Sunteți pe pagina 1din 5

LUCEAFARUL TEMA SI VIZIUNE

Candva, intr-un castel, o frumoasa fata de imparat este izolata de catre tatal
sau. Frumusetea ei ajunge sa-i fure inima unui zmeu, fata de care insa, tanara se teme,
data fiindu-i nemurirea acestuia. Pentru a-si arata dragostea si devotamentul fata de ea,
zmeul merge la Demiurg, in speranta ca el il poate dezlega de vesnicie, insa este refuzat.
Inttors pe pamant, zeul remarca faptul ca fata este fugita in lume cu un pamantean de care
este indragostita. Furios, el se razbuna pe cei doi. Pe fata o ucide pravalind peste ea o
stanca, iar pe fecior il lasa sa moara in Valea Amintirii.
Avand ca origine acest basm, numit Fata in gradina de aur, Eminescu publica
in anul 1883 opera Luceafarul, insa deoarece razbunarea nu i se pare potrivita cu
superioritatea fiintei nemuritoare, schimba finalul, ideea poemului ramanand aceeasi si
anume incompatibilitatea iubirii intre fiintele ce apartin unor lumi diferite.
Conform unei afirmaii fcute de poet pe marginea unui manuscris al unei
variante a poemului, Luceafarul are ca tema conditia omului de geniu. In timp ce in opera
Od (in metru antic) poetul urmareste felul in care geniul se raporteaza la propria
suferin, in Luceafarul urmareste problematica geniului in raport cu lumea, iubirea si
cunoasterea, adoptand pentru aceasta tema o viziune romantica impregnata cu elemente
clasice.
La nivelul intregii poezii, romantismul se remarca prin tema, prin alternarea
planului terestru cu cel cosmic, antiteze, de motive precum cel al luceafarului, al noptii, al
visului, de imaginarul poetic, de cosmogonii, de amestecul speciilor (elegie, meditatie,
idila, pastel), de metamorfozele lui Hyperion. Elementele clasice sunt redate de echilibrul
compozitional, simetria, armonia si caracterul gnomic.
Luceafarul este un amestec al genurilor epic liric si dramatic, dar si al
speciilor. Lirismul redat prin medittia filozofica si expresivitatea limbajului este incadrat
in schema epica a basmului, iar printre acestea se gasesc si elemente dramatice, precum
secventele realizate prin dialog si drmatismul sentimentelor. In timp ce in prima si a treia
parte se intalnesc elementele fantastice sugerate de metamorfozele si calatoria lui
Hyperion), a doua parte combina idila si elegia, cu toate ca sunt specii lirice aparent
incompatibile, iar ultima parte contine elemente de meditatie, idila si pastel.
Titlul operei avertizeaza asupra naturii duale a geniului, care e silit sa fie
prezent in doua lumi diferite. Cea divina si cea umana. Cuvantul Luceafar face parte
din campul lexical al luminii deoarece pe de o parte poate fi legat de stralucirea stelei cu
acelasi nume, iar pe de alta parte poate fi legat de cuvantul Lucifer, fiind o deformare
fonetica a acestui cuvant, care inseamna purtator de lumina. Consider ca nu intamplator
poetul alege sa foloseasca articolul hotarat ul. Astfel el reda unicitatea si in acelasi timp
solitudinea in care graviteaza geniul.
Tragicul existentei umande devine pentru romantici o vesnica cautare a
adevatului. Ei nu pot renunta la o astfel de perspectiva in schimbul fericirii unei vieti
traite in orizontul inchis al pasiunilor oarbe. Tema comuna a romantismului, dupa cum
observa G. Calinescu este: criza dionisiaca rezolvata intr-o contemplare apolonica....
Luceafarul e mintea contemplativa , apolonica, ce are insa o scurta criza dionisiaca,
aspirand astfel catre fericirea edenica, a topirii in natura, dar este refuzat, in vreme ce
Catalina simbolizeaza obscuritatea instinctului, infratitor cu natura.

Apolonic si dionisiac sunt categorii estetic, formulate de Nietzcshe, care


isi au numele de la Apollo (Zeul Soarelui) si Dionisos (Zeul Petrecerii, a elanurilor
vitaliste). Principiul apolonic reprezinta atitudinea contemplativa, gandirea senina
intemeiata pe echilibru, armonie si masura care se afla in opozitie cu principiul dionisiac,
care e dinamic si care este o descatusare a instinctelor, fiind o traire dezlantuita a fortelor
inconstiente.
Prima parte isi face debutul cu o formula tipic basmelor A fost odata ca-n
povesti..., anuntand astfel ca orice intamplare capata importanta unui act fundamental,
dar imediat textul paraseste modelul popular, continuand cu descrierea fetei din neamuri
imparatesti O prea frumoasa fata, unicitatea fiindu-i subliniata nu doar prin afirmatie
directa: Si era una..., ci si prin intermediul celor doua comparatii: ...mandara-n toate
cele,/ Cum e Fecioara intre sfinti/ Si luna intre stele, care ii subliniaza puritatea,
perfectiunea in plan spiritual.
Spatiul in care traieste fata de imparat are si el o serie intreaga de
simboluri: falnicile bolti, fereastra, negrul castel, toate aceste elemente sugerand
izolarea fata de ceilalti si mai ales predilectia pentru vis, al carui motiv, ca element de cod
romantic, se integreaza intr-un portret al visatorului, prin pozitia nostalgica a capului si
mai ales prin referire la intensitatea sentimentelor: Cum ea pe coate-si razima/Visand ale
ei tample,/De dorul lui si inima/Si sufletu-i se imple.
Un alt motiv prelucrat in aceste versuri, este motivul Spuratorului din
folclorul romanesc, care impune un limbaj ce aminteste la prima vedere de limbajul
popular: Ii cade draga fata., Il vede az, il vede mani,, Si sufletu-i se imple.
Legatura celor doua lumi este realizata in aceasta secventa prin
intermediul motivului ferestrei, care este un simbol pentru trecerea din lumea astrala in
cea pamanteasca, trecere realizata si prin intermediul epitetului oximoronic ce descriu
razele Luceafarului: Tesand cu recile-i scantei o mreaja de vapaie.
Consider ca cel mai insemnat motiv care apare in cadrul acestei parti este
motivul oglinzii. Intr-o prima masura, acesta are rolul de a sublinia puritatea prin
amplificarea impresiei de dematerializare, caci in poezia eminesciana, oglinda (apaoglinda, cerul-oglinda) epureaza iubirea de orice urma de substantialitate, transferand-o
in lumea idealitatii, iar pe de alta parte este foarte indragit de romantici deoarece, in
conceptia lor, sufletul celui indragostit reflecta ca o oglinda sentimentele celuilalt si
fiecare incearca sa regaseasca anumite trasaturi ale sale in imaginea celui pe care il
iubeste: Si din oglinda luminis/ Pe trupui-i se revarsa,/Pe ochii mari, batand inchisi/ Pe
fata ei intoarsa.. Intr-o ultima oridine de idei, oglinda poate semnifica si un portal,
deoarece dincoace de ea se afla lumea comuna, iar dincolo de ea este lumea de vis spre
cre tanjesc putinele fiinte capabile sa se inalte si sa iasa de sub zodia norocului pentru
a-si crea propriul destin.
Chemarea fetei de imparat adresata Luceafarului are valoare de descantec,
e ca o valoare magica sustinuta de verbe la imperativ: O, dulce-al noptii mele domn,/ De
ce nu vii tu? Vina!. Consider ca prin aceasta rugaminte fata isi arata conditia de muritor.
Ea nu este in stare sa se inalte, sa se autodepaseasca, asa ca prefera sa ramana in cercul
ei stramt formula intalnita in secventa de final a operei, avand scopul de a marca
universul limitat in care traieste fiinta umana. In antiteza cu acest spatiu prezentat, este
lumea din care provine Luceafarul: Din sfera mea venii cu greu.... Deoarece sfera este
o forma geometrica perfecta, metafora folosita exprima lipsa de cusur a acelui taram.

Deoarece Luceafarul ajunge cu greu in lumea muritorilor este evidentiata


capacitatea de sacrificiu pe care o poarta geniul pentru persoana iubita. Odata cu aceasta
secventa se remarca la nivelul operei din nou romantismul, care de aceasta data apare
prin motivul cereului si al apei, ce sunt folosite succesiv, o data pentru a arata parasirea
propriei lumi de catre astru, si alta data pentru a descrie sosirea lui in lumea pamantenilor.
Consider ca asa cum cerul este infinit si necunoscut, marea este de asemenea un element
al acestei lumi plin de mister, care in ciuda presupunerilor si cercetarilor nu a fost
descoperit vreodata in totalitate. In acelasi timp, datorita proprietatilor sale fizice de
reflexie, ea reprezinta o oglinda in care cerul se proiecteaza.
Versul Si apa unde-au fost cazut/ In cercuri se roteste pregateste intrarea in lumea
oamenilor, in cercul stramt, printr-un portal ce ia forma universului in care el trebuie sa
ajunga.
Intelegand limitele visatoarei, Luceafarul capata in cele doua metamorfoze
ale sale chip omenesc, el fiind cel care mentine sansa pastrarii unei apropieri intre cei doi.
Omul comun, insa percepe nemurirea ca pe o notiune negativa, deoarece singura sa
experienta este cea a vietii finite. In lipsa unui punct de reper, timpul nu are sens. De aici
se naste paradocul constatarii fetei de imparat: eu sunt vie, tu esti mort Infatisarea
angelica, a primei metamorfoze, care este neptunica (cerul este tatal meu/ Si muma-mea
e marea): tanar voievod/ Cu par de aur moale, ori demonica, a celei de a doua, care
este plutonica (soarele e tatal meu,/ Iar noaptea-mi este muma), : Pe negre vitele-i de
par/ Coroana-i arde pare este deopotriva inghetata, chiar daca privirea arde. Nici
cuvintele nu-i mai sunt accesibile: Desi vorbesti pe inteles,/Eu nu te pot pricepe.
Singura cale de intelegere este cantonarea in planul omenesc: Fii muritor ca mine..
In antiteza cu aceste portrete, impunatoare prin detalii si prin perfectiune,
este realizata descrierea lui Catalin, ce abunda in fonetisme, locutiuni populare si
diminutive au un font depreciativ : ...Catalin/Vicelan copil de casa,, Baiat din flori si
de pripas, Cu obrajei ca doi bujori/ De rumeni, bata-i vina,. Spre deosebire de astru, a
carui viziune asupra fetei din neamuri imparatesti este romantica si realizata prin
comparatii ce ii sublinieaza puritatea, perfectiunea in plan spiritual, la Catalin, descrierea
Catalinei se remarca prin exclamatia Dar ce frumoasa se facu,/ Si mandra, arz-o focul;,.
Astfel el poate fi caracterizat indirect ca o fiinta umana mediocre.
Versurile au font devalorizant si pentru Catalina, care primeste acelasi
nume cu cel al baiatului, pierzandu-si astfel din unicitate. De asemenea, limbajul ei e
schimbat, deoarece contine elemente ale expresiei populare: Da ce vrei mai Catalin? Ia
du-tde-ti vezi de treaba.Cu toate acestea, Catalina e supeerioara lui Catalin, deoarece e
constienta ca ea si Luceafarul fac parte don doua lumi diferite, ca se apropie mai mult de
Catalin, dar cu toate acestea nu poate renunta la visul ei de iubire. G. Calinescu in Istoria
literaturii romane de la origini si pana in present, face urmatoarea observatie: Catalin nu
e marele Fat-Frmos, ca Florin din Basm pus la munci grele, pe care le face fara sovaire
mai simpatic decat raul zmeu solidar. El e frate cu soldatul tantos si cu junii gulerati cu
par de aur blond. Catalina are si ea gusturi marunte. Sta la indoiala intre sluga si geniu si
alege sluga., intrand cu baiatul intr-un joc erotic, acesta fiind simbolul senzualitatii, al
iubirii implinite.
Partea a III-a este constituita intr-un imn solemn cu referire la cadrul astral
si urmareste calatoria Luceafarului si dialogul dintre Hyperion si Demiurg. In acesasta
secvente se remarca cunostintele de fizica, astronomie, precum si cele de mitologie ale

poetului. Faptul ca aripile incep sa-i creasca, este o consecinta a lipsei compresiunii
aerului, dupa cum afirma si George Calinescu. De asemenea imensitatea spatiului
strabatut este sugerata prin fulgerul neintrerupt al zborului: Si cai de mii de ani treceau/
In tot atatea clipe.
Cu privire la numele de Hyperion, Constantic Noica, facand apel la limba
greaca traduce cuvantul ca insemnand pe deasupra, iar astfel ii atribuie conotatia cel
ce trece peste destinele noastre, nefiind fixat intr-o conditie individuala ca oamenii de
rand.
Partea a III-a, mai exact portiunea cuprinsa intre versurile: Porni
luceafarul. Cresteau/Uitarii cele oarbe. Este considerata de Eugen Todoran a fi cheia
alegoriei poemului cat si a semnificatiei simbolului in intreaga opera a poetului.Aceasta
alegorie a fost interpretata diferit, cu referire mai ales la ideile de timp si spatiu. Pentru a
sugera absenta oricarei posibilitati de cunoastere, Eminescu inlatura atat ideea de loc, cat
si pe cea de timp, pentru ca numai in acest mod se poate produce apropierea de absolut:
Caci unde-ajunge nu-I hotar...
In cadrul acestei secvente face remarcata, prin vocea Demiurgului,
diferenta celor doua lumi, care au parut a comunica pentru cateva clipe. Oamenii nu-si
pot controla destinul, ei au doar stele cu noroc, sunt pieritori asemeni valurilor: Cand
valuri afla un mormant,/ Rasar in urma valuri, pe cand geniile Noi nu avem nici timp,
nici loc,/ Si nu cunoastem moarte.
Imaginile de inceput sunt cele familiare, desprinse din lirica eoritca:
Sara, luna, apa-oglinda, teiul si au rolul de a crea un cadru protector pentru
fericirea celor doi tineri. Cuvintele rostite acum de Catalin nu mai sunt cele specifice
muritorului de rand, putand fi confundate mai degraba cu cele ale luceafarului, fiind
astfel dovada ca iubirea metamorfozeaza, ca aceasta are putere purificatoare si
inaltatoare.
Devenind constienta de efemeritatea clipei si ca orice faptura individuala,
aflata sub semnul norocului, al intamplarii, al contingentei,(Constantin Noica), fata
invoca luceafarul pentru a treia oara, de aceasta data insa pentru a-i deveni stea cu noroc:
Patrunde-n codru si in gand/ Norocu-mi lumineaza. Tot acum se produce si despartirea
definitiva a celor doua lumi: omul comun, chip de lut, traieste in cercul stramt al clipei,
incapabil de a-si controla norocul, destinul, in timp ce geniul isi este suficient siesi, nici
capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a ferici. El n-are moarte, dar n-are nici
noroc.
Incadrata in 98 de strofe cu msaura de 7-8 silabe, poezia se incadreaza,
dua cum afirma si Tudor Vianu, intr-un lirism al mastilor, care este inlocuit la nivelul
catorva strofe cu lirisn subiectiv.
Luceafarul este pentru creaatia eminesciana un poem de sinteza, deoarece
la nivelul lui se gasesc principalele teme (conditia omului de geniu si iubirea) si motive
(al oglinzii, al cerului, al apei, al teiului, etc) adunate la un loc.
In opinia mea aceasta poezie, poezie despre detinul geniului, de altfel, in
care el este condamnat la singuratate, este un poem cosmic, planul astral fiind temeiul
operei. Nu numai ca luceafarul, care intruchipeaza geniul, este un astru, insa si secventele
principale contin cuvinte din aria semantica a acestui cuvant. Consider ca acest aspect
este utilizat pentru a compara maretia fizica a universului cu grandoarea psihica a unui
geniu, pe care omul de rand nu o intelege si o percepe ca fiind ambigua .

Despre aceasta opera, G. Calinescu mia afirma ca in pluralitatea ei de 98


de strofe, ca opera este tevarie prea complicata pentru ca scena sa comunice peste tot cu
aceeasi putere. Unitatea se infaptuieste muzical. Unele strofe tac, altele canta, in acord cu
flautele unei orgi. La sfarsit rasuna toate intr-un tipat coral: Traind in cercul vostru
stramt/ Norocul va pentrece,/ Dar eu in lumea mea ma simt/ Nemuritor si rece..
In concluzie, in opera Luceafarul este prezentata printr-o viziune
romantica si clasica tema conditiei de geniu. Printr-un lirism al mastilor, dar si prin cel
subiectiv, prin utilizarea a numeroase motive, dar si prin aplicarea cunostintelor de
fizica, astronomie si mitologia greaca, Eminescu reuseste sa creeze o adevarata
capodopera a literaturii romane.