Sunteți pe pagina 1din 5

TEORII SOCIOLOGICE ÎN DOMENIUL DEVIANŢEI

TEORIILE DEVIANŢEI
Asist .univ.drd. Natalia Burtoiu, Universitatea din Pitesti

Abstract
Previous researches on deviance sociology have been based on interpretations and theoretical
models; this article presents the most significant ones that represent the theoretical
foundations of this area of research.

Omul pentru a deveni parte integrată a societăţii are nevoie de-a lungul evoluţiei sale de
interacţiunea a trei factori majori: ereditatea, mediul si educaţia. Pornind de la o anumită bază
ereditară,crescând intr-un anumit mediu şi având acces la actul educativ, omul devine o
persoană cu un rol activ în societate sau poate deveni chiar un personaj, în funcţie de
circumstanţe. Ceea ce este de reţinut este faptul că omul se supune(sau ar trebui să se
supună)încă de la început regulilor sociale .
Ca deviere de la exigenţele normative pe care orice societate le impune membrilor săi ,
devianţa reprezintă una dintre cele mai interesante şi mai articulate domenii de studiu ale
sociologiei contemporane. Durkheim afirma că “ nu se poate concepe sau imagina o societate
de sfinţi, un schit exemplar şi perfect”. De la o societate la alta, criteriile de evaluare a
comportamentului deviant diferă şi de multe ori graniţa dintre ceea ce este normal şi ceea ce
este patologic este destul de fragilă . Acceptarea “normalităţii”este dată în general de
standardele culturale specifice societăţii respective( valori, norme, simboluri, tradiţie, cultură)
sau de modele culturale specifice unui grup din cadrul aceleiaşi societăţi. Antropologii susţin
ideea că nu există o societate(sau cultură) mai bună sau mai proastă decât alta, ci doar modele
culturale şi stiluri de viaţă diferite. Există însă o singură constantă: faptul că în toate tipurile
de societăţi unii indivizi respectă norma socială şi alţii o încalcă. Practic,toate studiile care
încearcă să explice fenomenul devianţei pornesc de la această întrebare: de ce unii indivizi,
spre deosebire de majoritate, aleg să încalce norma?
Sociologia devianţei are în principal două tendinţe sau orientări: una preocupată de
cauze(deterministă) şi una preocupată de motivaţii (fenomenologică). Fenomenul devianţei a
fost definit folosindu-se mai multe criterii:

1
 criteriul statistic defineşte devianţa ca o abatere semnificativă de la comportamentul
omului mediu( Durkheim, Claude Bernard, Adolphe Quetelet);
 criteriul normativ raportează devianţa la tot ceea ce încalcă normele sociale
(Durkheim, Merton, Tarde, Sherif);
 criteriul magnitudinii şi gravităţii actului deviant ce clasează ca deviante actele care se
abat în mod semnificativ de la aşteptările celorlalţi şi prezintă un grad de periculozitate
ce presupune intervenţia instrumentelor legale( Erickson, Durkheim);
 criteriul medical ce subordonează devianţei acele acte dincolo de normalitate ce au loc
datorită handicapului fizic sau psihic al indivizilor, aceştia nefiind răspunzători de
faptele lor datorită faptului că se află sub constrângerea bolii;
 criteriul reacţiei sociale stabileşte ca deviante acele acte care stârnesc reacţii de
opoziţie din partea publicului, dar se scapă din vedere că reacţiile sunt sau pot fi total
diferite de la o societate la alta, de la un grup la altul.
Orice formă de viaţă socială organizată este caracterizată de relaţia dintre acţiunea umană şi
ordinea socială, problemă centrală pentru sociologia devianţei, fapt pentru care voi prezenta
câteva paradigme cu privire la ordinea socială.
Problema centrală a sociologiei devianţei o constituie relaţia dintre acţiunea umană şi ordinea
socială ce caracterizează orice formă de viaţă organizată.
Principalele concepţii teoretice elaborate în istoria sociologiei şi-au propus să răspundă la
urmatoarele întrebari legate de problema ordinii sociale:
-de ce în orice societate există o coordonare a scopurilor individuale?
-în ce condiţii scopurile indivizilor intră în conflict cu exigenţele ordinii sociale?
-ce rol au elementele raţionale si cele iraţionale în acţiunea umană?
În cursul timpului în sociologia devianţei s-au conturat o serie de interpretări şi modele
teoretice , prezentându-le aici pe cele mai semnificative care alcătuiesc de fapt baza teoretică
a sociologiei devianţei.
1. Paradigma functionalistă
Reprezentanţii de seamă ai acestei paradigme au fost: Talcott Parsons, Robert Merton si
Albert Cohen. Aceştia au elaborat o interpretare de tip holistic care caută sursele devianţei la
nivelul structurilor sociale deficitare. Consideră ca unitate fundamentală de analiză a
sociologului nu individul, ci societatea.
2. Paradigma conflictului social

2
Reprezentanţii acestei paradigme(Ralf Dahrendorf, John Rex, Richard Quinney)au apreciat că
tezele funcţonalismului reprezintă un sprijin pentru putere justificându-i ideologic autoritatea.
De aceeea, concluzionează ei,nu consensul social este principala condiţie, ci conflictul.
3. Paradigma interacţionismului simbolic(teoria etichetării)
Această paradigmă reprezintă o reîntoarcere la tradiţiile sociologiei europene şi la modelul
teoretic weberian cu privire la semnificaţiile acţiunii umane. Reprezentanţii de seamă ai
acestiu model teoretic sunt George Mead, Howard Becker, Edwin Lemert, Kai Erikson,
Erving Goffman, Thomas Scheff. Caracteristicile principale ale acestei teorii ar fi:
a. împărţirea oamenilor în indivizi normali şi indivizi devianţi ce nu poate fi susţinută
deoarece toţi oamenii, la un moment dat încalcă normele sociale
b. această încălcare a normelor poate fi denumită „devianţă primară”
c. calificarea unui act ca fiind deviant depinde mai puţin de ceea ce face individul ca
atare, cât mai ales de definiţiile elaborate de grupurile investite cu autoritatea de a
eticheta devianţa
d. din punctul de vedere al devianţilor, conduita lor este perfect normală şi abia după
etichetarea devianţei din exterior apare devianţa ca atare; indivizii etichetaţi ca
devianţi nu numai că ajung să creadă în autoritatea acestei etichete, dar şi adoptă
conduite coforme cu această etichetă
e. procesul de etichetare este realizat de către cei care au puterea redutabilă de a
stigmatiza(medici, psihologi, judecători, organe de control social)
Teoria etichetării a avut un rol important deoarece a semnalat pericolele instituţionalizării şi
ale dependenţei prelungite faţă de instituţiile de control social.
În funcţie de caracterul permisiv sau dimpotrivă represiv al mijloacelor utilizate, controlul
social poate fi pozitiv sau negativ.
Controlul social pozitiv se bazează în special pe cunoaşterea şi interiorizarea de către indivizi
a normelor şi valorilor sociale,ca şi pe motivaţia acestora de a le respecta din
convingere.Controlul social negativ se bazează în special pe temerile individului că va fi
sancţionat în cazul nerespectării sau încălcării normelor şi regulilor sociale.
Concepţia lui Sigmund Freud reprezintă cea mai importantă contribuţie la modelul psihiatric
al devianţei. După Freud comportamentul criminal, violent sau deviant îi este caracteristic
individului cu un supraeu slab, deoarece acesta nu-şi poate controla tendinţele inconşiente
emanate de sine. În acelaşi timp, absenţa sublimării (substituirea dorinţelor inconştiente către
activităţi dezirabile din punct de vedere social de către eu) este şi ea cauză a
comportamentelor criminale sau deviante.

3
La începutul deceniului şapte, tezele fenomenologiei au dat naştere unei noi orientări în
domeniul criminologiei şi psihiatriei, care au dezvoltat un model nou de teoretizare diferit de
cel tradiţional a fenomenelor de infracţionalitate şi boli psihice. Aceste teze au scos în
evidenţă faptul că închisorile şi instituţiile de protecţie sociala şi boli psihice produc o
dependenţă faţă de stilul de viaţă şi de comportamentul din interiorul acestora.
Dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai acestei orientări se numără R.D Laing, D.Cooper,
F.Basaglia, P.Recamier, Th. Szasz, Th. Scheff şi E. Goffman. Toţi aceştia propun înlocuirea
paradigmelor de tip determinist cuo paradigmă de tip fenomenologiccare îşi propune ca scop
nu evidenţierea cauzelor , ci descrierea semnificaţiilor , adică interpretarea intenţiilor actorilor
sociali.
La începutul secolului xx în America se dezvoltă paradigma schimbării sociale ca model
etiologic al devianţei şi comportamentului patologic în cadrul căreia sociologii dezvoltă mai
multe metode sociologice:
a. funcţionalismul- model conform căruia sistemul social constituie un ansamblu
integrat de elemente funcţionale. A fost elaborat de Parsons care distingea între
schimbarea sistemului şi schimbările din cadrul sistemului. Schimbarea
sistemului este perturbatoare pentru echilibrul social, soluţia fiind aceea de a se
adapta sistemul la noile condiţii şi întărirea mecanismelor de control
b. modernizarea- model ce analizează fenomenul devianţei din punctul de vedere
al modificărilor structurale induse în comunităţile tradiţionale şi în ţările în
curs de dezvoltare de către revoluţia industrială. Schimbările în structura
societăţii accentuează sentimentul de marginalizare şi elimină capacitatea
individului de autonomie personală. Aceste mutaţii sociale facilitează
multiplicarea devianţei
c. conflictul- consideră coerciţia şi controlul social ca elemente fundamentale ale
asigurării integrării sociale a individului. Comportamentul deviant apare ca un
comportament conflictual care caută să se sustragă teninţelor de coerciţie şi
mecanismelor de control la nivelul sistemului social
d. behaviorismul social- este o perspectivă mai degrabă atomistă asupra
schimbărilor sociale; societatea este responsabilă de destructurarea imaginii
individului despre sistemul de norme şi valori ce trebuie să călăuzească în
general conduita acestuia. Atât devianţa cât şi boala psihică apar ca efecte
negative nemijlocite ale universalizării modului de viaţă urban.

4
Comparativ cu cea europeană, sociologia americană a evaluat comportamentul deviant într-o
tentă moralistă(ca fiind imoral, incapabil să se adapteze exigenţelor societăţii). Acestă
orientare a primit denumirea de de sociologie a problemelor sociale.
Alături de toate paradigmele sau orientările pe care le prezintă acestă lucrare, istoria
sociologiei ne oferă multe altele , dar consider că cele prezntate aici sunt cele mai elocvente
pentru o prezentare succintă a sociologiei devianţei.

Bibliografie:
 Boudon, R – Tratat de Sociologie, Ed Humanitas, Bucureşti, 1997
 Giddens, A – Sociologie, Ed Bic All, Bucureşti, 2000
 Herseni, T – Sociologie. Teoria gnerală a vieţii sociale, Ed Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1982
 Rădulescu, S.M – Sociologia Devianţei, Ed Victor, Bucureşti, 1998
 Zamfir, C – Spre o Paradigmă a Gândirii Sociologice, Ed Cantes, Iaşi, 1999
 Zamfir, C şi Vlăsceanu, L – Dicţionar de Sociologie , Ed Babel, Bucureşti, 1998
 Zamfir,C şi Chelcea, S – Sociologie: Manual pt clasa a XI a, Ed Economică
Preuniversitaria, Bucureşti, 2001