Sunteți pe pagina 1din 8

EXPERIMENUL

Conf. Univ. Dr. Nicolae MARTIN

Intocmit de Tutuianu Alina


an I sem I - „Terapii si compensare in tulburarile de comunicare”
Universitatea "Ovidius" Constanţa

Experimentul este consideral cea mai importanta metoda de cercetare avand posibiliatea de a ne
furniza date precise si obiective. Intelegem prin experiment provocarea unui fenomen psihic, in conditii
bine determinate, cu scopul de a gasi sau verifica o ipoteza. Valoarea experimentului deriva din aceea
ca modificam una din conditii si urmarim ce transformari rezulta; marimea acestora ne indica marimea
factorului influentat in producerea efectului.
Toteauna in experiment gasim doua categorii de variabile: independente – cele asupra carora
actioneaza numai experimentatorul si dependente – cele ce depind de variabilele dependente
Numarul variabilelor ce pot fi luate in consideratie este foarte mare: exista diversi factori ai mediului
natural, mediul social, apoi variabile subiective (prin consemn putem cere de la subiect sa urmareasca
anumite semnale, sa actioneze pe unele butoane, sa memoreze niste numere, etc). Dupa scopul urmait
experimentatorul modifica unele dintre ele, altele ramanand constante, ceea ce ii permite sa induca o
serie de concluzii.
In conceperea si desfasurarea unui experiment se disting mai multe etape:
a) observatia initiala in care urmarim modul a unui fenomen psihic si degajam o problema ce se cere
a fi solutionata
b) imaginam o presupunere, o ipoteza vizand solutionarea problemei degajate; totodata concepem si
modul de verificare a ipotezei (descriem un montaj experimental)
c) urmeaza desfasurarea efectiva a experimentului in care observam si inregistram rezultatele
d) ultima etapa consta in organizarea si prelucrarea statistica a datelor (experimentul psihologic se
efectueaza de obicei cu numeroase persoane) care ne permit sa tragem concluziile generalizandu-le in
masura ingaduita de structura si amploarea populatiei. Deseori concluziile ne duc la chimbarea ipotezei
si conceperea unui alt experiment.

Reusita experimentului depinde in mod esential de valoarea ipotezei si ingeniozitatea


montajului experimental; aceasta implica uneori realizarea mai multor grupe de subiecti pentru a putea
disocia o anumita variabila . In acelasi timp este foarte importanta calitatea observatiei. In experiment
exista doua observatii una intiala si cea finala (efectuata in timpul desfasurarii experimentului)a .
precizia unor inregistrari a pus problema masurarii psihologie, fiindca o manifestare psihica nu e
numai prezenta sau absenta ci ea poate fi mai mult sau mai putin intensa.
Unii filozofi aunegat intensitatea fenomenelor psihice atribuindu-le numai deosebiri calitatived.
Fara a incerca sa intam intr-o asemena dezbatere, vom observa ca nota “do” difera de nota”mi” altfel
decat un „do “ abia audibil, de unul care ne sparge timpanul.
In psihologie intalnim numai marimi intensive. Acesta, spre deosebire de marimile intensive (in
care o unitate de masura poate fi comparata cu marimea: un metru se include de mai multe ori intr-o
lungime), nu se pot masura decat indirect, prin efectele lor. Temperatura se masoara prin gradul de
dilatare al mercurului, determinat prin extensiunea sa intr-un tub gradat. Intensitatea curentului electric
se determina prin marimea campului magnetic precizata si ea prin deplasarea unui indicator pe un
cadru. A masura inseamna a evalua o marime prin comparatie numita unitate de masura.
In domeniul psihic noi putem compara intre ele doar efectele trairilor psihice: numarul de
miscari, amploarea ori intensitatea lor, durata unor modificari, marimea modificarilor expresive sau
fiziologice; dar suntem in situatia de a compara si exprimarile verbale. In toate cazurile ne lovim de
doua dificultati:
a) nu exista un raport proportional intre manifestare exterioara si fenomenul psihic interior.
b) al doilea obstacol consista in aceea ca aspectul calitativ conteaza, cel calitativ putand sa nu aiba nici
o semnificatie.
De aceea diferentele cantitative in psihologie se consemneaza, adesea, prin acordare de puncte,
asa cum se procedeaza in notarea cunostintelor scolare. In felul acesta, marimile, numerele stabilite in
psihologie au proprietatea de a forma o serie ordinala, dar diferentele intre doua cifre nu sunt egale ,
decat in situatii foarte speciale. Putem afirma ca A>B>C, insa nu putem sti daca A-B=B-C. Ca urmare,
in psihologie nu sunt legitime adunarile, scaderile, inmultirile dintre cote; totusi practic ele se
utilizeaza, sustinindu-se ca s-au putut obtine rezultate, chiar daca sunt aproximative. Vom folosi deci
statistica, dar fara a supraestima precizia calculelor care nu e comparabila cu cea din matematica, fizica
, etc.
Se pot descrie trei feluri de experimente psihologice:
1. experimentul de laborator realizat intr-o incapere amenajata, utilizandu-se diferite aparate sau
materiale. Avem avantajul posibilitatii de a elimina tot felul de factori perturbatori, insa
subiectul se afla in conditii artificiale si in fata unor sarcini neobisnuite incat e greu sa putem
extinde rezultatele obtinute si asupra comportarii in conditiile vietii obisnuite.
2. Experimentul in conditii standardizate- care se desfasoara intr-o ambiantea obisnuitea (birou sau
o sala de clasa), dar subiectul este supus unor probe cu care nu e familiarizat, premisele acestora
sunt strict standardizate – aceleasi pentru toti subiectii.
3. Experimentul natural invocat de psihologul Lazurski la inceputul secolului, consta in a urmari o
persoana sau in grup in conditiile vietii sale obisnuite- in care a intervenit o modificare. De
pilda, directorul a hotarat ca muncitorii sa ai ba o pauza de 30 minute dupa patru ore de munca
sau un profesor s-a hotarat sa utilizeze saptamanal filemel didactice cate ½ de ora. Psihologul
poate examina efectele unor astfel de modificari

Experimentul real vs. experimentul natural


În experimentul real experimentatorul produce un set de condiţii (variabila independentă) şi
măsoară efectele sale (variabila dependentă). Variaţiile în variabila independentă sunt aşteptate să
producă la diferenţe în variabila dependentă. Anderson (apud Baker, p.212) afirmă că „definitorie
pentru experimentul veritabil este prezenţa unei variabile independente, că o variabilă independentă
este manipulată de experimentator şi că manipularea unei variabile implică atât stabilirea condiţiilor
experimentale şi alocarea subiecţilor la aceste condiţii”.
Experimentul natural nu implică manipularea din partea cercetătorului. În schimb,
cercetătorul va observa o condiţie (variabila independentă) şi o va pune în legătură cu altă condiţie
(variabila dependentă). Marea diferenţă în raport cu exeprimentul veritabil este în domeniul controlului.
Experimentul veritabil este cel în care se încearcă controlul a cât mai multor factori, pentru a elimina
acei factori care ar putea determina variaţii în variabila dependentă. În cazul experimentului natural
situaţia experimentală apare în condiţii normale, neinfluenţate de cercetător, în care cercetătorul poate
interveni mai multe sau mai puţin. Un exemplu de astfel de experiment este cel prilejuit de
dramatizarea radiofonică realizată de Orson Welles - Războiul Lumilor, în 1938, când mulţi oameni au
fost convinşi că marţienii au invadat pământul undeva în regiunea New York, ceea ce a provocat panică
şi, implicit, abandonarea locuinţelor şi a localităţilor de domiciliu de către aproximativ 2 milioane de
oameni. Comportamentele au fost diferenţiate, mulţi nu au luat niciodată emisiunea ca fiind altceva
decât teatru radiofonic, alţii s-au panicat dar nu au fugit, unii au fugit alţii însă, la fel de speriaţi, s-au
ascuns. În fine mulţi, după prima sperietură, au devenit circumspecţi, terminând prin a înţelege că totul
este ficţional. Cantril nu a piedut vremea ci a realizat interviuri cu diferitele categorii de subiecţi
implicaţi de această poveste, făcând apoi comparaţii între cei care nu au auzit emisiunea, cei care au
auzit-o dar nu s-au panicat şi cei care au auzit-o şi s-au şi panicat. Condiţia pentru succesul său a fost ca
subiecţii să să nu fie influenţaţi de reacţiile din mass media şi din reţelele informale la această
problemă. Evident că principalele probleme care afectează validitatea experimentelor naturale sunt cele
care derivă din lipsa controlului asupra situaţiei experimentale (variabilele experimentale şi cele
neexperimentale ca şi a grupurilor asupra cărora acţionează aceste variabile). Observaţi că, spre
deosebire de experimentul de teren, cel natural presupune lipsa de implicare a cercetătorului în
desfăşurarea situaţiei experimentale.

Experimente ex-post-facto
În experimentarea ex-post-facto situaţia este furnizată de natură iar cercetătorul reconstruieşte mintal
relaţia de cauzalitate dintre variabilele pe care nu el le-a introdus în cercetare. Această categorie de
proceduri experimentale include două tipuri: experimente ex-post-facto cauză-efect şi ex-post-facto
efect-cauză. În primul caz, cercetătorul cunoaşte numărul şi situaţia celor care au suferit acţiunea unui
factor şi va urmări modificările anumitor variabile prezumabil dependente. În cel de-al doilea tip,
cercetătorul cunoaşte numărul şi situaţia celor care manifestă un anumit efect, şi se caută variabilele
care sunt corelate cu prezenţa şi absenţa efectului respectiv.

Acest tip de cvasiexperimente este important în ştiinţele sociale din următoarele motive:
1. Apariţia anumitor efecte nu poate fi controlată prin proceduri experimentale „veritabile”. Spre
exemplu, delincvenţa. În asemenea cazuri este necesar să se găsească factorii care generează
anumite fenomene prin experimente ex-post-facto- efect –cauză. Imposibilitate controlării
relaţiei dintre variabile are atît o determinare ontologică cât şi una morală. Cea morală este
evidentă iar în ceea ce priveşte raporturile dintre factori, adeseori apariţia efectelor este lentă şi
discretă, ori în situaţii greu de reprodus experimental.
2. Cvasiexperimentul este calea de evaluare a unor politici, intervenţii destinate a afecta anumite
categorii de unităţi sociale (indivizi sau colectivităţi).

Exemple de experimente ex-post-facto efect-cauză

- Investigarea cauzelor cancerului de plămân. Se constituie un lot de persoane care suferă


de această teribilă boală şi se alcătuieşte un al doilea grup cât mai similar din punctul de vedere al
unor variabile considerate importante dar în care cancerul nu a apărut. Se pune în relaţie variabila
dependentă (apariţia sau neapariţia cancerului de plămân) cu diferenţele semnificative dintre cele
două loturi. Evident, se vor urmări relaţiile directe, eliminarea celor false, ca şi a efectelor
cumulative.
- Investigarea cauzelor retardării intelectuale la copii. Se compară datele privind mediul
socio-economic a două grupuri de copii, unii diagnosticaţi cu retard intelectual, alţii evaluaţi ca
normali din acest punct de vedere. În funcţie de variabilele care se controlează la selecţia membrilor
celui de –al doilea grup, acestea sunt eliminate din analiză, urmărindu-se acţiunea altora. Dacă
încercăm să evaluăm impactul deprivărilor materiale, nu vom controla apartenenţa la grupurile care
se compară din punctul de vedere al calităţii vieţii. În cazul în care ne interesează impactul unor
aspecte mai de detaliu, vom căuta ca grupurile să fie cât mai similare din punctul de vedere al
veniturilor sau al stilului de viaţă din familiile de provenienţă.

Experimente ex-post-facto efect-cauză


Acesta este genul de cercetare utilizat frecvent în evaluarea impactului politicilor sociale. Exemple:

Observaţii:
1. În mare măsură, această metodă utilizează tehnici specifice anchetei sociologice. Deoarece
situaţia în care se produce experimentul este naturală, necontrolată, trebuie măsurate toate
variabilele care ar putea avea relaţie cu variabile dependentă. Prin urmare, instrumentul de
măsurare va fi de obicei un chestionar.
2. Mai mult, experimentul ex-post facto poartă şi dezavantajele specifice anchetei, existând
întotdeauna riscul ca o a „treia” variabilă, nemăsurată să explice relaţia dintre variabilele
independete şi variabila dependentă.

Rezumatele de mai jos se bazează pe “Milestones in Mass Communication Research” de Melvin


deFleur (1989).

Invazia de pe Marte – un caz de experiment natural

Evenimentul a avut loc pe 30 octombrie 1938.


[detalii]
Scopul cercetării a fost să descopere condiţiile psihologice şi circumstanţele situaţionale care i-au
determinat pe oameni să creadă că povestea radiofonică era reală. Cercetarea încerca să răspundă la
următoarele întrebări:
Care a fost dimensiunea panicii?
De ce au fost speriaţi de transmisiune oameni care nu s-au speriat de alte emisiuni fantastice?
De ce unii dintre ascultători s-au speriat în timp ce alţii nu?

Metode: interviuri personale, anchete ştiinţifice, analiză de conţinut a relatărilor din presă, examinarea
corespondenţei.

Interviuri – 135, în profunzime – începute la o săptămână de la eveniment, şi finalizate la 4 săptămâni


de la transmisiunea radiofonică; în regiunea New Jersey.

Anchete – 2, realizate la nivel naţional, de alte instituţii, la o săptămână, respectiv, 6 săptămâni, de la


eveniment.

Probleme metodologice: selecţia subiecţilor de interviu a fost fără nici o regulă iar între eveniment şi
colectarea datelor a trecut prea mult timp (4 săptămâni, în cazul interviurilor). Mai era şi o problemă de
validitate: fiind influenţate de articolele din presa vremii, mulţe persoane se simţeau ridicol să
recunoască că au luat în serios transmisiunea.

Descoperirile:

Între 6 şi 9 milioane de persoane adulte au ascultat emisiunea. 28% dintre ei au crezut că este o
transmisiune de ştiri, dintre aceştia 70% fiind înspăimântaţi sau deranjaţi. Deci – peste 1 milion de
oameni speriaţi.

Factori care i-au făcut pe oameni să ia în serios ficţiune radiofonică:


1. Excelenţa dramatică a programului. Transmisiunea fost foarte realistă.
2. Radioul era acceptat ca vehicul pentru anunţuri importante. Mai ales cei din categorii socio-
educaţional joase erau deprinşi să se bazeze pe radio pentru informare, mai degrabă decât pe
presa scrisă.
3. În dramă avea un rol şi un astronom (jucat de Orson Welles) a cărui prezenţă, în calitate de
„expert”, a oferit un plus de credibilitate transmisiunii.
4. Trimiterile la locuri reale a adăugat cadre de referinţă familiare traansmisiunii.
5. Mulţi au pornit radiourile târziu, astfel încât nu au prins anunţul iniţial care introducea
programul, ca şi ficţiune.

Mulţi au audiat de la început, totuşi, şi au crezut că asistă la un eveniment real. Se pare că mulţi dintre
aceştia au crezut că piesa de teatru fusese întreruptă de anunţuri de ştiri referitoare la evenimente reale.
Pe de altă parte, mulţi dintre auditori nu au ţinut seama, de fapt, de anunţul de la începutul emisiunii.

De ce s-au speriat unii.


Analizând reacţile celor care au crezut de la început că este vorba de o emisiune de ştiri, Cantril găseşte
patru categorii:
i) Cei care au controlat consistenţa internă a transmisiunii (au făcut controale interne reuşite),
deducând că este doar o ficţiune.
ii) Cei care au verificat transmisiunea în raport cu alte informaţii şi şi-au dat seama că era o
piesă de teatru (au făcut o verificare externă reuşită).
iii) Cei care au făcut verificări externe eşuate (verificări ineficiente şi care nu sunt de
încredere). Mulţi au interpretat anumite situaţii, cele mai mujlte banale, într-un sens care să
le confirme credinţa.
iv) Cei care nu au făcut nici o încercare pentru a verifica transmisiunea. Aceştia au fost de mai
multe feluri: 1) cei care au fost atât de speriaţi, că nu s-au gândit nici o clipă să verifice 2)
cei care au adoptat o atitudine de completă resemnare 3) cei care au crezut că, în situaţie de
criză, trebuie să acţionezi imediat 4) cei care au interpretat situaţia de aşa natură încât nu au
simţit nevoia de a o verifica (au crezut că e vorba defapt de o invazie din Germania nazistă
ori că situaţia nu implic un pericol imediat.

Cei care au reuşit să facă verificări reuşite au rămas calmi, în schimb, ceilalţi au devenit excitaţi sau
paralizaţi. Cei care au fost înspăimântaţi de transmisiune erau oameni foarte sugestibili, crezând ceea ce
auzeau fără a face toate verificările necesare. Ceilalţi, care nu au sărit la concluzii imediat, posedă, se
zice, abilităţi critice. Abilitatea critică a nu a fost măsurată, dar a fost pusă în relaţie cu nivelul de
instrucţie. Datele sugerează o relaţie între reacţia la transmisiunea radiofonică şi nivelul de instrucţie.
Religiozitatea a fost un alt factor, cei cu puternice convingeri religioase tinzând să creadă că invazia
este o pedeapsă divină. Factorii de personalitate au afectat şi ei reacţia la emisiunea lui Welles: 1)
insecuritatea emoţională; 2) personalitate fobică; 3) lipsa încrederii în sine; 4) fatalism. O persoană care
crede că viaţa sa este controlată de puteri misterioase este capabilă să raţionalizeze orice experienţă ca
predestinată. Importantă în determinarea reacţiei a fost maniera în care persoana a aflat de emisiune.
Dacă au ascultat-o la sugestia unui prieten, părerea acelui prieten a contat. În cazul în care persoanei
respective i se acorda multă încredere, părerea sa va determina aproape total atitudinea faţă de emisune.

Pe scurt, cercetătorii au aflat că „abilitate critică” a fost cel mai important factor în distingerea celor
care s-au panicat de cei care nu. Dar şi abilitatea critică poate fi copleşită de alţi factori – personalitate
susceptibilă, emoţiile generate în oameni de o situaţie de audiere neobişuite.

Experimentele „Bătăliei Pentru Anglia” – exemplu clasic de experiment


privind eficienţa propagandei

Cercetare realizată de Carl Hovland


Guvernul SUA a avut dificultăţi în ceea ce priveşte motivarea propriilor cetăţeni pentru implicarea în
teatrul de război european în cel de-al doilea război mondial. Lipsa de entuziasm a americanilor faţă de
participarea la conflagraţie se datorează, pe de o parte, izolaţionismului american, o formă de
„narcisism” comunitar cât şi datorită atitudinilor ambigue faţă de actorii implicaţi în războiul mondial
(nu prea îi suportau pe bolşevici, pe de altă parte există o vastă comunitate de origine germană în SUA
(în 1990, aproximativ 45 de milioane dintre cetăţenii americani erau de origine germană). Mai grav era
faptul că soldaţii americani nu păreau deloc dornici a intra în luptă. S-a simţit nevoia unor acţiuni de
convingere, de schimbare a atitudinilor. Una dintre soluţiile alese a fost cea a producerii şi difuzării
printre soldaţii care urmau să plece pe front a unor filme propagandistice. Precum se ştie, regizorul a
mai multe dintre aceste pelicule a fost celebrul Frank Capra. Evaluarea impactului acestor filme (a
eficienţei utilizării banilor armatei, altfel spus) s-a realiza prin metode experimentale.

Scopul filmului au fost să inoculeze:


1) O credinţă fermă în caracterul just al cauzei pentru care se poartă lupta;
2) Convingerea că trebuie să facă faţă unei sarcini dificile;
3) O încredere hotărâtă în capacitatea oamenilor şi a liderilor de a rezolva aceste sarcini;
4) Un sentiment de încredere în integritatea şi capacitatea de luptă a aliaţilor;
5) Resentiment, bazat pe fapte, împotriva inamicilor, din cauza cărora trebuie purtată această luptă;
6) Credinţa că prin victorie militară se poate realiza o ordine politică mondială mai bună.

Studiile de evaluare a „Bătăliei pentru Anglia”

În aceste studii, cercetătorii au avut avantaje deosebite, rar întâlnite în cercetările experimentale,
lucrând cu soldaţi. Puteau alege când, unde şi câţi subiecţi vor fi expuşi la acest film. Aveau, de
asemenea, la multe informaţii prealabile despre subiecţii experimentali. Populaţia studiată avea o mică
variaţie în ceea ce priveşte vârsta, rexul, rasa sau mediul de rezidenţă.

Obiectivele experimentului
Pelicula „Bătălia pentru Britania” a prezentat multă informaţie, acoperind cu precădere obiectivul de
propagandă numărul 4. Scopul general al cercetării a fost măsurarea cunoaşterii şi a orientărilor
atitudinale a subiecţilor înainte de vizionarea filmului, să-i expună la film şi să se evalueze orice
modificare în cunoaştere şi opinie determinată de vizionarea filmului. Cercetătorii au încercat să
minimizeze pe cât s-a putut influenţa altor factori care ar putea determina schimbările urmărite de
cercetători.

Proceduri experimentale

Planuri experimentale:
1) cu grup de control , pretest-posttest; 3000 de subiecţi;
2) cu grup de control, posttest doar; 1200 de subiecţi;
Grupului experimental i s-a prezentat filmul, celui de control nu.
Instrumentul de măsurare a fost contruit cu mare grijă, pentru validitate. A cuprins întrebări de
cunoştinţe şi o scală de atitudine. Scopul testării a fost ascuns prin folosirea multor itemi fără legătură
cu scopul cercetării. Au fost defapt două instrumente, cel pentru pretestare fiind diferit de cel utilizat
pentru testare, urmărindu-se ca ele să măsoare acelaşi lucru.

Alegerea subiecţilor s-a făcut prin eşantionare cluster, alegându-se mai degrabă companii decât
persoane. S-au făcut eforturi deosebite pentru a se asigura similaritatea compoziţiilor grupurilor
experimentale şi a celor de control.
Testele au fost prezentate soldaţilor ca o anchetă generală de opinie „pentru a afla ce simt sodaţii în
general despre război”. Posttestarea a fost justificată prin presupuse erori în prima „variantă” a
instrumentului, cel aplicat la pretestare. Posttestarea s-a făcut la o săptămână de la vizionarea filmului.
Aplicarea instrumentului s-a realizat în sălile de mese din unităţi, în absenţa ofiţerilor şi cu respectarea
anonimităţii.

Rezultate
Comparând răspunsurile primite de la membri grupului experimental şi de la grupul de control, s-au
putut extrage următoarele concluzii:

1. filmul a avut un impact major în ceea ce priveşte achiziţionarea de cunoştinţe factuale;


2. efectele pe planul opiniilor şi interpretărilor au fost în direcţia dorită de cei care au comandat
filmul, dar mai puţin marcate decât în cazul cunoştinţelor; subiecţii care au văzut filmul au fost
mai frecvent convinşi că:
a. bătălia pentru Anglia fusese o mare înfrângere pentru Germania nazistă;
b. rezistenţa britanică a fost eroică;
c. Aviaţia Regală Britanică făcuse o treabă măreaţă în apărarea ţării;
d. Rezistenaţ britanică oferise altor ţări timp să se pregătească pentru război;

3. Filmul a avut efecte minore asupra atitudinilor soldaţilor faţă de britanici;


4. Filmul a fost ineficient în întărirea motivaţiei şi moralei generale a soldaţilor.

Se vede că, cu cât obiectivele au fost mai generale cu atât mai puţin eficient s-a dovedit filmul.
Cum se explică această ineficientţă în realizarea obiectivelor majore?

Bibliografie:

Andrei Cosmovici – "Psihologie generala", editura Polirom 2005


Mielu Zlate - "Introducere in psiholotige" editia a III-a, editura Polirom 2007
Melvin deFleur - Milestones in Mass Communication Research” (1989)
Surse interntet