Sunteți pe pagina 1din 3

Din istoria Partidului Naţional Ţărănesc

de prof. Elena Siminiceanu

A vorbi despre trecutul unui partid istoric este o misiune dificilă deoarece,
cunoscând activitatea personalităţilor acestui partid, contribuţia acestui partid la
marile evenimente ale istoriei contemporane a românilor, totul este important de a
fi prezentat şi cunoscut.
Partidul National Ţărănesc isi are originea în două rădăcini viguroase: una
care şi-a tras seva din Transilvania, iar cealaltă din rodnicul pământ al Munteniei.
In anul 1881, Partidul Naţional al Românilor din Transilvania şi Partidul
Naţional al Românilor din Banat şi Ungaria (înfiinţate în 1869) se unesc pentru a
conferi activităţii lor o mai mare eficienţă. Va rezulta Partidul Naţional Român
care organizează lupta românilor transilvăneni pentru păstrarea naţionalităţii lor.
Lideri: Nicolae Popea, Partenie Cosma, George Bariţiu, Ioan Raţiu, George Pop de
Băseşti. Mijloace de luptă: memorii, presa, întruniri, discursuri în parlament,
legăturile cu românii din celelalte provincii româneşti.
O generaţie mai tânără şi mai energică, mai cu seamă după 1900, cu Iuliu
Maniu, Octavian Goga, Alexandru Vaida – Voievod ş.a., a dat şi mai mare vigoare
Partidului Naţional Român. In toamna anului 1918 acest partid a avut cadrele
necesare şi capacitatea de aconduce mişcarea naţiomală care a dus la unirea
Transilvaniei cu Regatul României.
In Decembrie 1918, din initiativa lui Ion Mihalache, fost preşedinte al
Asociaţiei Învăţătorilor din România, ia fiinţă Partidul Ţărănesc, în contextul
efervescenţei politice de la sfârşitul primului război mondial. Noul partid era, în
esenţă, exponentul burgheziei rurale, fiind urmat de pături largi ale ţărănimii,
precum şi de un număr însemnat de intelectuali cu vederi burghezo-democratice, la
acest partid aderând şi o grupare a marii burghezii, ostilă liberalilor.
Doctrinarii acestui partid erau adepţii unei societăţi în care agricultura să
aibă un rol precompănitor în economia naţională. Ei nu preconizau lichidarea
industriei, ci dezvoltarea doar a acelor ramuri care se bazau pe bogăţiile naturale
ale ţării (sare, petrol, lemn ş.a.), precum şi a industriei de armament (în vederea
apărării ţării).
Perioada 1920 – 1926 este caracterizată prin profunde transformări în toate
domeniile de activitate din societatea românească, inclusiv în viaţa partidelor
politice.
După lungi tratative ce au avut loc între reprezentanţii Partidului Ţărănesc
şi cei ai Partidului Naţional Român, în septembrie 1926 aceştia sunt de accord cu
fuziunea celor două partide, cu sacrificii de ambele părţi. Fuziunea a fost ratificată
la 10 octombrie 1926, când a luat luat fiinţă Partidul Naţional Ţărănesc.
Curând după întemeierea sa, acest partid a fost confruntat cu crize interne,
unele dintre ele ducând la scinziuni, dar care nu au afectat grav Partidul Naţional
Ţărănesc, acesta cunoscând o evoluţie ascendentă, reuşind să atragă de partea sa
mase importante de cetăţeni, doritori să vadă înfăptuit programul anunţat,
nemulţumiţi de politica promovată de guvernanţii liberali.
Primul guvern ţărănist s-a constituit la 10 noiembrie 1928, sub conducerea
lui Iuliu Maniu, act primit cu multă satisfacţie de o mare parte a opiniei publice.
Activitatea guvernamentală a fost puternic influenţată de criza economică din anii
1929 – 1933.
Practica promovată de ţărănişti a fost cea a “porţilor deschise” asigurând
“egalitatea de tratament” pentru capitaliştii străini, luând în considerare numai
capacitatea tehnică şi financiară a solicitanţilor.
In plan social, naţional ţărăniştii au votat mai multe legi de conversiune a
datoriilor agricole, care au însemnat de fapt o amânare a plăţii acestora.
O serie de măsuri luate de guvernul naţional – ţărănist (contractarea a mai
multor împrumuturi externe, curbele de sacrificiu din perioada crizei) au fost şi
continuă să fie criticate, dar raportându-ne la contextul intern şi extern, se pot găsi
multe argumente în favoarea acestor măsuri. Să nu uităm nici de gravele conflicte
sociale generate de situaţia economică în care se găsea ţara.
După trecerea în opoziţie la preşedinţia P.N.T. a fost ales la 21 noiembrie
1933 Ion Mihalache.
După alegerile din februarie 1936, activitatea antifascistă a P.N.Ţ. – ului a
determinat furia legionarilor. Aceştia au desfăşurat o vehementă campanie
împotriva P.N.Ţ. – ului , ameninţând cu moartea mai mulţi lideri printer care: dr.
N. Lupu, Virgil Madgearu, Ion Mihalache, Armand Călinescu.
La 23 noiembrie 1937 Ion Mihalache a demisionat, lăsând locul lui Iuliu
Maniu. La 10 februarie 1938 se instituia monarhia autoritară a lui Carol al II – lea.
Iuliu Mniu s-a declarat împotriva acestui regim, dar nu a iniţiat în acel moment
vreo acţiune concretă pentru înlăturarea lui. El nu a îngăduit nici unui membru
P.N.Ţ. să colaboreze cu regimul lui Carol al II – lea.
In timpul celui deal doilea război mondial, Iuliu Maniu, liderul P.N.Ţ., a
fost figura centrală care a polarizat unele discuţii în vederea ieşirii ţării din război.
Maniu a menţinut legătura cu aliaţii anglo – americani prin intermediul unor
telegrame cifrate.
23 august 1944 a însemnat nu numai întoarcerea armelor împotriva
Germaniei fasciste, ci şi apropierea sfârşitului democraţiei în România. Impunerea,
la 6 martie 1945, a guvernului dr. Petru Groza, a marcat instaurarea la putere a
regimului communist. El a inaugurat, prin politica sa, drumul către lichidarea
oricărei forme de opoziţie democratică, a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.
Destinele partidelor istorice au fost dramatice. Scoase în afara legii, liderii
lor au fost prigoniţi, arestaţi, condamnaţi la ani grei de închisoare, unii dintre ei
nesupravieţuind condiţiilor de detenţie. Decembrie 1989 va marca un nou început
în evoluţia lor pe scena politică româneasca.
n. 8 ianuarie 1873 – m. 5 februarie 1953

Ion Mihalache
n. 3 martie 1882 – d. 6 martie 1963