Concepţiile despre avort în marile

religii ale lumii

 Din toate timpurile au existat subiecte care au atins mai mult sau mai puţin
probleme de etică. Avortul şi statutul copilului nenăscut este unul dintre acestea. Oamenii
şi-au pus întrebări despre suflet şi conştiinţă încă din antichitate, întrebări care de cele
mai multe ori au generat păreri contradictorii. În ceea ce priveşte avortul, întrebarea de
bază a fost: avem dreptul să curmăm o viaţă când nu ştim cu exactitate dacă omorâm sau
nu un suflet nemuritor?
Toate religiile şi credinţele majore au luat atitudine faţă de această problemă, de
obicei ridicându-se împotriva avortului. Pentru spiritualitatea de orice fel, viaţa copilului
nenăscut este echivalentă cu viaţa unui orice alt om, avortul echivalând astfel cu crima.
Totuşi, religia nu se opune din principiu avortului, existând situaţii când este permisă
întreruperea sarcinii.
Cei care se opun avortului aduc multe argumente împotriva acestei practici, de
obicei invocând tradiţia religioasă, dar nu trebuie omis faptul că totuşi, în ciuda tuturor
opoziţiilor, femeile au facut avort de-a lungul întregii istorii omului, în fiecare societate.
 Concepţia hindusă

Principiile bioetice hinduse îşi au rădăcinile într-o credinţă numită ahimsa, sau
principiul non-violenţei. În ceea ce priveşte avortul, hinduismul ia în considerare toate
părţile implicate: mama, fătul, tatăl şi societatea, căutând să provoace cât mai puţin rău
acestor părţi. Hinduismul aşadar este în general împotriva avortului, cu excepţia cazului
când viaţa mamei este în pericol, şi, prin întrerupere de sarcină ar putea fi salvată.
Textele clasice hinduse sunt puternic împotriva avortului:
- unele texte compară avortul cu uciderea unui preot, deci un sacrilegiu;
- unele texte susţin că avortul e un păcat mai mare decât uciderea propriilor
părinţi;
- unele texte spun că o femeie care ar face avort îşi va pierde casta, o mare
decădere în cultura indiană.
De asemenea, atât hinduismul tradiţional cât şi cel modern consideră că avortul
reprezintă o încălcare a responsabilităţii femeii de a crea urmaşi, de a contribui la
dezvoltarea societăţii. Sarcina şi naşterea sunt în concepţia hindusă nişte „datorii
publice”, şi nu „expresia individuală a alegerii personale”
Sufletul şi trupul sunt unite încă din momentul concepţiei, iar conform doctrinei
reîncarnării, fătul nu este încă dezvoltat ca o persoană, dar este totuşi o persoană,
deoarece conţine un suflet renăscut. După Upanişade, fătul îşi aminteşte fiecare viaţă
anterioară în luna a noua de la concepţie, uitându-le din cauza traumei venirii pe lume;
Mahabharata susţine că el comunică cu tatăl său din uter.
Astfel, copilul nenăscut este o fiinţă vie, conştientă, cu spirit divin, ca orice om,
care are dreptul la protecţie, avortul fiind o crimă şi unul dintre cele mai grele păcate pe
care le poate face un om.
Totuşi, hinduşii fac avort, în special dacă fătul este fată, interzicerea acestei
practici fiind guvernată oarecum de preferinţa culturală pentru fii în detrimentul fiicelor.
 Concepţia budistă

Doctrina budistă susţine că viaţa nu trebuie distrusă, dar privesc omorul ca greşit
din punct de vedere moral doar dacă este făcut cu deliberare sau din neglijenţă. Budiştii
tradiţionali se împotrivesc astfel avortului, deoarece este un omor deliberat.
Viaţa începe în momentul concepţiei, deci fătul este o persoană de când a fost
conceput.

După învăţăturile lui Buddha, actul uciderii are cinci condiţii:

- ceea ce este omorât trebuie să fie o fiinţă vie
- cel care ucide trebuie să fie conţtient de condiţia de fiinţă vie a victimei
- el trebuie să aibă intenţia de a omorî
- trebuie să existe un efort în acţiunea de a omorî
- rezultatul trebuie să fie moartea acelei fiinţe
Astfel, aceste reguli demonstreză că avortul este omucidere:
- când un copil este conceput, o fiinţă vie este creată şi aşa e satisfăcută prima
condiţie. Deşi budiştii privesc viaţa ca un ciclu de moarte şi renaştere,
momentul conceperii reprezintă începerea vieţii pentru sufletul întrupat.
- După câteva săptămâni femeia devine conştientă de existenţa copilului;
- Decizia că vrea un avort reprezintă intenţia de a omorî
- Căutarea unei căi de a face avort reprezintă efortul, a patra condiţie
- În sfârşit, copilul e omorât – rezultatul.

Astfel, Primul Principiu al Budismului – nu omorî – este încălcat. Sufletul fătului

ucis este şi el afectat de acest proces, pe lângă mamă şi medic, deoarece nu are
posibilitatea de a acumula karma bună în timpul vieţii, şi este imediat împins în ciclul
naştere-moarte-renaştere, avortul fiind o hibă în progresul lui spiritual.
Avotul este permis când viaţa mamei este în pericol, şi o viaţă se va pierde
indiferent dacă se face avort sau nu, sau în cazul în care copilul se va naşte cu un
handicap sever şi va fi condamnat la o mare suferinţă pe viaţă.
 În budism, se aşteaptă de la om să fie responsabil pentru acţiunile sale şi
consecinţele acestora. Decizia de a avorta este prin urmare una strict personală, decizie
care trebuie luată după cântărirea atentă a tuturor problemelor de etică şi după asumarea
faptului că ea va fi o povară pe viaţă.
Consecinţele etice ale problemei depind de asemenea şi de motivele şi intenţiile
din spatele deciziei, ca şi de nivelul de maturitate la care aceasta este luată.

Concepţia islamică

Musulmanii privesc avortul ca fiind total greşit şi haram (interzis), dar multe
opinii spun că acesta poate fi acceptat în anumite cazuri izolate. Asemenea altor religii
mari, toate şcolile legii islamice cad de acord că avortul e permis numai când continuarea
sarcinii ar pune viaţa mamei într-un pericol real. Acesta e singurul motiv permis pentru
avortul de după 4 luni de sarcină. Totuşi, între şcoli există diferenţe în ceea ce priveşte
alte motive viabile pentru avort, precum şi gradul de avansare a sarcinii la care aceasta se
poate întreupe: unele şcoli permit avortul la 16 săptămâni, altele la numai 7. Oricum,
chiar dacă legea permite avortul în primul trimestru al sarcinii, cesta este totuşi privit ca
un mare rău, şi cu cât e mai avansată sarcina, cu atât mai mare răul.
Viziunea islamică este bazată pe o mare prioritate pe care credinţa o acordă
divinităţii vieţii. Astfel, Coranul spune:
„Cel care a cruţat viaţa unui suflet, a cruţat viaţa tuturor oamenilor;
Cel care aomorât un suflet, a omorât omenirea.”
Majoritatea învăţaţilor musulmani sunt de părere că fătul din uter este recunoscut de
Islam şi protejat ca un om întreg. Viaţa începe la concepţie, iar embrionul are dreptul la
respect şi protecţie în toate stadiile sarcinii.
Avortul este permis în cazul în care ar salva viaţa mamei, alegându-se „răul cel
mai mic”, pentru că:
- mama este „originea” fătului
- viaţa mamei este bine-stabilită pe pământ
- mama are obligaţii şi responsabilităţi
- mama este parte dintr-o familie
- lăsând-o pe mamă să moară s-ar condamna practic şi fătul la moarte.
De asemenea, un avort se poate face pentru binele copilului, în cazurile în care
acesta suferă de boli netratabile, are retard mental sau alt handicap care l-ar condamna la
o viaţă de suferinţă, dar numai dacă sarcina are sub 120 de zile. Desigur, în aceste cazuri
opinia unui medic specialist este obligatorie.
Avortul din motive economice sau intreruperea unei sarcini nedorite ca urmare a
unei relaţii extraconjugale este cu desăvârşire interzis. Coranul este foarte clar că fătul nu
trebuie omorât pentru că familia nu poate să-l întreţină, dimpotrivă, familia ar trebui să-şi
pună speranţa în Allah pentru aceste lucruri:
„Nu-ţi omorî copilul din frică de sărăcie. Eu te voi ajuta pe tine şi pe el. Sigur,
pruncuciderea este un mare păcat.”
Acelaşi text interzice avortul din motive sociale – o sarcină nedorită care ar
periclita cariera sau educaţia mamei.
În ceea ce priveşte sarcinile rezultate în urma unui viol sau incest, părerile sunt
âmpărţite. Totuşi, majoritatea textelor spun că în ochii lui Allah toate sufletele sunt egale,
păcatul revenindu-le părinţilor, şi nu copillui.
Concepţia iudaică

Iudaismul nu interzice avortul, dar nu acceptă avortul cerut. Acest procedeu este
permis numai cu motive bine întemeiate. Religia iudaică cere ca fiecare caz să fie judecat
după propriile merite, iar decizia trebuie luată numai după consultarea cu un rabbi
competent să dea sfaturi în asemenea situaţii.
Iudaismul strict acceptă avortul doar când mama este în pericol. Într-o asemenea
circumstanţă (când continuarea sarcinii ar duce la moartea mamei), legea iudaică insistă
ca fătul să fie avortat, deoarece viaţa mamei este mai importantă decât cea a fătului. În
primele patru luni de sarcină, embrionul este considerat ca având o valoare joasă, asfel
avortul trebuie să se facă în această perioadă.
Iudaismul este foarte preocupat de sanctitatea vieţii umane. Astfel, legea iudaică
oferă următoarele motive pentru a fi contra avortului:
- uciderea fătului încalcă porunca divină de a „umple pământul”
- distruge ceva creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu
- reprezintă distrugerea unei părţi a creaţiei divine
- distruge ceva care ar fi putut deveni o fiinţă
- este un act nejjustificat de rănire
- este greşit să te automutilezi.
Iudaismul tradiţional consideră fătul ca fiind o fiinţă care se dezvoltă pentru a
deveni o persoană, el nefiind o persoană până la naştere. Până la momentul acela el este
privit ca parte din corpul mamei, deşi are caracteristici ale unei persoane şi un statut. În
primele patruzeci de zile de la concepţie, totuşi, este considerat „doar fluid”.
Astfel, dintr-un punct de vedere etic:
- un făt nu este o persoană,
- dar el ar terbui totuşi să fie protejat pentru că se dezvoltă într-o persoană;
- deci, fătul nu ar trebui ucis decât din motive foarte bune.
Statutul înalt acordat fetusului se oate observa din faptul că Sabbatul poate fi întrerupt
pentru a salva viaţa unui fetus.
Cazuri în care este acceptabilă întreruperea de sarcină:
 - Pentru a salva viaţa mamei – de fapt, iudaismul insistă pe ideea avortului când
viaţa mamei e în pericol. Desigur, pericolul trebuie să fie clar şi substanţial, şi
avortul nu poate fi făcut în ultimul trimestru.
- Probleme psihice ale mamei – pe această temă există discuţii, dar dacă sarcina
ar determina-o pe mamă să se sinucidă, avortul e justificat, după încercări de a
combate respectivele dereglări.
- Violul şi incestul – în aceste cazuri, avortul e permis numai când problemele
emoţionale sunt atât de mari încât ar pune sănătatea mamei în pericol
- Avortul pentru binele copilului – faptul ă un copil nu este normal din punct de
vedere clinic nu este un motiv suficient pentru avort, cu excepţia cazului în
care mama dezvoltă probleme emoţionale ca urmare a acestui fapt, care i-ar
pune în pericol sănătatea

Concepţia creştin-ortodoxă

Doctrina creştină condamnă avortul în toate cazurile, cu excepţia sarcinii care

pune pe mamă în pericol.
Creştinismul, atât cel ortodox cât şi cel catolic consideră că viaţa umană începe la
concepţie, momentul când sufletul se întrupează. Această credinţă este sărbătorită de
ortodocşi pe 25 martie, la Bunavestire, momentul când a fost conceput Iisus Hristos.
În consecinţă, avortul este, în ochii ortodoxiei, o crimă, atât împotriva omului, cât şi
împotriva lui Dumnezeu, fiinţa umană fiind creată după chipul şi asemănarea lui
Dumezeu, purtând pecetea divinităţii. Crima este atribuită atât mamei, cât şi celui care
săvârşeşte procesul propriu-zis.
Prin urmare, Biserica Ortodoxă aproape că nu admite excepţii, cazuri în care un
avort ar fi justificat.
Când alegerea medicală trebuie făcută între mamă şi făt, prioritară este viaţa
mamei, dar nu pentru că ea ar fi o „persoană” integră, în timp ce copilul ar fi doar o
„viaţă potenţială” – deoarece amândoi sunt oameni, egali în ochii divinităţii, în aceeaşi
măsură – ci pentru că mama îşi are locul ei şi responsabilitatea ei în familie, unde
prezenţa sa influenţează direct viaţa soţului şi a celorlalţi copii ai săi.
Dacă sarcina se produce ca urmare a unui viol sau incest, copilul ar trebui lăsat să
se nască şi, dacă mama nu poate accepta responsabilitatea pentru acesta, copilul trebuie
oferit pentru adopţie. Dacă totuşi trauma psihică este prea mare încât duce la dereglări
severe pe plan mental, se poate accepta un avort, doar la începutul sarcinii. Conceptul de
traumă nu trebuie extins însă şi pentru a se referi la cazurile care implică simplul
disconfort al mamei, care, după porunca divină este sortită să-şi plătească păcatul
ancestral suferind în timpul sarcinii şi mai ales la naşterea propriu-zisă; anxietatea nu
constituie un motiv, la fel ca şi problemele financiare, sociale, planurile referitoare la
cariera mamei, etc. De asemenea, avortul nu ar trebui invocat în cazul când femeia
rămâne însărcinată ca rezultat al liberei angajări în relaţia sexuală.
Biserica Ortodoxă nu acceptă avortul unui copil descoperit, prin investigare
genetică, a fi anormal, destinat să trăiască cu un grav handicap o viaţă întreagă, dată fiind
sfinţenia inerentă a fiecărei fiinţe. Ea este de părere că medicina, precum şi sprijinul
părinţilor sau îngrijitorulor pot ajuta copilul, şi, de fapt, mai ales în cazul retardului
mental, adulţii sunt cei care resimt greul situaţiei, şi nu copilul. Cu toate acestea, dacă
este vorba de o boală incurabilă care ar pune familia în mari dificultăţi financiare şi pe
copil l-ar arunca într-o puternică suferinţă aproape inutilă, Biserica este de acord cu
întreruperea sarcinii.
Astfel, sarcina, în doctrina creştină, nu implică doar femeia şi propriul ei trup. Ea
este o relaţie creată între mamă şi fiinţa unică, personală care trăieşte şi se dezvoltă în ea.
Viaţa mamei şi a copilului îi aprţin lui Dumnezeu, care le apără şi le sprijină indiferent de
situaţie.
Până la urmă, nu putem spune că problema etică a avortului poate fi redusă la
aspectul de bine sau rău, alb sau negru. Diferite credinţe religioase au diferite opinii, şi la
o primă vedere pare că toate au dreptate. Dar decizia aparţine în final doar părinţilor,
depinzând de ideea lor despre suflet, statutul pe care i-l acordă ei, ca indivizi, fătului şi nu
în ultimul rând de valorile morale şi etice primite prin educaţie.