Învăţătura Bisericii despre moarte

În DEX, sensul termenului moarte este de încetare a vieţii, oprire a

tuturor funcţiilor vitale, sfârşitul vieţii; răposare; deces. În Biserică se
foloseşte termenul de adormire. În limba greacă, termenul moarte este redat
prin mai mulţi termeni: μοιρα (soartă) , πεπρωμενο (destin) , τελος (final) ,
θάνατος (moarte) . Moartea nu este însă o stare permanentă, ci un moment de

trecere, din viaţa aceasta în cea veşnică. Sf. Apostol Pavel spune că “pentru
mine viaţă este Hristos şi moartea un câştig.” (Filipeni 1,21) , întrucât prin
moarte ne unim deplin cu Hristos, deoarece nu mai suntem supuşi ispitelor şi
stricăciunii. Dar orice durere, a sufletului în special, şi orice jertfă poate fi
considerată o moarte, într-o măsură mai mare sau mai mică.
Moartea este de mai multe feluri:
1. Moartea naturală, ca pedeapsă a păcatului: „plata păcatului este moartea”

(Rom 6,23) ; dar şi ca o binecuvântare, căci fără moarte, păcatul ar fi fost

veşnic. Este vorba aici despre moartea trupului, care este stricăcios şi supus
slăbiciunilor şi păcatului. Nu este însă vorba despre o despărţire a trupului de
suflet, întrucât atunci când trupul se destramă „rămân în suflet nu numai
rădăcinile virtuale ale trupului, care se dezvoltă în suflet, dar şi tot ceea ce
trupul a înfăptuit, simţit, lucrat” (Stăniloae, 2007, 39) . Din aceste rădăcini
virtuale se va forma la înviere un nou trup, aidoma chipului celui dintâi, dar
duhovnicesc, nestricăcios, nemuritor, iar atunci moartea va fi înghiţită de
biruinţă : “Unde îţi este, moarte, biruinţa ta? Unde îţi este, moarte, boldul
 tău?" (I Cor 15,44-55) . Întâlnirea fiecărui om cu Dumnezeu, momentul
„Adevărului”.
Dostoievski – eşafodul

2. Moartea spirituală sau moartea treptată în păcate din ce în ce mai mari este o
persistare în păcat, o împietrire a inimii (Klaus Kenneth, „Două milioane
de kilometri în căutarea adevărului” ; 500E) ;
Fer.Augustin
“Oriunde se îndreaptă sufletul omului, în afară de Tine, e pironit de
suferinţe, deşi e aţintit spre lucruri frumoase.”
„Ajunsesem şi mai nefericit, iar Tu mai aproape de mine.”
Sf. Isaac Sirul
„Că n-a dat Dumnezeu firii puterea de a înfrânge pornirea cea dreaptă, cea
către Dânsul.” – şi totuşi, noi facem tot ce putem pentru a ne împotrivi lui
Dumnezeu, cu un efort suprafiresc, pe care Dumnezeu nu l-a sădit în fire.

3. Moartea faţă de lume, „pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului şi
pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume.”(I Ioan
2,16) .
Omul este un vizitator, un străin în această lume (xenos), un pelerin
(parepidemos), un locuitor temporar (paroikos).

4. Moartea treptată faţă de păcat, până când vom ajunge să spunem ca

Apostolul: “M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci

Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în
Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine.”
(Gal 2,20) ; Raskolnikov.
Sf. Isaac Sirul
„Pune în sufletul meu sporirea dragostei către Tine, pentru ca să ies din
lumea aceasta pe urmele dragostei Tale.”
„Căci mai bine să murim în luptă, decât să trăim în cădere.”

5. Omorârea voii
a. Omul, faţă de oameni, renunţând la plăcere şi confort pentru a-i fi mai bine
celuilalt; Lev Nicolaevici Mârşkin.
b. Omul, faţă de Dumnezeu, atunci când alege să nu facă un anume lucru
pentru că L-ar supăra pe Dumnezeu.
c. Dumnezeu, cu fiecare dintre noi: “Nu ştim cum împacă El atotcunoaşterea
şi atotputernicia Sa cu libertatea noastră. Este o formă a tăgăduirii Sale de
Sine pentru noi”. Dumnezeu îl tratează pe om “ca pe însuşi chipul Său, ca
pe o fiinţă necunoscută, neînţeleasă, insesizabilă, imprevizibilă. Vede în
chipul Său abisul insondabil al propriei Sale necuprinderi” (Stăniloae,
2007, 185-187) .
d. Dumnezeu, faţă de Sfinţi (Avraam) .

6. Moartea pentru celălalt, jertfa supremă pe care o poate face o persoană

pentru altă persoană: “Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca
sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi.”(Ioan 15,13) .
Moartea Mântuitorului pe cruce
Chenoza şi Întruparea Domnului: nu este oare aceasta jertfa cea mai mare pe
care a făcut-o Dumnezeu pentru noi? Dacă pentru un om, jertfa supremă este
moartea, pentru Dumnezeu nu este oare golirea de slavă şi “îmbrăcarea” într-un
trup supus ispitelor, neputinţelor şi nevoilor? Ce om bogat renunţă de bunăvoie
la toată averea sa şi devine definitive şi irevocabil un cerşetor, ştiind că astfel îl
aşteaptă batjocura, suferinţa şi chiar moartea? Desigur, nimeni altcineva decât
un nebun. Dar se naşte următoarea întrebare: Cât de “nebun” a putut fi
Dumnezeu încât să renunţe la slava Sa, să Se îmbrace în haine de lut, să fie
batjocorit, scuipat, bătut şi chiar omorât de un netrebnic ca mine, care Îl
răstignesc în fiecare zi? De ce aşa şi nu altfel, într-o modalitate mai uşoară, mai
confortabilă, care să nu presupună atâta durere? El, Cel Necuprins şi Neîncăput,
să devină mărginit şi limitat de trup; El, Cel Atotputernic, să poarte slăbiciunile
şi bolile noastre; El, Care este Duh, să poarte trup materialnic; El, Dumnezeu,
să devină Om; El, Cel Nemuritor, să moară, şi nu oricum, ci în cel mai josnic şi
mai dureros mod, răstignit pe Cruce pentru păcatele noastre. Răspunsul nu
poate fi decât unul singur, şi îl arată chiar Mântuitorul : “Căci Dumnezeu aşa a
iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El
să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.”(Ioan 3,16) . Şi a devenit Om pentru ca
omul să devină dumnezeu. Dacă până la Hristos moartea însemna o despărţire
de Dumnezeu, acum, dimpotrivă, înseamnă o unire deplină cu El : “pentru mine
viaţă este Hristos şi moartea un câştig.”
“Prin bunăvoinţă, Dumnezeu are nevoie de iubirea noastră. Tocmai în
aceasta stă lepădarea de Sine a lui Dumnezeu: în faptul de a fi acceptat să aibă
nevoie de noi.”(Stăniloae, 2007, 99) . Şi a făcut aceasta în momentul în care a
hotărât să ia trup şi să devină asemenea nouă.
Sf. Isaac Sirul
„ ... ascunzându-Şi slava în smerenie, ca nu cumva zidirea să ia foc,
văzându-L.”

7. Moartea omului vechi, la Botez şi la Sfânta Taină a Spovedaniei, la

Călugărie şi la Cununie: “Au nu ştiţi că toţi câţi în Hristos Iisus ne-am
botezat, întru moartea Lui ne-am botezat? Deci ne-am îngropat cu El, în
 moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi, prin slava
Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii; … Căci Cel care a murit
a fost curăţit de păcat.”(Rom 6,3-7) .
Paul Evdokimov
„Omul cel vechi, păgânul, penitentul, catehumenul moare pe pragul
Bisericii; omul nou, cel înviat în Hristos, credinciosul este cel care intră în
Biserica Slavei.”

8. Moartea de durere : “Orice suflet care, după ce L-a cunoscut pe Dumnezeu

în Duhul Sfânt, pierde harul, simte suferinţa lui Adam.”(Stăniloae, 2007,
177) .

9. Moartea veşnică

10. Moartea pentru Hristos sau Mucenicia

11. Omorârea trupului

Sf. Isaac Sirul
„Mintea împărăţeşte când trupul se răstigneşte.”
„Viaţa trupului are un preţ mai mic decât gunoiul.” (Slugă bună, stăpân
rău).

12. Moartea provocată şi asistată, un lucru atât de actual şi care tinde să devină
atât de obişnuit încât să ajungă un drept universal al omului. Menţionez aici
că în Elveţia, Belgia, Olanda şi Luxemburg acest lucru nu este pedepsit de
lege.
a. Crima
b. Sinuciderea reprezintă o renunţare la darul cel mai de preţ pe care ni l-a dat
Dumnezeu, şi anume existenţa. Aruncăm cel mai frumos dar la gunoi, uitând
total de rostul nostru în această viaţă, şi anume acela de a fi fericiţi. Îi
anulăm lui Dumnezeu “dreptul” de a mai aştepta întoarcerea noastră. Totuşi,
Sfântul Grigorie de Nazianz s-a aruncat în prăpastie, urmărit fiind de balaur.
Aici am putea însă spune mai corect că Sfântul Grigorie s-a aruncat nu în
prăpastie, ci în braţele lui Hristos, convins fiind de acea credinţă
nestrămutată, dar care mută munţii, că Hristos îl va prinde. Mântuitorul însă,
pentru a nu ispiti pe Dumnezeu, şi pentru a arăta ascultarea Sa faţă de Tatăl,
nu S-a aruncat de pe aripa templului. Şi totuşi, Sfânta Pelaghia fecioara s-a
sinucis, şi este trecută de Biserică în rândul Sfinţilor. Este deci Biserica de
acord cu sinuciderea?
Cuviosul Iustin Popovici
“Suicidul este, de fapt, rezultatul inevitabil al uciderii lui Dumnezeu.”
c. Moartea clinică sau cerebrală
O altă noţiune care a produs mari confuzii în lumea medicală şi pe care
bioetica medicală creştină vine să o penalizeze este conceptul de moarte
cerebrală. O asemenea lege a fost adoptată şi de Guvernul României în 1998 şi
funcţionează. Sunt deja cazuri de accidente, care au fost în moarte cerebrală,
sau cel puţin aşa au fost etichetaţi, şi li s-au luat organele pentru a fi
transplantate. De ce bioetica creştină nu este de acord cu acestă noţiune de
moarte cerebrală? În primul rând pentru că există cazuri în oamenii care
oamenii s-au trezit din moarte cerebrală. Cel mai lung caz în istoria medicinei
contemporane este după 16 ani. În al doilea rând, pentru că există o boală,
numită rombencefalită acută, care timp de 14 zile imită moartea cerebrală. Dar
în a 15-a zi omul se ridică ca şi când n-ar avea nimic. Este o boală rară, dar care
totuşi există. Şi în al treilea rând, pentru că au fost mai multe cazuri de femei
însărcinate în moarte cerebrală care au fost rănite parenteral şi asistate
respirator, şi după nouă luni au născut, prin cezariană, un copil perfect sănătos.
Ori, nu este posibil ca o femeie moartă să nască un copil viu. Din această cauză
noţiunea nu rezistă.
Patinatoarea britanică, Jayne Soliman, a murit după ce a suferit o hemoragie
cerebrală. Medicii au decis ca femeia să rămână conectată la aparate pentru încă
două zile, deoarece aceasta îşi dorea foarte mult să devină mamă. În această
perioadă, femeii i s-au administrat steroizi pentru ca plămânii copilului să
funcţioneze normal. Deşi se afla în moarte clinică, patinatoarea a născut prin
cezariană, o fetiţă sănătoasă.
d. Eutanasia

13. Moartea copiilor

Sf. Isaac Sirul
„Orice necaz este mai uşor decât răstignirea. Iar de vrei să afli odihna
veşnică, trebuie să treci prin multe necazuri şi greutăţi. Cum să te odihneşti, de
nu te voi fi nevoit întâi?”

Bibliografie
1. Biblia sau Sfânta Scriptură, EIBMBOR, Bucureşti, 2008.
2. Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, Ed. Bunavestrire, Bacău,
1997.
3. Stăniloae, Dumitru, M.-A. Costa de Beauregard, Mică dogmatică
vorbită, Ed. Deisis, Sibiu, 2007.
4. Lossky, Vladimir, Introducere în teologia ortodoxă, Ed. Sofia,
Bucureşti 2006.
5. Larchet, Jean-Claude, Terapeutica bolilor spirituale, Ed. Sofia,
Bucureşti, 2006.
6. Molodeţ, Petru, Dreptul de a ne sinucide şi de a fi eutanasiaţi, în
Presa Ortodoxă, nr. 2, 6, 2009.
7. Hagiu, Radu, Klaus Kenneth – Două milioane de kilometri în
căutarea adevărului, în Orthograffiti, anul II, nr. 8, 2009.
8. Petcu, Diac. Drd. Liviu, Părinţii Bisericii Învăţătorii noştri, vol. 1,
EIBMBOR, Buc. 2009.
9. Idem, Lumina Sfintelor Scripturi, Ed. Anestis, 2008.
10.Barclay, William, Analiză Semantică a unor termeni din Noul
Testament, Societatea Misionară Română, Wheaton, Illinois, USA,
1992.