi a fost intergrat în Crminal Justice Act 1993. Acest
exemplu demostrează că ca efect al directivei apare penalizarea unei infracţiuni care este mai mult
sau mai puţin similară în diferite State Membre.
Implementarea directivei poate fi încredinţată legiuitorului central sau legiuitorului subordonat
fără intervenţie parlamentară în dependenţă de organizarea juridicţională a Statelor Membre.
Autorităţi comunitare nu pot cere autorităţilor naţionale să folosească o anumită metodă.
Un alt exemplu referitor la o directivă a consiliului se referă la prevenirea folosirii sistmeului
financiar pentru spălarea banilor. Art.2 prevede că Statele Membre trebuie să se asigure că spălarea
banilor aşa cum este definită în directivă este interzisă. În cnformitate cu art. 14 a Directivei din 10
iunie 1991 privind prevenirea folosirii sistemului financiar în scopul spălării banilor: fiecare stat
membru ia măsurile adecvate pentru a asigura aplicarea integrală a tuturor dispozițiilor prezentei
directive şi, în mod deosebit, stabilește sancțiunile ce vor fi instituite în cazul constatării unor
încălcări ale dispozițiilor adoptate în aplicarea prezentei directive.
Art. 15 prevede în continuare: statele membre pot adopta sau menține în domeniul reglementat
de prezenta directivă dispoziții mai stricte pentru a împiedica spălarea banilor.
Iar art. 16 menţionează că: statele membre asigură intrarea în vigoare a actelor cu putere de
lege și a actelor administrative necesare, în conformitate cu prezenta directivă, înainte de 1
ianuarie 1993.
În preambului Directivei Consiliul menţionează că: un demers penal nu trebuie să fie totuşi
singura strategie folosită în combaterea spălării banilor, dat fiind faptul că sistemul financiar poate
juca un rol foarte eficient; Acest lucru corespunde în toatalitate cu caracterul directivei.

2. Metoda mixtă

Această metodă impune Statelor Membre obligaţia de a penaliza încălcările dreptului comunitar
într-un anumit fel. Ea se deoseneşte de metoda naţională prin faptul că autorităţile comunitare
specifică, mai mult sau mai puţin explicit, pedeapsa care urmează a fi impusă.

96
CJEC, 26 februarie 1986, Marshall, 152/84 Rec CJEC p.723, etc.
97
CJEC, 13 noiembrie 1990, Marleasing, C-106/89 Rec CJEC p.I-4135, 4159
98
CJEC, 26 septembrie 1996, Arcaro, C-169/95 Rec CJEC p.I-4705, 4730
139
I. Implementarea dreptului comunitar primar prin dreptul penal naţional, la nivel naţional
şi la nivel comunitar.
Există câteva exemple privind folosirea acestei metode în dreptul comunitar primar. Art. 194
din Tr. privind instituirea Comunităţii Europene a Energiei Atomice menţionează că: fiecare stat
membru priveşte orice încălcare a acestei obligaţii ca pe un atentat împotriva secretelor sale
protejate, ceea ce, atât în privinţa fondului, cât şi a competenţei, ţine de legislaţia sa aplicabilă în
materie de atentat la siguranţa statului sau de divulgare a secretului profesional. Acesta urmăreşte
pe oricare dintre autorii unei astfel de încălcări care ţine de jurisdicţia sa, la cererea oricărui stat
membru implicat sau a Comisiei.
Tratatul cere folosirea pedepselor penale în cazul violării secretului prin utilizarea unei ficţii
legale. Fiecare Stat Membru este obligat, de fapt, să pornească procese penale dacă un alt Stat
Membru sau Comisia o cer, fapt care subminează principiul decenţei proceselor penale aplicabil în
anumite State Membre. Principiul primatului dreptului comunitar înseamă că este depăşeşit dreptul
naţional.
Un alt exemplu îl găsim în art. 30 al Statutului Curţii de Justiţie, care prevde că: fiecare stat
membru tratează orice încălcare a jurământului de către martori sau experți în același fel ca un
delict comis în fața unei instanțe judecătorești naționale competente în materie civilă. În temeiul
denunțului Curții, statul membru urmărește în justiție pe autorii acestui delict în instanța națională
competentă.
Acest Statut face parte din dreptul comunitar primar. Această prevedere foloseşte aceiaşi
tehnică ca în cazul art.194 menţionat mai sus, dar este mai clară ca aceasta. Ea descrie în termeni
mult mai specifici aplicabilitatea dreptului penal naţional şi, la fel, deviază, dacă este necesar, de la
principiul oportunităţii urmăririi penale.
Tehnica de apropiere a încălcării dreptului comunitar cu infracţiunile prevăzute de dreptul penal
naţional prin metoda ficţiei legale nu garantează o suprimare legală în toate Statele Membre. Desigu,
această metodă are avantajele sale, din punct de vedre al Comunităţii, prin prevederea egalităţii
măsurilor care trebuie supravegheate. Cu toate acestea, chiar şi în aşa circumstanţe, principiul
decenţei proceselor penale a fost lăsat deoparte, nu există o egalitate cu privire la elementele
infracţiunii, cu privire la probe, pedepse etc.

II. Implementarea dreptului comunitar secundar prin dreptul penal naţional, la nivel
naţional şi la nivel comunitar
1. Obligaţia de a penaliza
a) Se poate materializa penalizarea prin adoptarea unui regulament?
Teoretic, un regulamnet comunitar ar putea conţine prevederi care ar obliga Statele Membre să
penalizeze încălcările regulamentului. De fapt, aceasta este o problemă destul de discutabilă datorită
faptului că ridică întrebarea dacă Comunităţile au competenţa de a obliga Statele Membre să adopte
pedepse penale. O primă opinie ar fi că Tratatele originare prevăd că Statele Membre urmează să ia
măsuri adecvate pentru a realiza obiectivele tratatelor. Natura regulamentului face posibilă
prevederea urmăririi penale pentru persoana care nu a reuşit să-l supravegheze. 99 Obligaţia de a
folosi pedepsele penale împotriva celor care submină obligaţiile impuse printr-un regulament este,
aparent, o consecinţă a cooperării dintre Statele membre cu instituţiile comunitare. Baza legală a
acestei afirmaţii este prevăzută de art. 262 din Tr. privind funcţionarea UE: fără a aduce atingere
celorlalte dispoziţii ale tratatelor, Consiliul, hotărând în unanimitate, în conformitate cu o
procedură legislativă specială şi după consultarea Parlamentului European, poate adopta dispoziţii
prin care atribuie Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în măsura stabilită de Consiliu, competenţa
de a judeca litigii legate de aplicarea actelor adoptate în temeiul tratatelor care creează titluri
99
H. Johannes, Das Strafrecht im Bereich der Europaischen Gemeinschaften, Europarecht, 1968, p.63-126
140
comunitare de proprietate intelectuală. Respectivele dispoziţii intră în vigoare după ce au fost
aprobate de statele membre în conformitate cu normele lor constituţionale.
A doua opinie menţionează că justiţia penală face parte din cultura naţională a Statelor Membre.
Decizia de a suprima încălcările dreptului comunitar prin instituirea urmăririi penale este o parte din
cultură. În consecinţă, comunităţile nu au jurisdicţia de a obliga Statele Membre să folosească
pedepsele penale prin utilizarea dreptului secundar. Un Stat Membru care aplică principiul
oportunităţii urmăririi penale, din motive întemeiate, va fi obligat să trădeze acest principiu pentru a
preveni discrepanţele din diferite State Membre. Există şi alte deosebiri dintre Statele Membre cu
privire la politica penală. De exemplu, sistemul de suspendare a executării pedepsei şi eliberării
condiţionate diferă de la un stat la altul. Abrogarea acestor diferenţe, în cadrul armonizării legilor
pentru evitarea represiei inechitabile, va include suprimarea unei părţi semnificative a specificului
dreptului penal naţional. Urmează să menţionăm că dreptul penal care este strict obligatoriu pentru
cetăţeni şi trebuie să reflecte voinţa poporului.100 Cu toate acestea, realizarea dreptului de către
Consiliu şi Comisie este dificilă din punct de vedere democratic. Acesta este unul dintre motivele
din care lupta comunitară împotriva traficului de droguri, terorismului, pot ridica anumite rezerve.
Instituţiile comunitare au acţionat prudent neimpunerea implementării regulamentelor privind
pedepsele penale. Efectul negativ al dreptului comunitar asupra dreptului intern are o influenţă mai
mică asupra culturii naţionale decât un regulamnet care cere reprimarea dreptului comunitar folosind
pedepsele penale. Astfel , este imposibil de a găsi regulamente, care în termeni clari, obligă Statele
Membre de a folosi pedepsele penale.
b) Se poate materializa penalizarea prin adoptarea unuei directive?
Caracterul directivei poate fi diferit de condiţiile unui tip de pedeapsă aplicat în cazul încălcării
regulilor transpuse în dreptul intern. A fost făcută o propunere la conţinutul Directivei cu privire la
achiziţionarea şi deţinerea armelor prin care se propunea impunerea unor pedepse penale şi sancţiuni
adminitrative similare cu pedepsele impuse în cazul unei încălcări asemănătoare din dreptul intern.
O asemenea metodă cere Statelor Membre să folosească pedepse penale incompatibile atât cu
caracterul directivei cât şi face ca opinia comunităţilor să nu aibă autoritatea să ceară Statelor
Membre să impună pedepse penale. Mai mult ca atât prevederea propusă a fost limitată la aplicarea
principiului asimilării. Cu toate acestea, Consiliul nu a adoptat această propunere. Art.16 al
Directivei menţionează: Statele Membre vor introduce pedespe pentru nerespectarea prevederilor
adoptate în teiul avestei Directive. Aceste pedepse trebuie să fie suficiente pentru a promova
respectarea acestor prevederi.
2. Convenţia privind protecţia intereselor financiare ale Comunităţii Europene.
Convenţia, adoptată la 26 iulie 1995 a pus capăt discuţiilor privind jurisdicţia comunităţilor
privind dreptul penal. Într-adevăr s-a recunoscut că dreptul penal este o chesiune care le priveşte pe
toate Statele Membre. În consecinţă, Statele Membre au ratificat Convenţia şi la 18 decembrie 1995
Consiliul a adoptat Regulamentul cu privire la protecţia interesului financiar al Comunităţii
Europene, care reprezintă un regulament general cu privire la sancţiunile administrative referitoare
la iregularităţile din punct de vedere al dreptului comunitar. Mai mult ca atât Tr. de la Amsterdam
reglementează implicarea comunităţii şi armonizarea dreptului penal în conformitate cu elementele
şi pedepsele aplicabile în domeniul crimei organizate, terorismului şi traficului de droguri. Astfel, nu
este clar dacă dreptul penal rămâne, în totalitate în mâina Statelor Membre.
Convenţia constituie primul acord ca urmare al “Clauzelor privind cooperarea poliţienească
şi judiciară în problemele criminalităţii” din Tratatul Uniunii Europene. A fost ratificată de Austria,
Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Spania, Suedia şi Marea Britanie. Convenţia are ca scop
protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene prin chemarea la instrumentarea
juridică a conduitei frauduloase care aduce atingere acestor interese.
100
C.A. Huet, Droit penal, Rep. Comm. Dallaz, 1997, p.1-15, p.3
141
De asemenea, Convenţia stabileşte responsabilitatea penală a conducătorilor de afaceri şi acoperă
problemele extradării, instrumentării juridice şi cooperării.
3. Primul Protocol la Convenţia privind protecţia intereselor financiare al Comunităţii
Europene
Protocolul a fost semnat la 27 septembrie 1996. Acest Protocol se referă la actele de corupţie
care prejudiciază interesele financiare ale Comunităţilor Europene comise de oficiali naţionali sau
comunitari, responsabili pentri colectarea, managementul şi distribuirea fondurilor comunitare aflate
sub controlul lor. El se referă, de asemenea, la frauda comunitară comise de către sau asupra unui
oficial. Structura Protocolului este similară cu a Convenţiei.
4. Convenţia privind lupta împotriva corupţiei care implică funcţionari ai Comunităţilor
Europene sau funcţionari ai Statelor Membre ale UE (Anexat la proiectul didactic)
Convenţia a fost semnată al 26 mai 1997 în cadrul cooperării interguvenamentale în baza Tr. de
la Maastricht de către Statele Membre, mai fiind numită şi Convenţia împotriva corupţiei. Această
Conveţie are un scop mai larg decât Convenţia privind protecţia intereselor financiare şi primul
Protocol la aceasta deoarece nu se limitează doar la actele de corupţi care pot prejudicia interesele
Comunităţilor Europene. Convenţia reglementează corupţia activă şi pasivă cu implicarea
funcţionarilor Comunităţilor Europene şi ai Statelor Membre sau persoane care deţin funcţii
similare, de exemplu, miniştrii.
5. Al doilea Protocol la Convenţia privind protecţia intereselor financiare al Comunităţii
Europene (Anexat la proiectul didactic)
Protocolul a fost semnat la 19 iunie 1997 şi se referă la spălarea banilor şi răspunderea
persoanelor juridice. (Anexat la proiectul didactic).

3. Metoda comunitară. Sancţiunile aplicabile.


Această metodă constă în impunerea pedepsei comunitare de către o instituţie comunitară.
Ea stabileşte regulile de procedură şi determină problema cu privire la lărgirea scopului metodei
comunitare.

Legea relevantă privind pedepselor comunitare standard.


1. Lista pedepselor
a) pedepse cu privire la concurenţă, impuse de comisie;
b) pedepsele prevîăzute de Tr. privind institurea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi
Oţelului;
c) pedepse prevăzute de Tr. privind instituirea Comunităţii Europene pentru Energie
Atomică;
d) pedepse prevăzute de Regulamentul 11/60 cu privire la transportare, adoptat în baza
art.95 Tr. privind funcţionarea UE.

a) Pedepse cu privire la concurenţă, impuse de comisie


Art.101 Tr. privind funcţionarea UE prevede:
(1) Sunt incompatibile cu piaţa internă şi interzise orice acorduri între întreprinderi, orice decizii
ale asocierilor de întreprinderi şi orice practici concertate care pot afecta comerţul dintre statele
membre şi care au ca obiect sau efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenţei în
cadrul pieţei comune şi, în special, cele care:
(a) stabilesc, direct sau indirect, preţuri de cumpărare sau de vânzare sau orice alte condiţii de
tranzacţionare;
(b) limitează sau controlează producţia, comercializarea, dezvoltarea tehnică sau investiţiile;
(c) împart pieţele sau sursele de aprovizionare;

142
(d) aplică, în raporturile cu partenerii comerciali, condiţii inegale la prestaţii echivalente, creând
astfel acestora un dezavantaj concurenţial;
(e) condiţionează încheierea contractelor de acceptarea de către parteneri a unor prestaţii
suplimentare care, prin natura lor sau în conformitate cu uzanţele comerciale, nu au legătură cu
obiectul acestor contracte.
(2) Acordurile sau deciziile interzise în temeiul prezentului articol sunt nule de drept.
(3) Cu toate acestea, prevederile alineatului (1) pot fi declarate inaplicabile în cazul:
- oricăror acorduri sau categorii de acorduri între întreprinderi;
- oricăror decizii sau categorii de decizii ale asocierilor de întreprinderi;
- oricăror practici concertate sau categorii de practici concertate
care contribuie la îmbunătăţirea producţiei sau distribuţiei de produse ori la promovarea
progresului tehnic sau economic, asigurând totodată consumatorilor o parte echitabilă din
beneficiul obţinut şi care:
(a) nu impun întreprinderilor în cauză restricţii care nu sunt indispensabile pentru atingerea
acestor obiective;
(b) nu oferă întreprinderilor posibilitatea de a elimina concurenţa în ceea ce priveşte o parte
semnificativă a produselor în cauză.
Art. 102 din acelaşi Tr. prevede următoarele:
Este incompatibilă cu piaţa internă şi interzisă, în măsura în care poate afecta comerţul dintre
statele membre, folosirea în mod abuziv de către una sau mai multe întreprinderi a unei poziţii
dominante deţinute pe piaţa internă sau pe o parte semnificativă a acesteia.
Aceste practici abuzive pot consta în special în:
(a) impunerea, direct sau indirect, a preţurilor de vânzare sau de cumpărare sau a altor condiţii de
tranzacţionare inechitabile;
(b)limitează producţia, comercializarea sau dezvoltarea tehnică în dezavantajul consumatorilor;
(c)aplicarea în raporturile cu partenerii comerciali a unor condiţii inegale la prestaţii echivalente,
creând astfel acestora un dezavantaj concurenţial;
(d) condiţionarea încheierii contractelor de acceptarea de către parteneri a unor prestaţii
suplimentare care, prin natura lor sau în conformitate cu uzanţele comerciale, nu au legătură cu
obiectul acestor contracte.
Art.103, pct.1 prevede în continuare că: regulamentele sau directivele utile în vederea
aplicării principiilor prevăzute la articolele 101 şi 102 se adoptă de către Consiliu, la propunerea
Comisiei şi după consultarea Parlamentului European.
În conformitate cu aceste prevederi Consiliul a adoptat Regulamentul 17/62 la 6 februarie
1962. Acest act a cordat competenţă Comisieisă impună amenzi în conformitate cu o procedură în
care făptuirotului trebuie să i se acorde dreptul de a fi audiat. Apelul cu privire la impunerea caestei
amenzi poate fi depus la instanţa de fond, iar dacă decizia se menţine se poate face recurs la Curtea
Supremă. Acest Regulament prevede pedepsirea următoarelor fapte:
- prevăzute la art. 101 şi 102 (vezi mai sus) comise atât din intenţie cât şi din imprudenţă;
mărimea amenzii depinde de durata infracţiunii şi de gravitatea faptei (1000 şi 1000 000 Euro, şi
poate fi mărit cu 10 % în cazul cifrei de afaceri totale);
- Încălcarea regulilor de procedură (când se furnizează date incorecte sau false în cereri,
frunizarea informaţiei se face cu încălcarea termenului sau refuzul de furnizare a informaţiei
Comisiei care efectuiază un control – 100-5000 Euro).
b) Pedepsele prevîăzute de Tr. privind institurea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi
Oţelului
Tratatul stabileşte câteva pedepse care pot fi impuse de Comisie. Aceste amenzi se aplică faţă de
companii pentru încălcarea materială a regulilor de procedură. Printre încălcări se numără refuzul de

143
coopera în timpul controalelor şi inspecţiilor efectuate de comisie şi furnizarea cu bună ştiinţă a
informaţiilor false comisiei (art.47: Înaltul Autoritatea poate aplica amenzi şi penalităţi cu titlu
cominatoriu pe zi întreprinderilor care se sustragă la obligaţiile lor care rezultă din deciziile luate
în aplicarea prevederilor prezentului articol, sau care, cu bună ştiinţă, furnizează informaţii false.
Suma maximă a unor astfel de amenzi trebuie să fie un procent din cifra de afaceri anuală şi
valoarea maximă a pedepsei cu astfel de plăţi este de cinci la sută din cifra de afaceri medie pe zi
pentru fiecare zi de încălcare continuă).
Tratatul mai prevede pedepse pentru nerespectarea deciziilor cu privire la programele
invetiţionale (art.54), şi producţie (art.58, 59), încălcări privind preţurile (art.64), concurenţa
(art.65), etc.
c) Pedepse prevăzute de Tr. privind instituirea Comunităţii Europene pentru Energie Atomică;
Acest Tr. autorizează Comisia aă aplice măsuri administrative comunitare. Aceste măsuri,
prevăzute în art. 83 al Tr. nu nu includ amenzile, ele sunt după cum urmează: avertismentul,
retragerea beneficiilor speciale, cum ar fi cele financiare sau de asitenţă tehnică, plasarea
întreprinderii pentru o perioadă, care nu depăşeşte 4 luni, sub administrarea unei persoane sau a unui
consiliu, stabilit print-o înţelegere dintre Comisie şi Statul Membru în a cărei jurisdicţii se află
întreprinderea, retragerea totală sau parţială a surselor materiale sau a materialelor fisionabile
speciale.
d) Pedepse prevăzute de Regulamentul 11/60 cu privire la transportare, adoptat în baza art.95
Tr. privind funcţionarea UE.
Regulamentul a fost adoptat în baza art.95 al Tr. privind funcţionarea UE în scopul de a aboli,
discriminarea în cazul transportului comunitar: în transporturile în interiorul Uniunii, sunt interzise
discriminările care constau în aplicarea de către un transportator, pentru aceleaşi mărfuri şi pe
aceleaşi rute de transport, a unor tarife şi condiţii de transport diferite în funcţie de ţara de origine
sau de destinaţie a produselor transportate.
Art. 17 al Repulabemtului acordă Comisiei dreptul de a impune o amendă în mărime de max.
500 Euro, pentru refuzul de a furniza informaţia cerută sau pentru prezentarea intenţionată a
informaţiei false. Art. 18, pct.1 prevede că dacă Comisia consideră că există o discriminare în baza
art.95 din Tr., atunci ea poate impune transportatorului o sancţiune care să nu depăşeasă de 20 de
ori taxa pentru trasnportare obţinută sau cerută. Dacă discriminarea continuă şi după observaţiile
făcute de Comisie, aceasta poate impune transportatorului o sancţiune de max. 10 000 Euro. Art. 19
al Regulamentului prevede că deciziile luate în baza art.17 şi 18 nu impun pedepse penale.

2. Schema referitoare la pedepse.


Amenzile impuse, menţionate în pct.a) de mai sus nu au o natură penală. Acest fapt a fost supus
diferitor critici şi discuţii. Scopul acestor amenzi este să compenseze daunele cauzate, cel puţin o
parte din amendă nu reflectă beneficiul primit în urma unei încălcări. Natura acestor pedepse este
parţial punitivă: amenda exprimă pedepsirea pentru conduita subiectului. În consecinţă, amenzile
impuse de comisie trebuie să aibă o natură penală. Această abordare corespunde jurisprudenţei
CEDO. Rezultatul constă în faptul că impunerea unor asemenea amenzi trebuie să întrunească
condiţiile de bază ale dreptului penal şi cele impuse de art.6 CEDO. Recunoaşterea naturii penale a
amenzilor impuse de Comisie, logic implică aplicabilitatea pincipiului vinovăţiei din dreptul penal.
Prin urmare trebuie aplicate şi principiile legalităţii, neretroactivităţii, vinovăţiei, non bis in idem,
proporţionalităţii.

III.Sugestii metodice
A. Activităţi de predare-învăţare

144
Sarcini didactice de nivelul I-cunoaştere şi înţelegere Modalităţi de realizare
- Definiţi noţiunea de „efect pozitiv”. Expunere
- Identificaţi metodele de realizare ale efectului pozitiv. Analiză comparativă
- Descrieţi metoda naţională. Studiu de caz
Sarcini didactice de nivelul II-aplicare
-Identificaţi condiţiile metodei mixte. Dezbateri
-Comparaţi metoda mixtă cu metoda comunitară. Demonstrare
Studiu de caz

Sarcini didactice de nivelul III-integrare


-Evaluaţi legea relevantă privind pedepsele comunitare Studiu de caz
standard. Brainstorming
Dezbateri

B. Activităţi ce ţin de lucrul individual


Subiecte Forme de realizare Modalităţi de evaluare

1.Analiza modalităţile de Rezumat/studiu de caz -prezentarea rezultatelor;


combatere a fraudei
-elaborarea articolelor.

2.Analiza prevederilor Rezumat/studiu de caz -participarea la mese rotunde


comunitare privind protejarea
intereselor financiare ale
Comunităţilor Europene.

Literatura recomandată:

Acte normative

1. Ansamblu de Reguli minime pentru tratamentul delinvenţilor, aprobat prin Rezoluţia nr. 663 C
(XXIV) a Consiliului Economic şi Social al ONU din 31 iulie 1955.
2. Acord din 22.05.96 între Republica Moldova şi Republica Turcia cu privire la asistenţa juridică în
materie civilă, comercială şi penală //Tratate internaţionale 29/355, 2002
3. Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29.07.94, în vigoare de la 27.08.94 //Monitorul oficial
al RM. - 1994. - nr.1. - art.1.
4. Codul penal al Republicii Moldova, adoptat la 24.03.61, în vigoare de la 1.06.61 //Veştile
Sovietului Suprem al RSSM. - 1961. - nr.10. - art.41.
5. Codul penal al Republicii Moldova nr.985-XV, adoptat la 18.04.02, în vigoare de la 12.06.03 //
Monitorul oficial al RM. - 2002. - nr.128-129 (1013-1014). - art.1012.
6. Codul de procedură penală al Republicii Moldova, adoptat la 24.03.61, în vigoare de la
01.07.61 //Veştile Sovietului Suprem al RSSM. - 1961. - nr. 10. - art.42.
7. Codul de Procedură Penală al Republicii adoptat la 14.03.03, în vigoare de la 12.06.03 // Monitorul
oficial al RM. - 2003. - nr.104-110/447 din 07.06.03.
8. Codul de Executare al Republicii Moldova, adoptat la 24.12.2004, în vigoare 01.07.05.//Monitorul
Oficial nr.34-35 din 03.03.05. art. 112.
145
9. Codul cu privire la contravenţiile administrative al Republicii Moldova, aprobat la
29.03.85.//Veştile Sovietului Suprem şi ale Guvernului R.S.S.M. – 1985.- nr.3. –art. 47.
10. Convenţia europeană de extradare din 13.12.57 //Tratate internaţionale 1/318, 1998
11. Convenţia Europeană din 20.04.59 despre asistenţa juridică în materie penală //Tratate
internaţionale 14/71, 1999
12. Convenţia Internaţonală cu privire la drepturile copilului adoptată la New York la 20 noiembrie
1989.
13. Convenţie din 22.01.93 cu privire la asistenţa juridică şi raporturile juridice în materie civilă,
familială şi penală //Tratate internaţionale 16/262, 1999
14. Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale din 04.11.1950
15. Convenţia referitoare la infracţiuni şi anumite acte săvîrşite la bordul aeronavelor din
14.09.1963//Tratate internaţionale , vol.10, 1999.
16. Convenţia Europeană privind transferul de proceduri în materie penală adoptată la Strasbourg la 15
mai 1972, semnată de Republica Moldova la 27 iunie 2001.//Culegere de acte normative naţionale şi
internaţionale în domeniul penal. Revista de Ştiinţe Penale, 2007.
17. Convenţia Europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg la 21
martie 1983// Culegere de acte normative naţionale şi internaţionale în domeniul penal. Revista de
Ştiinţe Penale, 2007.
18. Convenţia Europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau
degradante, adoptată la Strasbourg la 26 noiembrie 1987// Tratate internaţionale, 1998, vol.1.
19. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a ONU la 10
decembrie 1948
20. Protocol II adiţional din 17.03.78 la Convenţia europeană de extrădare
21. Protocol din 28.03.97 la Convenţia privind asistenţa juridică şi raporturile juridice în materie civilă,
familială şi penală din 22 ianuarie 1993
22. Recomandarea nr. (92)16 a Comitetului de Miniştri către statele membre referitoare la regulile
europene asupra sancţiunilor aplicate în comunitate din 19 octombrie 1992.
23. Recomandarea nr. R (95) 12 a Comitetului de Miniştri către statele membre cu privire la
managementul justiţiei penale din 11 septembrie 1995.
24. Recomandarea Rec (2000)19 a Comitetului de Miniştri către statele membre cu privire la
stimularea implementării regulamentului european privind sancţiunile şi măsurile comunitare din 29
noiembrie 2000.
25. Tratat din 26.10.2004 dintre Republica Moldova şi Republica Azerbaidjan cu privire la
asistenţa juridică şi raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală //Tratate internaţionale
volumul 36/pag.134, 2006
26. Tratat din 06.07.96 între Republica Moldova şi România privind asistenţa juridică în materie
civilă şi penală //Tratate internaţionale 20/364, 1999
27. Tratat din 13.12.93 între Republica Moldova şi Ucraina privind asistenţa juridică şi relaţiile
juridice în materie civilă şi penală //Tratate internaţionale 22/85, 1999
28. Tratat din 14.04.93 între Republica Moldova şi Republica Letonia cu privire la asistenţa
juridică şi la raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală //Tratate internaţionale 19/278,
1999
29. Tratat din 25.02.93 între Republica Moldova şi Federaţia Rusă cu privire la asistenţa juridică
şi raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală //Tratate internaţionale 21/49, 1999

146
30. Tratat din 09.02.93 între Republica Moldova şi Republica Lituania cu privire la asistenţa
juridică şi la raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală //Tratate internaţionale 19/313,
1999
31. Уголовный Кодекс Российской Федераций, принят Государственной Думой РФ
24.05.1996, в силе с 13.06.96.//СЗ РФ.1996.№25. Ст.2954.
32. Уголовно- процессуальный кодекс РСФСР (по состоянию на 1 января 1997).

Manuale, monografii, articole ştiinţifice

33. Actualités de droit pénal européen. (sub red. D. Flore) - la charte Bruxelles, 2003, 209 p.
34. Aisling Reidy. Interzicerea torturii. - CE, 2006
35. Antoniu George. Implicaţii penale ale constituţiei europene. // Revista de ştiinţe penale, anul II, 2006,
p.5
36. Codul Penal al Republicii Moldova. Comentariu /Sub red. A. Barbăneagră.- Chişinău: Centrul de Drept al
avocaţilor, 2003.
37. Commissions rogatoires internationales (en matière pénale).// Juris Classeur, 6, 2003, art. 151 à 155.
38. Charrier Jean-Loup, Chiriac Andrei. Codul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. – Paris : Litec,
ed.2008, 723 p.
39. Demanet G. Considérations sur l’entraide judiciaire en matière pénale // Revue de Droit Pénal et criminel, 1997, p.809
40. Dezvoltarea constituţională a Republicii Moldova la etapa actuală.- Chişinău, 2004
41. Droit pénal européen. Colloques européens. – Presses Univérsitaires de Bruxelles, 1970, 659 p.
42. Goffin Léon, Goffin Julie. Convention européenne des droits de l’homme . // Juris-Classeur, 1998, fasc .10,
p .5
43. Gomien Donna. Ghid (Vade-mecum) al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. – Chişinău, 2006
44. Hotărîri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului. Culegere selectivă. – Chişinău, vol. III, 2006
45. J-F Akandji-Kombe. Ghid pentru punerea în aplicare a Convenţiei europene a Drepturilor Omului. - CE, 2006
46. Labrégère Philippe. Infractions commises à l’étranger. // Juris-Classeur, 2000, fasc. 30, p. 3.
47. Maria Mutu-Strulea. Aspecte tangenţiale între încălcarea inviolabilităţii vieţii personale în aspect
naţional şi european // Analele ştiinţifice аle Universităţii de Stat din Moldova, Seria “Ştiinţe socioumanistice”,
Chişinău, USM, V.1, 2006, p. 493-496
48. Maria Mutu-Strulea. Diversitatea dreptului penal european // Analele ştiinţifice аle Universităţii de Stat
din Moldova, Seria “Ştiinţe socioumanistice”, Chişinău, USM, V.1, 2006, p. 496-499
49. Maria Mutu-Strulea. Dreptul penal naţional spre un drept penal european // Rezumatele comunicărilor
Conferinţei ştiinţifice internaţionale cu genericul: „Învăţămîntul superior şi cercetarea – piloni ai societăţii bazate pe
cunoaştere”, Chişinău, Vol.II, 28 septembrie 2006, p.295-297
50. Merle R:; ,Vitu A.Traité de droit criminel. – Cujas;1997
51. Monica Macovei. Libertatea şi siguranţa persoanei. - CE, 2006
52. Monica Macovei. Libertatea de exprimare. - CE, 2006
53. M. Carss-Frisk. Dreptul de proprietate. - CE, 2006
54. N. Mole, C. Harby. Dreptul la un proces echitabil. - CE, 2006
55. Pralus Michel. Etude en droit pénal international et en droit communautaire d’un aspect du principe non bis in idem: non bis.// Révue
de Scienses Criminelles juill.-sept: , 1996, p. 551.
56. Pradel J., Corstens G. Droit pénal européen. – DALLOZ, 1999
57. Pradel Jean. L’instruction préparatoiré. – éd. Cujas, Paris, 1990, p. 960.
147
58. Sudre F. Droit international et européen des droits de l’home. – PUF,1997
59. Ursula Kilkelly. Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie. - CE, 2006
60. Voicu Marin. Protecţia europeană a drepturilor omului. Teorie şi jurisprudenţă. – Lumina Lex, 2001
61. Комментарий к Уголовному Кодексу Российской Федерации /Под ред. Скуратова Ю.И.,
Лебедева В.М. – Москва: НОРМА - ИНФА•М, 1998.
62. Микеле де Сильва. Прецеденты Европейского Суда по Правам Человека. – Санкт-Петербург, 2004

148