Sunteți pe pagina 1din 12

CUPRINS:

CUPRINS.....................................................................................................1
I. ACŢIUNEA ÎN REVENDICARE..........................................................2
1. Definirea noţiunii..........................................................................2
2. Caracterele juridice ale acţiunii în revendicare............................3
3. Condiţiile de exercitare ale acţiunii în revendicare......................4
II. REVENDICAREA BUNURILOR IMOBILE.....................................5
1. Proba dreptului de proprietate......................................................5
2. Caracterul imprescriptibil al acţiunii în revendicare....................7
3. Efectele acţiunii în revendicare....................................................8
3.1. Restituirea bunului.............................................................9
3.2. Restituirea fructelor produse de bun..................................9
3.3. Acoperirea cheltuielilor efectuate în legătură cu bunul...10
III. BIBLIOGRAFIE.................................................................................12

1
I. ACŢIUNEA ÎN REVENDICARE

1. Definirea noţiunii

Acţiunea în revendicare reprezintă aceea acţiune reală şi petitorie


prin care proprietarul neposesor cere recunoaşterea dreptului său de
proprietate şi restituirea bunului său de la posesorul neproprietar.
Acţiunea în revendicare poate fi introdusă numai de titularul
dreptului de proprietate. Pentru a fi admisibilă o asemenea acţiune trebuie,
ca titularul să fie proprietarul unic al bunului în litigiu. Dacă bunul se află
în proprietate comună, acţiunea în revendicare este admisibilă numai dacă
ea este introdusă de toti coproprietarii. Un singur coproprietar fără acordul
celorlalţi, nu poate intenta o acţiune în revendicare admisibilă deoarece
acţiunea în revendicare este un act de dispoziţie iar asemenea acte nu pot fi
încheiate decât cu respectarea principiului unanimităţii. Astfel
coproprietarul nu poate introduce acţiunea în revendicare împotriva terţilor.
Acţiunea se poate exercita de toţi copărtaşii cărora le aparţine proprietatea,
deoarece acţiunea în revendicare are ca scop recunoaşterea dreptului de
proprietate al reclamantului asupra bunului în litigiu şi readucerea lui în
patrimoniul acestuia, iar nu în simpla recunoaştere a dreptului de
proprietate asupra unei cote părţi ideale nedeterminate de materialitatea sa.
Recent doctrina şi jurisprudenţa noastră susţin că acţiunea în
revendicare nu este un act de dispoziţie ci un act de conservare. Prin actele
de conservare se urmăreşte evitarea unei pierderi materiale sau dispariţia
unui drept. Acestea, dacă sunt încheiate de un singur coproprietar sunt
validate fără rezerve de jurisprudenţă pe temeiul gestiunii de afaceri.
Printre actele de conservare se admit şi actele de întrerupere a prescripţiei.

2
Deci, acţiunea în revendicare fiind un act de conservare este admisibilă
chiar dacă este intentată de un singur coproprietar.1
Actul de conservare este în esenţa sa un act care tinde să împiedice
ca un bun să iasă dintr-un patrimoniu2, el este un act necesar şi urgent.

2. Caracterele juridice ale acţiunii în revendicare

Acţiunea în revendicare prezintă următoarele caracteristici:


 este o acţiune petitorie – întru-cât prin ea se pune în discuţie însuşi
dreptul de proprietate al reclamantului. Acesta va trebui întotdeauna
să facă dovada dreptului său de proprietate, iar dacă reclamantul nu
va face această dovadă acţiunea se va respinge chiar dacă pârâtul
deţine bunul fără titlu. Prin actiunea în revendicare se apără dreptul
de proprietate în timp ce prin acţiunile posesorii se apără posesia;
 este o acţiune reală – datorită faptului că ea se întemeiază şi apără
însuşi dreptul de proprietate asupra unui bun, care prin natura lui este
un drept real, ce imprimă acţiunii acelaşi caracter real şi se
deosebeşte de acţiunile personale, ca de exemplu, acţiunea derivând
din contractul de locaţie, contractul de depozit prin care se cere
restituirea lucrului şi au ca temei dreptul de creanţă născut din
contract;
 este o acţiune imprescriptibilă sub aspect extinctiv – deoarece oricât
timp nu ar fi exercitată această acţiune nu se stinge decât odată cu
stingerea dreptului de proprietate. Stingerea dreptului de proprietate
are loc doar în cazul în care o altă persoană a dobândit bunul, după
caz, prin uzucapiune sau prin posesie de bună credinţă. Astfel

1
D. Chirică – Posibilitatea exercitării acţiunii în revendicare de către un singur coindivizar – Revista
Dreptul nr. 11/1998, pag. 28 – 29
2
O. Ungureanu, Munteanu C. – Drept civil. Drepturi reale, Editura LuminaLex, Bucureşti, 2003, pag.
103

3
observăm că: dreptul de proprietate are un caracter perpetuum ce nu
se stinge prin neuz şi proprietatea reprezintă starea juridică normală
şi cuprinde cele mai întinse atribute asupra lucrului.

3. Condiţiile de exercitare ale acţiunii în revendicare

În funcţie de obiectul său care poate fi un bun mobil sau imobil


individual determinat, observăm ca acţiunea în revendicare poate fi
clasificată în:
 acţiune în revendicare mobiliară;
 acţiune în revendicare imobiliară.
Acţiunea în revendicare fie că este mobiliară sau imobiliară poate fi
exercitată numai de către titularul dreptului de proprietate exclusiv
asupra lucrului revendicat şi în consecinţă:
 coproprietarul nu poate introduce acţiunea împotriva celorlalţi

copărtaşi, întru-cât nu au un drept exclusiv asupra părţilor ce li se


cuvin, dar ei vor putea introduce acţiunea după partaj. În situaţia în
care coproprietarul face dovada că a stăpânit bunul distinct,
exercitând o posesie ce duce la dobândirea proprietăţii prin
uzucapiune, va putea introduce acţiunea împotriva celorlalţi
coproprietari;
 împotriva terţilor, nu se va putea intenta o acţiune de către
coproprietari sau coindivizi, ci exercitarea acţiunii se va putea face
de toţi copărtaşii coproprietari. Motivaţia unei astfel de acţiuni se
bazează pe împrejurarea că acţiunea în revendicare are scopul
recunoaşterii dreptului de proprietate al reclamantului şi nu simpla
recunoaştere a acestui drept asupra unei cote-părţi ideale
nedeterminate material;

4
 acţiunea în revendicare asupra unui bun comun al soţilor se poate
introduce şi de către unul din soţi, în baza prezumţiei mandatului
reciproc; dacă acţiunea priveşte un bun imobil, atunci nu poate fi
introdusă de un singur soţ, în acest caz nemaiexistând prezenţa de
mandat reciproc.

II. REVENDICAREA BUNURILOR IMOBILE

Acţiunea în revendicare a imobilelor priveşte mai multe aspecte:


 proba dreptului de proprietate;
 caracterul imprescriptibil al acţiunii în revendicare.

1. Proba dreptului de proprietate

Proba dreptului de proprietate îi incumbă reclamantului care


pretinde că este proprietarul imobilului.1 Codul civil2 prevede că cel ce face
o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească. Revendicarea este
intentată impotriva posesorului actual, pârât în revendicare şi prezumat
proprietar până la proba contrară. Reclamantul este cel care trebuie să
justifice în mod pozitiv dreptul pe care îl invocă şi nu se poate limita să
demonstreze că pârâtul este fără drept. Astfel el este obligat să prezinte
probe deoarece judecata implică o comparaţie a posesiilor şi a titlurilor.
Proba dreptului de proprietate nu este deloc simplu de dovedit, de
aceea aceasta a primit denumirea de probatio diabolică, deoarece în
sistemul nostru de drept înscrisul translativ de proprietate nu poate face

1
E. T. Popa – Acşiunea în revendicare – Editura LuminaLex, Bucureşti, 1998, pag. 56 – 75
2
Codul civil, art. 1169

5
dovada deplină a dreptului de proprietate decât dacă emană de la adevăratul
proprietar. Partea dificilă este că pentru ca o persoană să fie considerată cu
adevărat proprietar, ea trebuie să dovedească că a dobândit bunul tot de la
un adevărat proprietar si aşa mai departe. Dacă există doar unul singur care
nu a fost proprietar adevărat, toţi cei care i-au succedat nu puteau să
dobândească imobilul în mod legal. Astfel încât, revendicatul trebuie să
dovedească că toţi transmiţătorii anteriori au avut calitatea de adevăraţi
proprietari, ceea ce cel mai adesea este imposibil, Codul Civil a statuat că
singura dovadă deplină şi absolută a dreptului de proprietate imobiliară o
constituie uzucapiunea, care în cazul unei posesii îndelungate consolidează
dreptul de proprietate fără a mai fi necesară nici un fel de probă asupra
titlului autorului şi aşa mai departe.
Doctrina1 şi jurisprudenţa au stabilit cateva reguli pentru atenuarea
acestor dificultăţi referitoare la proba dreptului de proprietate:
 atunci când cele două părţi au câte un titlu care provine de la acelaşi
autor, va avea preferinţă acela care a transcris primul titlul, în
registrul de publicitate imobiliară. Dacă nici una din părţi nu şi-a
transcris titlul va fi preferat acela dintre titluri care are data mai
veche;
 atunci cand titlurile provin de la autori diferiţi, se compară titlurile
între ele şi va fi mai puternic acela care are la bază un autor care are
un drept preferenţial. Astfel se va aplica principiul potrivit căruia
nimeni nu poate transmite altuia mai multe drepturi decât are;
 când numai una dintre părţi are titlu şi acesta aparţine reclamantului,
acesta câştigă cu condiţia ca titlul să emane de la un terţ şi să poarte
o dată anterioară începerii posesiei pârâtului;

1
C. Stătescu, C. Bârsan – Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale – Editura universităţii din
Bucureşti, Bucureşti, 1988, pag 197;
A. Dragomirescu – Revendicarea în dreptul român – Bucureşti, 1936, pag. 167

6
 dacă nici una dintre părţi nu are titlu şi nu poate face dovada
uzucapiunii, se va da câştig de cauză posesorului, iar dacă ambele
părţi au avut succesiv posesia bunului, se compară cele două posesii
şi va câştiga acela care dovedeşte o posesie mai îndelungată,
neviciată, de bună credinţă.1
Titlul de proprietate constă atât în actele translative de proprietate
(vânzare, donaţie, etc.) cât şi cele declarative (o hotărâre judecătorească, o
tranzacţie, etc.). Astfel rezultă principiul potrivit căruia proba proprietăţii
imobiliare este liberă, deoarece proba cerută unei părţi nu este proba
absolută a dreptului de proprietate, ci o probă relativă aşa încât aprecierea
se va face prin prezumţii de fapt care se grupează în jurul a două noţiuni:
posesia şi titlul.
Posesia poate fi posesia actuală a pârâtului sau posesia anterioară,
acum pierdută, a reclamantului. În ceea ce priveşte verosimilitatea
proprietăţii, există grade diferite care se stabilesc în funcţie de durata sa,
calităţile sale şi orice alte prezumţii de fapt pe care se poate sprijini.
Titlul nu este luat în considerare decât ca o prezumţie de fapt. El nu
trebuie să emane de la un autor comun al celor două părţi. În ceea ce
priveşte verosimilitatea proprietăţii este suficient dacă el este un act
translativ de proprietate sau un act declarativ.

2. Caracterul imprescriptibil al acţiunii în revendicare

Caracterul imprescriptibil al acţiunii în revendicare este un


principiu care decurge din caracterul perpetuu al dreptului de proprietate
care nu se stinge prin neuz indiferent de timpul cât titularul său nu l-a
exercitat. Deci, rezultă că acţiunea în revendicare se stinge numai o dată cu
stingerea dreptului de proprietate.
1
L. Pop – Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale – Editura LuminaLex, Bucureşti, 2002, pag.
259

7
O excepţie de la principiul imprescriptibilităţii al acţiunii în
revendicare este stipulată de Codul de procedură civilă 2, care prevede că în
cazul vânzării la licitaţie publică a unui imobil supus urmăririi silite, orice
acţiune introdusă de cel ce se pretinde titularul acelui bun se prescrie în
termen de 5 ani calculaţi de la data punerii în executare a ordonanţei de
adjudecare.

3. Efectele acţiunii în revendicare

Prin introducerea acţiunii în revendicare, reclamantul urmăreşte


respectarea dreptului său de proprietate asupra bunului ce îi aparţine
precum şi restituirea acestuia. Aşadar, proprietarul neposesor urmăreşte
restituirea bunului său de la posesorul neproprietar.
Atunci când acţiunea în revendicare este admisă instanţa prin
hotărâre judecătorească va recunoaşte reclamantului dreptul de proprietate
şi pe cale de connsecinţă va dispune obligarea pârâtului la restituirea
bunului reclamantului sau, după caz, îl va obliga pe pârât de a se abţine a
mai aduce atingere exerciţiului dreptului de proprietate.
Admiterea acţiunii în revendicare produce o serie de efecte identice
în principiu, pentru bunurile mobile şi pentru cele imobile.
Aceste efecte se evidenţiază pe trei planuri importante:
 restituirea bunului;
 restituirea fructelor produse de bun;
 acoperirea cheltuielilor efectuate în legătură cu bunul.

3.1. Restituirea bunului

2
Codul de procedură civilă, art. 561

8
Prin revendicarea bunului imobil, reclamantul urmăreşte restituirea
bunului său, în natură, împreună cu toate accesoriile sale. Restituirea
bunului se va face ca efect al admiterii acţiunii în revendicare. Bunul se
înapoiază liber de orice sarcini în ipoteza în care anterior restituirii pârâtul
sau altă persoană l-ar fi grevat.
Există situaţii când restituirea în natură nu este posibilă, astfel:
 atunci când bunul a pierit din caz fortuit, iar posesorul a fost de bună
credinţă, riscul pieirii bunului îl suportă reclamantul proprietar;
 atunci când bunul a pierit din cauză de forţă majoră, iar posesorul a
fost de bună credinţă, riscul pieirii bunului îl suportă reclamantul;
 atunci când bunul a pierit din caz fortuit, iar posesorul a fost de rea
credinţă, riscul pieirii bunului îl suportă posesorul, care restituie
contravaloarea bunului, cu excepţia situaţiei în care face dovada că
bunul ar fi pierit şi la proprietar;
 atunci când bunul a pierit din cauză de forţă de majoră, iar posesorul
a fost de rea credinţă, riscul pieirii bunului îl suportă posesorul, care
restituie contravaloarea bunului, cu excepţia situaţiei în care face
dovada că bunul ar fi pierit şi la proprietar.

3.2. Restituirea fructelor produse de bun

Un alt efect al admiterii acţiunii în revendicare este acela al restituirii


fructelor bunului restituit a căror regim va fi stabilit în funcţie de buna sau
reaua credinţă a posesorului:
 dacă posesorul a fost de bună credinţă – fructele se cuvin acestuia
până la data introducerii acţiunii în revendicare. Aşadar se consideră
că buna credinţă a posesorului neproprietar încetează la această dată,
iar după data aceasta, fructele se restituie proprietarului.

9
 Dacă posesorul a fost de rea credinţă – fructele se cuvin
proprietarului. În această situaţie posesorul de rea credinţă este
obligat să restituie toate fructele lucrului imobil, percepute sau
nepercepute, sau contravaloarea lor în situaţia în care le-a consumat.

3.3. Acoperirea cheltuielilor efectuate în legătură cu bunul

Admiterea acţiunii în revendicare conduce la restituirea unui lucru a


cărui valoare a fost păstrată sau chiar mărită faţă de momentul ieşirii sale
din posesia adevăratului proprietar datorită unor cheltuieli efectuate de un
neproprietar de natură să îi sărăcească patrimoniul. În aceste condiţii, se
crează o îmbogăţire fără justă cauză a adevăratului proprietar care naşte în
sarcina sa o obligaţie de restituire, în limita îmbogăţirii sale, către posesorul
neproprietar care a efectuat aceste cheltuieli.
Codul civil1 statuează că: “Fructele produse de vreun lucru nu se
cuvin proprietarului decât cu îndatorire de parte-i de a plăti sămănăturile,
arăturile şi munca pusă de alţii”. Astfel, atât posesorul de bună credinţă cât
şi cel de rea credinţă au dreptul de a cere reclamantului – proprietar
restituirea cheltuielilor necesare şi a celor utile pe care le-au făcut cu
privire la bunul respetiv:
 cheltuielile necesare – care au trebuit făcute pentru conservarea
bunului – acestea pot fi pretinse atât de posesorul de bună credinţă
cât şi de posesorul de rea credinţă de la proprietar întru-cât şi acesta
le-ar fi făcut pentru conservarea bunului;
 cheltuielile utile – ameliorările care nu sunt necesare dar care sunt de
folos întru-cât sporesc valoarea şi gradul de utilitate al bunului –
restituirea lor poate fi cerută numai parţial, adică în măsura sporului

1
Codul civil, art. 484

10
de valoare realizat la momentul restituirii atât de posesorul de bună
credinţă căt şi de către cel de rea credinţă;
 cheltuielile voluptorii – de simpla plăcere, făcute de posesor pentru
plăcerea lui personală şi care nu măresc valoarea lucrului 1 revendicat
– posesorul nu are dreptul la restituirea acestora. El poate să ridice
lucrările făcute cu aceste cheltuieli, dacă ridicarea lor este posibilă,
fără a deteriora bunul revendicat.
În cazul în care bunul revendicat a suferit deteriorări pe perioada în
care s-a aflat la posesorul neproprietar, sumele cuvenite pentru aceste
deteriorări se restituie conform legii2: posesorul de bună credinţă răspunde
de deteriorările ce-i sunt imputabile, iar posesorul de rea credinţă răspunde
de deteriorările intervenite, inclusiv de cele datorate cazului fortuit, dacă nu
face dovada că ele ar fi avut loc chiar dacă bunul s-ar fi aflat la proprietar.

BIBLIOGRAFIE:

1
L. Pop – Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale – Editura LuminaLex, Bucureşti, 2002, pag.
291
2
Codul civil, art. 995

11
 Codul civil;
 Codul de procedură civilă;
 D. Chirică – Posibilitatea exercitării acţiunii în revendicare de
către un singur coindivizar – revista Dreptul nr. 11, 1998;
 O. Ungureanu, Munteanu C. – Drept civil. Drepturi reale –
Editura LuminaLex, Bucureşti, 2003;
 L. Pop – Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale –
Editura LuminaLex, Bucureşti, 2002;
 I. P. Filipescu, A. I. Filipescu – Drept civil. Dreptul de
proprietate şi alte drepturi reale – Editura Actami, Bucureşti,
1999;
 E. T. Popa – Acţiunea în revendicare – Editura LuminaLex,
Bucureşti, 1998;
 C. Stătescu, C. Bârsan – Drept civil. Teoria generală a
drepturilor reale – Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti,
1988.
 A. Dragomirescu – Revendicarea în dreptul român – Bucureşti,
1936;
 Paul Mircea Cosmovici – Dreptul civil. Introducere în dreptul
civil – Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura All, Bucureşti.

12