Sunteți pe pagina 1din 8

Imunologie curs 2

Imunologie Curs 2

Antigen Presenting Cells (APC; celulele prezentatoare de antigen) sunt celule cu


rol esenţial în generarea unor răspunsuri imune umorale şi celulare faţă de antigenele
timodependente. Au trei funcţii importante din punct de vedere imunologic:
1. sunt responsabile direct de declanşarea răspunsului imun;
2. au rol esenţial în întreţinerea (în timp) a răspunsului imun;
3. participă la controlul răspunsului imun.
APC sunt implicate într-un fenomen de cooperare celulară cu două categorii de
limfocite:
I. Limfocite cu rol imunoreglator, clasificate în două subvarietăţi:
a. T-helper cu rol în amplificarea răspunsului imun;
b. T-supressor cu rol în inhibare răspunsului imun.
II. Limfocite cu rol efector (care participă la realizarea efectivă a răspunsului
imun):
a. Limfocite B pentru răspunsul imun umoral;
b. Limfocite T citotoxice pentru răspunsul imun celular.

(fig. 1)
Legendă pentru figura 1: Antigenele timodependente sunt preluate de APC, apoi
internalizate şi prelucrate. În urma acestei prelucrări rezultă fragmente antigenice
(epitopi) care vor fi expuse pe membrana APC în complex cu molecule MHC (n. ed.
MHC tip II; Major Histocompatibility Complex type II). Sub această formă epitopii sunt
<prezentaţi> ambelor subvarietăţi de limfocite cu rol imunoreglator (Th, Ts), apoi epitopii
sunt prezentaţi unei singure subvarietăţi de limfocite cu rol efector, fie B, fie T (n. ed. nu
sunt prezentaţi ambelor subvarietăţi).
Celulele APC au următoarele caracteristici:
a) dintre toate celulele participante la cooperare, APC sunt primele şi
singurele celule ce vin în contact cu antigenele (Ag) native;
b) sunt singurele capabile să prelucreze Ag native generând
fragmente antigenice (epitopi); doar aceste fragmente sunt recunoscute de
limfocite (şi în special de limfocitele T);
c) APC sunt substratul morfologic al cooperării celulare.
Clasificarea APC:
I. APC profesionale:
1. macrofage;

-1-
Imunologie curs 2

2. celule dendritice;
3. limfocite B (în anumite condiţii pot funcţiona ca APC).
II. APC ocazionale:
1. PMN (dintre acestea sunt mai importante neutrofilele);
2. Celulele endoteliale;
3. Celulele epiteliale.

I.1 APC profesionale – macrofagele


Macrofagele sunt celule de origine medulară; măduva (n. ed. osoasă
hematopoietică) elimină continuu în circulaţia periferică elemente (n.ed. figurate
sanguine) tinere, nematurizate (monocite). După un scurt tranzit (24…36 h), acestea
trec în ţesuturi, fiind atrase de anumiţi factori (chemotactici). În ţesuturi se vor maturiza
sub influenţa unor (n. ed. alţii?) factori cum ar fi IFN γ (n. ed. gamainterferon),
transformându-se treptat în macrofage. Macrofagele pot îndeplini funcţia de APC
(trecând prin anumite transformări).

(fig. 2)
Transformarea macrofagelor în APC a fost împărţită (n. ed. didactic) în 5 etape
(n. ed notate A…E în cursul de faţă).
A. Captarea antigenelor:
1. macrofagele captează antigenele corpusculate (e. g. bacterii, viruşi, paraziţi de
dimensiuni mici, etc); macrofagele nu captează niciodată antigene solubile;
2. captarea este un proces imunologic nespecific;
3. captarea este un proces imunologic mediat receptorial.
A.1 Antigenele corpusculare captate de macrofage pot fi împărţite în două
categorii:
i) Antigene corpusculare opsonizate (adică <învelite> de factori
imunologici solubili); opsonizarea favorizează net captarea Ag şi
endocitarea lor. Opsoninele sunt reprezentate de:
I) C3b – prezent în mod continuu în lichidul interstiţial, în
cantitate mică; generarea C3b se face prin funcţie continuă a
căii alternative de activare a complementului; C3b are o
foarte pronunţată tendinţă de fixare a oricăror suprafeţe
membranare non-self (n. ed. adică C3b, considerat
nespecific, se leagă specific şi preferenţial de structuri non-
self…!).

-2-
Imunologie curs 2

Macrofagele au receptori capabili să lege C3b; aceşti


receptori se vor nota cu CR (Complement Receptor).
II) Ig (mai ales IgG) – prezente în lichidul interstiţial în
concentraţii mai mari. Ig se ataşează pe membrana
bacteriană datorită recunoaşterii unor antigene de suprafaţă
exprimate pe respectiva membrană. Porţiunea Ig care se
leagă la determinantul antigenic a fost notată Fab (Fragment
antigen-binding). Fragmentul Fc (Fragment constant) al Ig
astfel legate este liber în lichidul interstiţial. Captarea are loc
rapid prin legarea Fc la receptorii Fcγ R ai macrofagelor (n.
ed. spre deosebire de complement, Ig sunt specifice în ceea
ce priveşte Ag legat prin structura Fab, care este
complementară cu structura antigenică recunoscută; pentru
două antigene diferite, Fab corespunzător nu poate fi acelaşi;
Fc este acelaşi indiferent de antigenul recunoscut de Fab).
ii) Antigene corpusculare neopsonizate – captarea lor este mai puţin
eficientă. Macrofagele au receptori care se leagă la oligozaharide
ale peretelui bacterian - radicalii fucozil, manozil - de unde şi notaţia
F/MR.
A.2 Captarea este nespecifică pentru că macrofagele nu au contact direct cu
determinanţii antigenici de suprafaţă, contactul făcându-se (n.ed. exclusiv) prin
C3b, Fc şi radicali F/M (n.ed. care sunt structuri constante);
B. Endocitarea antigenelor corpusculare captate este un proces energodependent
(<activ>); endocitarea presupune modificarea conformaţiei membranare cu formare
de pseudopode şi vezicule de endocitare.
C. Prelucrarea/procesarea antigenelor endocitate. În lizozomi, sub acţiunea proteazelor
şi hidrolazelor are loc o proteoliză parţială în urma căreia rezultă fragmente (epitopi).
Ulterior sunt selectaţi epitopii imunodominanţi (cei mai imunogeni).
D. O parte din epitopii selecţionaţi sunt conservaţi în macrofag şi servesc la întreţinerea
în timp a răspunsului imun. Cantităţi mici sunt eliberate şi menţin stimularea
antigenică.
E. Cea mai mare parte din epitopii selectaţi se cuplează în macrofag cu molecule MHC
I sau MHC II, rezultând complexe MHC I (sau II) – epitop care vor fi expuse pe
membrana macrofagului. Primele celule care vin la cooperare sunt limfocitele T (mai
exact subsetul Th). Limfocitele Th pot recunoaşte epitopii doar în complexe MHC II -
epitop. Capacitatea de prezentare este deci condiţionată de capacitatea
macrofagelor de a sintetiza molecule de tip MHC II. De exemplu:
- 70 % din macrofagele peritoneale sunt capabile să sintetizeze MHC II;
- 50 % din macrofagele splenice sunt capabile să elaboreze MHC II;
- maxim 25 % din macrofagele hepatice sunt capabile să exprime MHC II.
Macrofagele care elaborează MHC II sunt implicate în generarea unor răspunsuri
imune. Cele care nu au această capacitate nu participă la generarea unor răspunsuri
imune dar sunt implicate doar în reacţiile inflamatorii locale.
Etapele limitante ale procesului de transformare macrofag-APC sunt A şi E:
- rata captării depinde de numărul de receptori CR, Fcγ R funcţionali;
- prezentarea depinde de capacitatea de sinteză a MHC II.

-3-
Imunologie curs 2

Funcţia de ansamblu a macrofagelor în răspunsul imun: captează antigenele şi le


transportă către ganglionii locoregionali unde le prezintă limfocitelor Th aflate în aria
timodependentă a ganglionilor (paracortexul ganglionar).

I.2 Celulele dendritice (n. ed. în cadrul secţiunii I.2 notaţia va fi CD)
…sunt celule de origine medulară care în condiţii de repaus emit prelungiri
citoplasmatice (pseudopode). Ansamblul pseudopodelor are următoarele caracteristici:
- pseudopodele sunt foarte numeroase;
- sunt foarte fine, subţiri, efilate;
- sunt foarte lungi (lungimea minimă este de 5…6 ori diametrul celular).
Aceste caracteristici dau celulei un aspect similar celor dendritice din SNC. În ceea
ce priveşte funcţia APC, despre celulele dendritice se poate afirma că:
a. în general exprimă receptori pentru opsonine, deci pot capta antigene;
b. în general pot sintetiza MHC II.
Celulele dendritice (CD) sunt o clasă foarte heterogenă, cu şase subtipuri, grupate în
trei subunităţi mai importante (n. ed. notate I…III în tabelul de mai jos).
Grupă/Subtip CD
I. CD intratisulare (nelimfoide) CR Fcγ R MHC II
1. cel. Langerhans
+ + -

2. CD interstiţiale + + -
II. CD limfoide - - +++++
3. IDC
4. CD foliculare* +++ +++ -
III. CD intracirculatorii
5. CD sanguine
- - -
6. CD văluroase - - -

* CD foliculare funcţionează ca filtre locale pentru antigene.


Grupa I
1. CD din subtipul 1 se găsesc:
- în submucoasa bucală;
- tractul digestiv;
- colul uterin.
Funcţia lor de ansamblu este de a capta antigenele şi a le transporta în ganglionii
locoregionali, în paracortexul acestora prezentându-le limfocitelor Th.
2. CD interstiţiale au morfologie similară celulelor Langerhans. Sunt foarte larg
distribuite (se găsesc în toate spaţiile interstiţiale).
Grupa II este formată din celule localizate în organele limfoide secundare.
3. CD interdigitate (engl. IDC) au aspect tipic dendritic şi sunt distribuite în ariile
timodependente din ganglionii limfatici şi splină:
- paracortex ganglionar;
- pars interna a splinei (strat limfoid periarteriolar intern).

-4-
Imunologie curs 2

4. CD foliculare au aspect tipic dendritic şi sunt distribuite în foliculii limfoizi din organele
limfoide secundare (foliculi limfoizi= aglomerări de limfocite B), adică în ariile
bursodependente din organele limfoide:
- cortexul ganglionar;
- pars externa a splinei.
CD intracirculatorii
5. CD sanguine – ca morfologie sunt ovalare (în circulaţie). Sunt întâlnite rar.
6. CD văluroase (engl. veiled) sunt aplatizate şi ovalare. Pe lateral prezintă foarte multe
franjuri şi ondulaţii. Sunt prezente numai în circulaţia limfatică, mai ales în limfaticele
aferente. Fenotipic sunt CR (-), Fcγ R (-), MHC II (-).
Se consideră că toate aceste celule dendritice (1…6) nu reprezintă entităţi
morfologice distincte, ci sunt principalele etape ale traficului celulelor dendritice în
organism. Toate CD au aceeaşi origine (n.ed măduva osoasă hematogenă) şi în funcţie
de ţesutul pe care îl parcurg îşi modifică caracterele morfologice şi fenotipice.
Traficul şi filiaţia celulelor dendritice în organism se desfăşoară în patru sectoare:
măduva, sectorul tisular, sectorul limfoid şi sectorul vascular.
CDS I. Calea intratisulară:
a. în ţesutul cutanat devin celule Langerhans: CR(+), Fcγ R(+); se pot
activa, caz în care transportă antigenele spre ganglionii locoregionali
prin limfaticele aferente, unde devin CD văluroase (CDV); în
paracortexul ganglionar aceste CDV devin IDC, care sintetizează în
cantităţi mari MHC II prin care prezintă antigenele către limfocitele T
helper (3000…4000 Th: 1 IDC) inclavate printre prelungirile IDC.
b. în spaţiile interstiţiale din organele limfatice devin CD interstiţiale, care
exprimă CR şi Fcγ R; prin activare migrează şi vor transporta
antigenele pe două căi:
i. către ganglionii locoregionali – CDV- IDC (în maniera
descrisă mai sus la litera a.);
ii. migrează antidromic - în circulaţie redevin CDS, trec în splină
devenind IDC în PALS interna; IDC cooperează cu limfocite
T.
II. Traficul limfoid presupune trecerea directă:
i. în ganglioni apoi în cortexul ganglionar, unde are loc transformarea
în CDF;
ii. prin artera lienală în PALS externa cu transformare în CDF.

-5-
Imunologie curs 2

(fig. 3)
I.3 Limfocitele B pot funcţiona ca APC deoarece exprimă receptori de captare a
antigenelor (CR, Fcγ R, BCR) (n. ed. aceasta este formularea dată în curs şi trebuie să-
i rămânem fideli, chiar dacă este în mod clar un sofism; e.g. dacă eu am o undiţă nu
înseamnă că sunt pescar). Limfocitele B captează doar antigenele solubile. În stadiul de
limfoblast, ele elaborează cantităţi crescute de molecule MHC II.

Moleculele prezentatoare de antigen (MHC)


MHC I sunt distribuite ubicuitar, cu excepţia hematiilor. Ca structură sunt heterodimeri
α β . Lanţul α are o porţiune transmembranară pe când β este strict extracelular.
Aceste lanţuri prezintă organizare multidomenială datorită unor legături disulfurice
intracatenare. Lanţul α are trei domenii α 1…α 3 iar lanţul β are o singură buclă:
- domeniile α 1, α 2 sunt constituite din secvenţe hipervariabile (diferă de la un tip
celular la altul) şi de aceea sunt numite domenii polimorfe ale MHC I;
- domeniul α 3 are o structură primară constantă faţă de tipul celulei (n.ed
independentă de tipul celulei pe a cărei membrană este exprimată molecula MHC
I analizată);
- domeniul β are o structură primară constantă la toţi indivizii unei specii date.

-6-
Imunologie curs 2

(fig. 4)
Funcţii: Domeniile α 1, α 2 sunt situate simetric şi se asociază formând o cavitate
de dimensiuni reduse în care este inclavat un antigen (= antigen endogen) = situs
combinativ pentru antigene. Domeniul α 3 se comportă ca un antigen self foarte
imunogen, fiind implicat în declanşarea unor reacţii de respingere a grefelor de
organ/ ţesut.
Gena MHC I este situată pe autozomii 6.
MHC II sunt distribuite doar pe membranele celulelor ce participă la realizarea
răspunsului imun: APC, limfocite B şi limfocite T. Ca structură sunt heterodimeri α β ,
ambele lanţuri fiind transmembranare. Fiecare lanţ prezintă câte două domenii (<bucle>)
iar poziţionarea lor simetric faţă în faţă dă moleculei un aspect Ig-like.

Domeniile aminoterminale α 1,β 1 sunt domeniile polimorfe ale moleculei MHC II


(variază mult de la o clonă celulară la alta). Domeniile carboxiterminale α 2,β 2 au
structuri primare constante (mai ales α 2) şi în consecinţă se numesc domenii
monomorfe.
Domeniile polimorfe se asociază formând cavităţi în care este inclavat pentru
prezentare un antigen exogen= situs prezentator pentru antigen.
Domeniile monomorfe (mai ales α 2) au rol în declanşarea unor reacţii de
respingere a grefelor şi în cooperarea APC-Th.
+i genele MHC II sunt situate pe perechea 6 de autozomi.

Mecanismele prezentării selective a antigenelor pe moleculele MHC: deşi ambele


categorii de molecule MHC sunt sintetizate în acelaşi subsector celular (RER), ele

-7-
Imunologie curs 2

prezintă diferenţiat antigenele pentru că se cuplează cu acestea în subsectoare celulare


diferite.

În cazul MHC I se sintetizează iniţial lanţul β apoi α . Prin cuplarea acestora


rezultă molecula MHC I şi are loc modificarea conformaţională a lanţului α , cu
deschiderea largă a situsului combinativ pentru antigen. Astfel, moleculele MHC I pot
fixa diverse antigene: proteine endogene intracitoplasmatice – autoantigene sau
neoantigene sau fragmente rezultate din prelucrarea unor microorganisme cu habitat
sau dezvoltare intracelulară (n.ed. în acest al treilea caz, nu se poate afirma că
respectivele proteine au provenienţă endogenă, nefiind biosintetizate pe o matriţă ARN
provenită din transcrierea unei secvenţe ADN proprii). Prin prelucrarea respectivelor
polipeptide în citoplasmă, sub influenţa proteozomilor (n. ed. lizozomi?) rezultă epitopi
care prin anumite sisteme transportoare (vezi figura mai sus: TAP 1,2= transportor
asociat prezentării de antigen; ABC= casetele de legare a antigenului) ajung în RER
(reticul endoplasmic rugos). Încărcarea moleculelor MHC I cu epitopi implică o nouă
modificare conformaţională, MHC I desprinzându-se de pe perete şi migrând pe
membrană.
În cazul MHC II se sintetizează pe lângă lanţurile α şi β şi un lanţ II inhibitor (IIi)
care <astupă> (blochează) situsul de prezentare a antigenului. Lanţul II i trece printr-un
dublu clivaj proteolitic:
1) îndepărtarea capătului aminoterminal eliberează situsul combinativ pentru antigen,
care poate fixa diverse antigene (e.g. antigene exogene din procesele de fagocitare
în endozomi)
2) al 2-lea clivaj îndepărtează complet lanţul IIi iar moleculele MHC II devin neancorate
pe pereţii endozomali, trecând pe suprafaţa membranară, unde pot fi recunoscute de
limfocitele Th.

-8-