Sunteți pe pagina 1din 2

Literatura aservită ideologiei comuniste

În primii ani ai regimului comunist impus în România(1944-1959) singura


literatură acceptată oficial şi difuzată este cea de propagandă şi de agitaţie.Acest tip de
literatură avea menirea de a pregăti soldai ai partidului, adoratori fanatici ai idealului
comunist. Unicul scop îl reprezenta transformarea temelor ideologice în sentimente
active, schimbarea radicală a mentalităţii şi făurirea ,,omului nou”.Pentru atingerea
acestui scop se recomanda reluarea neistovită, cu mici variaţiuni a câtorva teme şi
subiecte. Astfel li se insufla viitorilor soldaţi cultul sfinţilor martiri(soldatul sovietic-eroul
civilizator, comunistul care s-a jertfit pentru fericirea noastră), cultul apostolilor credinţei
(Lenin, Stalin, Gheorghiu-Dej), cultul bisericii ocrotitoare(Partidul), cultul regatului
ceresc (Uniunea Sovietică), cultul omului nou, exorcizat, izbăvit înfruntând trecutul
ruşinos şi revenind la beatitudinea, la fericirea promisă de raiul comunist.
Noua scriere trebuia să îndeplinească câteva condiţii. În primul rând ea trebuia să
fie accesibilă şi aceasta nu se putea realiza decât prin reîntoarcerea la formele simple.
Astfel proza preia unele elemente specifice basmului îndeosebi lupta dintre bine şi rău
care se sfârşeşte cu victoria bunelui. Alte trăsături sunt sentimentalismul latent,
simplitatea vulgară şi tâmpă, instinctualismul şi antiintelectualitatea, aspectul rudimentar
al textelor.
Jumătatea anilor 1950 reprezintă intrarea într-o nouă etapă cea a concesiilor
tactice, generată de schimbările produse la Moscova când vine la conducere Nikita
Hriuşciov.În plan intern după o perioadă de derută conducerea stalinistă a ţării în frunte
cu Gheorghe Gheorghiu-Dej şi-a reconsiderat obiectivele, mijloacele şi stilul de lucru. Se
face apel la recosmetizare lăsând, însă, neatinsă structura şi fundamentele staliniste ale
regimului.Astfel, scriitorii erau îndrumaţi să abordeze tematica majoră a
prezentului( marile transformăr din industrie şi agricultură, munca fremătătoare de pe
şantiere) dezvăluind astfel mîreţia activităţii revoluţionare a organizaţiei de partid. Eroul
central devine comunistul-omul nou, muncitorul, ţăranul care a înţeles sensul vieţii noi şi
a păşit hotărât pe drumul luminos spre socialism. Proza este constrânsă să apeleze la
formulele preexistente, la realismul clasic, numit în epocă ,,realism critic”. Cei care dau
un exemplu negativ sunt scriitorii din vechea generaţie interbelică precum M.Sadoveanu
care scrie Păuna Mică (1948), Mitrea Cocor (1949), Aventură în lunca Dunării (1954),
Cella Serghi Cantemireştii (1954), Cezar Petrescu Oameni de azi, oameni de ieri, oameni
de mâine (1955). Alţi scriitori care ilustrează această perfecţionare a setului de cerinţe
oficiale şi imperative partinice au fost: Petru Dumitriu Drum fără pulbere (1951),
Pasărea furtunii(1954), Zaharia Stancu Dulăii(1953), Florile pământului (1954),
Rădăcinile sunt amare (1958), Ion Marin Sadoveanu De la potop încoace (1958) etc.
Formula aceasta a ideologiei încorporate şi susţinute de un vesmânt realist îşi va
schimba după o vreme ponderea elementelor constitutive. Vine vremea naraţiunilor
realiste, cu adâncirea observaţiei dar care sfârşesc neaşteptat printr-o concesie ideologică
cum este cazul unor importanţi prozatori Eugen Barbu, Marin Preda.
În plin deceniu al realismului socialist, mai ales între moartea lui Stalin şi
revoluţia ungară (1956) cenzura a permis totuşi aparţia unui număr foarte mic de cărţi ce
nu stisfăceau nici tematica, nici imperativul actualităţii precum: Bietul Ioanide (1953) de
G. Călinescu, Toate pânzele sus!(1954) de Radu Tudoran, Moromeţii (1955) de Marin
Preda, Cronică de familie (3 vol.1957) de Petre Dumitriu, Groapa (1957) de Eugen
Barbu.
Aceste cărţi sunt evidenţa faptului că prozatorii au învăţat că prezentul trebuie
evitat pentru că nu putea fi descris până la capăt în lumina adevărului. Din păcate ceea ce
s-a câştigat prin aceste 5-6 proze realiste va fi pierdut prin înăbuşirea revoluţiei din
Ungaria care ne-a readus ideologic la anul 1952. Această breşă creată va oferi scriitorilor
după 1964 posibilitatea diversificării extraordinare a paletei stilistice, a tematicii, a
formulelor narative şi a tipurilor de expunere
După 1964 Georghiu-Dej iniţiază un proces de reorientare politică convigând-ul
pe Nikita Hruşciov că regimul comunist din România este atât de sigur încât nu este
nevoie de prezenţa trupelor sovietice.Plecarea din România atrupelor sovietice a
constituit prilejul şi începutul unui proces de delimitare de indicaţiile Kremlinului.Între
1965-1971 a existat un răstimp în care în România s-ar fi putut publica orice dacă
sertarele scriitorilor nu ar fi fost goale. Acum se ivesc condiţiile apariţiei unei specii de
proză care poate fi întâlnită numai în regimurile totalitare şi anume proza de dezvăluire
cu anumite accente justiţiare.. Scriitorul de după 1965 angajează o adevărată polemică-
explicită sau subtextuală- cu tot ceea ce era inautentic, convenţional, schematic, idealizat.
Această schimbare de optică se înregistrează sensibil în proza de inspiraţie rurală.
Un exemplu în acest sens este romanul Moromeţii II (1967) al lui Marin Preda care oferă
o perspectivă nouă asupra lumii rurale din peroada cooperativizării, de o veridicitate fără
precedent, surprinzând convulsiile unui organism social în plin proces dramatic, de
restructurare.
După 1971 după faimoasele teze din iulie ale urmaşului lui Gheorghiu-Dej,
Nicolae Ceauşescu literatura îşi reia statutul său de servitoare a ideologiei de partid.
La fiecare dintre scriitorii ce îşi consolidează cariera după 1964 (m. Preda,
E.Barbu, Fănuş Neagu, N.Breban, D.R.Popescu. ŞT. Bănulescu) şi chiar la cei care îşi
publică scrierile după 1971 se resimte dorinţa de revanşă, de înfruntare a urâtului anilor
’50.