Primăria Veche Din Sibiu

Primăria Veche din Sibiu - casa, oamenii, muzeul 1
MINISTERUL CULTURII ŞI CULTELOR
MUZEUL NAŢIONAL BRUKENTHAL
BIBLIOTHECA BRUKENTHAL
Petre Beşliu Munteanu
PRIMĂRIA VECHE DIN SIBIU

casa, oamenii, muzeul
SIBIU, 2006
2 Petre Beşliu Munteanu
DIRECTOR GENERAL: prof. univ. dr. Sabin Adrian Luca

TEHNOREDACTARE COMPUTERIZATĂ: Olga Beşliu
© Petre Beşliu Munteanu
Coperta: Hans Hermann (1885 - 1981), Curtea Vechii Primării din Sibiu
CONSIDERAŢII STILISTICE
ASUPRA PRIMĂRIEI VECHI DIN SIBIU
Masivă, amplă şi complexă, Primăria Veche din Sibiu este considerată în literatura de
specialitate cel mai important monument ale arhitecturii urbane medievale din această zonă a
Transilvaniei. Interesul cercetărilor întreprinse aici se datorează însă şi situării cronologice a
ansamblului la limita dintre două perioade stilistice: goticul târziu şi Renaşterea.
Clădirea, compusă din trei corpuri alăturate: turnul locuinţă, corpul de legătură şi
clădirea principală, este construită din cărămidă. În piatră au fost realizate doar cadrele de uşi
şi ferestre şi nervurile bolţilor. Tocmai aceste componente au avut un rol însemnat în
încadrarea cronologică a monumentului, chiar din secolul al XIX- lea, când cercetări
arheologice nu fuseseră încă întreprinse şi documentele de arhivă încă insuficient cercetate.
Cercetarea actuală a ajuns la concluzia că etapa gotică a construcţiei trebuie încadrată
cronologic între anii 1475 – 1491, în care proprietarul fusese membrul de vază al patriciatului
sibian Thomas Altemberger. Lui i se atribuie construirea celor trei corpuri de clădire
menţionate mai sus, cu o rezervă: clădirea principală a suferit modificări şi, mai ales,
amplificări într-o perioadă ulterioară.
Din punctul de vedere al profilaturii în piatră trebuie menţionate următoarele:
- cadre de uşi şi de ferestre, elemente de boltire etc. caracteristice goticului târziu se
găsesc la turnul- locuinţă şi la „corpul de legătură” atât la parter cât şi la etaj. La
clădirea principală asemenea elemente apar concomitent cu ancadramente de ferestre
caracteristice Renaşterii timpurii;
- apartenenţa clădirii la fază de construcţie a lui Thomas Altemberger este confirmată
prin prezenţa scuturilor heraldice cu armoariile acestuia şi ale soţiei sale Affra von
Salzburg în două locuri: pe cadrul de uşă spre traseul scărilor aparţinând turnului-
locuinţă şi în loggia dinspre „Curtea Martirilor”, aici drept cheie de boltă;
- accentul principal cade pe turnul- locuinţă şi pe „corpul de legătură” unde se găsesc
lucrările cele mai elaborate şi mai numeroase; la parterul clădirii principale găsim doar
câteva ancadramente de uşi simple şi cu excepţia profilării tipice goticului târziu, fără
alte elemente ornamentale, pe când cele de la turnul- locuinţă, ca şi din loggia
„corpului de legătură” sunt deosebit de elaborate, cu o multitudine de forme
ornamentale, dând clădirii aerul unei locuinţe senioriale.
Ancadramentul uşii dinspre sala de la etajul I al turnului- locuinţă, dreptunghiular,
format dintr-o succesiune treptată, spre interior, de muluri cu secţiune de pară şi de baghete cu
secţiunea semicirculară, ce se întretaie în partea de sus a cadrului, este surmontat de un vrej
floral foarte frumos prelucrat, detaşat de pe fond.
Cadrul uşii de acces spre turnuleţul scărilor, aflat la acelaşi nivel al tunului- locuinţă,
este format dintr- un dreptunghi în care se înscrie un arc în acoladă, iar în colţurile superioare
apar cele două scuturi heraldice cu partea inferioară bilobată, purtând armoariile lui Thomas
Altemberger şi ale soţiei sale Affra.
Sala de la etajul I al turnului- locuinţă are spre curtea interioară a clădirii un mic burduf
surmontat de o boltă cu nervuri stelate. Trebuie menţionat că ferestrele etajului I al turnului şi
ale „corpului de legătură” spre „Grădina Martirilor”, bi sau tripartite au şi ele curbele
specifice goticului târziu, cu muluri cu secţiune în formă de pară şi baghete ce se
intersectează. Acestea pornesc din socluri ornamentate cu motive geometrice puternic
profilate, foarte asemănătoare cu elemente de aceeaşi natură prezente la portalul sudic al
Bisericii Sf. Maria (azi Biserica Parohială Luterană). Partea superioară a cadrului ferestrelor
se încheie la circa 1/3 din înălţimea acestora cu scuturi mici, bilobate în partea inferioară, iar
sub tocul ferestrei se află console treptate, puternic profilate.
Loggia dinspre „Grădina Martirilor”, inclusă în „corpul de legătură”, este formată din
două travee delimitate prin stâlpi octogonali, cu capitele decorate cu frunziş şi cu busturi.
Tipul acesta de capitel este prezent şi la portalul sudic al Bisericii Sf. Maria. Bolta loggiei,
stelată, are drept chei de boltă scuturi heraldice cu armoariile lui Altemberger şi ale Affrei. Ar
mai fi de adăugat că verticalitatea tipică goticului este subliniată prin prezenţa unui fleuron
care încheie acoperişul. Actualul fleuron este rezultatul restaurării dintre anii 1967-1987.
Cercetări relativ recente 1 au dus la atribuirea lucrărilor de sculptură în piatră din
această etapă sculptorului sibian Andreas Lapicida, activ şi la Cârţa. Caracteristici ale
lucrărilor acestuia, ca îmbinarea secţiunilor semicirculare cu cele în formă de pară,
diversitatea de ornamente, sunt prezente şi în elementele ornamentale descrise mai sus. Lui
cred că i se pot atribui cele două cadre de uşi de la etajul I al turnului, dar nu şi
ancadramentele modeste ale parterului corpului principal, deşi aparţin şi ele goticului târziu.
În concluzie, consider că sculptura în piatră prezentă la turnul- locuinţă, la „corpul de
legătură” şi la parterul clădirii principale aparţine unitar etapei goticului târziu, dar o etapizare
a componentelor clădirii pornind de la aceste criterii este hazardată.
1
H. Fabini, Vechea Primărie sibiană, în Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice, 1-4,
1997, p. 8. (mai departe B.C.M.I.); (mai departe, Fabini, Vechea Primărie)
Următoarea fază de construcţie de la Primăria Veche din Sibiu ridică probleme mai
dificile întrucât materialul documentar este insuficient. Un prim semn de întrebare îl ridică
descoperirea de către Ludwig Reissenberger 2 în una din încăperile Primăriei Vechi a unui
lintel purtând un scut heraldic cu blazonul comitelui săsesc Johann Lulay, care fusese
căsătorit cu văduva lui Altemberger, Affra von Salzburg, şi astfel intrase în posesia clădirii
care îi revenise acesteia după decesul lui Altemberger. Lintelul, ornamentat în centru cu un
element floral puternic profilat, dar purtând în rest muluri aplatizate, poate fi considerat că ar
marca începutul Renaşterii, documentând implicit o pătrundere foarte timpurie a acestui stil în
Transilvania. Este însă foarte greu de precizat dacă în timpul posesiunii lui Lulay s-au
întreprins lucrări mai ample la Primăria Veche şi care ar fi acestea.
În primele decenii ale secolului al XVI-lea elementele tradiţionale ale goticului târziu
coexistă cu cele ale începutului Renaşterii. Este greu de crezut că în mentalitatea timpului
cezura pe care ne-am obişnuit să o situăm între cele două etape stilistice a fost sesizată. Astfel,
activitatea unor meşteri localnici cu tradiţiile ei „vechi” s-ar fi putut desfăşura concomitent cu
aceea a unor meşteri veniţi probabil din alte locuri (eventual din zonele de arhitectură
nobiliară transilvăneană) şi purtători ale noilor tradiţii, poate la unul şi acelaşi monument.
În secolul al XVI- lea, ceea ce numim noi acum „clădirea principală” a Primăriei Vechi
a primit aspectul ei actual. După opinia lui Virgil Vătăşianu, etajarea acestui corp de clădire
nu s-a putut efectua înainte de mijlocul secolului al XVI-lea. 3 Această opinie este susţinută de
caracterul stilistic al Renaşterii, prezent în special la cadrele de ferestre şi uşi, dar şi prin
amplificarea clădirii spre Spinarea Câinelui, conţinând câteva elemente interesante. Ferestrele
menţionate au formă dreptunghiulară şi dimensiunile celor din etapa gotică, marcând probabil
dorinţa de a da clădirii un caracter unitar; profilele şi ornamentele ancadramentelor din piatră
ale unor ferestre aparţin fără dubii Renaşterii, iar caracteristicile cadrelor altor ferestre situate
la acelaşi nivel sunt cele ale goticului târziu.
Cadrul dreptunghiular al ferestrelor renascentiste este surmontat de o cornişă treptată,
destul de reliefată, dar cu muluri aplatizate. Sub fereastră, un soclu are aceleaşi caracteristici.
Specifică acestei faze a Renaşterii, prezentă la numeroase ancadramente de uşi şi ferestre,
unele datate şi la alte clădiri din oraş este însă întoarcerea în unghi drept spre uşi, respectiv
geam, a profilelor la circa 2/3 din înălţimea ferestrei, ca şi slaba profilare a acestora,
eliminând astfel jocul de umbră şi lumină specific stilului anterior.
2
L. Reissenberger, Überreste der Gotik und Renaissance an Profanbauten in Hermannstadt,
Sibiu, 1888, p. 22. (mai departe Reissenberger, Überreste)
Clădirea este în această etapă amplificată, prelungită spre strada Odobescu şi

supraetajată. Intrarea principală nu se mai făcea prin turnuleţul adosat turnului- locuinţă, ci
prin clădirea principală şi aceasta se lega de-a lungul corpului intermediar de turn printr-o
galerie deschisă, sprijinită pe console masive (un element similar se află spre curtea interioară
a Casei Haller din Piaţa Mare).
În exterior, colţul clădirii la intersecţia dintre Spinarea Câinelui şi strada Odobescu
formează un ieşind la nivelul etajului, stabilitatea acestei părţi a clădirii fiind asigurată printr-
un stâlp deosebit de masiv şi o succesiune de arce de descărcare sprijinite pe console masive,
în forma unor guri de tun incluzând o ghiulea. Este greu de crezut că aceste forme
ornamentale pot fi mai timpurii decât mijlocul – a doua jumătate a secolului al XVI- lea.
În 1545 clădirea a fost cumpărată de Magistratul oraşului şi devenea Primărie. Nu ar fi
imposibil ca modificările menţionate mai sus să fie determinate de noua ei funcţiune şi poate
că motivul ornamental al consolelor amintite a fost menit să confirme caracterul public al
clădirii şi să consfinţească aspectul ei de fortăreaţă, reieşit din masivitatea şi unitatea zidăriei
legată de altfel de zidul de incintă al oraşului şi întărită de micile dimensiuni ale ferestrelor
parterului asemănătoare unor guri de tragere.
Impunătoare şi complexă, Primăria Veche din Sibiu mai păstrează destule taine pentru
a incita cercetări de viitor.
Anamaria Haldner
3
V. Vătăşianu, Istoria artei feudale în Ţările Române, Bucureşti, 1958, p. 622.
ARGUMENT
Editarea unei noi monografii a Primăriei Vechi din Sibiu s-a impus datorită epuizării
rapide a celei anterioare, unor noutăţi bibliografice, sugestii, informaţiilor arheologice şi de
arhivă apărute după anul 2000. Astfel am inserat capitole noi: închisoarea din subteranele
Primăriei, arhiva oraşului, primul muzeu de arme, pompierii.
Etapa de construcţie din 1585 a fost identificată arheologic şi ilustrată documentar.
Referirile la Magistrat - instituţia de conducere a oraşului – au găsit un loc important în
economia volumului. Ele nu pot înlocui studiile speciale dedicate instituţiilor de conducere ale
oraşului, scaunului Sibiu şi Universităţii săseşti.
Pentru uşurarea lecturii am renunţat la capitolul cu detaliile tehnice ale săpăturilor
arheologice şi la cel despre metoda de cercetare. Ultimul a fost înlocuit cu o expunere
generală asupra firescului interes faţă de cea mai importantă clădire în viaţa comunităţii
sibiene în perioada evului mediu şi în cea contemporană.
Săpăturile arheologice controlate şi cele mecanice din curtea mare a clădirii au răscolit
cvasitotalitatea terenului pe care s-a ridicat Primăria Veche, astfel că posibilitatea unor
descoperiri ulterioare este mică.
Ediţia actuală a permis reluarea analizei istorice a amenajărilor descoperite arheologic
şi a datării începutului clădirii. Insuficienţa informaţiilor nu îndepărtează incertitudinile şi
îndoielile, lăsând un prielnic spaţiu discuţiilor ştiinţifice, de bun simţ.
Monografia istorică a Primăriei Vechi are în vedere reconstituiri de ansamblu, la
ineditul informaţiilor arheologie adăugându-se cele oferite de piesele din colecţiile muzeului,
de documentele de arhivă, de structura clădirii. Accentul reconstituirii istorice cade acum pe
obiectele din muzeu, Primăria Veche adăpostind azi această instituţie.
Plusul de informaţii, corecturile şi clarificarea etapelor de construcţie finalizează o
etapă a procesului cunoaşterii monumentului cu certitudinea utilităţii demersului ştiinţific şi a
efortului financiar. Investiţia în cercetare este cu atât mai necesară cu cât devenind capitală
culturală europeană, Sibiul are nevoie de cartea de vizită a unui oraş cu rădăcini în Occidentul
Europei.
Consider interesul faţă de continuarea cercetării istorice un prim şi însemnat succes.
Mulţumesc colegilor care m-au ajutat în prelucrarea materialului arheologic şi istoric: Ligia
Fulga, Horst Klusch, Livia Bucşa, Sabin Adrian Luca, Olga Beşliu, Nikolaus Boroffka,
Natalia Deac, Marta Guttmann, Gudrun Liane Ittu, Irmgard Sedler, Constantin Ittu, Călin
Beşliu, Agata Olariu, Ioan Albu, Florin Blezu, Dan Botezatu, Silvia Galea, Viorel Ciuntu,
Alexandru Dobrescu, Simona Samoilă; colegilor care au permis folosirea unor imagini din
colecţiile Muzeului de Istorie din Sibiu: Aurelia Cozma, Dan Ivănuş, Mariana Daneş,
fotografilor Alexandru Olănescu şi Ion Popescu, desenatorilor Marcela Vonica, Florin Toma,
Maria Beldiman, arhitectului Emil Crişan. Prin contribuţia lor, cercetarea multidisciplinară se
transformă dintr-un act personal, de voinţă, în unul asumat de un important segment social.
CAPITOLUL I
PRIMĂRIA VECHE ÎN OGLINDA TIMPULUI
Capitolul al cărui titlu a fost inspirat dintr-o carte preţuită de sibieni, 4 îmi dă ocazia să
adaug informaţiilor istorice valenţa sentimentală şi probitatea profesională a creaţiei istoricilor
şi artiştilor plastici.
Litografia nesemnată, datată 1865, transpune realist o scenă cotidiană desfăşurată în
curtea Primăriei din Sibiu. Privirea ne este atrasă de grupul de ţărani la muncă aflaţi în planul
doi. Imaginea de ansamblu, scena acestei banale activităţi, este cea a zidurilor masive ale
Primăriei. Atenţia pentru detaliile construcţiei are un temei profesional şi unul afectiv:
conştient de importanţa clădirii în viaţa comunităţii săseşti, artistul a dorit să imprime pecetea
timpului său unei clădiri simbol. (Fotografia 1)
După mai bine de 20 de ani, gravura

lui Fritz Schullerus redă imaginea romantică
a clădirii, unde ruina balustradei se
integrează faţadei mobilată cu piesele
decorului tradiţional (turn, bovindou,
foişorul scripetelui) acoperite în parte de
vegetaţie. Scara aşezată paralel cu turnul-
locuinţă prevesteşte că peste doi ani, în
1888, se va reface galeria de acces la turn.
(Fotografia 2)
În acelaşi an, 1886, cetăţeanul meşter
şi artist Johann Böbel, cunoscut mai ales
pentru desenele porţilor fortificate ale
oraşului Sibiu, a surprins un segment
semnificativ din arhitectura istorică a
Fotografia 1
oraşului, incluzând turnul de incintă.
Anonim, Primăria din Sibiu, 1865
Muzeul Naţional Brukenthal,
nr. inv. XV, 170
4
E. Sigerus, Vom Alten Hermannstadt, Sib iu, 1922, p. 32 şi urm.
Imaginea este document istoric, ulterior

zidul de incintă fiind demolat, iar accesul
pietonal desfiinţat. (Fotografia 3)
Fotografia 2
Fritz Schullerus (1866 – 1898),
Sibiu, Primăria Veche, 1886
Muzeul Naţional Brukenthal, Fotografia 3
nr. inv. XV, 1099 Johann Böbel (1824 – 1887),
Primăvara, 1886
nr. inv. XI, 548
Atmosfera de căutare, de speranţă şi entuziasm a acelor ani este ilustrată de conţinutul

unui document din 1888. Consemnând refacerea balustradei şi a podului de scânduri, în ziua
sărbătorii Adormirii Maicii Domnului, pe o căldură de 26 grade la umbră, custodele Camerei
Armelor, Carl Platz, propune ca cinstitul Magistrat, în special consilierul Julius Sigerus care s-
a ocupat de refacerea cursivei, să fie aclamat. 5 (Anexa 5)
Deschiderea pentru public în 1872 a Camerei Armelor este dovada interesului pentru
istorie. Între paginile registrelor vizitatorilor s-a păstrat o încercare de scriere a cronicii
oraşului Sibiu. O notă separată este dedicată Primăriei Vechi, ridicată, spune autorul anonim,
între 1470 – 1491. Datele sunt încă actuale.
5
Docu mentul a fost publicat în L. Popa, Două documente despre amenajări la Primăria Veche în secolul al XIX-
Dintre semnăturile din registrele Camerei Armelor (Fremden Buch) mi-a atras atenţia
pentru ineditul ei una scrisă cu litere mari, nesigure: S. Petrişor din Bucureşci de 6 ani. 6 Nu
sunt greu de intuit sentimentele lui şi ale tatălui său, profesorul Ion Petrişor, vizitând muzeul
din curtea istoricei Primării.
Vizitatorii muzeului făceau parte din aceeaşi familie a iubitorilor de cultură căreia îi
aparţinea şi Margareta Faltin, autoarea gravurii din 1894 (realizată înaintea unor reparaţii ale
clădirii şi modernizări ale instituţiei), în care zidurile sunt inundate de vegetaţie. (Fotografia
4)
Clădirea înnoită, în care
copacul pare a simboliza
trăinicia comunităţii, este
surprinsă de acuarela lui K.
Eduard von Closius din 1934.
(Fotografia 5)
În 1936 Hans Hermann
a transfocat aceeaşi perspectivă
a corpului principal spre
balustrada de fier a primului
etaj. Diluarea sugestivă a Fotografia 4
Margareta Faltin (1865 - ?), Curtea Vechii Primării, 1894
contururilor este mai evidentă Muzeul Naţional Brukenthal, nr. inv. XIII, 26
la gravura din 1940 ce
surprinde exteriorul clădirii.
(Fotografiile 6, 7) Tehnica haşurării, prin care este redată intrarea în clădirea Primăriei, îl
apropie pe artistul ce s-a semnat în 1930 cu iniţialele „L.W.” de graficianul Willy Dusil, autor
al unui afiş al clădirii restaurate în anii comunismului. (Fotografia 8)
Tehnica fotografiei, folosită tot mai des în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-
lea, a permis artiştilor-cetăţeni Theodor Glatz, Wilhelm Auerlich şi Emil Fischer să surprindă
momente în care clădirea este în acelaşi timp personajul principal şi scenă. Oamenii obişnuiţi
se plimbă, expun mărfurile la stradă, stau de vorbă în grădina casei sau pozează pe marginea
trotuarului. (Fotografiile 9, 10, 11)
Obiectivul aparatului de fotografiat pătrunde în grădina din spate a Primăriei, unde se
cultiva viţa de vie şi în curtea mare. (Fotografiile 12, 13, 14)
lea, în B.C.M.I., 1-4, 1997, p. 31.

Fotografia 5
Karl Eduard von Closius (1893 - 1959),
Curtea Primăriei, 1933
Muzeul Naţional Brukenthal, nr. inv. XIII, 75
Fotografia 6
Hans Hermann (1885 - 1981), Fotografia 7
Curtea Vechii Primării din Sibiu,
Hans Hermann (1885 - 1981),
1936
Colţul Primăriei Vechi, 1940
nr. inv. IX, 127
nr. inv. XI, 904
6
Biblioteca Brukenthal, ms. 65, p. 68.
Fotografia 8
L.W., Primăria Veche, 1930
Muzeul Naţional Brukenthal, nr. inv. XV, 879
Fotografia 9
Colţul Primăriei Vechi
Muzeul de Istorie Sibiu, colecţia Carl Engber
Fotografiile 10, 11
Intrarea la Primăria Veche, Muzeul de Istorie Sibiu, colecţia Carl Engber
Fotografia 12
Grădina Primăriei, Muzeul de Istorie
Sibiu,
nr. inv. GD 17835
Fotografia 13
Corpul principal înainte de 1888
Muzeul de Istorie Sibiu, colecţia Carl Engber
Fotografia 14
Curtea Primăriei
Muzeul de Istorie Sibiu, nr. inv. GD 17854
Aceeaşi atenţie o acordă monumentului şi istoricii. Georg Soterius este autorul celei
mai vechi reprezentări a Primăriei Vechi văzută dinspre nord- vest. 7 (Planşa I)
Planşa I
Clădirea Primăriei (după Georg Soterius, Cibinium. Eine Beschreibung
Hermannstadts von beginn des 18. Jahrhunderts, Köln, Wien, 2006 p. 166.)
Interesul istoricilor faţă de estetica şi istoria monumentului a fost constant de la
7
G. Soterius, Cibinium. Eine Beschreibung Hermannstadts von beginn des 18. Jahrhunderts, Köln, W ien, 2006
p. 166. Lipsa steagului de tablă de pe turn sugerează că desenul a fost făcut înainte de 1727, an înscris pe el.
sfârşitul secolului al XIX-lea. Analizând urmele goticului şi Renaşterii în Sibiu, Ludwig

Reissenberger ajungea la datarea stilistică a ansamblului clădirii în jurul anului 1500 8 . Pentru
a descoperi ctitorul, autorul pornea de la datele istorice certe, actul de vânzare a clădirii, le
amintea pe cele nesigure, trecerea clădirii în proprietatea lui Nicolaus Proll şi îi descoperea
după blazoanele păstrate pe primii doi proprietari siguri. 9 Rezultatele analizei autorului
menţionat, care a atribuit clădirea unui ctitor şi unei anumite perioade istorice, au fost
preluate, îmbogăţite şi nuanţate de E. M. Thalgot 10 şi Virgil Vătăşianu11 .
Din perspectiva evoluţiei structurale a loturilor şi implicit a caselor, Paul Niedermaier
a desluşit o primă etapă de construcţie în care a fost ridicat turnul- locuinţă, apoi extinderea ce
a urmat căsătoriei lui Thomas Altemberger cu Affra şi definitivarea planului construcţiei de
către Johannes Lulay. 12
Iuliana Fabritius-Dancu ocupă un loc aparte între istoricii de artă datorită stilului de
prezentare a monumentelor istorice sibiene. Primăriei Vechi îi este dedicat capitolul 39 din
lucrarea Plimbare prin Sibiul vechi. 13
Mai nou, în analiza stilistică a Primăriei Vechi s-a implicat istoricul de artă Anamaria
Haldner.
În ultimii 20 ani arheologii au avut ocazia cercetării unora dintre cele mai importante
monumente istorice din Sibiu. Urmând a deveni sediul Muzeului de Istorie, clădirea Primăriei
Vechi a beneficiat de proiectul de restaurare al arhitectului Hermann Fabini, căruia i se
datorează refacerea ultimului etaj al turnului- locuinţă. El afirma că restaurarea clădirii este o
restituire istorică: „Strădania noastră a fost de a înmâna moştenirea istorică şi artistică în cel
mai înalt grad posibil generaţiilor viitoare” 14 . Inevitabil, cercetarea arheologică s-a alăturat
acestui ideal. Condiţiile nu au fost dintre cele mai bune. Cercetările au fost extinse în curtea
mare şi aprofundate în curtea mică doar în faza finală a restaurării. Ca şi în alte cazuri,
raportul cercetare-proiectare s-a inversat.
Istoria şantierului arheologic a fost la fel de zbuciumată ca şi anii pe care i-a parcurs.
Înainte de 1984, cercetările arheologice de la Primăria Veche au cuprins două campanii
8
L. Reissenberger, Überreste, p. 17.
9
Ibidem, p. 18-22.
10
E. M. Thalgott, Hermannstad. Die baugeschichtliche Entwicklung einer siebenbürgischen Stadt, Sibiu, 1934,
p. 45-47.
11
V. Vătăşianu, Istoria artei feudale în Ţările Române, Bucureşti, 1959, p. 621-623. Analiza stilistică îi dă
dreptul autorului să concluzioneze că părţile de nord, sud şi vest ale construcţiei au fost ridicate înainte de 1491.
12
P. Niedermaier, Das Alte Rathaus in Hermannstadt vom Bürgerhaus zum Gemeinschaftsbau, în B.C.M.I., 1-4,
1997, p. 18-20.
13
I. Fabritius – Dancu, Plimbare prin Sibiul vechi, Sibiu, 1983, f. p.
14
H. Fabin i, Vechea Primărie, p. 12.
conduse de regretatul Nicolae Puşcaşu şi de Thomas Nägler, una formală în anii şaptezeci (?)
şi cea din 1983. Prima campanie a urmărit sondarea curţii mici, în condiţiile în care se
vehicula ideea existenţei unei aşezări anterioare colonizării germane.
Din anul 1984 am preluat responsabilitatea cercetării arheologice, ultimele sondaje
efectuându-se în 2006. În perioada amintită au fost cercetate curtea mică, terenul din curtea
mare, două încăperi de la parter, în 1998 o a treia cameră din acelaşi corp al clădirii, iar în
2005 - 2006 camera 12 şi camera 5. (Planşa a II-a) Numai pentru cercetarea spaţiului de la
subsol, printr-o săpătură periculos de adâncă, au fost necesare trei campanii arheologice.
Planşa a II-a
Planul săpăturilor arheologice de la Primăria Veche (1983-2006) şi etapele de construcţie
Cercetarea arheologică a monumentului s-a terminat într-o primă etapă în anul 1988,
odată cu inaugurarea Muzeului de Istorie. Ea a fost reluată în 1991 datorită creşterii
interesului faţă de monumentele istorice ale Sibiului, parte a patrimoniului cultural săsesc, şi a
exigenţelor impuse de cercetarea inter şi multidisciplinară. Aria cercetării s-a extins,
cuprinzând în mod fericit, prin colaborări voluntare, cercetători de la Institutul de Fizică
Atomică din Bucureşti, specialişti în studiul istoriei artei, ceramicii preistorice şi medievale,
în epigrafie, arhivistică, numismatică, antropologie, geologie din Berlin, Sibiu, Braşov şi Iaşi.
Deosebit de fructuoasă a fost colaborarea cu fizicienii de la Institutul de Fizică
Atomică din Bucureşti după descoperirea în mod întâmplător a unei amenajări din lut şi a
unor bucăţi de zgură. Pornind de la ipoteza existenţei unui atelier de bătut monede din aur şi
argint (specialiştii din Bucureşti derulau un proiect de cercetare a unor piese istorice din metal
preţios) s-a ajuns la concluzii diferite, comunicate în cadrul simpozioanelor de arheometrie de
la Cluj din anii 1991, 1992. În anul 1993 am avut ocazia să- l întâlnesc pe prof. Martin Bidle
(Oxford), arheologul care descoperise urmele activităţii de turnare a unor clopote de biserică
la Winchester. Interesul pentru acest meşteşug puţin cunoscut în evul mediu, ca de altfel şi
astăzi, a fost constant în anii următori. 15
În mod firesc, publicarea rezultatelor cercetării a evoluat de la rapoartele de cercetare
prezentate la diverse simpozioane, la corpusul de studii inter şi multidisciplinare apărut în
anul 1997. 16
Cercetarea multilaterală a istoriei monumentelor istorice din Sibiu, pornind de la baza
de date a cercetării arheologice, coroborată cu alte tipuri de informaţii, permite redactarea
unei sinteze finale asupra structurii şi evoluţiei ansamblului arhitectonic medieval şi modern
sibian, împreună cu schiţa istoriei proprietarilor şi a Magistratului. 17
Un gând de recunoştinţa regretaţilor arheologi Radu Popa şi Radu Heitel, care au
vizitat şantierul arheologic în prima etapă. Opiniile lor au fost luate în considerare.
Monografia Primăriei Vechi din Sibiu, ca şi cele ce vor urma, urmăreşte să depăşească
stadiul istoriografiei locale unde sunt actuale informaţiile culese de M. Kimakowicz în urma
unor lucrări de canalizare de la începutul secolului XX18 , nivelul descrierilor şi concluziilor
stilistice în care datele istorice au rolul de agrement şi nu de argument. Informaţia istorică
pune în lumină clădirea, monumentul reînnoit în ultimii ani atrăgând atenţia asupra istoriei
sale.
Chiar şi după 1990 Primăria Veche a fost în centrul atenţiei comunităţii sibiene. Unul
dintre primii primari post revoluţionari a dorit ca prin hotărâre judecătorească să recâştige
15
În 1997 am o rganizat o expoziţie despre rezultatele cercetărilor arheologice de la Primăria Veche.
16
Au fost publicate sub formă de raport rezultatele primelo r cercetări arheologice: P. Beşliu und Th. Näg ler, Die
Archäologischen Grabungen im Hermannstädter Alten Rathaus, în Forschungen zur Volks - und Landeskunde,
32, 2, 1989, p. 29-40. Încă din această etapă am co mp letat rezultatele cercetării arheologice cu un raport asupra
restaurării (H. Fabini, Das Hermannstädter Alte Rathaus, în Forschungen zur Volks- und Landeskunde, 32, 2,
1989, p. 41-59). Corpusul de studii a fost integral publicat în B.C.M.I., 1-4, 1997, p. 5-98.
17
Pentru abordarea integratoare a cercetării istoriei monu mentelor sibiene vezi Petre Munteanu Beşliu,
Complementaritatea utilizării izvoarelor istorice în cercetarea monografică a oraşului medieval Sibiu, în
Anuarul Institutului de Cercetări Socio - Umane din Sibiu, III, 1996, p. 87-90.
18
M. v. Kimakowicz, Alt Hermannstadt. Ein entwicklungsgeschichtliche Studie, în Archiv des Vereins für
dreptul de proprietate. Au existat planuri de transforme a pivniţelor şi chiar a primului etaj în

spaţii comerciale. Muzeul de Istorie a continuat să existe în vechea Primărie pentru că acolo
era un loc potrivit.
Interesul ştiinţific şi cultural faţă de clădirea amplasată în centrul oraşului este o
realitate inconstatabilă. Curtea adăposteşte spectacole de teatru şi concerte, iar expoziţiile şi
clădirea atrag turiştii. Monumentul a beneficiat de o binemeritată restaurare şi de fireşti
discuţii cum a fost aceea a păstrării liniaturilor de pe pereţii exteriori. Oglindită în cei 500 de
ani de existenţă, Primăria Veche -clădirea şi muzeul- are perspectiva favorabilă de reintegrare
în circuitul cultural şi turistic european.
Siebenbürgische Landeskunde, 2, 37, 1911, p. 241-270. (mai departe A.V.S.L.)

CAPITOLUL II
ARHEOLOGIA PRIMĂRIEI VECHI
Analiza procesuală a rezultatelor cercetării arheologice permite depăşirea unor

incertitudini, emiterea de ipoteze cât mai apropiate de realitatea istorică cunoscută din
informaţiile de arhivă.
Datele geologice culese în Piaţa Mare, dintr-un sondaj de pe terasa de sus a Sibiului,
arată că stratul natural de argilă cafenie-roşcată începe la adâncimea de 1,50 m. Deasupra sunt
depunerile rezultate din locuirea umană, iar nisipul argilos se află sub cota de 4,30 m. 19 În
săpătura adâncă din pivniţa Primăriei Vechi am surprins în stratul de nisip geologic un
fragment de lemn. (Fotografia 15)
Fotografia 15
Lemn geologic descoperit în subsolul Primăriei Vechi
Terenul pe care s-a ridicat clădirea se află la marginea terasei superioare a Cibinului.
Construcţia din lemn şi ulterior grădina Altemberger au fost amenajate folosind terenul în
pantă spre terasa inferioară a râului. (Planşa a III-a)
19
I. Hapca, Sibiu - date geomorfologice şi geologice, în B.C.M.I., 1-4, 1997, p. 38.
Planşa a III-a
Localizarea Primăriei Vechi
(marcată cu dreptunghi negru)
Biblioteca Brukenthal, nr. inv. H 5543
Locuirea preistorică
Cele câteva fragmente ceramice preistorice descoperite împreună cu fragmente de vase
medievale în curtea mică a clădirii, într- un strat de arsură unde nu se disting clar nivele
diferite de locuire, au ridicat problema localizării aşezării preistorice 20 . În cercetările
arheologice care au urmat, au apărut pe terasa superioară, în stratul inferior de pământ negru
cu arsură, fragmente ceramice preistorice amestecate cu cele medievale sau numai material
preistoric. Observaţiile din teren nu conduc spre identificarea tipului de aşezare, deschisă sau
fortificată. Chiar în cazul existenţei pe marginea terasei a unui val amenajat în preistorie, el a
fost nivelat la începutul evului mediu. 21
20
Beşliu, Nägler, op. cit., p. 33 şi p. 34, planşa IV, a,b,c.
21
Frag mente ceramice d in mai mu lte culturi preistorice (culturile Petreşti, Coţofeni, Wittenberg, Hallstatt) au
fost recuperate din groapa cercetată în subsolul clădirii. (S. Luca, N. Boroffka, Noi descoperiri preistorice din
Sibiu, în B.C .M.I., 1-4, 1997, p. 77). Ceramica nu poate proveni numai din subsolul curţii şi clădirii.
Amenajarea din le mn şi chirpici de pe marginea terasei

În Grădina Martirilor, curtea mică a monumentului, am scos la lumină urmele unei
construcţii din lemn incendiate. Pentru amenajarea sa terenul în pantă a fost terasat. Cu acel
prilej a fost astupat un şanţ, probabil natural, aflat pe direcţia pantei.
Urmele consistente de bârne şi chirpici arse se întindeau pe o suprafaţă de 7 x 5 m. Un
strat de pietriş s-a aflat sub nivelul de incendiere pe o lungime mai mică, de 5,50 m. (Planşa a
IV-a)
Informaţiile arheologice sunt

puţine. Pe latura de nord- vest a
suprafeţei incendiate a fost
evidenţiată o groapă de par, iar în
interior, pe latura opusă, o
groapă adâncă de 0,50 m, cu
suprafaţă limitată de laturi lungi
de 0,70 m. (Fotografia 16) Urme
de lemn ars şi fragmente
ceramice se aflau în umplutura
gropii. Fragmentele de cărămizi
Planşa a IV-a groase de 3 şi 5 cm şi pietre de

Amenajările descoperite prin săpături arheologice: râu au fost probabil purtate în
A – amenajarea din lemn
B – instalaţie pentru turnarea clopotului de biserică stratul de arsură.
C – scări din cărămizi Ridică semne de întrebare
identificarea urmelor construcţiei din lemn

şi pământ cu o locuinţă cu podeaua
adâncită. Mărimea bucăţilor de lut ars este
primul obstacol într-o atribuire
incontestabilă. În al doilea rând, surprinde
modul de amenajare a nivelului de călcare
prin depunerea de pietriş, situaţie întâlnită
doar în spaţiile exterioare clădirilor
medievale. Ne întrebăm apoi ce rosturi
putea să aibă o locuinţă ridicată la Fotografia 16
Groapa din amenajarea din lemn
(Grădina Martirilor)
marginea terasei, într-o zonă vulnerabilă.

În stabilirea funcţiei şi datării construcţiei, alături de bucăţile de chirpici care păstrează
amprenta unor bârne, materialul ceramic are un rol important. Nu este dificil să atribuim
formelor de ceramică medievală folosită în gospodărie marea majoritate a fragmentelor
descoperite în pământul care a acoperit groapa construcţiei. Două fragmente din stratul de
arsură aparţin unor oale de calitate inferioară. Fragmente de oală mare, de provizii, au fost
descoperite chiar pe podeaua amenajării. (Fotografia 17)
Din materialul ceramic recoltat din secţiunea

VIII şi casetele învecinate au fost recuperate 87
fragmente de oale. S-a putut astfel reconstitui cel
puţin o dimensiune la 37 piese. Cele mai multe sunt
căni. Şapte castroane, o farfurie, o tigaie, trei opaiţe
au putu fi identificate prin analiza materialului
arheologic.
În general, materialul ceramic se compune
din forme arse oxidant, uniform. Lutul conţine ca
degresant nisip cu mică. În comparaţie cu alte situri
arheologice medievale cercetate în Sibiu, remarcăm
Fotografia 17
Vas de provizii descoperit prezenţa în straturi imediat ulterioare unei
în amenajarea din lemn construcţii din lemn a unui număr relativ mare de
pahare masive, din lut, cu picior bine profilat şi
talpă rotundă. Ele aparţin ceramicii de calitate superioară. Pe unele exemplare au fost
imprimate semne de meşter. (Planşa a V-a) Există şi un fragment ceramic cu o pată de smalţ.
Mai multe informaţii arheologice vor conduce la elaborarea unei ipoteze credibile. De
exemplu, dacă descoperim amenajări asemănătoare în panta sau la marginea terasei putem
bănui existenţa unor turnuri de pază.
Pavajul simplu, groapa din colţ, dimensiunile nefireşti pentru o locuinţă, oala de
provizii susţin ipoteza unei amenajări necompartimentate, legată de o clădire de pe terasa
superioară. (Planşa a VI-a)
Planşa a V-a
Ceramică medievală descoperită în umplutura
amenajării din lemn din Grădina Martirilor
Planşa a VI-a
Amenajarea din lemn din Grădina Martirilor
(propunere de reconstituire arh. E. Crişan)
Dificil de analizat este şi materialul arheologic din stratul de arsură inferior

construcţiei din lemn. În încercarea de a prelungi până la zidul de incintă secţiunea a II-a am
atins la cota de -2,80 - -3 m un strat masiv de lemn ars cu fragmente de oase umane.
Depunerea de arsură de pe marginea terasei, purtată de sus, din zona locuită, aparţine evului
mediu, dovadă fiind fragmentele ceramice medievale de calitate inferioară. Relaţia
stratigrafică şi, implicit, cronologică între construcţia din lemn şi stratul de arsură este
ilustrată de stratigrafia secţiunii VIII, groapa presupusei locuinţe intersectând arsura. (Planşa a
VII-a)
Planşa a VII-a
Secţiunea a VIII-a, profil vestic
Urmele unei gropi şi ale unui tipar pentru turnarea unui clopot de biserică
În curtea mare a Primăriei Vechi a fost descoperită întâmplător şi apoi cercetată
amănunţit o amenajare din lut ars reducător.
Există câteva date certe culese în urma cercetării arheologice. Diametrul maxim este
de 1,50 m şi înălţimea de 16 cm. În perete, lucrat îngrijit, a fost practicat un şănţuleţ lat de 3-6
cm, care se continuă pe nivelul de călcare. Pe suprafaţa amenajării se vede un cerc -urma unei
arderi oxidante-, iar în interiorul suprafeţei marcate de cerc o gaură cu una din laturi de 20 cm.
Suprafaţa din interiorul cercului a fost uşor adâncită.
Bucăţi de lut ars reducător au constituit o suprafaţă compactă la nord-est. Din partea
opusă am recuperat o bucată de metal şi un fragment de lut ars oxidant. (Planşa a VIII-a)
Groapa în care a fost amenajat presupusul tipar din lut era de formă rotundă, cu
diametrul de 3,50 m şi adâncimea de 2,60 m faţă de nivelul curţii.
Pereţii amenajării au fost căptuşiţi cu lut galben. În partea de sud-vest s-a păstrat o
groapă de par.
În urma unor săpături mecanice, la sud-est, la o adâncime superficială a ieşit la lumină
o vatră din lut cu închidere ogivală. Latura opusă, spre amenajarea subterană, a fost ruptă de
un şanţ modern. Pereţii vetrei erau înalţi de doar 2 cm, cu înclinaţia spre nord-est, acolo unde
se afla fragmentul de tipar de clopot. (Planşa a IV-a) Pigmenţi de cupru erau evidenţi în zgura
rămasă pe suprafaţa vetrei.
Identificarea cu un tipar de clopot a amenajării circulare de pământ, arsă reducător,
descoperită în subsolul curţii Primăriei Vechi din Sibiu s-a putut face pe baza rezultatelor
analizei metalografice a fragmentelor de zgură recuperate. 22
Din instalaţiile pentru turnat clopote descoperite şi publicate în ţară, nu există vreun
caz în care să se fi păstrat in situ un fragment consistent din tipar. De obicei el se spărgea în
procesul de turnare. Ineditul descoperirii de la Sibiu ne-a determinat să conservăm baza
tiparului din lut, renunţând la secţionare.
Conservarea in situ a fragmentului de tipar a redus informaţiile despre modul de
amenajare a instalaţiei. Din cartea lui Theophilus De diversis artibus, scrisă într-o perioadă
cuprinsă între 1110 şi 1140, cunoaştem însă etapele de amenajare a tiparului din lut şi
procesul de turnare a clopotului.
Tiparul se realiza prin depuneri succesive în jurul unui ax (un stâlp din lemn) a unor
straturi de „lut bine dospit (argilla fortiter macerata)", late de două degete. 23 După ce lutului i
se dădea forma clopotului era acoperit cu grăsime, apoi cu ceară. Urma o operaţie importantă:
gravarea textului şi a ornamentaţiei. 24
Peste straturile de grăsime şi ceară se aşeza lut "cernut şi amestecat cu grijă (argila
cribtata et diligenter mixta)". Următoarele etape sunt, după sfatul lui Theophilus, scoaterea
axului şi pregătirea soclului pentru aşezarea tiparului. Acesta din urmă se putea amenaja din
pietre şi lut într-o groapă adâncită pe măsura înălţimii clopotului şi destul de largă ca să
permită mişcarea meşterilor. În jurul fundaţiei pe care se va aşeza tiparul se fixau patru stâlpi
pentru direcţionarea la coborâre. În buza tiparului se practica un orificiu pentru scurgerea
22
Vezi A. Olariu şi colaboratorii Characterisation of Fourteen - Century bell-casting pit from the Old Town-
Hal inl, Sibiu, România, în B.C.M.I., 1-4, 1997, p. 89-93. Studiul de laborator a plecat de la probele prelevate din
cele două amenajări din lut şi din stratul de u mplutură format după dezafectarea instalaţiei de turnat clopote. În a
doua fază, după abandonarea ipotezei turnării de monede în acea instalaţie, am prelevat probe de metal din
clopote aflate în proprietatea Consistoriului Evanghelic Sibiu şi a Muzeulu i Bru kenthal. A treia etapă, analiza
metalografică, a fost efectuată la Muzeul Bru kenthal.
23
Erhard Brepohl, Theophilus Presbyter und das mittelalterliche Kunsthandwerk, II, Goldschmiedekunst, Köln -
Wien, 1999, p. 234.
24
Ibidem, p. 235. Pe frag mentele de lut recuperate la Primăria Veche nu apar urme de inscripţii sau ornamente.
cerii. 25
În acest timp, spune autorul,
se pregăteşte cazanul căptuşit cu lut şi
se amenajează vatra pentru topirea
amestecului format din patru părţi
cupru şi o parte cositor. La început se
punea la topit cuprul şi se amesteca
cu cărbune până când din cazan ieşea
o flacără verde. 26 În cuprul topit se
adăuga staniu, apoi se îndepărta
cenuşa şi cărbunii ce pluteau pe
suprafaţa amestecului. Aliajul se
turna în tipar. La sfârşitul operaţiunii
cămaşa din lut era îndepărtată. 27
Faţă de descrierea făcută de
Theophilus, experienţa câştigată de
meşterii evului mediu a fost înfăţişată
în cartea lui Biringuccio scrisă în
1540.28 Expunând o metodă deja
practicată, autorul informează că în Planşa a VIII-a
Groapa pentru turnat clopotul de biserică
timpul lui tiparul se amenaja în
groapa unde urma să fie copt. În locul
cerii se folosea lutul pe care erau incizate inscripţiile. Partea din mijloc (nucleul) şi cămaşa
erau coapte într-un mediu cu oxigen, constituind două piese separate.
Există câteva referinţe bibliografice. Din nefericire ele sunt doar ilustrative. Cercetarea
arheologică de amploare a monumentelor medievale din Winchester a dus la descoperirea a
patru gropi pentru turnat clopote, care au funcţionat din secolul al X-lea până în secolul al
XIII-lea la Catedrala Verde şi a unor fragmente de tipar 29 descoperite împreună cu fragmente
de zgură la Palatul Wolvesey.
25
Ibidem, p. 236.
26
Brepohl, op. cit., p. 237-238. În probele de zgură p relevate la Primăria Veche este un procent mare de fier
(6,01% până la 11%). Prezenţa lu i a fost pusă pe seama fo losirii ca fondant. Procentul mare de fier nu reapare la
clopotele din Anglia. Nici Theophilus nu pomeneşte folosirea fierulu i ca fondant.
27
Ibidem, p. 239-240.
28
Biringuccio, Pyrotechnie, Rouen, 1627, p. 160, 163-164.
Urme ale unei intense activităţi metalurgice de producere a unor clopote se regăsesc în
Ungaria medievală. În curtea cu anexele gospodăreşti ale mănăstirii din Szer (Ungaria) a fost
cercetat arheologic un complex de amenajări pentru turnat clopote de biserică de la începutul
secolului al XIII- lea. 30 Recuperarea fragmentelor de lut a permis reconstituirea tiparului. 31
Fragmente din tiparul unui clopot descoperit în săpăturile arheologice de la Visegrad
au fost prezentate într-un repertoriu al pieselor de artă din timpul lui Ludovic de Anjou,
însoţite de informaţii arheologice şi date istorice. Interesul nostru pentru această descoperire
se datorează perioadei mai apropiate de timp de cea de la Sibiu: secolul al XIV- lea. 32
Ca şi în cazul amenajării din lemn şi pământ de pe terasă, singurul element de datare
relativă este materialul arheologic.
Materialul ceramic din
groapa care s-a format după
dezafectarea instalaţiei de turnat
clopot nu cuprinde tipul de pahar
amintit în săpătura de pe terasă. Este
prezentă însă cana cu buza evazată,
fără picior şi cana cu baza profilată.
Pasta nu a fost arsă cu atâta grijă ca
în cazul ceramicii din nivelul de
arsură de la marginea terasei. (Planşa
IX-a)
În groapa tiparului au fost
aruncate fragmente de oală-cahlă, de
capace şi resturile unei plăci din os
din care au fost decupate rondele.
Materialul arheologic permite
încadrarea cronologică, dar numai Planşa a IX-a
Ceramică medievală descoperită în umplutura
între limite largi, a perioadei de gropii
funcţionare a instalaţiei metalurgice. pentru turnarea unui clopot
29
M. Bidd le, Winchester studies, VII, partea II, Oxfo rd, 1990, p. 98-99.
30
Katalin Valy i, Glockengussanlage und Bronzeschmiedelsöfen im Ho f des closter von Szer vom An fang des 13.
Jahrhunderts, în Communicationes Archaelogicae Hungariae, 1999, p. 156.
31
Ibidem, p. 152, pl. 7. Mu lţumesc autorului pentru pro mptitudinea cu care mi-a trimis studiul amintit.
32
Szöke Matyas, Müveszet I La jos kiraly koraban. 1341-1382. Katalogus a szekesfehervari Istvan Kiraly
Muzeum kiallitasahoz, Budapesta, 1982, p. 319.
Prezenţa masivă a urmelor activităţii şi locuirii umane în umplutura gropii tiparului de clopot
trebuie conexată cu locuirea învecinată.
Din cele 85 de bucăţi de lut ars făţuite descoperite la Sibiu, cele care au o faţă
concavă, acoperită cu pigmenţi de cupru, au aparţinut tiparului pentru clopot. Bucăţile de lut
au fost arse reducător sau, mai puţine, oxido-reducător. Rămân în discuţie acele fragmente cu
faţa plană, arse reducător şi cele cu secţiune triunghiulară ce provin, probabil, din lutuiala
gropii unde s-a turnat tiparul sau din instalaţiile aflate la suprafaţă.
Mai dificil de explicat este utilitatea vetrei cu urme de cupru. 33 Vatra uşor înclinată a
fost amenajată la suprafaţă, în imediata apropiere a locului unde s-a turnat clopotul.
Folosirea ei pentru obţinerea aliajului dintre cupru şi staniu trebuie privită cu rezerve. Zgura
analizată conţine puţin staniu, iar în două cazuri el lipseşte. Rezultatele analizei unui număr
mic de probe nu sunt concludente.
Potrivit opiniei regretatului arheolog Radu Popa, contemporaneitatea instalaţiei
metalurgice cu clădirea Primăriei Vechi este puţin probabilă datorită amplasării la mică
distanţă de corpul de locuit. Este însă semnificativă apropierea locului de turnare a clopotului
de biserica de comunitate, unde se putea transporta uşor. 34 Materialul arheologic descoperit în
umplutura gropii nu permite decât datarea relativă între secolele XIV – XV.
Recursul la eventuale referinţe tipologice este puţin productiv. Forma clopotelor se
schimbă începând în Anglia din secolul al XIII- lea. Nu avem dovada că transformarea
tipologică s-ar fi întâmplat la Sibiu doar peste un secol şi jumătate sau chiar mai târziu. Pentru
o datare timpurie, folosind-se metoda lui Theophilus, pledează natura reducătoare a arderii
fragmentelor de lut.
Nici semnul de întrebare ridicat de vechimea fragmentelor de oale-cahle nu se
justifică, dovezile folosirii unor asemenea sobe fiind mai timpurii în Sibiu decât secolul al
XIV- lea. 35 Este greu de acceptat ipoteza alternativă a unei instalaţii aflate în curtea unei case
de înalt funcţionar după 1411, anul ultimului clopot turnat pentru biserica de comunitate din
Sibiu. 36
Astfel, chiar dacă nu avem o dovadă directă şi fermă, clopotul turnat în viitoarea curte
33
Nici analiza metalografică nu a putut stabili rostul vetrei şi specificu l proceselor metalu rgice desfăşurate
anterior turnării.
34
În spaţiul curţii Primăriei Vechi, în cursul unor săpături pentru canalizare, au apărut frag mente dintr-o oală de
lut cu pereţii groşi pe care erau depuse fragmente de zgură cu cupru. O activ itate mai intensă de prelucrare a
cuprului în vecinătate este demonstrată şi de bucata de metal. Pe lângă cupru a rezu ltat un procent mare de
plumb (22%) şi un procent semnificat iv de argint (1,1%): Olariu, op. cit., p. 91, tabelul 2.
35
P. Munteanu Beşliu, N. Rodeanu, A. Georgescu, Cercetări arheologice de salvare în Piaţa Huet din Sibiu, în
Apulum, XXXVII, 1, 2000, p. 478, planşa IV, 2 şi p. 482, p lanşa VII, 4.
a Primăriei Vechi poate fi căutat între cele mai vechi clopote ale bisericii de comunitate din
Sibiu cunoscute în literatura de specialitate drept clopotul Sf. Ioan, turnat în 1350, având
diametrul maxim de 1,30 m, clopotul ceasului, turnat în a doua jumătate a secolului al XIV-
lea şi cel din 1411 -clopotul nopţii- cu diametrul maxim de 1,08 m. 37
Aşa numitul "clopot al ceasului" avea diametrul inferior de 1,48 m, dimensiune
comparabilă cu cea a fragmentului de tipar descoperit la Primăria Veche, iar înălţimea de 1,26
m. După caracterul literelor gotice a fost datat în a doua jumătate a secolului al XIV- lea. 38 Din
această perioadă au fost păstrate şi cele mai vechi însemnări despre cheltuielile pentru plata
unui meşter turnător de clopot şi plata materiei prime folosite. 39 Clopotul a fost folosit până în
epoca modernă.
Însemnările cele mai vechi despre plata unui meşter clopotar la Sibiu sunt importante
şi pentru o problemă deja ridicată. Cele două componente ale aliajului folosit pentru turnarea
clopotului erau cumpărate de comunitate şi prelucrate în oraş.
În condiţiile terenului deseori răscolit de-a lungul timpului în centrul istoric al
Sibiului, al interesului scăzut pentru arheologia medievală şi al unor descoperiri care, uneori,
cu greu se pot înseria în tipologii central europene este dificil a realiza reconstituiri credibile.
În 2005, în timpul săpăturilor mecanice intempestive din curtea bisericii parohiale, la
marginea cimitirului a apărut o vatră circulară din lut cu aceleaşi urme de zgură cu cupru.
Vatra avea un orificiu de scurgere. Continuarea cercetărilor arheologice pentru identificarea în
vecinătate a urmelor instalaţiei metalurgice folosită probabil la turnarea unui clopot de
biserică a fost imposibilă.
Groapa din camera 1 şi amenajările din lemn din came ra 88

În subsolul camerei 1 a Primăriei Vechi, săpătura arheologică a intersectat o groapă cu
material arheologic puţin, dar semnificativ: chirpici cu urmă de par, fragmente ceramice
medievale. Adâncimea semnificativă, 1,60 m faţă de nivelul de călcare medieval, îndepărtează
36
A. A. Rusu, recenzie în Arheologia Medievală, IV, 2002, p. 246.
37
L. Reissenberger, Die Evangelische Pfarkirche A. A. in Hermannstadt, Sib iu, 1884, p. 48-49. O lucrare în
manuscris despre acest subiect cuprinde o listă cu cele trei clopote amintite: L. Reissenberger, Zur Glockenkunde
Siebenürgens, Arhivele Naţ ionale, filiala Sibiu, fond Bru kenthal, E II, 1-17. nr. 141, p. 3 -5. (mai departe,
Reissenberger, Zur Glockenkunde)
38
Reissenberger, Zur Glockenkunde, p. 5; cf. I. A lbu, Inschriften der Stadt Hermannstadt aus dem Mittelalter
und der frühen Neuzeit, Heidelberg, 2002, p. 4. (mai departe, Albu, Inschriften Hermannstadt)
39
„sume fusatores - LXXXXIIII, item u xo ris VI; nota quod dedi fusatori campane ex parte beate vergin is
XXXVII fl et II flor et iteru m IIII flor. et II flo r. Item dedi pro stanno XXXIII florenos. Item dedi pro cupro
XXIII florenos und I ort”. Alte cheltuieli au fost datorate instalării clopotului. Matricola b isericii a fost publicată
prima dată în A. Kurz, Die ältesten deutschen Sprachdenkmale und die bis jetzt bekannte älteste Handschrift der
ipoteza unei locuinţe. Nici ipoteza unei gropi de provizii nu este susţinută de profilul celei
descoperite.
Gropi de dimensiuni mari şi formă neregulată au apărut în spaţiul din jurul Bisericii
Evanghelice. Nu exclud posibilitatea să fie rezultatul unei exploatări locale a lutului.
Cahla cu ornamente concentrice purtată în stratul de căpăcuire se poate încadra
cronologic în secolele XV – XVI 40 , datând momentul astupării gropii concomitent cu
folosirea terenului. (Fotografia 18)
În aceeaşi zonă dinspre terenul lotizat s-au găsit urmele unei construcţii din lemn
incendiate. Terenul aparţinea în evul mediu casei cu ieşirea spre strada Măcelarilor
(Mitropoliei) şi a revenit Primăriei la sfârşitul secolului al XIX- lea.
Fotografia 18
Cahlă din secolele XV – XVI
Sachsen in Siebenbürgen, Leipzig, 1848, p. 36-37.

40
D. Marcu Istrate, Cahle din Transilvania şi Banat de la începuturi până la 1700, Bistriţa, 2004, p. 269.
Turnul de incintă
De un interes istoric sporit al contemporanilor se bucură turnul de incintă cuprins în
ansamblul arhitectonic Primăria Veche. În cursul timpului, zidurile din piatră au suferit
reparaţii prin plombări cu cărămizi industriale şi subzidiri moderne. Jgheabul prin care
aluneca hersa a fost şi el „modernizat”. Subsolul a fost afectat de conducte de canalizare,
astfel că substanţa istorică este greu de atins. Se mai păstrează în pământ pavajul din pietre de
râu al unui trotuar care pleca de la turn în jos pe actuala stradă Odobescu. (Fotografiile 19, 20,
21)
Treptele din beton l-au ajutat să reziste până în perioada interbelică. Desenul lui
Johann Böbel demonstrează că momentul amenajării este anterior mijlocului secolului al
XIX- lea. (Fotografia 3)
Fotografia 19
Substrucţiile turnului de incintă şi pavajul din pietre de râu
Fotografia 20
Trotuarul exterior Primăriei Vechi
Fotografia 21
Substrucţia pavajului exterior Primăriei Vechi
Zidurile exterioare Primăriei Vechi şi ale turnului au suferit repetate reparaţii, chiar
subzidiri, folosindu-se cărămizi de 7-8 cm grosime. Terenul fiind răscolit, iar zidurile refăcute
sunt dificile referirile la includerea turnului într-o a treia centură de apărare. Nici relaţia
directă între fundaţia turnului şi zidul de incintă care coboară de pe terasa de sus (incinta II)
nu a fost evidentă în săpăturile făcute în ultimul timp. Construcţii moderne au suprapus
fundaţia zidului de apărare şi au distrus legătura cu mai vechea substrucţie.
Structurile de zidărie din piatră cu aspect neîngrijit, aflate în partea de jos a turnului
inclus Primăriei Vechi, continuă în jos, pe strada Odobescu, cu zidul din cărămizi al grădinii
Primăriei Vechi. Urmele unui vechi zid din piatră, anterior celui vizibil astăzi, nu au ieşit la
iveală în desele săpături din grădina Primăriei Vechi şi din zona învecinată. Este apoi greu de
imaginat, dar nu imposibil de realizat, un zid de apărare aflat la baza terasei, sub care se afla
un lac cu evidente rosturi strategice.
Există însă consemnarea unui zid al oraşului aflat în stare de ruină la începutul
secolului al XVIII- lea în zona grădinii Primăriei, spre Spinarea Câinelui. 41 Schimburile de
loturi şi intenţia construirii în acel loc a unei case pun în evidenţă o suprafaţă mai mare a
grădinii, incluzând, probabil, terenul învecinat dinspre Spinarea Câinelui.
41
H. Herbert, Der Haushalt Hermannstadts zur Zeit Karls VI, B. Die Wirthschafts – Rechnungen. Mittheilungen
aus den Hermannstädter Magistratsprotocollen, în A.V.S.L., XXIV, 3, 1892, p. 482. (mai departe, Herbert, Der
Haushalt, B)
CAPITOLUL III
CASA ALTEMBERGER
Construirea casei, primii proprietari

Au existat construcţii anterioare casei construite de Thomas Altemberger? La această
întrebare mulţi istorici de artă au răspuns afirmativ pornind de la simpla comparare a
volumelor arhitectonice diferite (turnuri, un corp masiv de clădire, un corp de legătură), a
unor structuri de zidărie deosebite şi de la datele istorice care pomenesc înainte de 1470 o
casă aflată în centrul Sibiului aparţinând „văduvei de Ocna Sibiului”.
Cercetările arheologice nu au putut ilustra stratigrafic urme consistente, sigure, ale
unor construcţii din material durabil suprapuse de corpurile principale. Pe terenul pe care s-a
ridicat clădirea şi s-au amenajat curţile au existat construcţii din lemn incendiate, concentrate
înspre marginea terasei. Secţiunea a VIII-a a înregistrat un nivel cu pigmenţi de var, semn al
unei activităţi de construcţie, precedând nivelul de construcţie al turnului şi nivelând groapa
amenajării cu podeaua adâncită. De fapt, fundaţia turnului- locuinţă taie nivelul de pietriş al
amenajării din lemn (nivel afectat de o mică groapă umplută cu pământ galben). (Planşa a
VII-a)
Caseta practicată în grădină, plasată pe „corpul de legătură”, a dat la iveală un strat cu
pigmenţi de var la -0,30 - -0,40 m sub nivelul de construcţie al clădirii. Şi zidăria superficială
de sub arcul de descărcare aparţine unui nivel de construcţii anterior. Acestea toate nu sunt
urmele unei construcţii masive din zid ci doar ale unor activităţi de construcţie din apropiere.
Amenajarea latrinei în „corpul de legătură”, mult sub nivelul pivniţei, s-a realizat
pornind de la ziduri din pietre de râu anterioare. Adosarea poate fi rezultatul unei simple şi
uşor de explicat soluţii tehnice în care zidurile sunt contemporane. Ridică semne de întrebare
nişa din perete, amenajată la un nivel nefiresc, aproape de nivelul actual al pivniţei şi urmele
de ardere imprimate în tencuiala pereţilor. De fapt, pivniţa întreagă a suferit mai multe
transformări. Momentul efectuării acestora este însă greu de precizat.
Numai în exteriorul clădirii, spre strada Odobescu, sunt evidente urmele unui zid la
care s-a adosat din interior casa Altemberger. În evoluţia contrafortului acelui zid a fost pusă
în evidenţă o fază iniţială, corespunzătoare unei amenajări pietonale formată dintr- un strat
subţire de pietriş amestecat cu lut, în care au intrat accidental fragmente ceramice medievale.
Mai jos un strat de lut galben cu urme de arsură a acoperit pavajul.
Contrafortul a fost construit la început din pietre de râu şi avea latura lungă de 1,60 m.
El pare că se ţese cu zidăria din pietre. Poziţia contrafortului indică o funcţiune de sprijin a
presupusului zid de incintă, de preluare a unei împingeri venite dinspre casă. Pe faţa zidăriei
s-au păstrat urmele unui incendiu urmat de refacere. În etapa a doua, prin redimensionarea
contrafortului, pietrele de pe noua faţă au acoperit pavajul amintit. Urmează o a treia etapă de
refacere cu cărămizi, fază în care au apărut console dificil de datat. (Fotografia 22)
Fotografia 22
Contrafortul exterior Casei Altemberger şi pavajul din piatră de râu
Şi în structura zidului exterior, de nord-est, al clădirii se remarcă trei etape de

construcţie prin adosări repetate de zidărie (cea mai veche este din pietre de râu).
Contribuţia arheologiei este vădită şi la clarificarea etapelor de construcţie ale
reşedinţei Altemberger. Stârnite de discuţiile asupra evoluţiei clădirii, cercetările arheologice
pun sub semnul întrebării ipoteza potrivit căreia aşa numitul "corp de legătură" aparţine unei
etape deosebite de construcţie, mult decalate în timp. Fundaţia lui se leagă de cea a turnului-
locuinţă într-un mod ce se datorează folosirii a două structuri de zidărie diferite şi nu a două
concepţii/etape deosebite. 42 (Fotografia 23)
42
Adosarea „corpului de legătură” la turnul-locuinţă este vizibilă şi în podul casei. Pe de altă parte, analizele
probelor de mortar prelevate din mai mu lte corpuri de clăd ire au arătat o compo ziţ ie asemănătoare a liantulu i.
Nu mai în perioada modernă s-a schimbat raportul între var şi nisip (cf. N. Deac, M. Gutt man, V. Ciuntu,
Fotografia 23
Adosarea fundaţiei „corpului de legătură”
(în dreapta imaginii) la fundaţia turnului-locuinţă
Autorii ce propun ridicarea clădirii în etape şi în perioade diferite ar putea aduce ca

argument în favoarea tezei lor adâncimea diferită a fundaţiilor de pe cele trei laturi cercetate
arheologic. Cercetarea arheologică a constat că diferenţa de adâncime se datorează naturii
solului. Arcele de cărămidă susţineau corpurile mari ale clădiri: turnul- locuinţă, aripa dinspre
nord amenajată în pantă, chiar zidul de incintă de la sud-est. (Fotografia 24)
Fotografia 24
Fundaţia cu arce din cărămizi a corpului principal
Primăria Veche: analiza probelor de mortar, în B.C.M.I., 1-4, 1997, p. 97).

Precizările arheologice sunt premize ale dezvoltării analizei istorice a condiţiilor în

care a fost construită ctitoria Altemberger. Folosindu-şi autoritatea şi banii, Thomas
Altemberger -primar timp de 20 de ani al Sibiului- a construit o clădire impunătoare, care se
integra sistemului defensiv al oraşului. În acelaşi timp clădirea asigura spaţii şi condiţii de
locuit la nivelul standardelor epocii: camere de locuit încălzite, spaţii pentru reprezentare,
camere pentru slujitori şi pentru igiena
personală şi anexe gospodăreşti.
Corpul nou construit, rezemat la
un capăt pe un turn- locuinţă şi la celălalt
pe un turn mai vechi, de incintă, era
defavorizat de poziţia faţă de stradă, dar
avea o largă expunere la soare.
Turnul- locuinţă purta mai
degrabă o semnificaţie simbolică -
expresie a atracţiei patricienilor pentru
forme arhitectonice specifice nobilimii-
decât o funcţiune militară. Deschierile
ferestrelor sunt largi, marcate de
ancadramente din piatră. Accesul în
spaţiul de locuit era pe la etaj. Actuala
scară principală, de la nord-est, este
urmarea unei refaceri, dar rampa iniţială
a scării a fost amenajată în acelaşi timp
cu clădirea care se sprijinea pe un
contrafort cu baza rotunjită. (Fotografia Fotografia 25
Fundaţia contrafortului de lângă scara
25) principală
Există puţine date pentru (în dreapta se vede o subzidire cu beton)
stabilirea unor limite cronologice strânse în evoluţia clădirii. Remarcăm apariţia în compoziţia
blazonului din loggia aflată în curtea interioară a unui element deosebit: sabia pe care o ţine în
labă animalul în poziţie rampantă. Apariţia acestui detaliu poate fi rezultatul numirii în anul
1481 a proprietarului casei în funcţia de jude regal. 43 (Fotografia 26)
43
La această ipoteză o adăugăm pe aceea care susţine că o schimbare a statutului proprietăţilor lui Th.
Fotografia 26
Blazonul lui Thomas Altemberger din
loggia Grădinii Martirilor
În perioada amintită, Thomas Altemberger atingea apogeul puterii şi bogăţiei, fiind

proprietar al unor moşii în Alba şi Târnave, arendaş al camerei de la Baia de Arieş (în
perioada 1486-1491 a scos din mine aur în valoare de 6.000 de guldeni), arendaş al vămii
regale în 1475. 44 La sumele ce proveneau din arendăşie s-au adăugat cele din comerţul cu
plumb şi dota soţiei. 45 Puterii financiare i se adaugă cea politică prin atribuţiile funcţiei de
primar şi, în doi ani, jude regal. Autoritatea sa a fost întărită de punerea în aplicare a colecţiei
de legi numită Codex Altemberger, iar amintirea i s-a păstrat în clădirea ce va depăşit prin
grandoare, aşa cum se va întâmpla mai târziu cu Palatul Brukenthal, construcţiile
contemporane.
Din moştenirea culturală a „epocii Altemberger” au rămas în patrimoniul Muzeului
Brukenthal opt ducaţi din aur (T 996-998, T 1006-1009, T 1036) bătuţi între 1482-1489, anii
de glorie ai lui egregius Magister Civium et Judex Regius nec non Camerarius urbis
Altemberger din registrul de impozite poate avea legătură cu apariţia clădirii. (I. A lbu, Die Inschriften am
Hermannstädter Alten Rathaus, în B.C.M.I., 1-4, 1997, p. 34). Autorul consideră că până în anul 1485 casa a fost
terminată. (mai departe, Albu, Die Inschriften Rathaus)
44
G. Gündisch, Die Hermanstädter Bürgermeister Thomas Altemberger (1491). Leben und Werk, în G.
Gündisch, Aus Geschichte und Kultur der Siebenbürger Sachsen, Köln, 1987, p. 130 şi urm.
Cibiniensis. 46
Revenind la istoria monumentului, nu putem exclude din analiza cronologică datele
din registrele de impozite ale oraşului care pomenesc proprietăţile lui Thomas Altemberger.
Pornind de la aceste informaţii s-a acreditat ipoteza identificării caselor ce vor face loc
Primăriei Vechi cu cele din circumscripţia Fraczios: domus relictae Vizackna şi, imediat,
domus magistri civium.47 Sugestia că relictae Vzackna este văduva unui nobil din Bogata de
Mureş şi viitoarea soţie a lui Thomas Altemberger 48 ridică mari semne de întrebare atunci
când e vorba de identificarea caselor. Ipoteza, susţinută doar prin trimiterile la blazonul
vicevoievodului Nicolae de Ocna Sibiului aşezat în locuri semnificative din spaţiul clădirii,
este puţin convingătoare.
Structura clădirii, pregătită pentru apărare, şi blazoanele sunt semnele evidente de
autoritate la care aspirau vârfurile patriciatului local. Aducem în discuţie alodiul lui
Altemberger consemnat înainte de 1475. Vom observa că funcţionarul a notat în cazul
alodiului titulatura completă -magister Thomas, magister civium-.
Un nou recurs la arheologie este necesar. Eventuala demolare a unei case din material
durabil ar fi trebuit să lase urme serioase în teren. Anterior construcţiei existente şi astăzi, nu
am înregistrat decât urmele unor amenajări de mică amploare, din lemn. Desigur, nu putem
exclude ipoteza ca vicevoievodul Nicolae să-şi fi folosit funcţia pentru a cumpăra un loc în
Sibiu, ridicând apoi o construcţie din materiale uşoare care valora, aşa cum o arată registrul de
impozite, un lott. Ipoteza menţionată, ca şi aceea că domus relicta de Wizakna este viitoarea
casă Altemberger este imposibil de verificat şi ca urmare greu de susţinut.
Analiza de ansamblu a materialului documentar din ultimele două decenii ale secolului
al XV- lea şi chiar la începutul secolului al XVI- lea scoate însă în evidenţa implicarea Affrei
(de Ocna Sibiului?, de Bogatul de Mureş, Altemberger) în constituirea şi administrarea averii
familiei Altemberger.
Alăturarea blazonului soţiei cu cel al soţului nu este un fapt comun în societatea
medievală sibiană. În comunitatea oraşului, cel puţin de la sfârşitul secolului al XV- lea, aşa
cum arată testamentul lui Thomas Altemberger, soţia avea dreptul la o treime din moştenire.
45
Ibidem, p. 137.
46
O. Dudău, Egregius Magister Camerarius Urbis Cibiniensis Thomas Altemberger, în B.C.M.I., 1-4, 1997, p.
36-37.
47
Fabini, Vechea Primărie, p. 43; Rechnungen aus dem Archiv der Stadt Hermannnstadt und der Sächsischen
Nation, în Quellen zur Geschichte Siebenbürgens aus Sächsischen Archiven, Sibiu, 1880, p. 33. (mai departe,
Rechnungen)
48
Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenbürgen, VII, Bucureşti, 1991. (mai departe
Urkundenbuch) Documentul d in 1481 precizează că văduva din Ocna Sib iului este, firesc, fosta soţie a lu i
O treime revenise copiilor din prima căsătorie a lui Thomas Altemberger cu Praxedis, fiica lui
Oswald Wenzel.
Amplasarea clădirii într-o zonă deja lotizată, mai ales asigurarea ieşirii la stradă, crea o
situaţie juridică şi practică dificilă. Activitatea economică intensă şi poziţia politică favorabilă
stimulau însă iniţiative de ctitorire mai ales în rândul marii funcţionărimi.
Starea de emulaţie a constructorilor este mai bine reliefată de modificările petrecute în
structura bisericii de comunitate din apropiere. După 1470 se încearcă transformarea vechii
bazilici într-o biserică-hală mai încăpătoare. Proiectul depăşeşte ambiţiile comanditarilor,
astfel că din corul proiectat nu s-au realizat decât fundaţiile. În schimb, s-a mărit sacristia şi s-
a ridicat ferula. 49
Pericolul otoman obliga la întreţinerea turnurilor, la amenajarea unui sistem de apărare
eficient. Construcţiile noi, cum este casa lui Altemberger, au fost înzestrate cu elemente de
apărare. Era şi acesta un motiv de a obţine un teren şi dreptul de a construi o casă cu două
turnuri, lucru nemaiîntâlnit până atunci. Incendiul din 1469, care a afectat în primul rând
biserica şi porţile oraşului, a dat şi mai mult de lucru constructorilor. 50
Cum arăta reşedinţa primarului în ziua de Sfântul Gheorghe a anului 1485, când s-au
adunat la Sibiu în localul învecinat Primăriei primarii, judecătorii, juraţii şi nobilii din Sibiu şi
din cele şapte plus două scaune, din Bistriţa şi Braşov ? 51 Casa primarului şi a judelui din
Sibiu trebuia să fie pe măsura puterii oraşului ce aduna în jurul său toate comunităţile săseşti
din Transilvania. Este verosimilă, dar nesusţinută documentar, ipoteza că în acel an casa era
terminată. 52
Începutul construirii casei Altemberger se poate lega de momentul căsătoriei lui
Thomas cu Affra. Momentul definitivării ansamblului arhitectonic şi închiderea curţii spre
clădirile dinspre strada Măcelarilor este mai dificil de determinat. Contextul cultural aduce
însă în discuţie o problemă interesantă, intens discutată şi încă nelămurită: transferul de
proprietate a casei după moartea lui Thomas Altemberger.
Moştenirea lui Thomas Altemberger cuprindea o avere impresionantă 53 ce a fost legal
împărţită între soţie şi copiii din căsătoriile anterioare. Este însă discutabil dacă casa
moştenită probabil de Affra a trecut în proprietatea lui Nicolaus Proll şi, mai ales, modul în
Nico lae, nobilul d in localitatea menţionată.

49
Fundaţiile proiectatului cor au apărut într-o săpătură arheologică din 1995. Cercetarea arheologică este inedită.
50
Rechnungen, p. 19.
51
Ibidem, p. 145; docu mentul nu menţionează exp res locul unde s-a desfăşurat întrunirea, dar locul de baştină al
trimişilor îndeamnă să credem că el a fost la Sibiu (Urkundenbuch, VII, p. 390).
52
Fabini, Vechea Primărie, p. 7.
care s-a petrecut transferul. 54

În ziua de 19 aprilie 1497, Affra trimitea din Bogat, unde avea moşie (primul ei soţ
fusese nobil de Bogath), o scrisoare la Sibiu, lui Johannes Sachs, rudă prin alianţă. 55 Este
dificil să acceptăm ipoteză că între data menţionată, când numele ei nu este legat de Nicolaus
Proll, şi noiembrie 1499 când în testamentul lui apare ca soţie Elisabeta să se fi întâmplat atât
de multe evenimente importante. De altfel, succesiunea casei prin intermediul unor văduve
bogate de la Thomas Altemberger la Marcus Pemfflinger este dificil de probat. Mai degrabă
pare verosimilă ipoteza cumpărării de către bogatul Nicolaus Proll a casei greu de întreţinut
de o femeie cu puţine resurse financiare. Văduva lui Altemberger se afla într-o situaţie
financiară dificilă datorită proceselor pentru moştenire. În iulie 1497 primea cei 600 de florini
pe care Magistratul îi datora şi pentru care intervenise cu mai bine de două luni în urmă la
naşul ei, notarul Johannes Sachs. 56 Affra a fost nevoită să se judece la Alba Iulia cu călugării
eremiţi57 ca să-şi recupereze contravaloarea bunurilor date în folosul regelui, în vizită la
Sibiu. 58
Fiind nevoită să plătească un impozit substanţial pentru mai multe case 59 , Affra a
trebuit probabil să o vândă pe cea mai mare şi mai costisitoare unui localnic bogat cum a fost
Nicolaus Proll, jude regal şi cămăraş al sării sau chiar lui Johannes Lulay. 60 De acum, trecem
pragul secolului al XVI-lea.
Destinaţia spaţiilor interioare ale ctitoriei Alte mbe rger

Clădirea ctitorită de Thomas Altemberger se compunea din camere de locuit, sală
pentru primiri, spaţii de depozitare şi anexe gospodăreşti. Ansamblul arhitectonic s-a
dezvoltat în jurul unei curţi de 676 mp.
53
Urkundenbuch,VII, p. 384-385.
54
Ipoteza a fost avansată de Ludwig Reissenberger cu “mare probabilitate” fără a şti dacă Nico laus Proll a
moştenit casa sau a cumpărat-o (Reissenberger, Überreste, p. 18 şi 21).
55
Arhivele Naţionale. Direcţia Judeţeană Sib iu, fondul Documente medievale, U, III, 8.
56
Însemnarea sumei care i se plăteşte Affrei se găseşte în Rechnungen, p. 242.
57
Rechnungen, p. 210. Ea a fost asistată de judele regal Petru.
58
Rechnungen, p. 189.
59
În anul 1506 casa Affrei s-a aflat în duodecimalia lui J. Heltner şi era cotată cu valoarea: lot 12 (Rechnungen,
p. 547, 549), iar în anul următor cu aceeaşi valoare (Ibidem, p. 550-551).
60
Ludwig Reissenberger considera că în testamentul lui Nicolaus Pro ll, copiat în anul 1500 de notarul Johannes
Hirschberg în registrul capit lului din Mediaş (docu ment probabil pierdut în incendiul arh ivei d in Mediaş după al
doilea război mondial), a fost menţionată fosta casă Altemberger: „domun m ilam, in qua jaceo in lecto
egritudinis una cum parvo do mo eidem contigua et vicina versus Valentinu m Pictorem structa” (Reissenberger,
Überreste, nota 3, p. 18-19). Nu mele lui Valentinus, magister pictor, se regăseşte într-o perioadă apropiată, în
registrul de socoteli al judecătorului regal (Hermannstädter und Siebenrichter - Rechnung aus dem Jahre 1497),
lui datorându-i-se pictarea stemei o raşului pe o casă nouă (domum novam) (Rechnungen, p. 237, 252). Însemnele
oraşului puteau fi puse pe clădirea Primăriei sau pe o altă clădire publică.
Două sunt spaţiile marcate de blazoane sau piese de mobilier arhitectonic, semn că
erau considerate locuri reprezentative pentru prestanţa şi pretenţiile familiei: etajul turnului-
locuinţă şi grădina.
Un spaţiu intim, asemănător grădinilor din spaţiul mediteranean, a fost obţinut prin
nivelarea terenului dinspre terasă. În cartierul patricienilor din Sibiu era o adevărată modă a
grădinilor familiale. 61 (Fotografiile 27, 28)
Fotografia 27
Loggia din „Grădina Martirilor”, 1865 (fotografie de Th. Glatz)
(Muzeul de Istorie Sibiu, nr. inv. GD 18232)
61
Grăd ini pentru odihnă s-au amenajat într-o perioadă apropiată în vecinătate, la casa parohială (Piaţa Huet nr. 1)
şi Piaţa M ică nr. 22.
Fotografia 28
Curtea interioară (imagine din anul 2006)
Spre deosebire de grădinile amintite,

unde nu se păstrează decât firidele
din ziduri sau simplele spaţii
acoperite, în grădina lui Thomas
Altemberger s-a amenajat o loggie
dominată de busturi umane cu rol de
console. Cheile de boltă au luat
forma unor blazoane. Stâlpii şi
probabil bolta loggiei erau pictaţi, iar
un brâu în formă de vrej marca pe
perete nivelul consolelor. În galeria
personajelor din loggie regăsim, după
cum afirmă mulţi autori, personajele
Fotografia 29 centrale ale acestui proiect
Consolă cu bustul lui Thomas Altemberger arhitectonic de amploare: Thomas
Altemberger şi Andreas Lapicida,
meşterul pietrar. (Fotografiile 29,

30)
Ancadramentul bogat
ornamentat şi marcat de
blazoanele ctitorilor, ce străjuia
intrarea în camera de la etajul
turnului, spaţiul creat prin
amenajarea bovindoului cu
blazonul lui Thomas Altemberger
pe cheia de boltă, prezenţa
căminului pentru foc,62
Fotografia 30 demonstrează că în proiectul
Consolă cu reprezentarea lui Andreas Lapicida
iniţial ctitorul a acordat un rol
deosebit primului etaj al clădirii.
Poziţia, dimensiunile şi amenajările îi asigurau caracterul de încăpere intimă a proprietarilor.
Spaţiul bovindoului, unde lumina venea prin ochiuri de sticlă prinse în ramă de plumb, era un
loc de odihnă şi rugăciune. 63 Pe de altă parte, cel ce stătea în bovindou cuprindea cu privirea
toată curtea, până la intrare. În această încăpere se ajungea venind pe un culoar exterior sau
din interior, după ce străbăteai încăperile "corpului de legătură". În ambele cazuri, înainte de a
intra în camera stăpânilor erai nevoit să aştepţi într-un hol dominat de un ancadrament cu
ornamente traforate în piatră şi blazoane. (Fotografiile 31, 32, 33)
În turnurile de apărare, chiar dacă aveau funcţia de locuinţă, la etajele superioare
stăteau paznicii. Amplasarea blazoanelor la intrarea în casa scării, spre etajul superior, făcea
parte din scenariul intrării. (Fotografiile 34, 35)
Neavând alte puncte de pornire în stabilirea destinaţiei camerelor de locuit, ne folosim
de hornurile sobelor. O vatră deschisă se află într-o cameră învecinată celei din turnul-
locuinţă. Prezenţa tavanului pictat în secolul al XVII- lea indică un spaţiu reprezentativ. La
parterul „corpului de legătură”, lângă turnul- locuinţă, există o încăpere care, datorită unui coş
de fum de mari dimensiuni, poate fi identificată cu un spaţiu domestic unde era probabil
cuptorul de pâine.
62
Frag mentul de placă din lut cu reprezentarea unui personaj fantastic (geniu?) putea decora partea superioară a
unui asemenea şemineu în secolele XV-XVI (cf. Marcu, op. cit., p. 269).
63
Un ochi de sticlă cu acest diametru a fost recuperat din săpătura arheologică desfăşurată în Grădina Mart irilo r.
Fotografia 31
Holul din faţa „camerei stăpânilor” (etajul I al clădirii)
Fotografia 32
„Camera stăpânilor” situată în turnul-locuinţă
(în stânga, planul îndepărtat, este bovindoul)
Fotografia 33
Fragment dintr-o placă
de ceramică
(sec. XV – XVI)
Fotografia 34 Fotografia 35
Blazonul Affrei Altemberger Blazonul lui Thomas Altemberger
de la etajul I al clădirii de la etajul I al clădirii
Parterul turnului- locuinţă era destinat grajdului. Un astfel de spaţiu, construit numai
din lemn, putea fi amenajat în cazul Primăriei Vechi şi mai la sud. Urmele masive de resturi
vegetale descoperite acolo pot aparţine depunerilor organice dintr- un grajd sau lemnului
folosit în cantitate mare pentru foc.
În structura „corpului de legătură” a fost amenajat un alt horn, mai la nord de vatra de
foc. (Fotografia 36) În pod se observă două guri de aerisire, ultima având urme de fum. Pereţii
„corpului Lulay” erau străbătuţi de un coş de fum ce va fi cu siguranţă folosit după 1545
pentru sobele din sala de şedinţe a Magistratului. (Planşa a XIV-a)
O scară interioară cobora de la etajul corpului de legătură în apropierea unei săli cu
bolţi cu nervuri pornite din console în forme florale. Alături era un spaţiu mai mic, pe care l-
am identificat cu cabina unei latrine. Sala mare de la parter, cu vedere spre Oraşul de Jos,
avea acces la grădina din spate, la pivniţa şi la curtea casei. Poziţia privilegiată prin multiplele
posibilităţi de comunicare sugerează o utilitate deosebită. Pentru o funcţie importantă
pledează amenajarea lângă ferestre a unor bănci din zidărie, aşa cum aveau camerele de la etaj
cu vedere spre Oraşul de Jos.
Intrarea actuală în pivniţă, cu ancadrament din piatră simplu profilat, a fost folosită de
primii proprietari. A doua intrare spre pivniţă este vizibilă pe planul lăsat de Ludwig
Reissenberger 64 . (Planşa a XVI-a)
Spaţiile a căror utilitate poate fi desluşită doar indirect, din documentele de arhivă,
sunt pivniţa şi podul casei. Menţionarea în testamentul din 1485 a câmpurilor agricole, a
culturii de viţă de vie, a grădinilor şi iazurilor explică nevoia de spaţiu de depozitare.65
Foişorul din lemn folosit la ridicarea sacilor în pod păstrează şi astăzi traforuri gotice, iar în
apropiere se vede încă axul din lemn al scripetelui.
Pe nivelul de călcare al curţii au existat urme
evidente de pietriş. Curtea se închidea la sud-vest cu un zid
aşezat pe arce din cărămizi. La sud, zidul de închidere
trunchia lotul unei case rămasă fără curte şi fără prea multă
lumină. Pe latura de sud-est, planul lui Thomas
Altemberger a prevăzut un zid de incintă ridicat în faţa
ferestrelor clădirii de pe strada Mitropoliei. Probabil că pe
acolo, ca şi astăzi, intrau vizitatorii lui Thomas
Altemberger.
Sauna şi latrina sunt două amenajări care au apărut
fie în cercetarea arheologică, fie în documentele de arhivă. Fotografia 36
Imagine din podul corpului
La parter, lângă sala cea mare cu acces în grădină, era de legătură
cabina latrinei. Groapa latrinei, cu urme evidente de (în prim plan hornul vetrei de
foc de la etaj, în planul al
doilea scheletul din lemn al
scripetelui)
64
Biblioteca Brukenthal, H. 4941.
65
Urkundenbuch, VII, p. 385.
incendiu, avea pereţii din cărămizi, cu arce de descărcare în structură. Cercetarea arheologică
s-a adâncit până la 8,30 m faţă de nivelul pivniţei. Prin adosarea zidurilor din cărămizi la cele
din piatră s-a format un spaţiu trapezoidal lat de 2,15 m, cu laturile lungi de 3,90 m şi 4,05 m.
Zidul dispus oblic, formând trapezul, are lăţimea de 50 cm în partea superioară păstrată astăzi
şi 80 cm la adâncimea de 6 m faţă de nivelul actual de călcare al pivniţei. La această cotă
zidul a format un arc de descărcare cu deschiderea de 1 m. Zidul pomenit a dublat zidul din
pietre de râu al clădirii şi s-a ridicat deasupra nivelului uşii de acces actuale, acolo unde se
vedeau urmele pornirii unui arc din cărămizi. (Planşa a X-a) În grosimea zidului din piatră de
la sud-vest se păstrează urmele unui canal de aeraj deschis în pod.
Planşa a X-a
Latrina medievală, proiecţie izometrică
Zidul dinspre sud-est a dublat şi el un zid din pietre de râu, iar arcul de descărcare se
sprijină pe structurile din pietre ale pereţilor învecinaţi. Deasupra arcului se afla o firidă
desfăcută în 2006.
Zidurile se sprijineau pe un sistem format din arce de descărcare. În partea de jos
incinta se termina cu arce din cărămizi sprijinite pe stâlpi. Pe fiecare stâlp s-au aşezat capetele
a două arce. (Planşa a XI-a) Arcul peretelui dinspre nord-est avea o deschidere de 1,75 m.
Stâlpii de susţinere inferiori au fost

aşezaţi direct pe bolovani de râu. Suprafaţa
mică de sprijin a arcelor de la bază şi
greutatea zidăriei au determinat prăbuşirea
părţii de jos a construcţiei. Numai zidăria
laturilor înguste ale incintei s-a păstrat sub
cota de -2,80 m.
La adâncimea de 2,80 m am
descoperit un fragment de zid prăbuşit. Până
la această adâncime terenul a fost răscolit de
ultimii restauratori care au subzidit pereţii
prăbuşiţi. Între -2,80 şi -6,50 m s-a aflat
doar pământ negru, cu bârne arse, material
arheologic din diferite epoci, mai ales din
epoca modernă. De la adâncimea de 6,50 m,
suprafaţa a fost secţionată doar parţial, iar
Planşa a XI-a materialul arheologic a devenit o excepţie.
Latrina medievală,
tehnica de construcţie a zidurilor La adâncimea de 5,50 m au apărut ultimele
urme de zidărie prăbuşită ca urmare a
incendierii violente a spaţiului şi un
fragment de stâlp din lemn în poziţie verticală.
O posibilă baie cu aburi -vaporarum- este refăcută în 1545 pentru cei doi consuli (vezi
anexa 1). În interiorul clădirii nu s-au păstrat urmele unei instalaţii de apă din evul mediu.
Tubul din lemn dezvelit în grădină, probabil din epoca modernă, vine din direcţia „corpului de
legătură”. (Fotografia 55) Nu există însă o relaţie stratigrafică cu acesta. În planul lui Ludwig
Reissenberger se văd în grosimea pereţilor camerei de lângă cabina latrinei amenajări ale
căror funcţii nu au fost identificate. 66
Baia cu aburi de la Primărie nu este un lucru neobişnuit în Sibiul secolului al XVI- lea.
Pe lângă o baie a comunităţii exista una a spitalului de bătrâni. În 1509 aceasta din urmă era
deja în funcţie pentru că magistrul Michael Altemberger face o donaţie de 18 florini pentru
înzestrarea ei. 67
66
Planul se găseşte la Biblioteca Brukenthal, H 4941, inv. nr. 2370.
În loc de concluzii
Cu alte cuvinte, casa a avut o predominantă funcţie de reşedinţă civilă, asigurând spre
sfârşitul secolului al XV- lea confortul unei familii de patricieni cu mulţi copii. Dimensiunile
proiectului sunt justificate de pretenţiile şi posibilităţile materiale ale proprietarilor.
Remarcăm alături de expresivitatea măştilor-console, de acurateţea execuţiei detaliilor de pe
ancadramente, de bogăţia decoraţiilor, ingeniozitatea planului. Constructorul a adaptat planul
unei construcţii de plan rectangular cu curte interioară, la un teren de formă neregulată,
impropriu unei astfel de desfăşurări geometrice. El a trebuit să unească un mai vechi turn de
apărare cu un important turn de locuinţă la care comanditarii au ţinut în mod deosebit.
Rupturile de segmente de pe latura nou creată nu au afectat prea mult impresia de armonie a
spaţiului şi cu atât mai puţin prima cerinţă a comanditarilor: să fie o casă monumentală.
Ipoteza că în evoluţia clădirii sunt etape de construcţie nefinalizate este susţinută, între
altele, de consola aflată în podul „corpului de legătură”, legată funcţional de turnul- locuinţă.
Ea nu a fost integrată într-o structură de zidărie. Nu putem trece cu vederea că peretele
turnului- locuinţă vizibil în pod este tencuit. Acestea sunt argumente în favoarea ipotezei
formulate şi de Iuliana Fabritius-Dancu privind existenţa separată în jurul anului 1470 a
turnului- locuinţă. Andreas Lapicida, la comanda lui Thomas Altemberger (devenit proprietar
al turnului) ar fi construit şi
decorat bovindoul.68
(Fotografiile 37, 38)
Fotografia 37
Imagine din podul „corpului de legătură”
(în planul îndepărtat frontonul corpului de clădire
terminat de Thomas Altemberger)
67
Rechnungen, p. 544.
68
Fabrit ius-Dancu, op. cit., capitolu l 39, f. p.
Funcţia militară a clădirii nu este formală.

Orificiile înguste de deasupra bovindoului cu
deschidere spre strada Odobescu, deschiderile mici
de la parter puteau asigura protecţia în cazul unui
atac minor. (Fotografia 39) Turnul- locuinţă nu era
echipat însă pentru apărare. Puterea patricienilor la
sfârşitul secolului al XV- lea se dovedea în primul
rând prin avere, iar cea militară pe zidurile cetăţii
sau în afara lor.
Analiza stilistică şi arheologică, datele de
Fotografia 38 pe stâlpii loggiei şi informaţiile istorice sugerează
Imagine din podul „corpului de
legătură” - planul al doilea, stânga un şantier de construcţii care nu s-a terminat odată
sus, consola turnului- locuinţă cu moartea lui Thomas Altemberger. În derularea
şantierului după 1491 a fost implicat probabil în
continuare Andreas Lapicida. Ctitorul ansamblului arhitectonic este fără îndoială Thomas
Altemberger.
Fotografia 39
Primăria Veche văzută dinspre strada Odobescu
CAPITOLUL IV
PROPRIETARII ŞI CLĂDIREA
ÎN PRIMA JUMĂTATE A SECOLUL AL XVI-LEA
Ca şi când lucrurile nu ar fi destul de complicate domus dominae Affrae apare în

69
registrele de impozit şi mai târziu: în 1506 (duodecimalia lui Johannes Heltner , în 1507
(duodecimalia lui Benedictus Carnifex) 70 , 1515 (duodecimalia lui Andreas Budner) 71 , de două
ori în alt registru din acelaşi an cu 12 lott pentru care a plătit mai mult de 3 florini.72
Admiţând lacunele înregistrării sau păstrarea fragmentară a registrelor nu putem să trecem
peste menţionarea casei doamnei Affra în 1515.
În 1475, când s-a recăsătorit cu Thomas Altemberger, avea în jur de 25 de ani şi trei
copii. După 40 de ani era obligată să plătească pentru o casă un impozit aşa de mare încât a
fost nevoită să- l achite în mai multe rate. Din nefericire, lipseşte dovada unei legături de
proprietate între casa cu blazoanele separate ale soţilor Altemberger şi cea pomenită în 1515.
Întrebarea ridicată de prezenţa blazonului unei femei într-o casă de patricieni, în care capul de
familie este o personalitate atât de importantă cum a fost Thomas Altemberger, poate să nască
discuţii.
De altfel, observaţiile arheologice şi cele de parament fac, aşa cum au susţinut istoricii
de artă 73 , dificile etapizările strânse în evoluţia clădirii în secolul al XVI-lea. Scara principală
ce duce la primul etaj, oprindu-se în faţa uşii încoronată cu blazonul lui Johannes Lulay, a fost
construită, după cum a lăsat să se vadă în cercetarea arheologică, ţesându-se de clădire.74
Elementele arhitectonice decorative amenajate la etaj, în primul rând fastuosul ancadrament
cu blazonul lui Johannes Lulay, aveau menirea să atragă atenţia unui oaspete deja impresionat
de mărimea caselor din jur şi apoi de volumul curţii în care intra, asupra importanţei sociale a
proprietarului. (Fotografia 40)
69
Rechnungen, p. 549.
70
Ibidem, p. 550.
71
Ibidem, p. 551.
72
Ibidem, p. 568.
73
Ch iar şi V. Roth consideră că etajul al doilea al clădirii principale a fost ridicat în secolul al XVI-lea (V. Roth,
Geschichte der deutschen Baukunst in Siebenbürgen, Strassburg, 1905, p. 114).
74
Dovada existenţei etajulu i corpului principal în t impul v ieţii lui Johannes Lulay o constituie anul 1520 înscris
pe un ancadrament de fereastră (Albu, Die Inschriften Rathaus, p. 32).
Fotografia 40
Blazonul lui Johannes Lulay
Dacă la sfârşitul secolului al XV- lea, prin mobilarea unor spaţii intime (bovindoul
folosit drept capelă, uşa de intrare în turnul- locuinţă, loggia din grădină) cu blazoane de
familie se producea un echilibru între intimitate şi reprezentativitate, spiritul noului veac lăsa
în urmă inhibiţiile evului mediu. Detaliile arhitectonice ce pun în lumină personalitatea
presupusului proprietar de la începutul secolului al XVI- lea nu pot schimba armonia iniţială a
formelor decorative.
Trecerea casei din proprietatea ctitorului în cea a lui Nicolaus Proll (?), Johannes
Lulay şi Marcus Pemfflinger, legaţi prin funcţii (şi prin soţii ?!!) de Sibiu este concomitentă
cu trecerea de la formele mentale ale evului mediu târziu transilvănean la cele ale Renaşterii
promovată de noii proprietari. 75 Procesul este evident în ansamblu dar şi în detaliu. Turnurile
casei lui Altemberger ţin de mentalitatea evului mediu, grădina cu loggie este scena unui
personaj elevat, dornic de meditaţie şi odihnă.
Tranziţia continuă. Tăblia uşii datată în jurul anului 1500 copiază formele drepte ale
Renaşterii, dar elementele decorative ale coifului personajului intarsiat şi forma literelor
75
Nicolaus Proll aparţ inea unei familii de italien i stabiliţi p robabil la mijlocul secolului al XV-lea la Sib iu.
Despre originea lui Johannes Lulay nu se ştiu mu lte lucru ri. Marcus Pemfflinger a venit din German ia. Date
biografice despre N. Proll şi J. Lualy se regăsesc în: G. Gündisch, Die Grabsteine in der Ferula der
evangelischen Stadpfarkirche in Hermannstadt, în Mitteilungen aus dem Baron Brukentalischen Museum, XII,
1947, p. 15-16, 20-21. (mai departe Gündisch, Die Grabsteine)
aparţin culturii medievale. 76 Compoziţia artistică şi textul în limba germană subliniază

calitatea stăpânului casei de apărător ferm al căminului familial, parte a comunităţii
orăşeneşti. 77 După dimensiuni şi în acord cu mesajul, uşa era montată într-o deschidere
principală. (Planşa a XII-a)
Construită într-o poziţie strategică, amenajată
de la început ca o casă fortificată, presupusa reşedinţa
a comitelui Johannes Lulay era impresionantă nu
numai prin arta dispunerii volumelor şi a elementelor
decorative. Ea putea fi utilă în perioade de insecuritate,
cum a fost anul 1514, anul răzvrătirii sibienilor
împotriva comitelui regal 78 . Din această perspectivă,
evidenţierea valorii simbolice a turnului- locuinţă
trebuie amendată într-o analiză de ansamblu a clădirii,
luând în considerare alte elemente arhitectonice de
apărare: turnul exterior de la nord, ferestrele mici de pe
faţada de vest. 79 În fapt, rolul defensiv este ilustrat de
cele două ghiulele, una din fier şi alta din piatră,
semiîngropate în zidul exterior al clădirii.
Planşa a XII-a
Tăblia unei uşi datată Întărirea zidurilor de incintă ale oraşului la
în jurul anului 1500 cumpăna secolelor XV şi XVI cu turnuri masive, cum
este cel numit Turnul Gros, şi mai ales amenajarea
bastioanelor la mijlocul secolului al XVI- lea au dus la diminuarea funcţiei militare a caselor
de patricieni prevăzute cu turnuri- locuinţă. 80 Însă în prima jumătate a secolului al XVI- lea
structura de ansamblu a clădirilor oraşului Sibiu, după cum relatează Georg Reicherstorffer,
era marcată de funcţia militară. 81
76
Albu, Die Inschriften Rathaus, p. 33-34.
77
În inventarele vechi ale Mu zeulu i Bru kenthal, la locul descoperirii p iesei este trecut (nr. inv. 15221) doar
Hermannstadt. Chiar dacă uşa nu provine de la casa Altemberger, simbo listica desenului şi mesajul inscripţiei
sunt sugestive pentru mentalitatea societăţii sibiene în jurul anulu i 1500.
78
Pentru revolta sibienilor din 1514 a se vedea, A. Du mitreascu-Jippa, N. Nistor, Sibiul şi ţinutul în lumina
istoriei, Cluj-Napoca, 1976, p. 155.
79
Asupra importanţei strategice a clăd irii a se vedea, M. von Kimako wicz, Alt Hermannstadt. Eine
entwicklungs-geschichtliche Studie, în A.V.S.L., 2, 37, 1911, p. 269.
80
Pentru tematica caselor cu turnuri-locuinţă a se vedea, H. Fab ini, Patrician Towers in the Late Middle Ages in
Sibiu (Hermannstadt), în IBI, Bulletin, 50, 1994-1995, p. 145-148.
81
G. Reicherstorffer, Chorographia Transilvaniei, în Călători străini despre Ţările Române, Bucureşti, 1968, p.
214. Georg Reicherstorffer s-a născut, probabil, la Sib iu şi a fost aici notar provincial (Rathschreiber). Din acest
motiv el a cunoscut bine societatea sibiană.
Comitele Johannes Lulay

Presupusa proprietate a comitelui Johannes Lulay asupra clădirii obligă la o succintă
prezentare a vieţii şi activităţii acestuia, mai ales că s-a aflat printre personalităţile ilustre care
i-au urmat lui Thomas Altemberger.
Johannes Lulay, ca şi cei mai mulţi înalţi funcţionari sibieni, a urcat treptele ierarhiei
politice în paralel cu acumularea unor funcţii aducătoare de venit. El a fost notar al oraşului
între 1492 şi 1494 şi kammergraf împreună cu Nicolaus Proll, alt posibil proprietar al casei
Altemberger. Între anii 1504 şi 1505 a fost judecător scăunal. Anul 1507 îi aduce suprema
funcţie în oraş, judecător regal. În acelaşi an a semnat un tratat de bună vecinătate cu Radu cel
Mare, domnul Ţării Româneşti. Mai târziu a avut conflicte cu comunitatea sibiană. Ca
pedeapsă, regele Ungariei Vladislav al II- lea i-a amendat pe sibieni cu 6.000 guldeni.
Johannes Lulay a avut trei soţii. Prima a fost Elisabeta, văduva lui Nicolaus Proll, prin
care se crede că a moştenit Casa Altemberger. A doua soţie s-a numit Barbara, văduva unui
bogat funcţionar din Bistriţa. A treia soţie, Clara Thobiasch, i-a supravieţuit şi s-a căsătorit cu
Marcus Pemfflinger, viitorul jude regal. Moartea l-a găsit pe Johannes Lulay, la 12 aprilie
1521, în funcţia de jude regal, fiind îngropat în ferula bisericii parohiale. 82
Proprietatea lui Marcus Pe mfflinger şi vânzarea ei către Magistrat

Insecuritatea cetăţenilor oraşului, indiferent de starea lor socială, s-a accentuat după
prăbuşirea regatului Ungariei, în timpul luptelor dintre partidele pro-otomană şi pro-
habsburgică. Comitele saşilor Marcus Pemfflinger, proprietarul casei în discuţie, a luat parte
activă la luptele interne din Transilvania. Fidelitatea faţă de Ferdinand de Habsburg l-a ţinut
departe de familie şi l-a determinat să risipească pentru întreţinerea armatei o bună parte din
avere. Numai prin intervenţia prietenilor, unele bunuri, între care şi impunătoarea casă, au
scăpat de creditori. 83 În aceste condiţii ne putem lesne imagina situaţia în care a ajuns casa
lipsită de serviciile stăpânului mort departe de oraş în anul 1537. Perioada de început a
stăpânirii lui Marcus Pemfflinger asupra clădirii a lăsat doar urme neînsemnate: două grafiti
ce consemnează anii 1524 şi 1525. 84
În preajma anului 1545, casa mare şi greu de întreţinut era vânată de creditorii lui
Marcus Pemfflinger, de nobili sau patricieni bogaţi. Alarmaţi de eventualitatea unei tranzacţii
care putea aduce un nou locuitor din afara oraşului, dar mai înainte de toate atraşi de mărimea
82
G. Gündisch, Die Grabsteine, p. 20-21.
83
G. Seivert, Die Stadt Hermannstadt.Eine historische Skizze, Sib iu, 1859, p. 35.
construcţiei, consilierii oraşului hotărăsc să plătească suma cerută de rudele defunctului

comite.
Calculând probabile taxe şi impozite datorate de proprietar, a fost achitată urmaşilor
comitelui sibian suma de 1922 florini şi 64 denari. 85 Peste doi ani, prin vânzarea fostului sediu
al Primăriei aflat lângă capela Sfântul Jacob şi Turnul Preoţilor, oraşul va recupera o parte din
suma cheltuită pentru noua reşedinţă. 86
84
Albu, Die Inschriften Rathaus, p. 32.
85
Arhivele Naţionale Sibiu, fondul Magistratul şi Scaunul Sibiu, seria Socoteli consulare, dosar 632, p. 175.
86
Docu mentul prin care Magistratul vinde cu 800 de florini clăd irea unde îşi avea reşedinţa se regăseşte la
Soterius, op. cit., p. 164. Magistratul primea pentru casa vândută lui Gallus Auner suma de 800 de florin i.
Clădirea fusese donată comunităţii în 1470 de Simonis Gu lden.
CAPITOLUL V
PRIMĂRIA ORAŞULUI SIBIU
Timp de 400 de ani clădirea a fost sediul Magistratului sibian şi cea mai importantă
clădire publică din Sibiu. De aici vine numele de Primăria Veche şi interesul ce i- l acordă
comunitatea sibiană actuală.
Amenajarea casei ca sediu al Primăriei

Prin grija lui Johannes Frank, administratorul (villicus, stadthann) Primăriei,
cunoaştem lucrările de construcţie care au urmat trecerii clădirii lui Marcus Pemfflinger în
proprietatea Primăriei. Consemnările privind cheltuielile sunt surprinzător de detaliate şi ca
urmare, credibile. De exemplu, au fost consemnate categoriile de gunoaie evacuate: bălegar,
fier, fecale etc. Pentru transportul lor au fost făcute două plăţi de 1 florin şi 24 denari şi apoi
de numai 42 denari.
Ordinea consemnărilor respecta în general pe cea a operaţiunilor. După curăţenie s-a
adus mortar pentru refacerea unui spaţiu numit vaporar (baie cu aburi). Pentru amenajarea sa
a fost cumpărat postav. 87
Cheltuielile următoare se datorează refacerii pavimentul turnului, probabil turnul-
locuinţă destinat arhivei. Cheltuielile pentru cărămizi (100 de bucăţi), var (cinci transporturi)
şi plata unui zidar care a lucrat 22 de zile ilustrează reparaţii şi eventuale recompartimentări.
Mai sunt înregistrate două transporturi de cărămizi de la Poarta Ocnei şi încă 700 cărămizi
plătite lui Georg Zaydner.
Alte cheltuieli se referă la acoperirea turnului (de incintă?), fiind folosite 3.900 ţigle.
Precizarea că s-au folosit (şi, bineînţeles, plătit) ferecături folosite la acoperiş, deasupra
ferestrei mari, îndeamnă la aceeaşi localizare.
Sunt menţionate sumele plătite pentru închiderea lăzilor de cereale, pentru trei zăvoare
ad maiorem Portam, probabil poarta de intrare. Şi alte uşi şi ferestre au fost prevăzute cu
zăvoare. Chiar şi cheltuieli minore - pentru un căţel de vatră din fier - au fost menţionate cu
grijă. 88
A fost amenajată o sobă nouă (fornax), pentru care s-a adus lut, iar apoi a fost vopsită.
87
Arhivele Naţionale Sibiu, fondul Magistratul Oraşului şi Scaunului Sibiu, socoteli economice, socotelile
administratorului, nr. 141.
Una din sobe este din oale-cahlă, pentru confecţionarea ei fiind plătit olarul Valentinus. Nu
ştim cum putea fi folosit postavul la sobe, dar o însemnare se referă chiar la aceasta. Fiecare
loc sau obiect este bine precizat. Locul numit consistor pe ultima pagină referitoare la
cheltuielile Primăriei poate fi identificat cu camera de consiliu, cel mai important spaţiu
interior. Acolo se fac multe şi scumpe amenajări. Pereţii au fost tapetaţi cu postav de Breslau.
Pentru folosinţa consilierilor au fost confecţionate bănci şi scaune.
Lista cu cheltuieli este un importante izvor istoric pentru reconstituirea interioarelor
clădirii Primăriei. Ea aminteşte o cameră aflată în faţa consistorului. Se vorbeşte despre marea
fereastră din sala consistoriului. Menţiunea refacerii unor ferestre vechi (antiquas refiendo)
este importantă în stabilirea unei etape anterioare de construcţie. Pe latura de nord-est a
clădirii, în exterior, la etaj, se află două ferestre cu detalii de ancadrament renascentiste, mai
mici decât a treia de la acelaşi nivel. Ultima, aproape de turnul de incintă, cu elemente
stilistice aparţinând goticului, pare a fi fereastra mare menţionată în document. Decorarea
ferestrei şi a unei aşa numite tabula Junonanda sunt datorate pictorului Benedict. 89 Terenul de
la intrare a fost podit cu scânduri.
Cu alte cuvinte, lista cu cheltuieli cuprinde însemnări despre reparaţii şi amenajări
interioare şi nu lucrări mari de construcţii. Rămâne de discutat care este partea din clădire care
a fost acoperită. Textul se referă explicit la acoperişul turnului, probabil cel de incintă.
Cheltuielile pentru şindrilă şi caferi sugerează că acolo a fost refăcută structura din lemn.
Alte cheltuieli se fac pentru transportul a 3.890 ţigle şi ferecături la acoperişul aflat
deasupra ferestrei mari. Mai jos sunt pomenite şindrile folosite la turn. Este verosimil ca
acoperişul fostului turn de apărare să fi fost integral reparat pentru ca spaţiul interior să intre
în folosinţa Magistratului. (Anexa 1)
O nouă contribuţie arheologică: datarea corpurilor-anexă

Atenţia istoricilor de artă a fost atrasă în principal de corpurile de locuit şi de
reprezentare. Laturile dinspre sud-est şi sud-vest au fost incluse, evaziv, în categoria ”cea mai
mare parte a ansamblului” 90 , datate în perioada Altemberger sau într-o perioadă neprecizată. 91
Cercetările arheologice au arătat că încăperile corpurilor menţionate au luat naştere
dintr- un mai vechi zid din pietre de râu cu arce din cărămizi în fundaţie sau numai din pietre
88
Ibidem, p. 142.
89
Ibidem, p. 143.
90
91
Niedermaier, op.cit., p. 20, figura 2, p. 17.
de râu. De această structură s-au adosat

ziduri din cărămizi cu fundaţii
superficiale.
Sub nivelul construcţiilor din
material durabil au apărut straturile
inferioare cu arsură, suprapuse de
depuneri organice. Urmele de locuire sunt
mai consistente în subsolul camerei 12.
Camera s-a adosat turnului- locuinţă
folosindu-se stâlpi. Pentru sprijinirea
zidului adosat turnului- locuinţă a fost
nevoie de un contrafort exterior.
Fotografia 41 Fundaţia zidului descris s-a adâncit
Fundaţie din piatră suprapusă parţial
de zidul dinspre curte al camerei 5 mult, lăţindu-se spre talpă în pământul
umed. De ea s-a sprijinit o amenajare
subterană din cărămizi. Adosarea zidurilor
nu era etanşă încât să sugereze un eventual
bazin. Nici umplutura amenajării nu este
sugestivă. Dezvelirea întregii suprafeţe a
amenajării identificate doar în şanţul de
drenaj, ar putea aduce indicii preţioase.
Cercetarea arheologică a camerei 5
- ultimele casete şi cele din urmă
probleme - a fost fructuoasă. O fundaţie
din pietre de râu intersectată de zidul lung,
dinspre curte, al camerei 5 a apărut în
Fotografia 42 urma săpăturii arheologice. Şanţul de
Fundaţiile zidului de sud-vest legat de turnul
fundaţie a fost surprins în camera 4,
locuinţă şi ale stâlpului adosat (camera 12)
învecinată. 92
Cu alte cuvinte, există o etapă de construcţie ulterioară turnului- locuinţă. Datarea ei
iese din cadrele secolului al XV- lea şi nu poate fi legată documentar decât de suma de 809
92
P. Beşliu Munteanu, Cercetările arheologice de la Primăria Veche din Sibiu, în B.C.M.I., 1-4, 1997, p. 41.
”Zidăria alcătuită d in pietre mici, înecate în mortar” este, de fapt, urma fundaţiei distrusă de zidul u lterior.
florini şi 48 denari cheltuită pentru construcţii la

clădirea Primăriei în anul 1585. 93 (Fotografiile 41, 42,
Planşa a XIII-a)
O dată apropiată, anul 1574 înscris pe un
blazon de meşter în casa învecinată de pe strada
Măcelarilor, sugerează că într-o perioadă ulterioară
incendiului din 1570 au avut loc, împreună cu
reparaţii ale clădirilor afectate, şi restructurări
urbanistice, stimulate de Magistrat care a profitat
Fotografia 43
mărind spaţiul necesar activităţilor domestice.
Stemă de meşter croitor de pe casa
învecinată Primăriei Vechi (Fotografia 43)
Planşa a XIII-a
Clădirea Primăriei după 1585 (reconstituire)
Desen prelucrat după P. Niedermaier,
Das Alte Rathaus, fig. 5, p. 19
93
Arhivele Naţionale Sibiu, fond Magistratul Oraşului şi Scaunului Sibiu, Socoteli economice. Socotelile
consulare, nr. 632, p. 197.
Noua funcţionalitate a spaţiilor

Clădirea avea o funcţie civilă, de sediu al Magistratului şi, în subsidiar, una de apărare.
Funcţia de apărare s-a datorat unor pericole interne. Tulburări în cartierele meşteşugăreşti au
fost de mai multe ori semnalate. Prin dispunerea corpurilor de clădire care închideau şi apărau
curtea, datorită unor amenajări speciale - turnurile, găurile de tragere din pod în zona
bovindoului dinspre strada Odobescu, ferestrele mici de la parter - clădirea asigura securitatea
aleşilor şi siguranţa armelor, cerealelor, documentelor şi însemnelor oraşului.
Un mic proiectil din fier, folosit de archebuze, descoperit în săpătura arheologică din
interiorul turnului- locuinţă, 94 ilustrează rosturile militare ale clădirii.
Funcţia primordială a clădirii -sediu al Magistratului-, rolul jucat de acesta în istoria
comunităţii săseşti îndeamnă la prezentarea structurii instituţionale. Tabelul cu funcţionarii
importanţi -judele regal, judele scăunal, primarul, administratorul oraşului şi notarul- care au
activat în fosta Casă Altemberger timp de 200 de ani, între 1545 – 1745, este sugestiv pentru
evoluţia vieţii politice. (Anexa 2)
Spaţii pentru funcţionari, şedinţe şi ceremonii

Organul colectiv de conducere al oraşului era Centumviratul, în care vecinătăţile erau
reprezentate. Din rândul celor mai importante familii din Sibiu se alegeau cei mai înalţi
funcţionari: primarul, administratorul oraşului (villicus, stadthann), judele regal şi cel scăunal.
Primii doi, având în vedere importanţa funcţiei, se mai numeau consuli. Organul executiv
lărgit de conducere era sfatul orăşenesc format din 12 cetăţeni de vază. Ei formau sfatul
interior şi se mai numeau senatori. Un funcţionar superior era judecătorul regesc ales de
Centumvirat. Cei 12 membri ai sfatului interior intrau împreună cu comitele în Universitatea
săsească. 95 Senatorii purtau o togă roşie, în timp ce mantia centumvirilor era neagră.96
(Fotografiile 44, 45)
Situaţia înalţilor funcţionari şi a celor mici este bine cunoscută în 1657. Împreună cu
primarul, judele regal şi cel scăunal erau consemnaţi senatorii cu diferite funcţii
administrative.
94
Muzeul de Istorie Sibiu, nr. inv. A. 9800.
95
M. Vlaicu, Universitas Saxonum, în Convergenţe transilvane, 8, 2000, p. 11-12.
96
Piesele se află la Mu zeul de Istorie din Sibiu , nr. inv. M 5479, M 5480, M 5481.
Fotografia 44 Fotografia 45
Pelerină de senator Pelerină şi pălărie de centumvir
Urmează salariaţii, de la cel mai înalt (notarul provincial), la cel mai neînsemnat
(văcarul). Lista lor este sugestivă pentru activitatea complexă a Primăriei: notarul oraşului,
oratorul centumvirilor, notarul breslelor, colectorul de impozite, doi inspectori cu rezerva de
bucate, judecătorul de piaţă, medicul, farmacistul, tipograful, procuratorul, scribul, şeful pazei
de noapte, şeful fanfarei, ceasornicarul, patru gropari, administratorul Primăriei, căpitanul şi
subalternul lui, purtătorul de steag, toboşarul, armurierul, comandantul călăreţilor, doi paznicii
ai câmpului, şase paznici ai turnului, trei paznici ai pădurii, doi paznici ai grădinilor, un
văcar. 97
În listele din 1710, 1711, 1719 şi 1720, ca urmare a impuneri fiscale şi a creşterii
populaţiei oraşului, apar slujbe noi: inspectori şi comisari cu rezerva de cereale a oraşului
(unul special pentru ovăz), şapte strângători de taxe în Oraşul de Sus şi în suburbii, un
perceptor pentru vin, un lictores (simplu slujitor sau călău?), groparul. Mai târziu sunt trecuţi
în listele salariaţilor un inspector al cassei, un inspector cu încartiruirile, casierul şi adjunctul
său, notarul pentru Sălişte. 98
Camera mare de la estul intrării principale (spaţiu structurat împreună cu camerele mai
mici legate de turnul- locuinţă) a fost destinată persoanelor reprezentative. La sfârşitul
secolului al XIX- lea acolo îşi avea biroul primarul. El putea comunica prin două uşi cu
97
K.A lbrich, Die Bewohner Hermannstadts im Jahre 1657, în A.V.S.L., XVI, 1883, 2, p. 267-277.
98
H. Herbert, Die Haushalt Herrmannstadts zur Zeit Karls VI. A. Die Bürgermeisterechnungen. Mittheilungen
aus den Hermannstädter Magistratsprotocollen, în A.V.S.L., XXIV, 1892, 1, p. 125 – 126. (mai departe, Herbert,
camera de consiliu.
În încăperile învecinate, după cum ne arată planul clădirii din anul 1896, se aflau
birourile funcţionarilor de rang superior şi ale ajutoarelor lor: notarul şef (obernotar),
vicenotarii, un funcţionar numit concipist, altul ce ţinea la zi situaţia salariilor (diurnist),
primul senator (1-ter Magist. Rath). (Planşa a XIV-a)
Planşa a XIV-a
Planul clădirii de la sfârşitul sec. al XIX-lea şi destinaţia sălilor
(numerotarea aparţine autorului)
Camera mică avea o sobă aşezată pe peretele ce o despărţea de cea mare, a sfatului
(Grosser Sitzung Saal). Lista de cheltuieli din 1545 prefigurează o cameră mobilată cu scaune
şi bănci, tapetată cu postav.
După cum ne demonstrează aceeaşi listă şi după cum arată astăzi, camera de la etajul
turnului a fost reparată. Ea se leagă de sala de şedinţe printr-o deschidere dezaxată, pentru că
Der Haushalt, A)
pe acelaşi perete era o altă amenajare în grosimea zidului: o posibilă fereastră. Prin ferestrele
laterale ale camerei se putea controla accesul dinspre Oraşul de Jos, sursă de insecuritate.
Un panou99 care preamărea virtuţile justiţiei era montat în sala de judecată. Traducerea
inscripţiei este următoarea:
Cea mai ilustră dintre virtuţi este dreptatea.
Fortăreaţă de necucerit a unităţii cetăţenilor.
Judecaţi drept fii ai oamenilor. Ascultaţi şi cealaltă parte.
Sub inscripţia scrisă cu litere aurii este reprezentarea unei lebede cu o cunună de lauri
în jurul gâtului, anul 1545, stema Sibiului şi blazonul lui Petrus Haller. Conform textului,
placa a fost restaurată în 1574 şi 1721. (Planşa a XV-a)
Planşa a XV-a
Tablă din 1545
Două încăperi ale Primăriei au fost menţionate cu ocazia unei ceremonii importante
desfăşurate de Sfântul Ştefan. În ziua de 26 decembrie 1722, centumvirii se organizau după
un obicei vechi în holul din faţa sălii consiliului pentru a alege Magistratul. 100 Ceremonia
instalării Magistratului s-a desfăşurat în acelaşi decor în 1733. 101
În acel an nu avem ştiri despre felul în care era încălzită sala mare. Peste puţin timp, în
1735, meşterul J. Filtsch va monta o sobă din fier cumpărată de la Buda cu 60 de guldeni. Mai
târziu, în 1771, au fost cumpărate două sobe de cahle albe pentru Landtagsaal, probabil
99
Muzeul de Istorie Sibiu, nr. inv. M 5864.
100
H. Herbert, Der innere und äussere Rath Hermannstadts zur Zeit Karls VI, în A.V.S.L., XVII, 2, 1883, p. 354.
(mai departe, Herbert, Der innere Rath)
101
Ibidem, p. 372-375.
aceeaşi încăpere unde se desfăşurau lucrările dietei Transilvaniei. 102 Nu avem dovada
documentară că acele festivităţi erau însoţite de ospeţe. La ce altceva puteau fi însă folosite
obiectele din ceramică şi sticlărie descoperite la Primăria Veche ?
Arhiva oraşului, a scaunelor săseşti şi a Universităţii

Păstrarea actelor oficiale, înscrisuri care reglementau raporturile juridice, patrimoniale
în interiorul comunităţii săseşti, a hotărârilor Magistratului era o funcţie principală a
Primăriei. Din aceste considerente camera de la primul etaj al turnului- locuinţă, punctul
arhitectonic central cu semnificaţii simbolice deosebite, a fost destinată depozitării
documentelor.
În anul 1546 arhiva oraşului s-a mutat aşadar în clădirea nou reparată, în camera unde
la intrare se păstrează încă inscripţia TABULARIUM/Nationis Saxonicae/ac Civitatis
Sedes/Que/C[ibiniensis.
În acelaşi an, Christian Pomarius, notarul oraşului, începea inventarierea a 312
documente. După distrugerile provocate de Gabriel Bathory în 1610 erau deja inventariate
510 documente aşezate în dulapuri numite thecae.103
Dacă anul 1570 înscris pe stâlpul central al arhivei nu poate fi legat de un anumit
eveniment, semnul de pietrar şi anii 1615 - 1616 pot fi puşi pe seama unei reparaţii ulterioare
retragerii lui Gabriel Báthory din oraş.
Potrivit jurământului registratorului de documente, în 1681 arhiva se afla în acelaşi
104
loc. Cantitatea mare de acte a impus în 1770 angajarea unui arhivar. 105
Adaptarea spaţiului unei camere cu cămin deschis la funcţia de depozit pentru
documente a ridicat problema securităţii lor. Căminul nu mai putea fi utilizat, dar rămânea
actuală nevoia de încălzire a spaţiului pe timp de iarnă. Autorităţile habsburgice au cerut
întocmirea unei noi evidenţe a documentelor şi depozitarea împreună a documentelor
scaunelor şi a districtelor săseşti. În şedinţa Magistratului din 10 iulie 1770 se punea în
discuţie necesitatea unei camere cu sobă pentru public. 106
A doua problemă, la fel de importantă ca cea a încălzitului, era a spaţiului insuficient
102
E. Siegerus, Vom alten Hermannstadt, III, Sibiu, 1928, p. 6 - 7. Resturile coşului de fu m de la aceste sobe au
fost demontate în timpul ult imei restaurări fără să fi fost inventariate: cf. Fabini, Vechea Primărie, p. 10.
103
M. Vlaicu, Arhivele Statului Sibiu, în 120 de ani de arhivă publică în Transilvania, Sibiu, 1996, p. 20.
104
120 de ani de arhivă publică in Transilvania, Sibiu , 1996, p. 94: „... arhivei aparţinând naţiunii, oraşului şi
scaunului Sibiu, a flată în clădirea primăriei oraşului...”.
105
M. Vlaicu, op. cit., p. 21.
106
G. Du zinchevici, Zur Geschichte des Staatsarchivs von Hermannstadt, în Forschungen zur Volks- und
Landeskunde, 2, 1959, p. 81.
oferit de etajul turnului- locuinţă pentru cei patru funcţionari şi doi inspectori supraveghetori
care s-au ocupat de alcătuirea unui repertoriu al documentelor după 1770. Ca urmare, în 1780
numărul funcţionarilor a fost micşorat. Înainte de aceasta, în 1779, se rediscuta într-o şedinţă a
Magistratului despre amenajarea unei încăperi pentru cei ce copiau documentele. Procurarea
de lemn lasă loc ipotezei că aveau în vedere o gheretă din lemn. 107
La începutul secolului al XIX- lea, un raport înaintat de senatorul Johann Georg
Conrad semnala şi el nevoia de mai multe camere protejate de incendii. 108 Un nou incendiu a
dus la reparaţiile din 1818 şi la amenajarea de depozite suplimentare. Abia în 1869 Primăria
avea un spaţiu separat pentru cei ce doreau să consulte documentele. 109
La sfârşitul secolului al XIX- lea s-au mutat depozitele cu documente în casa
cumpărată pe strada Măcelarilor (Mitropoliei). 110
Depozitele de cereale, de arme şi grajdurile

Intrată în folosinţă publică, clădirea a fost folosită parţial, împreună cu alte construcţii
din oraş (turnuri de apărare şi mănăstiri scoase din funcţiune ca urmare a aplicării Reformei,
bastioane, sacristia bisericii) pentru depozitarea cerealelor şi a armelor. În 1567, cerealele au
fost adăpostite în spaţii ale clădirii greu de localizat kemin und obenauff in er stuben, sau
nelocalizabile In dem Kasten.111
După aproape 200 de ani se amenaja un spaţiu pentru depozitarea unor fiscalfrüchten.
Magazia se afla, probabil, pe latura, de sud-est auf der Seiten gegen dem Guneschischen
Haus. 112
Posibilitatea ca lăzile pentru cereale să se fi montat în pod este de luat în seamă.
Scripetele era folosit pentru urcatul sacilor în pod. Lăzi pentru cereale se păstrează şi astăzi în
podul spaţios şi bine aerisit al bisericii din Brădeni, judeţul Sibiu.
Groapa de provizii surprinsă de săpăturile mecanice din curte este mărturie a funcţiei
de depozit. Rezervele principale de grâne ale oraşului se aflau însă în gropile din pieţele
centrale.
107
Ibidem, p. 81-82.
108
Ibidem, p. 84.
109
Vlaicu, op. cit., p. 25.
110
Ibidem, p. 30.
111
Listele cu locurile unde au fost adăpostite armele, muniţ ia şi cerealele din rezerva strategică au fost publicate
în L. Reissenberger, Über die ehemaligen Befestigungen von Hermannstadt, în A.V.S.L., XXIX, 2, 1899, p. 363-
366. (mai departe, Reissenberger, Über die ehemaligen)
112
H. Herbert, Der Haushalt, B, p. 492. Ca şi în secolul al XVI-lea, erau folosite pentru adăpostul cerealelor şi
alte spaţii publice ce-şi pierduseră utilitatea iniţială: Turnul Sfatulu i, Turnul Preoţilor.
Casa înalţilor funcţionari ai oraşului, provinciei Sibiu şi apoi a Principatului

Transilvaniei a avut grajduri pe latura dinspre sud-vest, în vecinătatea turnului- locuinţă.113
Însărcinat cu supravegherea îngrijirii cailor şi a atelajelor era un funcţionar special: Carl
Platz. 114
Este dificilă precizarea utilităţii unor amenajări subterane din zidărie, ulterioare etapei
Altemberger, descoperite arheologic în interiorul şi exteriorul remizei de pompieri. Modul de
construcţie şi mărimea lor nu îndreptăţeşte ipoteza unor bazine pentru apă.
La Primărie au fost inventariate la începutul secolului al XVIII-lea multe arme, unele
în stare de funcţionare (230 muschete, 600 de copien mit fäinlen), altele nefuncţionale (110
muschete, 600 de scuturi), un steag verde şi muniţie. 115
Funcţia de arsenal a avut-o clădirea imediat după inaugurarea Primăriei. În 1560 şi
1567 era menţionată muniţia depozitată acolo. 116 Pentru această destinaţie era nevoie de un
spaţiu sigur şi uscat. După incendiile din 1556 şi 1570, clădirea Primăriei nu mai figurează
între locurile care adăposteau muniţia.
Închisoarea din subsolurile Primăriei

Atestarea numelor unor prizonieri deţinuţi de Magistratul oraşului este mai veche
decât anul amenajării pivniţelor fostei case Altemberger. În 1485, cneazul Mihail din Săsciori
era închis din porunca lui Thomas Altemberger în pivniţele clădirii Primăriei, fosta casă
Gulden. La 1 martie 1485 arhidiaconii Bartolomeu şi Matei cereau primarului oraşului să- l
elibereze din lanţuri (vinculis demittere velitis). 117 În anul următor Matia Corvin a ordonat
Magistratului sibian să- i captureze şi să- i pedepsească pe răufăcători. 118 Ţigăncile din
Cristian, condamnate la moarte şi îngropate pe cheltuiala Magistratului în 1507 119 , au fost
ţinute probabil tot în închisoarea oraşului. În anii următori socotelile oraşului cuprind
cheltuieli pentru prinderea răufăcătorilor proveniţi mai ales din regiunile de margine ale
ţinutului săsesc. 120
La începutul anilor 40 ai secolului al XVI- lea, pivniţele Primăriei deveniseră
113
În secolul al XVI-lea, grajdurile castelelo r din Kenilworth şi Ludlow (regatul Angliei) se aflau lângă intrarea
principală (John R. Renyon, Medieval Fortifications, Leicester Un iversity, Press, 1990, p. 156).
114
L. Popa, op.cit., p. 31.
115
Lista a fost publicată de Reissenberger, Über die ehemaligen, p. 380.
116
Reissenberger, op. cit., p. 364, 366.
117
Urkundenbuch, VII, p. 386.
118
Urkundenbuch, VII, p. 414-415.
119
Rechnungen, p. 488.
120
Rechnungen, p. 510 şi următoarele.
neîncăpătoare. Într-o săpătură de canalizare am văzut o extindere a acestora cu o cameră mică.

Impunerea legii promovate de Magistratul sibian cerea metode coercitive.
Între cheltuielile făcute pentru amenajarea Primăriei, sume deosebite au fost alocate
închisorii. Pentru a transforma vechile subsoluri ale casei private în închisoare erau necesare
minime amenajări şi dotări consemnate în documente.
Cele mai mari cheltuielile au fost făcute pentru amenajarea gratiilor de la ferestre şi
uşi. Nu cunoaştem modul de asigurare a spaţiilor cu gratii, astfel că însemnările din registre
sunt orientative (o bucată mijlocie care a costat 90 denari, patru bucăţi mici 28 denari şi alte
două mici 20 denari).
Lemnele care au costat 14 denari au fost probabil folosite pentru fixarea lanţurilor de
care erau legaţi prizonierii. Un astfel de lemn a fost vizibil în zidăria unei celule din partea de
nord a închisorii.
Lăcătuşul Martin a confecţionat lanţurile folosite la depozitele de grâu şi la înlănţuirea
prizonierilor. El a primit în total suma de 74 denari. Pentru plata zidarului Petru Murar, care a
fixat gratiile, a fost consemnată suma de 20 denari. Alţi 45 denari a primit meşterul
Bartolomeu pentru uşa nouă (Nova Janua) de la închisoare. Caracteristica de „nouă” dată uşii
ridică un semn de întrebare. A existat o uşă mai veche la o închisoare anterioară sau numai o
uşa veche la pivniţa anterioară ? Uşa nou făcută a fost probabil montată la intrarea principală,
iar gratiile au fost folosite pentru ferestrele vechii pivniţe. Pentru prima dată spaţiul în care
erau închişi duşmanii comunităţii primea un nume: carcer.
Planul pivniţei actuale nu s-a putut schimba mult faţă de cel din 1545. După ce intri în
sala mare a parterului, în dreapta, se afla scările şi accesul principal. Acolo a fost montată
probabil noua uşă. Coborând scările ajungeai în pivniţă, la stânga fiind o cameră mică, cu
aerisire spre sala de sus. Ancadramentul din piatră al intrării păstrează urmele unor bare din
fier. Urmează un spaţiu de trecere spre aripa din dreapta şi, coborând două trepte, la cea din
stânga.
În aripa de la sud-est, spre curtea mare, erau trei camere: prima fără aerisire directă,
următoarele două cu mici geamuri spre curte. Aerisirea spre stradă a fost închisă. Urme de
încuietori din fier încă se văd în cadrul din piatră al uşii. (Fotografia 46)
Fotografia 46
Intrarea în închisoarea oraşului
Tot în pivniţă, la stânga, erau două spaţii despărţite printr- un zid ridicat ulterior. Ele nu
au urme de ferecături pentru uşi. Ieşirea actuală spre grădină a fost amenajată târziu. Planul lui
Ludwig Reissenberger arată o ciudată scară care urca din acest loc, pe lângă latrină, spre sala
de la parter. Scara a fost zidită la reparaţiile de la sfârşitul secolului al XIX- lea. (Planşa a
XVI-a)
Planşa a XVI-a
Planul pivniţelor de la Primărie
Biblioteca Brukenthal, H 2370
În colecţia Muzeului de Istorie din Sibiu există nouă cătuşe care provin de la
închisoarea din Primăria oraşului (M 4142 - 4147, M 5477, M 5478, M 5483). Ultima este
secţionată de un perete intermediar şi are ştanţat un număr (dată?): 1715. Cele mai multe au
diametrul mare între 9,1 - 12 cm. Alte trei au diametrul mic (între 3,7 - 4,2 cm), fiind folosite
probabil pentru înlănţuirea femeilor. (Fotografia 47)
Multe femei au fost judecate

pentru vrăjitorie şi infidelitate.121
Vrăjitoarele erau de multe ori ţigănci. De
infidelitate au fost acuzate membre ale
comunităţii sibiene, unele chiar de rang
înalt. Tragediile personale consumate
între zidurile clădirii au rămas în bună
măsură necunoscute.
Există şi excepţii atunci când
subiectul relatării cronicarilor este o
persoană importantă precum Johann
Fotografia 47
Cătuşe Sachs von Harteneck, comitele saşilor
sau senatorul Coloman Gottzmeister.
Ultimul a fost acuzat şi închis pe nedrept în beciurile Primăriei datorită intrigilor judelui
regesc Michael Agnethler. Blestemul a căzut din nou asupra familiei senatorului. Soţia sa
necredincioasă a ucis doi nou- născuţi şi i-a îngropat în pivniţă. Sibienii au aflat cu groază că
preotul paroh tăinuise faptele în schimbul unor foloase materiale. Până la urmă justiţia s-a
înfăptuit: soţia necredincioasă a fost închisă, judecată şi înecată, iar preotul silit să plece din
parohie. La sfârşitul anului 1645 neîncrederea în autorităţile de la Primărie a generat răscoala
”adunăturii de răzvrătiţi şi fii ai diavolului” şi a dus la formarea unui consiliu de conducere
„paralel”. Comentariile lui Georg Kraus despre jocul de interese politice este pe cât de
interesant pe atât de actual. 122
Spaţiile considerate de maximă securitate au fost folosite de duşmanii oraşului chiar
împotriva interesului comunitar. În ziua de 20 decembrie 1610 Gabriel Báthory a jefuit
Primăria. Cu trei zile înainte de Crăciun, consiliul format din 16 persoane a fost închis în
„temniţa cea mai aspră” (probabil în carceră), iar centumvirii „în sala cea mai de sus şi în cea
121
F. Sutschek, Statutele municipale ale saşilor din Transilvania, Stuttgart, 1997, p. 120.
din faţa ei”. 123 Cu toate că locurile de detenţie sunt bine precizate, identificarea este greu de
realizat. Sala „cea mai de sus” poate fi „sala de sus”, locul de întâlnire al consilierilor. De
altfel, în cele două camere menţionate încăpeau toţi centumvirii arestaţi.
Răzvrătirile românilor de la începutul secolului al XVIII-lea au făcut din carcera de la
Primăria Sibiului un loc de detenţie insuficient. În 1729 ţăranii din Cornăţel au fost închişi în
grădina din spate a clădirii. 124 Mai apoi, noua închisoare de pe strada Turnului „oferea” un
spaţiu mai mare. 125 În aceste condiţii interogarea se făcea la Primărie, iar pedeapsa se
consuma în noua închisoare sau în Piaţa Mare. Pentru interogarea suspecţilor, efectuată de
secretarul judiciar, în anul 1770 Magistratul ridica o gheretă din lemn în locul care, prin
schimbarea sensului cuvântului, va deveni Grădina Martirilor. 126
Pedepsele corporale erau aplicate tot la Primărie, după toate probabilităţile în curte.
Cele capitale se săvârşeau în Piaţa Mare. 127
Camera armelor
Clădirea Primăriei a fost locul unde armele au devenit piese de muzeu. Originea
camerei cu arme este în spaţiul destinat armamentului devenit nefolositor la începutul
secolului al XVIII-lea. Închizătorul unei puşti a fost descoperit între lucrurile aruncate în
„crematoriul” de la începutul acelui secol.
Camera cu arme este de fapt un muzeu al armelor înfiinţat în 1872 prin grija lui Carl
Platz. La zestrea de la începutul secolului al XVIII-lea s-au adăugat arme moştenite de
patricieni cum a fost Albert Huet. 128
Carl Platz, primul custode, a întocmit un inventar cu 760 piese şi un registru pentru
vizitatori. 129 Colecţia s-a îmbogăţit în anul 1878 prin donaţiile sibienilor 130 şi a fost deschisă
pentru public în 1880. Primele semnături în cartea vizitatorilor sunt din 20 mai. Între cei ce
semnează la început este însuşi Carl Platz. Până la sfârşitul anului au fost 158 vizitatori din
Sibiu şi împrejurimi, dar şi din Bucureşti, Viena, Budapesta, Veneţia. În anul următor seria
122
G. Kraus, Cronica Transilvaniei (1608-1655), Bucureşti, 1965, p. 122-127.
123
Ibidem, p. 9.
124
A. Du mitrescu-Jippa, N. Nistor, Sibiul şi ţinutul în lumina istoriei, I, Cluj-Napoca, 1976, p. 160.
125
E. Sigerus, Cronica oraşului Sibiu 1100-1929, în Convergenţe transilvane, V, p. 35.
126
E. Sigerus, Vom alten Hermannstadt, Sibiu, 1922, p. 14, nota 5. Autorul citează Protocoalele Magistratului,
p. 256.
127
Exemp le: pedeapsa cu lovituri de cio mag aplicată unui morar necinstit în 1724 şi decapitarea unei femei
acuzată de pruncucidere în 1725. Cf. Sigerus, op. cit., p. 32.
128
E. Ro man, Arme de foc portative. Secolele XV - XVIII, Sibiu, 1981, p. 7.
129
Biblioteca Brukenthal, ms. 65-67.
130
Idem, ms. 68.
semnăturilor începe din 16 septembrie. 131 (Fotografia 48, Planşa a XVII-a)
Fotografia 48
Camera armelor
Planşa a XVII-a
Registrul vizitatorilor cu însemnarea lui Carl Platz
131
Idem, ms. 65.
Un impediment în funcţionarea expoziţiei era accesul care se făcea din interior, pe

scara turnului spre etajul doi unde se afla camera de arme. La etajul turnului era încă arhiva.
În 1888, prin refacerea balustradei, se asigura accesul direct, din exterior. 132
Muzeul cuprindea într-o sală spaţioasă o bună parte din armele deţinute la Primărie.
Interiorul era agrementat cu un clopot datat 1636. Tablourile deţinute îi reprezentau pe comiţii
Andreas Teutsch, Samuel von Baussnern şi Johann Zabanius Sachs von Harteneck. Unul din
cele două scaune aparţinea oratorului centumvirilor. Un jug de lemn folosit pentru prizonieri
pare ascuns în spatele altor obiecte. Piesele au înscris numărul de inventar şi un număr de
identificare aşezat pe perete. Armele erau expuse după criteriul funcţional: arbaletele prinse
pe perete într-un grupaj aparte, armele de foc în rastel, scuturile pe tavan. Pe peretele din faţa
intrării se desfăşoară armele puse în panoplie, cu etichete care interzic atingerea lor. În
dreapta a fost reconstituit echipamentul unui pedestraş cu suliţă.
Intrând în colecţia Muzeului Brukenthal, camera de arme a devenit un sector într- un
mare muzeu. 133
Remiza pompierilor
Ultima funcţie pe care a avut-o casa Altemberger, devenită apoi sediul Magistratului, a
fost cea de remiză a pompierilor. Până în perioada interbelică aceştia erau voluntari.
Chiar dacă casele de locuit din lemn dispăruseră din centrul istoric, incendiile nu au
ocolit oraşul în secolul al XIX- lea. Imaginea din 1865 a clădirii evidenţiază la corpul adosat la
sud- vest turnului- locuinţă şi la acesta din urmă deschiderile înguste, specifice amenajărilor
gospodăreşti. În 1880, în spaţiul de la parterul turnului- locuinţă se deschisese un acces mai
larg. Acolo era remiza pompierilor.
Imagini cu „corpul de legătură” înainte de refacerea accesului la etajul I arată că
existau depozite ale pompierilor - depot feurwehr. 134 La un an după înfiinţare, în 1874, corpul
pompierilor voluntari a primit turnul aurarilor de pe Soldisch. La Primărie a fost înfiinţat însă
un centru de comandă pentru situaţii de incendii, dotat în 1875 cu telegraf. Carl Platz, un
personaj cu spirit civic, a fost numit inspector cu alarmarea. 135
132
Docu mentul a fost publicat de L. Popa, Două documente despre amenajări la Primăria Veche în secolul al
XIX-lea, în B.C .M.I., 1-4, 1994, p. 31.
133
E. Ro man, op. cit., p. 8.
134
Muzeul de Istorie Sibiu, Co lecţia Engber nr. 746; Idem, Colecţ ia Fischer nr. 7273; Idem, Colecţ ia grafică
documentară nr. 17862.
135
Zur Geschichte des Feuerlöschwessen. Festgabe zum 25 jährigen Jubiläum Freiwillingen Feuerwehr in
Hermannstadt, Sib iu, 1898, p. 53.
Costumul, casca şi însemnele pompierilor

voluntari erau impresionante. În anii 30 ai
secolului XX ei au fost dotaţi cu echipament
modern. Albumul editat în 1933, la 50 de ani de la
înfiinţarea formaţiunii, a păstrat imagini cu
maşini-cisternă, pompe şi scări acţionate mecanic.
(Fotografiile 49, 50, 51)
Fotografia 49
Coiful pompierilor
Muzeul de Istorie Sibiu,
nr. inv. M 2258
Fotografia 50
Scara pompierilor (imagine din curtea Primăriei)
Fotografia 51
Pompa folosită de pompieri (imagine din curtea Primăriei)
În perioada interbelică maşinile pompierilor erau alimentate de la un bazin din tablă

scos din pământ în timpul săpăturii arheologice. (Fotografia 52) Din anul 1936 formaţia de
pompieri a fost militarizată, iar remiza de la Primărie desfiinţată.
Administratorul Primăriei
În 1545 era pomenită soba din casa
administratorului. Menţiunea documentară sugerează
un spaţiu de locuit distinct. O informaţie indirectă, de la
începutul secolului al XVIII-lea, ne îndeamnă să credem
că o amenajare specială pentru administrator era în
vecinătate, pe Spinarea Câinelui. O plănuită tranzacţie
dintre Magistrat şi comite din anul 1713 se referă la o
bucată de pământ din grădina Primăriei. În schimbul ei
administratorul primea un teren în Măierime.136
Schimbul nu a avut loc.
În 1657, fiind cetăţean al oraşului, Frank Fotografia 52
Gura bazinului de apă
Andreas, administratorul de meserie blănar, cu
folosit de pompieri
136
Herbert, Der Haushalt, B, p. 482.
domiciliul în vecinătate, în strada Măcelarilor (Mitropoliei), locuia în propria casă. La

Primărie era probabil un spaţiu de serviciu.
Christian Reichert şi-a început cariera politică în Centumvirat. Din 1659 a devenit
administrator (hopner) al Primăriei, poziţie care i-a deschis calea spre funcţii tot mai înalte,
până la cea de primar. 137
La ceremoniile de instalare a comitelui
administratorul încheia potrivit rangului cortegiul
oficialităţilor. 138 În 1888 cunoaştem alt personaj care pe
lângă funcţia de comisar avea atribuţii de îngrijitor al
atelajelor, de inspector cu alarmarea în caz de incendiu, de
custode al muzeului. El se numea Carl Platz şi a locuit din
1887 în vecinătate, pe strada Măcelarilor. 139 (Fotografia
53)
Alime ntarea cu apă

O eventuală baie cu aburi avea nevoie de apă. În
Fotografia 53 cursul cercetării arheologice de la Primăria Veche nu am
Carl Platz, custode al
Camerei armelor găsit urma evidentă a unei fântâni de adâncime. Pe terasa
Muzeul de Istorie Sibiu, de sus existau două astfel de fântâni: una în Piaţa Mică,
Nr. inv. GD 30709
alta la ieşirea din Piaţa Mare spre strada A. Iancu. Ca şi
fântâna din Piaţa Aurarilor ele aveau un caracter public.
Dovada unei instalaţii de aducţiune a apei apare totuşi în fotografiile sau desenele de la
sfârşitul secolului al XIX- lea ce redau curtea Primăriei Vechi. Dimensiunile şi forma
acoperişului nu sunt concludente pentru identificarea tipului de fântână. Un lucru este sigur:
amenajarea din lemn din 1865 nu poate acoperi o groapă rotundă. (Fotografia 1) Acelaşi lucru
nu se poate spune despre acoperişul de mai târziu, de după 1888. (Fotografia 54)
Cercetarea arheologică a identificat traseul conductei de apă, din lemn de stejar, doar
în grădina casei. (Fotografia 55) Bazinul din tablă, aflat lângă remiză, a fost însă racordat la o
instalaţie de apă.
137
Albu, Inschriften Hermannstadt, p. 240.
138
Herbert, Der innere Rath, p. 375.
139
Adressbuch der K. frein Stadt Hermannstadt und deren Umgebung, Sibiu, 1887, p. 160.
Fotografia 54
Curtea Primăriei cu fântâna
Fotografia 55
Urma conductei de apă
şi fundaţia „corpului de
legătură” din S II
CAPITOLUL VI
EVENIMENT ŞI COTIDIAN LA PRIMĂRIA SIBIULUI

Sediul Primăriei a cunoscut o viaţă politică, socială, chiar culturală, care se poate
reconstitui doar fragmentar. Evenimentele sau întâmplările mărunte documentate istoric
evidenţiază legăturile fireşti dintre comunitate şi „cinstiţii domni”.
Alegerea din anul 1721 a înalţilor funcţionari

Alegerea înalţilor funcţionari se făcea în zile diferite, de obicei la sfârşitul sau
începutul anului. În cazuri de deces se organizau alegeri extraordinare.
Din 1721 se trecea la sistemul votului secret, în urnă. La alegerile din acel an au
participat Centumvirii şi Magistratul, cu excepţia primarului în funcţie, bolnav. Cei dintâi
alegeau un orator 140 dintre şase candidaţi care au primit asentimentul Magistratului. Acesta îi
va reprezenta în prezidiul alegerilor. (Fotografia 56)
Fotografia 56
Scaunul oratorului
140
Scaunul oratorului din 1806 se păstrează în colecţ ia Muzeu lui Naţional Brukenthal, nr. inv. AD 255.
Primarul fiind absent, comitele a depus simbolic cheile de la camera sfatului, de la

arhivă, de la conservator (cămara oraşului?) şi sigiliile.
Prezidiul care conducea alegerile avea o componenţă de drept: comitele, oratorul,
notarul şi patru cetăţeni în vârstă care reprezentau breslele oraşului. Dintre cei votaţi, primarul
ales prima dată la 17 octombrie 1716 a obţinut cele mai multe voturi. Thomas Schmidt von
Scharffenbach, se pare un nobil nu prea iubit la Sibiu, a obţinut pentru a doua oară după
perioada 1708 - 1714 funcţia de jude scăunal cu 63 voturi. Michael Czekelius a avut 117
voturi şi a fost ales villicus. Johann Georg de Wette fusese ales notar la 20 decembrie 1720,
astfel că s-a putut ocupa de organizarea alegerilor. După numărarea voturilor, noii aleşi au
depus jurământul de credinţă, apoi au mers la casa primarului unde nu s-au sfiit să amintească
soţiei acestuia că şi ea are obligaţii faţă de comunitate. 141
Muzeul de Istorie sibian păstrează urna pentru votarea Magistratului. Ea este o cutie
lungă, pictată pe toată suprafaţa, prevăzută cu urechiuşe pentru sigilare. Cele 15 deschizături
pentru introducerea votului sunt marcate cu ornamente şi numere. În interior, ascunse de o
scândură glisantă, sunt 15 sertare în care se păstrau voturile. Starea actuală de degradare a
urnei se datorează folosirii îndelungate. (Fotografia 57)
Fotografia 57
Urna de vot pentru alegerea Magistratului
Muzeul de Istorie Sibiu, nr. inv. M 5934
Ospeţele Magistratului, urme arheologice

Varietatea şi calitatea obiectelor din ceramică şi sticlă descoperite în groapa din
pivniţă au ridicat o altă problemă: a existat sau nu la Primăria din Sibiu o cârciumă a Primăriei
(Ratskeller), aşa cum era în oraşele din Germania? 142 Nu există nici o sursă documentară care
să ateste un asemenea spaţiu. Subsolul era folosit ca închisoare, iar camerele de la etaj aveau
141
Herbert, Der innere Rath, p. 355-357.
142
O astfel de trinkstube a fost pomenită într-o inscripţie din anul 1578 în localul primăriei din To rgau; vezi, G.
alte destinaţii. De altfel, este dificil a ne imagina o cârciumă într-o instituţie reprezentativă a
unei societăţi austere. Şi totuşi, la ce erau folosite în instituţia supremă a oraşului atâtea oale şi
căni din lut, unele de lux şi piese de sticlărie ?
Analiza statistică a ceramicii moderne descoperite în groapa de la Primăria Veche
arată că se foloseau în primul rând formele nesmălţuite, de bucătărie. Din categoria aceasta
procentul oalelor depăşeşte 50%. La procentul mare al cănilor nesmălţuite -38%- se adaugă
acela al cănilor smălţuite -78% din totalul vaselor smălţuite. 143 Tăvile cu orificii de scurgere a
grăsimii, castroanele, farfuriile smălţuite şi bogat ornamentate arată că în Primărie, cel puţin
la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui următor, se făcea mâncare şi se ofereau
mese. (Planşa a XVIII-a) Inventarierea unui număr mic de piese smălţuite din categoria
ceramicii „habane”, care sugerează pretenţiile mesenilor, nu este destul de sugestivă.
Comercializarea ceramicii habane a fost interzisă în mediul săsesc pentru a proteja producţia
locală, dar prezenţa pieselor de la Primăria Veche nu se poate explica prin existenţa unei
cârciumi şi nici prin confiscarea urmată de aruncarea lor. 144
Obiectele din sticlă aveau utilităţi diferite. Din cele 100 de piese identificate din
materialul arheologic recoltat din fosta latrină 15 sunt sticle de pivniţă, 12 căni de băut, 16
pahare şi cinci castroane, adică aproape jumătate din formele descoperite au fost folosite
pentru mese, în special pentru băutură. Alte 14 sticle pentru oţet puteau fi de asemenea
folosite în bucătărie. (Planşele a XIX-a, a XX-a, Fotografia 58)
Fotografia 58
Căni din sticlă descoperite la Primăria Veche
Glaser, Die Rekonstruktion des Rathauses in Torgau, în Denkmalen in Sachsen, Weimar, 1979, p. 215.
143
S. Galea, Cera mica modernă descoperită la Primăria Veche din Sibiu - analiza statistică, în B.C.M.I., 1-
4,1997, p. 66.
144
H. Klusch, Keramikfunde aus dem 17. und 18. Jahrhundert im Alten Rathaus, în B.C.M.I., 1-4, 1997, p. 61.
Planşa a XVIII-a
Vase din lut folosite la Primărie
Planşa a XIX-a
Pahare şi cană din sticlă descoperite
la Primăria Veche
Planşa a XX-a
Pahar gravat din sticlă descoperit la
Primăria Veche
Cafeaua şi pipa domnilor consilieri

Între alte multe obiecte întregi sau întregibile găsite în „incineratorul” din subsolul
Primăriei Vechi am recuperat 17 ciubuce de pipă (inventariate cu numerele M. 8088-8093 şi
M 8168-8178)145 şi o ceaşcă smălţuită, cu decor marmorat. Ciubucele prezente în număr mare
dovedesc că funcţionarii Primăriei fumau. Ipoteza consumului de cafea, având în vedere
perioada în care a fost folosită ceaşca, începutul secolului al XVIII-lea, trebuia confirmată. La
Viena fusese deschisă prima cafenea în 1685. Nu există o informaţie scrisă despre deschiderea
145
H. Klusch, op. cit., p. 62, planşa IV, 1-8.
primei cafenele în Sibiu. Emil Sigerus, bazându-se pe o ordonanţă a Primăriei de închidere a

unor cafenele în 1738 ca urmare a efectelor ciumei, afirmă că în Sibiu se consuma cafea în
primul sfert al secolului al XVIII- lea. 146 Ceaşca din categoria ceramicii habane, de lux, şi
altele de calitate inferioară demonstrează că se consuma cafea şi la Primărie. 147
Dacă cafeaua era de puţin timp cunoscută şi era consumată numai de persoanele din
înalta societate, tutunul ajunsese un pericol public, astfel că în 1721 a fost interzis fumatul în
curţile ţăranilor. 148 Desigur, interdicţia nu se referea la funcţionarii Primăriei, care fumau din
pipe cu ciubuce frumos ornamentate. (Fotografia 59)
Fotografia 59
Ciubuce de pipă descoperite la Primăria Veche
146
E. Sigerus, Vom alten Hermannstadt, Sibiu, 1922, p. 130.
147
H. Klusch, op. cit., p. 62, planşa I, 3 şi planşa II, 5.
148
În inventarul Mu zeului de Istorie din Sibiu se află o pungă de tutun făcută cadou lui Georg Birthälmer în
1636. Ea este cea mai veche piesă din mu zeu care dovedeşte folosirea tutunului în Sib iu (Mu zeul de Istorie
Sib iu, nr. inv. M . 5540).
Leacuri şi parfumuri la Primărie

Mai multe obiecte găsite în săpătură arheologică -flacoane, recipiente mai mari şi
baghete din sticlă- aduc în discuţie posibilitatea existenţei unei mici „farmacii” în sediul
Magistratului. Datarea susţinută de numărul relativ mare al pieselor (15 butelii pentru
farmacie, 18 flacoane mici şi o baghetă din sticlă) poate fi limitată la perioada de utilizare a
lor: de la mijlocul secolului al XVII- lea până la începutul secolului al XVIII- lea.
Este perioada când medicul oraşului era plătit de comunitate, când ei ocupau şi alte
funcţii înalte în conducerea oraşului, dar când exista şi o farmacie a comunităţii. (Fotografia
60, Planşa a XXI-a)
În unul din flacoanele de sticlă din inventarul pomenit s-a păstrat un amestec
odorizant. El se compunea din ceară de albine, un exudat răşinos de conifere şi din ambră,
ultima folosită şi pentru mirosul plăcut. 149
Fotografia 60
Cană cu toartă (carafina)
Planşa a XXI-a
Vase din sticlă:1 – sticlă de băut, 2 – cană cu toartă,
3 – 4 pahare cu picior, 5-6 flacoane de farmacie
149
Analiza a fost efectuată de Natalia Deac, chimist la Muzeul Brukenthal.
Paza Primăriei, paza oraşului şi alarmele pompierilor

Administratorul Primăriei avea în dotare o suliţă, având între alte responsabilităţi,
probabil, pe cea a pazei. Salariul lui la începutul secolului al XVIII- lea este comparabil cu cel
al primului colector de impozite. 150 În 1657 în Sibiu erau 47 de soldaţi însărcinaţi cu paza
întregului oraş. Tot de Magistrat erau plătiţi 27 de trabanţi şi 14 cavaleri.
Conducerea paznicilor de noapte ai oraşului era încredinţată în evul mediu unui
vigiliarum magister, plătit de Primărie. Organizarea pazei oraşului cădea în sarcina
vecinătăţilor. 151 Beţivii erau luaţi de pe străzi de paznicii de noapte şi, dacă nu puteau fi duşi
acasă, erau transportaţi la Primărie. 152
Paza de noapte a pompierilor a fost organizată începând din 1880 la Primărie 153 , acolo
unde era remiza, iar administratorul clădirii fusese numit inspector cu alarmarea.
Ciuma nu-i ocolea nici pe aleşi

La începutul secolului al XVIII- lea ciuma a lovit de mai multe ori oraşul. Prima
epidemie a fost semnalată în 1706. În 1710 se încearcă a se potoli răspândirea bolii cu post şi
rugăciuni, apoi se limitează slujbele religioase. Abia în 1718 se declară stinsă epidemia.
După 20 de ani, ciuma a reizbucnit cu mai mare putere. Atunci au murit 948 de
oameni, iar guberniul s-a mutat la Mediaş. 154 În oraş funcţionau de mult timp medici plătiţi de
comunitate. Andreas Teutsch, medic din Sighişoara, fusese primar până în 1711. La îndemnul
lor au fost luate măsuri de carantină. Teama era atât de mare încât au fost interzise chiar
slujbele în biserică.
În iarna grea dintre anii 1738 şi 1739 sfatul oraşului nu a mai funcţionat. Fără
conducere, panica s-a accentuat. Locuitorii, indiferent de rangul social, erau dispuşi la orice
sacrificiu pentru a scăpa de molimă.
Posibilele surse de contaminare de la Primărie au fost aruncate şi arse în fosta latrină,
ea însăşi sursă de infecţii. Locul a fost apoi dezinfectat cu var. Atunci au fost închise toate
cafenelele, sălile de biliard şi de jocuri din oraş. 155 Datarea unei căni din groapă în 1721 arată
perioada în care ea a putut fi aruncată.
150
H. Herbert, Der Haushalt, A, p. 125.
151
Fabriţ ius Dancu, op. cit., cap. 40, f. p.
152
Instrucţiunile date paznicilor de noapte se găsesc la E. Sigerus, Vom alten Hermannstadt, Sibiu, 1928, p. 135.
153
Zur Geschichte des Feuerlöschwessen, Sib iu, 1873, p. 53-54.
154
E. Sigerus, Cronica oraşului Sibiu, p. 33-34.
155
Nu există alte relatări despre astfel de măsuri rad icale. Era obligatorie doar arderea hainelor şi a obiectelor
folosite de ciu maţi (cf. H. Herbert, Die Gesundheitspflege in Hermannstadt zur Zeit Karls VI, în Programm des
evangel. Gymnasiums AB, 1892 - 1893, p. 19). Despre închiderea caselor de d istracţii: loc. cit., p. 31.
Pentru a întreţine arderea, orificiul de aerisire de la parter a fost prelungit până în

subsol. În acest fel a fost dezafectată latrina medievală. Probabil nici ospeţe dese nu au mai
avut loc. Din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea provin informaţiile despre mesele
festive organizate de comiţi la alegerea lor în diferite săli din oraş. Niciodată nu a fost
pomenită Primăria ca gazdă a unei mese festive.
Numele meşterilor de pe pietrele din Primărie

Scrijeliturile în piatră reprezentând animale, scuturi de meşteri, nume de persoane şi
anii „iscăliturii” sunt evidente în primul rând pe coloanele loggiei, un loc ascuns de ochii
lumii, dar totuşi reprezentativ. La inscripţiile observate după 1990 au fost adăugate cele
consemnate înainte de acest an constituindu-se astfel un corpus. 156
Grafiti au valoare documentară limitată contextual la locul unde s-au găsit şi la
posibilitatea de identificare a autorului. Pe un stâlp al loggiei au fost zgâriate mai multe semne
şi iniţiale ale unor probabili meşteri care au lucrat la Casa Altemberger. Ele au fost
interpretate ca fiind un semn de meşter însoţit de anul 1498, un scut de meşter cu iniţialele VD
şi o posibilă ligatură interioară. Informaţiile bibliografice trebuie amendate: scutul aparţine
formelor baroce, iar semnele din interior nu au legătură cu fazele timpurii ale construcţiei.
Şirul de monograme datate, aflate pe ancadramentul intrării în casa turnului, are de
asemenea o valoare istorică relativă. Ele demonstrează că accesul direct în casa scărilor
turnului, pentru a ocoli intrarea fastuoasă de la parter, exista înainte de 1665, data menţionată
de cel ce s-a iscălit de trei ori S(teinmetz ?) M. Caligrafia numelui şi desenul alăturat
îndreptăţesc supoziţia că era un meşter pietrar. 157
Primul spectacol pentru domnii magistraţi

Noul sediu al Primăriei, cumpărat şi restaurat în 1545, a găzduit la 24 februarie 1579
primul spectacol de teatru din Sibiu. 158 Evenimentul a avut loc iarna, ceea ce ne îndreptăţeşte
să presupunem că locul de desfăşurarea a fost sala de întrunire a consilierilor, spaţioasă şi
încălzită. Un motiv pentru această reprezentaţie ar fi fost alegerile locale, care în multe cazuri
se desfăşurau la începutul anului.
Subiectul reprezentaţiei a fost foarte probabil luat din Biblie. Piesele cu caracter
156
Albu, Die Inschriften Rathuas, p. 32-35.
157
În lista locuitorilor oraşului din 1657 nu există un meşter pietrar cu iniţ iala numelui M. (cf. Albrich, op. cit., p.
289).
158
H. Herbert, Die reformation in Hermannstadt und Hermannstädter Capitel, Sib iu, 1883, p. 46.
religios au fost interpretate de elevi ai şcolii de comedie. După Reformă ele erau apreciate de
public la început în Germania şi apoi în restul spaţiului de limbă germană. 159
159
E. Sigerus, Vom alten Hermannstadt, Sibiu, 1922, p. 167.
CAPITOLUL VII
REPARAŢII ALE CLĂDIRII ŞI AMENAJĂRI
ALE INTERIOARELOR ÎN PERIOADA MODERNĂ
Funcţia reprezentativă a clădirii destinată funcţionarilor celui mai important oraş

săsesc al Transilvaniei medievale şi moderne a determinat reparaţii curente sau de amploare.
Amenajările interioarelor trebuiau să ţină pasul cu moda şi să ofere confort. Înnoirile în
interiorul sau exteriorul clădirii au marcat semnificativ cumpăna secolelor.
Reparaţii ale clădirii în secolul al XVIII-lea

În jurul anului 1700, clădirea Primăriei a intrat într-un nou proces de amenajare a
interioarelor şi a acoperişului.
De la acea restaurare se păstrează o uşă

scundă, decorată cu ornamente florale pictate,
purtând iniţialele meşterului şi anul pictării: 1702.160
(Planşa a XXII-a)
Camera învecinată la nord cu turnul- locuinţă a
primit atunci un tavan casetat şi pictat cu motive
florale, apropiate stilistic de cele pe care le regăsim
pe tăblia uşii. 161 (Planşa a XXIII-a )
Cu toate greutăţile provocate comunităţii de
epidemii, reparaţiile au continuat. În 1727 a fost
montat un steag din tablă pe nou reparatul acoperiş al
clădirii.
Planşa a XXII-a
Uşă pictată datată 1702
160
Uşa se păstrează la Muzeu l de Istorie Sib iu, nr. inv. 5219.
161
I. Sedler, Tavanul casetat din Primăria Veche, mărturie a dorinţei de reprezentaţie socială a burgheziei
transilvănene de la sfârşitul secolului al XVII-lea, în B.C.M.I., 1-4, 1997, p. 24.
Planşa a XXIII-a
Tavanul casetat de la Primăria Veche. Încercare de
reconstituire a ornamenticii
(după I. Sedler, op. cit., p. 26, fig. 2)
Pentru refacerea podurilor şi a altor lucrări de extindere a spaţiilor de serviciu între

1714-1733, a fost cheltuită suma de 580,04 florini, mai mult decât pentru ridicarea în 1735 a
hanului din faţa Porţii Turnului (Burgertor). 162
Grădina amenajată iniţial ca loc de odihnă a primit în 1770 un adăpost pentru
secretarul judiciar. La sfârşitul secolului al XVIII- lea au fost inventariate reparaţii în sala
mare(Comunitäts Zimmer) la tavan, sobă, ferestre. 163
Reparaţii şi reamenajări din secolul al XIX-lea

Transformări şi amenajări de la începutul secolului al XIX-lea transpar din scrisoarea
lui Carl Platz, interesat în 1888 să fie pusă în valoare camera cu arme. El a motivat
abandonarea în urmă cu 70 de ani a gangului spre turnul- locuinţă de putrezirea podelei. În
zona învecinată turnului- locuinţă a apărut în timpul cercetărilor arheologice un strat de arsură,
162
H. Herbert, Der Haushalt, B, p. 491.
163
Arhivele Naţionale Sibiu, Acte fasciculare, U. 8, foaia 1.
datat cu o monedă din anul 1800. După acest incendiu a fost părăsit traseul galerei din lemn
de la etaj. 164
Frecvenţa reparaţiilor din interiorul clădirii în secolul al XIX- lea este ilustrată de
informaţia documentară potrivit căreia podelele casei cancelariei superioare au fost înlocuite
în 1828 şi apoi în 1887. În "casa cancelariei superioare" au fost montate în 1887, după o
reparaţie, trei ferestre şi o uşă. 165 (Anexa 4)
Trecerea casei învecinate dinspre strada Măcelarilor în proprietatea Primăriei a făcut
necesară amenajarea unui spaţiu acoperit şi pavat cu cărămizi. Aspectul actual al camerei
notate 88, după numerotarea veche a Primăriei, cameră adosată clădirii de pe strada
Măcelarilor, lasă să se vadă existenţa unor arce deschise, din cărămizi, cu ziduri fără
fundaţie. 166 Prin spaţiile boltite se comunica cu curtea casei de pe strada Măcelarilor. 167
La cumpăna secolelor XIX şi XX, Magistratul a pus în aplicare un proiect de mărire a
spaţiului prin achiziţionarea unei clădiri de pe strada Măcelarilor, de adaptare a spaţiilor vechi
la noile cerinţe ale relaţiilor cu contribuabilii şi amenajările începutului de secol: un nou
sistem de canalizare şi folosirea unor noi latrine, introducerea reţelei de curent electric.
În fapt, în perioada amintită a fost pus în practică un proiect ambiţios de modernizare a
ansamblului de construcţii din Oraşul de Sus prin refuncţionalizarea unor spaţii ca pasaje de
trecere şi amenajări bancare sau comerciale. Atunci s-a ridicat pe locul a trei clădiri medievale
din Piaţa Mare clădirea pentru Bodencreditanstalt şi drumul de acces spre terasa superioară,
demolându-se aşa numita "Capela Sf. Iacob" şi Turnul Preoţilor.
Clădirea Primăriei a suferit însă cele mai mari transformări, o adevărată restaurare, la
sfârşitul secolului al XIX- lea şi începutul secolului XX. Casa dinspre strada Măcelarilor nr. 4,
cumpărată de administraţia oraşului, a fost destinată funcţionarilor ce aveau în grijă pieţele.
Spaţii deosebite au primit în clădirile de pe această stradă poliţiştii şi poştaşii. La parterul aşa
numitului "corp de legătură" din Primăria Veche a fost deschisă o uşă dinspre curtea mare.
Lucrările prevăzute în proiect pentru subsol (demolarea unor bolţi, umplerea unei pivniţe) au
164
Ipoteza a fost exprimată în Fab ini, Vechea Primărie, p. 9. Docu mentul la care se referă autorul nu pomeneşte
însă de incendiu.
165
Este posibil ca lintoul cu blazonul lui Johannes Lulay să fi fost tot atunci înlocuit. El a intrat în anul 1888 în
patrimoniul Muzeulu i Bru kenthal împ reună cu un alt ancadrament din aceeaşi perioadă drept un cadou al
Magistratului. În 1840 a fost amenajată o casierie pentru impo zite (Arhivele Naţionale, Sibiu, Acte fasciculare. U
VIII, p. 2).
166
Co mpararea probelor de mo rtar a d iferitelor structuri de zidărie d in camera 4 amenajată în perioada modernă,
folosind însă o zidărie mai veche, nu evidenţiază d iferenţe în calitatea mortaru lui.
167
Clădirea în forma ei actuală a apărut după 1845, an când în planul oraşului, lip ite de corpul clădirii Primăriei,
se observă trei loturi. În clădirea al cărei steag de tablă poartă anul 1867 se păstrează elemente decorative din
secolul al XVIII-lea (vezi tabelul - anexă din teza de doctorat, A. Derer, Arhitectura barocă în Transilvania -
studiu de caz: oraşul şi zona Sibiu, Institutul de Arhitectură ”Ion Mincu”, Bucureşti, 1998).
vizat spaţiul dezafectat încă din secolul al XVIII- lea şi umplut cu resturi de la bucătărie şi
veselă. 168
La etaj se impunea redeschiderea intrării de la capătul culoarului exterior refăcut în
1888, după ce în 1876 arhiva devenise instituţie publică. Lângă holul de intrare în arhiva
publică a fost amenajat un closet. Nevoia de spaţiu a dus la închiderea loggiei chiar înainte de
această restaurare.
Unele intenţii ale proiectului din 1896 (de exemplu refacerea intrării în curtea a doua
prin gangul de trecere) nu s-au realizat din motive economice şi din nevoia de spaţiu. Alte
prevederi ale proiectului, cum a fost înlocuirea ancadramentelor originale cu deschideri din
ghips, au fost criticate. (Anexa 3) Ulterior ele au fost recuperate şi donate muzeului. 169
Etapele procedurale care au premers, însoţit şi evaluat lucrările de reparaţii şi
reamenajări s-au derulat pe parcursul anilor 1896-1903. După întocmirea în 1896 a proiectului
şi devizului pentru „lucrările de adaptare” la casele învecinate de pe strada Măcelarilor şi
Spinarea Câinelui a urmat evaluarea şi apoi cumpărarea celei dintâi. Între timp s-a întocmit
proiectul pentru amenajarea vechiului sediu al Primăriei. În 1898 a fost emisă cererea
oficiului de construcţii către Magistrat şi s-a elaborat devizul pentru lucrările de la clădirea
Primăriei. Un act care stabilea condiţiile de licitare a fost semnat la 23 iunie 1899. Lucrările s-
au desfăşurat destul de rapid, astfel că în 1903 a fost întocmit devizul final al lucrării. La 8
august 1903 a fost semnat un protocol pentru verificarea lucrărilor la sediul Primăriei şi la
casa de pe strada Măcelarilor.
Restaurarea din a doua jumătate a secolului XX

Începând din anul 1967 şi până la inaugurarea în 1988 a expoziţiei de istorie
contemporană, Primăria Veche ar fi trebuit să beneficieze de interesul specialiştilor. Despre
campania de cercetări arheologice cu informaţii transformate în folclor local nu merită decât
să amintim.
Din perspectiva cunoaşterii istoriei monumentului s-a pierdut o ocazie unică.
Informaţiile potrivit cărora s-a demontat un coş rotund, s-au scos podelele nu sunt de mare
folos dacă nu ştim cum arătau vechile pavimente. Din săpătura arheologică din 1984 a fost
168
Arhivele Naţionale Sibiu, Fondul Magistratul oraşului şi scaunului Sibiului, Primăria Municipiului Sibiu, U,
52. p. 48.
169
Ibidem, p. 25. O parte d in frag mentele de ancadramente demolate au fost recuperate şi donate Muzeului
Bru kenthal, nr. inv. M . 7818-7825.
recuperată o cărămidă hexagonală 170 , dar cum erau vechile pavaje (este greu de crezut că nu s-
au păstrat urme, chiar firave ale acestuia) nu vom putea şti. Din nefericire, amenajarea
stratului de beton, suportul actualului pavaj din cărămizi, a distrus urmele vechi. Nu vom şti
dacă instalaţia numită vaporar nu se referea la un sistem de circulaţie a aerului cald.
Într-o fotografie de epocă se vede un arc de cărămizi deasupra unui ancadrament
renascentist. (Fotografia 61) Prin decaparea pereţilor am fi putut afla dacă a fost o deschidere
anterioară sau este un simplu arc de descărcare pentru fereastra mare din sala de reuniuni a
Primăriei.
Fotografia 61
Reparaţii la Primărie
Pierderea informaţiilor istorice este de altfel deplânsă de arhitectul care a preluat

conducerea şantierului după 1971. 171
Este utilă analizei istorice doar informaţia că zidurile turnului de incintă au suferit
reparaţii sau că au fost evidenţi pigmenţii de culoare pe consolele din piatră. Regretăm că
protejarea minunatelor piese de artă decorativă din loggie nu a intrat în atenţia restauratorilor.
De altfel, scrijeliturile de pe stâlpii loggiei au fost ignorate, cu toate că sunt surse istorice.
Pentru sănătatea monumentului era nevoie de drenarea apei. În cursul săpăturilor
arheologice, începând chiar din 1984, s-a dovedit că terenul era îmbibat cu apă. Urmarea a
fost firească: apa s-a infiltrat în ziduri până la etajul întâi, iar tencuiala din exteriorul clădirii a
170
Muzeului de Istorie Sib iu, nr. inv. A 9799.
căzut. Sursa principală a umezelii din ziduri, defecţiunile la reţelele de canalizare şi aducţiune
a apei potabile, a fost temporar îndepărtată. Drenajul actual, amenajat în anul 2005 la 3-4
metri distanţă de zid, poate limita pătrunderea apei la fundaţii.
Contribuţia arhitectului în procesul restaurării a fost judicioasă atunci când s-a
schimbat faţada corpului de sud- vest şi a fost binevenită când s-a refăcut ultimul turn al
etajului. Desenul liniaturilor care imitau asizele din pietre de talie este vizibil în grafica
documentară a monumentului (Fotografia 61) sau la alte case din Sibiu. Ornamentul este însă
mai degrabă caracteristic etapei de reamenajare a clădirii de la mijlocul secolului al XVI- lea.
171
CAPITOLUL VIII
MUZEUL DE ISTORIE DIN PRIMĂRIA VECHE
Ca să scape de „trecutul burghezo-moşieresc”, administraţia locală a plecat din

Primăria Veche în 1947. Împreună cu alte case importante din centrul istoric, clădirea şi-a
pierdut personalitatea devenind ”fond locativ de stat”. Camerele au fost recompartimentate,
dar nu s-a distrus mare lucru. Aici au primit repartiţie de locuinţă chiar tineri muzeografi de la
Muzeul Brukenthal. Clădirea nu a murit.
Interesul ulterior pentru restaurarea clădirii s-a înscris într-o politică generală de
protecţie a monumentelor şi de deschidere spre Occident prin intermediul comunităţii săseşti.
Refuncţionalizarea ca sediu al Muzeului de Istorie a fost firească. Piesele colecţiilor de istorie
erau îngrămădite împreună cu cele etnografice şi cu colecţia de artă în spaţiul Palatului
Brukenthal. Camerele din palat fuseseră destinate de baronul Brukenthal doar expunerii
obiectelor de artă. Între timp colecţiile s-au îmbogăţit, iar spaţiul de depozitare nu a putut ţine
pasul cu ritmul creşterii. În aceste condiţii, expoziţia de arheologie a primit doar parterul
Palatului Brukenthal, cu săli întunecoase şi multă igrasie. Lapidarul a beneficiat de un spaţiu
special amenajat în curtea a doua, inaccesibil vizitatorilor. Multe piese valoroase -donariul de
la Biertan, vasul de aur de la Biia, steaguri, arme şi armuri, piese din sticlă- au fost luate de
muzeele din capitală. Cele mai valoroase sunt încă la Bucureşti.
În 1988, după 20 de ani de şantier, clădirea Primăriei Vechi a devenit gazda secţiei de
istorie a Complexului Muzeal Naţional Sibiu cu o expoziţie menită a ilustra, după un model
şablon, „evoluţia societăţii omeneşti din cele mai vechi timpuri până astăzi”. Tematica este
discutabilă fiind vorba despre o dialectică a progresului pe baza luptei de clasă şi a
exagerărilor naţionaliste. Avantajele expunerii pieselor de arheologie, a colecţiei de arme, a
unor piese din perioada medievală şi modernă într-un spaţiu istoric, după principii de
conservare riguroase, sunt indiscutabile. Reacţia comunităţii faţă de muzeu a fost pozitivă.
Grupuri numeroase de elevi, militari şi excursionişti au vizitat muzeul până în 1989.
Colectivul secţiei a organizat în 1988 Sesiunea naţională de rapoarte arheologice.
Mai presus de ideologii, piesele muzeale sunt martorii istoriei. În secolul al XIX-lea şi
până la doilea război mondial custozii le-au organizat în colecţii, după anul 1947 fiind puse în
valoare de muzeografi, specialişti recunoscuţi pe plan naţional. Generaţia de aur a muzeului
(Nicolae Lupu, Nicolae Branga, Anamaria Haldner, Thomas Nägler) a devenit nucleul de
profesori ai Facultăţii de Istorie din Sibiu. În 1989 colectivul secţiei de istorie era format din
muzeografi specializaţi pe perioade istorice: Dumitru Popa, şef de secţie şi arheolog pentru
perioada preistorică şi clasică; Petre Beşliu, arheolog medievist (Martin Rill, arheolog -
medievist emigrase cu puţin timp înainte); Elene Roman, muzeograf specialist în arme
medievale; Oltea Dudău, muzeograf- numismat; Mihai Racoviţan şi Cornel Lungu (primul
director al Muzeului de Istorie după 1990) muzeografi specialişti în istorie modernă; Mihai
Sofronie, muzeograf specialist în istoria modernă şi istoria ştiinţei şi tehnicii; Claudia
Cerchez, muzeograf specialist în istoria contemporană. Conservator şi specialist în probleme
ale istoriei moderne era Lucian Giura.
Din 1990 secţia de istorie a Muzeului Brukenthal a devenit Muzeul de Istorie. Ca
urmare a unor discuţii colegiale, expoziţiile au fost restructurate, îmbinând criteriul firesc al
conţinutul colecţiilor cu cel cronologic. Au dispărut astfel sectoarele de expoziţie dominate de
fotografii.
O reconstituire de interior medieval a pus în valoare camera de la primul etaj al
turnului- locuinţă. Piesele reprezentative pentru breslele sibiene au luat locul expoziţie
omagiale în sala mare a clădirii. Sectorului de arheologie i s-a ataşat expoziţia Arheologia
medievală ca urmare a intensei preocupări în acest domeniu. În decursul timpului, publicul a
avut ocazia să vadă expoziţii permanente cu piese de sigilografie, medalii, bancnote, expoziţii
temporare cu piese deosebite (monede de aur, geme şi camee) sau cu realizări ale cercetării
istorice şi arheologice. Colectivul de specialişti - muzeografi şi conservatori- a suferit
schimbări prin pensionări, transferul de la alte secţii ale muzeului, transferul în învăţământul
superior, noi angajări. Cu alte cuvinte, noua funcţie a clădirii a prins viaţă.
Zidurile vechi au îmbrăcat haine noi. Intrarea în curtea clădirii printr- un gang boltit
este banală, chiar dacă pe faţadă se pot citi numele fostei instituţii publice şi inscripţia aşezată
în cinstea lui Iosif al II- lea. Odată ieşit din gang, peisajul arhitectonic se schimbă radical.
Pereţii au fost zugrăviţi recent cu o culoare deschisă, ţiglele acoperişului înnoite, astfel că
întreg ansamblul desfăşurat în jurul spaţioasei curţi interioare este luminos. În diagonală se
înalţă pe cele trei nivele turnul de locuinţă cu bovindou. Din dreapta, se repede spre el o
cursivă (un pod din scânduri sprijinit pe console din piatră cu forme rotunjite), mărginită de o
balustradă din fier forjat. După alţi câţiva paşi în curte zăreşti scările monumentale ce se
opresc în faţa ancadramentului intrării în corpul principal, surmontat de blazonul lui Johann
Lulay. Ferestrele cu ancadramente gotice te însoţesc pe scări şi pe podina din scânduri până la
turn. Accesul direct în scara turnului, spre etajul doi, este asigurat de o intrare cu ancadrament
din piatră profilată simplu.
Condus spre spaţiul cel mai important de la etajul turnului- locuinţă, vizitatorul este
impresionat de blazoanele şi ancadramentele ce străjuiesc intrarea. În camera cu stâlp central,

a stăpânilor casei, se păstrează şemineul şi spaţiul intim al bovindoului.
Fiind transformată în muzeu, clădirea are un circuit obligatoriu la etaj. Accesul se face
din gang, în dreapta, pe scări moderne, spre etaj. Până la turnul- locuinţă spaţiile nu oferă
nimic spectaculos. Dincolo de acesta însă, intri în volumetria intimă a camerei de locuit cu
vatră de foc şi tavan casetat; mai departe, o nouă cameră spaţioasă, cu bovindoul spre Oraşul
de Jos şi, la sfârşit, ocupând tot colţul clădirii, camera mare a consilierilor.
La parter, în partea stângă a intrării, se văd camere mici, a căror destinaţie s-a
schimbat de-a lungul timpului. Corpul de clădire din faţă, ce adăpostea cândva remiza
pompierilor, este spaţiu pentru expoziţii temporare. Cel din dreapta, odinioară camere de
locuit, găzduieşte astăzi expoziţia de arme şi armuri. Încăperile au fost recent zugrăvite, iar
profilele ancadramentelor puse în valoare de pigmenţii de culoare.
La subsol se coboară din expoziţia de arme. În stânga este o încăpere mică, probabil o
viitoare expoziţie despre torturile în evul mediu. La capătul scărilor se desfăşoară un spaţiu
mare, cu firidă în zid. Spre dreapta sunt încăperi folosite din secolul al XVI- lea pentru
încarcerarea prizonierilor. În stânga, alte spaţii înguste duc spre ieşirea în grădina casei numită
Grădina Martirilor. În realitate, aici erau interogaţi toţi prizonierii, hoţii, vrăjitoarele,
sodomiţii sau luptătorii pentru drepturile conaţionalilor.
Grădina a fost spaţiul exterior intim al familiei. Loggia cu console în formă de busturi
şi măşti umane este o capodoperă a artei goticului târziu. Între figurile din piatră se regăsesc
probabil chipurile lui Thomas Altemberger, ctitorul casei şi Andreas Lapicida, meşterul zidar.
În pod se ajunge de pe casa scărilor turnului- locuinţă. Podul corpurilor principale oferă
un spaţiu vast, generos pentru amenajări. Acolo se poate vedea frontonul unui corp de casă,
pus pe seama construcţiei finalizate astfel într-o primă etapă. Tot acolo sunt coşurile de fum şi
ieşirea unei guri de aerisire. Scheletul din lemn al instalaţiei scripetelui pentru sacii cu cereale
se mai păstrează. Avem ocazia să vedem extradosul bolţii refăcute a turnului de apărare. Din
alt loc se poate urca în podul corpurilor de la sud-est şi sud- vest. El a închis frontoanele
caselor dinspre strada Măcelarilor (actuala stradă a Mitropoliei).
Dinspre Oraşul de Jos masivitatea construcţiei dominată de turnul- locuinţă peste care
se vede turnul bisericii de comunitate creează o senzaţie copleşitoare. Astfel, clădirea asigură
o intrare triumfală în Oraşul de Sus.
L’ANCIENNE MAIRIE DE LA VILLE DE SIBIU
RÉSUMÉE
Le volume sur l’Ancienne Mairie de la ville de Sibiu comprend les informations

archéologiques du premier volume et les autres données archéologiques et historiques
accumulées ces 5 dernières années.
Les recherches archéologiques se sont déroulées sporadiquement avant 1985 et avec
insistance depuis.
L’intérêt accordé à la recherche de l’histoire de l’Ancienne Mairie est du à
l’importance du bâtiment par ses fondateurs et ses habitants et en même temps par l’ensemble
architectonique considéré comme une des plus impressionnantes constructions gothiques
civiles en Transylvanie à la fin du Gothique et au début de la Renaissance.
Les traces archéologiques antérieures à la construction de l’Ancienne Mairie sont
consistantes et remarquables en tenant compte de sa position près de l’église paroissiale et du
mur de défense.
Au bord de la terrasse a existé une habitation préhistorique avec des traces de bois
brûlé et des fragments de céramique appartenant à la culture Cotofeni.
Le terrain au bord de la terrasse était marécageux, peu propice, preuve étant les traces
de plantes de découvertes dans le sous sol du bâtiment au sud est et le fossé rempli de terre et
de fragments de céramiques médiévales. La position stratégique dominante, par rapport à la
vallée de la rivière Cibin a compensé la nature du terrain et a déterminé son occupation depuis
la période préhistorique et médiévale.
Les plus anciennes traces archéologiques médiévales font partie d’une construction en
matériaux légers (poutres avec argile). Au bord de la terrasse a existé, à une époque lointaine,
antérieure ou, au plus tard au XIVe siècle, une habitation avec un plancher creusé, aux
dimensions de 5 x 5,50 m et une fosse creusée à l’un des angles. La construction a été
incendiée et dans le sol on a trouvé des restes de solives carbonisées, de grands morceaux de
terre cuite et plusieurs fragments de céramiques faisant partie de céramiques de luxe et de
cuisine.
De la strate incendiée de la construction de bois, on a récupéré des fragments d’os
appartenant à deux femmes et un enfant. L’hypothèse de la destruction du bâtiment par les
Tatars en 1241 est plausible. La certitude de la date de la destruction est encore manquante.
Apres l’incendie de la construction en bois, le terrain en pente a été nivelé.
Dans la grande cour de l’Ancienne Mairie ont été trouvés dans une fosse aménagée à
coté de l’actuel «corps de liaison», les restes d’un aménagement en terre cuite, de forme
circulaire. La proximité du mur du bâtiment confirme l’hypothèse de l’antériorité d’un
aménagement, où on utilisait l’alliage dans lequel prédominait le cuivre fondu, ce qui avait
nécessitait un grand espace de manœuvre.
Le niveau duquel a démarré l’aménagement, date du médiéval. Les analyses sur le
métal de l’Institut de Physique Atomique de Bucarest ont démontré que les restes d’alliage
découverts à proximité de l’aménagement de terre cuite font partie d’une installation qui
produisait des cloches d’église ou des canons. La forme circulaire et la proximité de l’église
paroissiale font penser à la fabrication de cloches. Les dimensions de l’aménagement de terre
cuite ont conduit vers les informations en archives: une des premières cloches de l’église,
connue par des documents de la deuxième moitié du XIVe siècle: la cloche de l’horloge avec
un diamètre inférieur de 1,48 m et hauteur de 1,26 m. La comparaison avec le morceau du
moule exposé au musée de la ville de Budapest n’est pas assez explicite. Dans le cas de la
découverte de la Hongrie médiévale, on voit des traces de noyau de coulée et aussi des rigoles
entre lesquelles passait l’alliage fondu. La situation du reste de terre cuite de Sibiu est moins
concluante. On n’a gardé que le probable base du noyau de coulée. C’est étrange que l’on
n’ait récupéré que si peu de fragments du corps du supposé moule et aucun fragment avec
inscription. Un autre trait de caractère différentie l’installation de Sibiu: alors que dans les
traités de spécialités, on précise que l’alliage fondu coulait d’un récipient situé en surface,
dans l’Ancienne Mairie, on a trouvé à la surface, à proximité immédiate d’une installation
profonde, seulement un foyer de terre cuite avec traces de l’alliage utilisé pour le tournage des
cloches. Le foyer était incliné vers le trou avec le moule d’argile.
L’aménagement d’argile a été trois fois découvert, pour l’ultime fois en 2006, lors de
l’installation du système de drainage.
Nous espérons que les générations futures, intéressées à la promotion de l’histoire
locale pourront récupérer ce qu’il reste dans le sol.
Plusieurs hypothèses ont été émises quant à la période et aux étapes de constructions
de l’Ancienne Mairie, toutes partant de l’existence de corps de bâtiments aux volumes
différents ou à partir de détails d’architecture (profils d’encadrement, clef de voûte, console).
La corroboration des informations archéologiques, nombreuses et précises, avec celles des
archives, inédites, sans négliger les éléments architectoniques mènent à une reconstitution
crédible. L’analyse historique reconnaît la qualité de fondateur du bâtiment au maire et juge
royal Thomas Altemberger, qui a dominé la vie politique de la ville et de l’université Sach
entre 1470-1491. Seule une personnalité avec une autorité incontestable pouvait initier un tel
plan de construction dans une zone importante sociale et stratégique. D’autre part, il faut
mettre en évidence la contribution de Affra de Ocna Sibiului, épouse de Thomas Altemberger
à l’édification de la maison. L’installation des blasons de Affra au coté de celui de Thomas
Altembrger dans des lieux significatifs (loggia, entrée de la tour), sa présence après 1491 dans
les registres de comptes du magistrat de la ville, son supposé mariage avec des hauts
fonctionnaires comme Johan Lulay qui a fait installé le blason sur l’accès principal, tout cela
démontre la contribution de la noble dame à l’édification du bâtiment. De plus, l’édification
en matériaux durables antérieures à la maison Altemberger dont les traces sont visibles dans
la cave actuelle et sur les plans plus anciens est due probablement à Nicolae de Ocna Sibiului,
qui a eu le rôle de vice-voïvode.
Le bâtiment élevé pour une première étape, probablement entre 1470 (année du
mariage de Thomas Altemberger avec Affra) et 1491, année de la mort du magistrat Thomas,
a englobé des structures de maçonnerie plus anciennes: la tour de la porte et le mur d’enceinte
afférent, d’autres aménagements telle la cave réutilisée comme latrines.
Les supposées latrines se sont enfoncées à partir d’un aménagement en pierre, elles
sont crépies avec des traces de feu. Une niche dans le mur en pierre, dans une position qui
parait étrange de nos jours, démontre une utilisation initiale difficile à préciser. L’hypothèse
de l’existence dans cet endroit d’un fabricant de monnaie ne peut être prouvée avec des
arguments directs, bien que les maires de la ville de Sibiu en avaient la qualité de fermiers.
L’analyse métallographique a montré que les scories trouvées dans la cour du bâtiment, aux
environs de l’aménagement circulaire de terre cuite, ne contenaient pas d’alliage utilisé pour
la fabrication des monnaies émises à Sibiu.
Les recherches archéologiques ont montré qu’il a existé un type de fondation avec des
arches de briques qui se soutenaient sur des poteaux de pierre à la tour -habitation, considérée
par plusieurs historiens de l’art comme la partie la plus vieille du bâtiment, dénommé corps
Lulay (le mur qui descend vers la terrasse d’en bas, bordant le jardin de derrière) mais aussi
aux murs des corps sud-est et sud ouest. Les structures de maçonnerie mentionnées se
retrouvent dans la partie de la maison où sont les blasons des fondateurs, là où les caves ont
des murs latéraux de pierre et des voûtes en briques. L’hypothèse de l’existence d’un projet
unitaire de construction, qui avait comme éléments prépondérants, symboliques, la tour de
défense plus ancienne, cette fois ci sans utilité et la neuve, une significative tour -habitation,
est soutenue par les informations du terrain.
Dans la zone de la tour de l’enceinte de défense, nous supposons que le corps massif
du début de la famille Altemberger est devenu plus tard salle de conseil. Le, ainsi nommé
«corps de liaison», a été rehaussé jusqu‘au toit du premier étage par un segment qui le lie à la
tour- habitation et continue vers le nord avec une fondation de pierre découverte par
l’archéologie et avec la loggia qui porte le blason modifié de Altemberger, avec le sabre,
nouvelles attributions du juge royal et même le buste-console de magister civium, qui ferme
vers le nord l’espace privé de la loggia.
La cour principale est fermée, vers le sud ouest et sud est, de murs massifs, soutenus
en terre par des structures d’arches en briques. Les espaces voisins de la tour -habitation
étaient aussi aménagés pour être utiles aux chevaux. Ainsi, on peut expliquer la strate massive
de restes végétaux trouvés là. Dans la période Altemberger la tour-habitation était accentuée
par l’entrée gardée par des encadrements aux sculptures compliquées, avec bow-windows et
cheminées.
Si le blason de Lulay a été replacé où il était initialement, nous rejoignons ceux qui
pensent que l’étage central en direction de la ville du bas a été en bonne partie construit du
renommé dirigeant sibien.
D’alors, le centre de gravité du bâtiment se dirige vers le nord, où apparait un espace
de réception, immense dont l’entrée était fastueuse grâce à ses dimensions et les détails de
l’encadrement de pierres. Le passage du bâtiment de l’époque gothique à la Renaissance a
laissé des traces aussi à l’intérieur. Un panneau de porte a été gravé avec une scène qui met en
premier plan Hercule avec une massue, représentation qui nous fait penser à Marcus
Pemphlinger, le dernier propriétaire du bâtiment, comité royal, renommé chef d’armées qui a
dépensé sa fortune soutenant l’armée, plus qu’en entretenant la maison. Mais le dessin est
daté des années 1500.
En crayonnant l’étape de construction, nous nous permettons de nous interroger sur la
destination des espaces intérieurs. De mode certain, le rez-de-chaussée de la tour et le
segment du corps adossé vers le nord ont été utilisés en habitation, chauffée par deux
aménagements: une grande cheminée dans la tour-habitation et un foyer placé dans une pièce
voisine. Du XVIIIe siècle, proviennent des informations documentaires sur le chauffage par
des poêles en terre cuite de la grande salle de l’étage appelée Landtagsaal.
Le rez-de-chaussée était réservé aux activités domestiques. Les nobles occidentaux
tenaient les chevaux au rez-de-chaussée des tours-habitations. Il serait normal que Thomas
Altemberger ait procédé de même. Adossée à la tour, il y a une petite pièce avec conduit de
fumée d’un grand diamètre. L’hypothèse de l’existence d’un lieu pour préparer les repas est
accessible. Au nord, on trouve une grande pièce avec les fenêtres vers la Ville du Bas qui
communique, directement ou par l’intermédiaire d’autres espaces, avec le jardin d’agrément,

avec la cave et les latrines supposées. On présume que s’y trouvait le lieu où on servait les
repas. La maison avait une cave spacieuse et un grenier avec lucarne. Un endroit pour cuisiner
peut être le foyer de l’étage. Dans ce cas, au rez-de-chaussée, il y avait un four à pain,
aménagement souvent rappelé par des documents à Sibiu.
La proposition de division des espaces est prétentieuse, seulement à première vue,
parce que, dans le dernier quart du XVe siècle, la société des patriciens de Sibiu était
émancipée au contact des nouvelles valeurs culturelles promues en Occident. Dans ce
contexte, aménager des latrines, avec une grande fosse, auxquelles avaient accès les
propriétaires de l’intérieur de la maison est une réalité crédible. Cela ne nous intéresse pas que
ces latrines aient été ordonnées par Thomas Altemberger ou Johannes Lulay. La technique de
construction d’une enceinte de briques part du sous sol d’une maison et s’enfonce à 7,5
mètres, en utilisant des arcs-boutants dans la structure des murs en briques. Le cabinet des
latrines était aéré par une ouverture pratiquée dans le mur jusqu’au toit. L’aération a été
descendue jusqu’au sous-sol lorsque les latrines ont servi de lieu d’incinération de la vaisselle
infectée par la peste.
Après 1545, le bâtiment a bénéficié de sa transformation en siège du premier magistrat
de la ville, du siège et parfois de l’université Sach. Le vieux bâtiment d’habitation a du
s’adapter aux nouvelles fonctions, accueillir les séances du magistrat, les séances du tribunal,
les archives, les prisonniers. Et au XIXe siècle, au moins, les bureaux des fonctionnaires. Le
bâtiment sera agrandi vers le sud- est et sud-ouest en divisant la parcelle vers la rue des
Bouchers afin de garder les documents qui continueront à croître au XVIe siècle, de conserver
les céréales qui constitueront les reserves stratégiques de la ville et pour abriter les chevaux.
La liste de 1545 avec les dépenses du Magistrat mentionne des sommes pour aménager la
prison, des espaces pour réunion et autres dépenses de construction. Une grande somme a été
aussi utilisée en 1585 pour des constructions dans la Mairie. La supposition que cette somme
ait été utilisée pour l’extension du bâtiment est confirmée en 1574 sur l’emblème peint sur la
façade d’une maison voisine, rue des Bouchers. La conclusion normale en pensant à cette
période est que la parcelle de la maison de la rue des bouchers a été divisée, occasion pour le
Magistrat d’obtenir une bande de terrain sur lequel il a fait construire un corps de bâtiment qui
a continué à fermer la cour intérieure. Plus tard, dans le bâtiment de la mairie une façade a été
incluse et les fenêtres bouchées de la rue de la maison de l’angle, avec un fronton que
l’architecte Hermann Fabini date des années 1300. En 1545, la salle de réunion a été
«modernisée» en utilisant des draperies de qualité, en réparant et agrandissant la toiture. Nous
attirons l’attention sur une console en forme de bouche à canon avec son projectile, cet
ornement avec le contrefort en arc vers l’Echine du Chien est la réalisation des maîtres
tailleurs de pierre de la seconde moitié du XVIe siècle.
Le bâtiment de la mairie a été utilisé aussi pour des représentations théâtrales, pour les
processions d’installation des hauts fonctionnaires, pour les rassemblements des centumvirs
au conseil intérieur et extérieur, organe de conduite de la ville, pour les activités de vilicus,
administrateur de la ville qui avait les attributions de construction et de police, pour garder les
armes de la ville et pour protéger les fonctionnaires en cas de révolte de la population. Les
épidémies de peste et les repas ont laissé des traces archéologiques. La découverte dans la
fosse des latrines d’un grand nombre d’objets en verre et en céramique, de luxe et de cuisine
ainsi de pharmacie mettent en lumière, pour ces dernières, deux réalités spécifiques des «élus»
de la ville. Nous pensons que la vaisselle a été jetée dans les latrines et brûlée après une
épidémie de peste du début du XVIIIe siècle.
La domination des Hasbourg amène peu de modification: l’inscription qui glorifie
Joseph II montre que, l’entrée actuelle et suivant le plan définitif du bâtiment, tout est en
cours lors de la venue de l’empereur en 1773. Dans la petite cour, on a aménagé une petite
guérite pour torturer les prisonniers. Nous ne savons pas quand a été aménagée la fontaine de
la cour. Nous ne savons pas non plus de quand datent les lignes qui imitent les pierres de taille
des bâtiments romans. Leurs associations avec des motifs végétaux en plusieurs endroits de
Sibiu, la conservation des crépis à l’extérieur des bâtiments souvent réparés, plaident pour une
période post- médiévale. A la fin du XVIIe siècle, a été monté un plafond avec des cases
peintes «du corps de liaison» et en 1702, une porte peinte.
Une des forces de la société médiévale repose sur la justice qui s’est imposée par ses
punitions. Il est significatif que le panneau qui glorifie les vertus de la justice, pièce provenant
de la mairie, soit daté de 1545 et soit installé probablement dans la grande salle à l’étage ou au
rez-de-chaussée. Plus bas, les caves ont servi de prison. Aux endroits pour les poutres des
portes, une poutre en bois encastré duquel les prisonniers étaient liés probablement par des
chaînes, s’ajoute aux informations des archives, des bibliographies et aux objets conservés
dans le musée. Dans des cas spéciaux, les prisonniers étaient entassés, par sécurité, à l’étage
supérieur de la tour -habitation.
Une nouvelle étape d’extension vers le sud-est, comprenant alors tout le bâtiment dans
la rue de l’Eglise Métropolitaine, se situe à la fin du XIXe siècle, déterminée par la
modernisation de la société, de l’apparition de services distincts-police, pompiers-et de
l’ouverture du premier musée de la ville sous forme d’une chambre d’armes à l’étage de la
tour. Le besoin d’espace pour la mairie a conduit à murer la loggia. Des réparations ont été
effectuées dans la cave après désinfection de la prison. Nous ne se savons pas quand on a
renoncé au dernier étage de la tour-habitation, devenu inutile et difficile à entretenir. Il a été
refait à l’occasion des restaurations dans les conditions spéciales des années 60/80 du XXe
siècle.
Dans les dernières années, le bâtiment a souffert de l’humidité ce qui a imposé des
travaux particuliers. A cette occasion, les fouilles archéologiques ont pu s’étendre dans des
endroits non cherchés, devenant alors exhaustives. Les ouvriers ont été convaincus
d’aménager un endroit pour visionner quelques segments de fondation à l’intérieur d’une
pièce et de drainer le terrain autour d’aménagements souterrains d’argile. Les fouilles lors du
drainage et la canalisation de la grande place n’ont pas révélé de conduite en bois sur le tracé
de la fontaine figurant sur le graphique de la fin du XIXe siècle. Le tracé de la conduite a
cependant été mis en évidence dans la petite cour, descendant le long du Trou au Lion vers la
Ville du Bas.
Le lecteur est invité à visiter le bâtiment et les collections du Musée d’Histoire, faisant
partie du Musée Bruckenthal.
Avec toute sa charge historique des 700/800 années d’existence, le bâtiment avec ses
vestiges archéologiques et sa nouvelle fonction, devient un vrai palais aux souvenirs. Les
expositions changent, les murs ont été crépis et la couverture changée. Cette récente étape de
restauration peut apporter plus de lumière et d’espérance dans un espace chargé des ombres
de l’histoire.
Traducere de Louis Guermond

THE OLD TOWNHALL IN SIBIU

THE BUILDING, THE PEOPLE, THE MUSEUM
Abstract
The edition of the tome on the archaeology of The Old Townhall includes the
archaeological information contained in the first volume and other historical and
archaeological data gathered during the past five years. The archaeological research at The
Old Townhall was carried out intermittently before the year 1985 and consistently after that.
The interest given to researching the history of The Old Townhall is due to the importance of
the building, through its founders and its inhabitants, and also to the importance of the
ensemble, regarded as one of the most impressive instances of civil architecture from the late
Gothic to early Renaissance period, in Transylvania.
The archaeological remains foregoing the construction of Old Townhall are quite
consistent considering their setting close to the town church and the defensive wall of the city.
On the edge of the terrace a prehistoric habitation was discovered, yielding burn traces and
ceramic fragments belonging to the Cotofeni Culture. The ground on the edge of the terrace
was once marshy, unfavourable for habitation, fact proven by the traces of weeds discovered
in the basement of the south-east body of the structure. The strategic position, dominating the
Cibin valley compensated with the nature of the terrain.
The oldest medieval archaeological traces belong to a structure built out of light
material (wooden beams joined together with clay). On the edge of the terrace there was
during an early period, probably the 14th century, a storehouse with a deepened floor,
measuring 5,50 m x5 metres and having a cavity dug out at one corner. This structure was
burned down and in the ground the traces of the charred beams were discovered, as well as
great chunks of burned clay along with ceramic fragments from kitchen and luxury pottery
items.
Out of the burned stratum there were recovered bone fragments belonging to two
women and one child. After the burning of the wooden structure the sloping terrain was
levelled.
In the large courtyard of The Old Townhall, in hole dug out near the present-day
“connecting body” of building, was discovered the remains of a circular clay structure. The
actual stratigraphic connection with the building was cut out by a modern-day heating
installation ditch. The closeness to the building wall endorsed the hypothesis of pre-existence
of this structure, that was used to handle molten alloy and needed maneuvering space. The
time level of this prior structure is medieval. The metal analysis performed at The Atomic
Physics Institute in Bucharest, revealed that the alloy traces found in the vicinity of the clay
structure belonged to a medieval outfit that produced church bells or cannons . The round
shape and the closeness to the town church led to the hypothesis of the manufacturing of a
church bell. The dimensions of the circular clay structure allowed the endorsement of the
hypothesis of the existence of a mould used to cast one of the first church bells recorded in the
documents from the second half of the 14th century: “the clock-tower bell”, measuring 1.48
metres in lower diameter and 1.26 metres in height. The comparison to the mould fragment in
the exhibition of The Budapest City Museum is not clarifying enough. In the case of the
discovery from medieval Hungary there are visible traces of the cope, where the molten alloy
was cast, as well. The circumstances of the fragment of the clay mould found in Sibiu are less
conclusive. All that was preserved is the presumed base of the clay core. It is odd though that
there were but few fragments of the presumed mould recovered and none bore any inscription.
Another feature that differentiates the bell casting pit found in Sibiu from the classical models
is: where the specialized treaties indicate that the molten alloy was poured from a crucible
placed on the surface, we found at The Old Townhall, in the immediate vicinity of the depth
outfit, only a clay flue bearing traces of the same alloy used in casting the bells. The flue was
atilt towards the pit with the clay mould. The circular clay structure has been uncovered three
times, the latest in the year 2006 to be equipped with a draining system. We hope that future
generations, more interested in promoting local history, may be able to recover what was left
in the ground.
Several hypotheses have been issued on the time period of construction and its stages,
all of which starting with the existence of some other structures around, or with architectural
details. The corroboration of a plethora of precise archaeological data with the archive data,
without ignoring the architectural data led to a credible reconstituted image. The historical
analysis endorses as founder of the Townhall building the mayor of the city and Royal judge,
Thomas Altemberger, who dominated the city politics and The Saxon University between
1470 and 1491. Only a person of such uncontested authority could initiate a construction plan
of such proportions in an area of social and strategic importance. On the other hand we need
to bring in relief the contribution of Affra , Thomas Altemberger’s wife, to the erection of the
building even after his death. The setting of the Affra coat of arms at important sited in the
building (the loggia, the bow window, the tower entrance), the records of her name after 1491
the city magistrate’s account books, her alleged marriage to a high city official, such as
Johannes Lulay who set his own coat of arms over the main entrance, prove the noble Lady’s
contribution to the establishing of the Townhall building.
The first stage of the erection of the building, probably between 1475 (the year of
Thomas Altemberger’s marriage to Affra) and 1491, the year of his death, included the
erection of older structures: the gate tower and the abutting enclosure wall, and a masonry
structure, later probably turned into a latrine. The assumed latrine was dug out starting from a
structure from plastered stones, bearing burn traces. A niche in the stone wall placed in an odd
position illustrates an initial usage difficult to conjecture today. The assumption of the prior
existence of a mint cannot be demonstrated through direct evidence, even if the city mayors
had also the ministry of Tenant of the Mint. The metal analysis proved that the slag found in
the courtyard and around the circular structure did not contain the alloy used in manufacturing
the coins issued in Sibiu. The archaeological research showed that the residence tower,
believed by many art historians to be the oldest part of the building (the so-called “Lullay
corpus”) –the wall descending towards the lower terrace, abutting the back garden), and the
walls from the south-east and south-west bodies have a type of foundation made of brick arcs
supported stone posts. The masonry structure mentioned above is placed in the part of the
house where the founders’ coats of arms are found. The hypothesis of a single construction
project that included as symbolic elements the older defensive wall (unused at that time)
along with the new one, and a symbolic residence tower, is supported by the data on the
terrain. In the area of the tower pertaining to the defensive enclosure was, we assume, started
the building of the massive body that was later converted into The Council Room. The so-
called “connecting-body” was erected up to the roof of the first floor on a segment abutting
the residence tower and followed to the north by the stone foundation (archaeologically
unveiled) and by the loggia, that bears the coat of arms of Altemberger (further evolved as a
result of his new ministry as Royal Judge) and the console-bust of magister civium. The
courtyard was enclosed to the south-west and to the south-east by massive walls, supported by
brick arc- like structures. The spaces near the residence tower were arranged for the horses.
We can thus explain the massive layer of plant remains found there. In the Altemberger
period the accent lay on the residence tower with entrances guarded by enframed decorations
in relief with elaborate sculptures, with a bow window and a fireplace.
Because the coat of arms of Lulay was placed in initial spot, we assume that the upper
floor of the body to the side of the lower-city was finished by the famous Comit of Sibiu.
From now on the most important part of the building moves to the north, where a large,
representative welcoming space is built, with a fastidious entrance- as a result of its size an
the details on the framed decorations. The passage of the building’s architectural style left
traces on the interior as well. A door pane was engraved with a scene having Hercules with a
club in the close-up image, a representation reminding us of the last owner of the building, the
royal Comit, Marcus Pemfflinger, famous army general, who preferred to spend his fortune to
equip his army rather than maintaining his house. In fact, we can accept the hypothesis of the
finishing of the residence ensemble along with the one with representative functions during
the Lulay period can be endorsed until new information arise. We can thus wonder what the
interior space was meant for. The first floor of the tower and of the segment behind it to the
north were certainly used as housing spaces, as they were heated by two fireplaces: a large
one in the residence tower and a smaller one placed in an adjoining room. Beginning with the
18th century we have documentary information of the heating using a terracotta tiled stove, of
the large room on the first floor, the Landtagsaal.
On the ground floor the spaces were meant for domestic activities. The noblemen kept
their horses on the ground floors of all towers in the city. It would have been only natural that
Thomas Altemberger has done the same. Behind the tower was a small chamber that still
retains a large diameter chimney place. In this case the assumption of the existence of a place
for cooking food, or baking bread, is quite at hand. To the north there is a large chamber with
windows opening towards the lower city that used to be directly linked through other spaces
to the leisure garden, to the cellar and the assumed latrine. We presume that this was a
socializing space. The house had a large cellar and an attic with a skylight window.
The proposed partition of the spaces in the house is intricate only at first glance, as in
the last quarter of the 15th century the aristocracy in Sibiu becomes emancipated in contact
with the new cultural values promoted in Western Europe. In this context, the arranging of a
latrine with access directly from the inside of the house is a plausible reality. We are however
less interested whether the latrine was built by Thomas Altemberger or Johannes Lulay. The
technique used for building a brick enclosure that starts in the basement of a house, and
deepening further 8.5 metres, using discharge arcs built in the structure of the brick walls, is
quite impressive. The latrine booth was ventilated through an opening in the wall up to the
roof.
After the year 1545 the building was turned into residence of the City Magistrate, the
county, and sometimes of the Saxon University. The old housing building needed to suit its
new functions: hosting the magistrate’s meetings, the trials, the archive and the prisoners.
There were also, at least in the 19th century (when they were first recorded in the documents),
offices for the civil servants. The building was extended during the 16th century towards the
south-west and the south-east (reducing the Mitropoliei Street- formerly Macelarilor- lot) to
harbour the ever increasing number of documents, the cereals that constituted the city’s
strategic reserve and the horse shelters. The expense list of the city magistrate in the year
1545 makes mention of the expenses for the arranging of a prison space, a meeting space and
other construction expenses. A large sum is used again in 1585 for building expenses at the
townhall. The assumption that this sum of money was spent to extend the building was
confirmed to have taken place at the date of 1574, mentioned on the escutcheon of a tailor
painted on the front of a neighbouring house on the Macelarilor Street. The natural conclusion
is that during the above mentioned period the plot of the house on Macelarilor Street was
reorganized, which led to an opportunity for the Magistrate to obtain a strip of land where he
built an extension of the building. Later on the front of the house in the corner of the street
was built into the Townhall building and the windows with a fronton dated by the architect
Hermann Fabini around the year 1300 were walled up. In 1545 the meeting room was restored
using foreign cloths, and the roof was mended and then extended. A console in the form of a
cannon barrel with its projectile on the muzzle is also worth mentioning. This ornament along
with its arc abutment is the work the stone- masons in the second half of the 16th century. The
laboratory analysis showed that the raw material used to manufacture the abutment does not
belong to the same quarry as the lime-stone used for making the decorations belonging to the
late gothic period.
The Townhall was also used for theatrical representations, for the precessions of
appointment of high city officials, for the meetings of the Hundertmanschaft, of the interior
and exterior council (both administrative institutions of the city); it was also connected to the
activity of the Villicus (administrator of the city who was also head of the city police), to the
safekeeping of the city’s weapons, to the popular uprisings as a result of discontentment with
the work of the city’s civil sevants, to epidemics and to celebrations. These two latterly
mentioned historical occurrences are illustrated by the discovery in the latrine pit of a large
number of glass objects, luxury ceramics, kitchenware, and also pharmaceutical vials. We
assume that these recipients were dumped into the latrine and cremated after an outbreak of
pestilence that occurred in 1738-1739.
The Habsburg rule brings little change: the inscription praising Joseph II indicates that
the present-day entrance (also the only entry gate into the courtyard) had already been built
this way when the emperor visited in 1773. In the small courtyard a booth was arranged for
torturing the prisoners. We don’t know when the well in the courtyard of the Townhall was
fitted. Nor do we know an accurate date for the building of the linings imitating the vault-
stones of Romanic buildings. Their association with vegetal motifs in several sites from Sibiu,
the use of painted plaster for frequently repaired buildings indicates a post- medieval
construction period. At the end of the 17th century the building was fitted with the painted
ceiling from the “connecting body”, and in 1702 a painted door was installed.
One of the pillars of the medieval society in Sibiu was justice established through a
practice of penalties. The tablet that praises the virtues of justice (an item originating from the
Townhall and dating from 1545) had probably been fitted in the large room upstairs or the one
on the ground floor. Lower, the cellars were used as prison. The niches for sustaining the
beams formerly built into the wall, probably used for chaining prisoners, add to the
information found in the archive, in the bibliography and museum kept objects. In special
cases the prisoners were certainly crowded in the upper floor of the residence tower.
A new stage of extension towards the south-east, this time including the entire
building, was set at the end of the 19th century, being caused by the modernization of society,
by the appearance of separate police, archive and firefighting departments, by the appearance
of the first town museum in the form of a Weapon’s Room at the upper floor of the tower.
The need for space for the departments of the townhall led to even the loggia being walled-up.
After the prison was no longer used repairs were undergone in the cellar. We don’t know
when upper floor of the tower was given up because of its uselessness and difficult
maintenance. It was rebuilt during the restoration undergone at standards specific to the
period during the 60s and 70s of the 20th century.
The building was damaged in recent years by dampness which called for further
repairs to solve the problem. On this occasion the archeological research extended becoming
exhaustive. The constructors conceded to arrange a show case inside room 12 to reveal a
piece from the foundation of the house and to drain the place around the underground clay
structure. In the ditches dug out for draining and sewerage there wasn’t found though the
large wooden pipe on the line of which the well that the 19th century graphic representation
recorded. The pipe’s line was marked though in the small courtyard going down near The
Lion Pit towards the lower city.
Therefore we invite the reader to visit the building and the exhibited collections of
History Museum, part of The Brukenthal Museum. With all its historic charge of 700-800
years, the building, its historic artifacts and its new function has become a true palace of
memories.
Traducere de Adrian şi Viorel Savu
DAS ALTE RATHAUS IN HERMANNSTADT
ZUSAMMENFASSUNG
Die gegenwärtige Ausgabe des Bandes über die Archäologie des Alten Rathauses
umfängt sowohl die im ersten Band enthaltenen archeologischen Informationen wie auch die
in den letzten fünf Jahren erforschten Archäologischen und historischen Daten.
Im Alten Rathaus wurden bis 1985 nur sporadisch archäologische Ausgrabungen
unternommen; seither wurden solche systhematisch betrieben. Das Interesse für die
Erforschung der historischen Vergangenheit des Alten Rathauses ist der historischen Rolle
dieses Gebäudes, seiner Gründer und Bewohner, wie auch diesem architektonischen Komplex
als eines der wertvollsten städtischen Baudenkmäler der siebenbürgischen Gotik und
Frührenaissance zuzuschreiben.
Die der Erbauung des Alten Rathauses vorangehenden archäologischen Spuren sind
recht zahlreich. Das ist durch die Lage in der Nähe der Stadtpfarrkirche und der
Festungsmauer zu erklären. Am Rande der Terrasse befand sich eine Vorhistorische
Bewohnung deren aus Brandresten und Kersmikscherben bestehende Spuren der
Coţofenikultur angehören.Uberreste von Unkraut weisen darauf hin das der Boden am Rande
der Terrasse sumpfig und also ungeeignet war. Solche Reste wurden im Keller des süd-
östlichen Traktes entdekt. Nur die strategische, das Zibinthal beherrschende Lage hat dazu
geführt dass diese Gegend während der Vorgeschichte und dem Mittelalter bewohnt war.
Die ältesten mittelalterlichen archäologischen Spuren sind die eines aus leichtem
Material (mit Lehm überzogene Balken) hergestellten Gebäudes.In einer frühen Zeitspanne,
wahrscheinlich im 14. Jh., stand am Rande der Terrasse ein Wohngebäude dessen vertiefter
Fussboden 5,50 x 5 m gross war und an einer Ecke eine Grube enthält. Dieses Gebäude war
abgebrannt worden; in der Erde blieben Spuren der verkohlten Balken, grosse Stücke
karbonisierten Lehms und zahlreiche Keramikscherben sowohl von Luxus-als auch von
Kochgeschirr. In der dem Brand zugehörenden Schichte wurden Knochenreste zweier Frauen
und eines Kindes gefunden.Nach dem Brand war die Stelle geschichtet worden.
Im grossen Hof des Alten Rathauses wuden im einer Grube in der Nähe des jätzigen
„Verbindungstraktes“‚ die Überreste einer kreisförmigen Lehmkonstruktion entdeckt. Ihre
stratigraphische Stellung zum Gebäude wurde von einem aktuellen Thermophizierungsgraben
zerstört. Die Nähe der Lehmkonstruktion zur Mauer des Gebäudes gerechtfärtigt die
Annahme das dieses Lehmgebilde in dem man auch Legierungsschlacke fand,älter als das
Gebäude sein muss. Die Schichte aus der das Gebilde verarbeitet wurde gehört dem
Mittelalter an. Die metalographische Analyse die im Bukarester Institut für Atomphysik
unternomen wurde zeigt zeigt dass die in der Konstruktion gefundene Legierung aus einer
Glocken- und Kanonengiesserei stammen muss. Die Kreisform der Konstruktion wie auch die
Nähe der Stadtpfarrkirche erlaubten die Vermutung dass sie zum Gessen einer Kirchenglocke
gedient haben könnte. Die Aussmaasse der kreisförmigen Lehmkonstruktion erlaubten die
Hypothese dass es sich um die Überreste einer Form in die eine der ersten Kirchenglocken
gegossen worden ist: die durch Urkunden der 2. Hälfte des 14. Jh. bekannten „Uhrglocke“ mit
einem Durchmesser von 1,48 m und einer Höhe von 1,26 m. Ein Vergleich mit dem im
Städtischen Museum in Budapest befindlichen Bruchstück einer solchen Form ist nicht
Aufschlussreich. Bei der Budapester Form sind sowohl der Kern als auch der Mantel,
zwischen denen die gaschmolzene Legierung gegossen wurde, erhalten. Das ist nicht der Fall
bei der Hermannstädter Form, bei der nur die vermeintliche Basis des Kernes erhalten ist. Es
ist merkwürdig dass nur wenige Bruchstücke der vermeintlichen Gussform und keines,das
eine Inschrift enthält, geblieben sind. Auch ein anderes Merkmal unterscheidet die
Hermannstädter Konstruktion von der klassischen: die dem Glockengiessen gewidmete
Fachliteratur unterstreicht dass die geschmolzene Legierung aus einem an der Oberfläche
befindlichen Topf zwischen Mantel und Kern in die Form rann; im Alten Rathaus wurde an
der Oberfläche nur eine Lehmfeuerstelle mit Spuren der Legierung die zum Glockengiessen
benützt wurde gefunden. Diese Feuerstelle war zur Grube mit der Giessform geneigt.Wärend
der archäologischen Forschungen wurde die kreisförmige Lehmkonstruktion drei Mal
freigelegt,das letzte Mal im Jahre 2006. Wir hoffen dass zukünftige Forscher genügend
Interesse an der Weiterführung der Forschungen zur Geschichte der Stadt,die sich noch in der
Erde befindenden Reste entdecken werden.
Über den Anfang und den Perioden der Aufbauung des Alten Rathauses gibt es
mehrere Hypothesen; sie sind durch das Vorhandensein von mehreren Bauten und die
Verschiedenheit der stilistischen Merkmale der Architektur und deren Ausschmückung
entstanden. Durch Vergleich der zahlreichen und genauen Erkenntnissen der archäologischen
Forschung mit bis vor Kurzem noch nicht bekannten Urkunden,wobei die architektonischen
Merkmale ebenfalls beachtet wurden,gelang eine glaubwürdige Rekonstituirung. Die
historische Forschung befürwortet dass der Bürgermeister und Königsrichter Thomas
Altemberger,der zwischen 1470 – 1491 die Politik der Stadt und der Universitas Saxonum
leitete, Gründer des Gebäudes war.Nur eine bedingungslos machtvolle Persönlichkeit hätte in
einer sozial – und stratägisch so wichtigen Zone die Errichtung eines so grosszügig
angelegten Gebäudes bestimmen können. Andererseits muss auch der Beitrag der Ehefrau
Altembergers,Affra von Salzburg, schon zur Lebenszeit ihres Gatten zur Erbauung dieses
Hauses unterstrichen werden. Ihr Familienwappen wurde neben dem ihres Mannes an den
wichtigsten Teilen des Hauses eingebaut (Loggia‚ Erker, Eingang zum Turm); Ihr Namen
erscheint in den Rechnungen des Stadtmagistrats im Jahre 1491; nach dem Tode Thomas
Altembergers scheint sie den hohen Würdenträger Johannes Lulay, dessen Wappen über den
Haupteingang eingemauert wurde, geheiratet zu haben;das alles beweist dass die adlige Frau
zur Erbauung des Alten Rathauses beträchtlich beigetragen hat.
Die erste Etappe der Bauarbeiten am Alten Rathaus fanden wahrscheinlich zwischen
den Jahren 1475,das Datum der Eheschliessung Thomas Altembergers mit Affra von Salzburg
und 1491, das Todesjahr des Magisters Thomas, statt. Einige Überreste älterer Gebäude
wurden in den neuen Mauern eingeschlossen, zum Beispiel am Torturm und an der alten
Ringmauer. Ebenfalls ältere Mauerfragtmente wurden später zu einem Abort ausgebaut.
Dieser wurde an einer älteren Steinstruktur ausgeschachtet, an der Brandspuren sichtbar sind.
Eine in die Mauer vertiefte Nische deren Stellung unlogisch scheint lässt ihre ursprüngliche
Verwendung schwer vermuten. Die Meinung dass an dieser Stelle eine Münzprägerei
funktionierte, kann nicht bewiesen werden, obwohl bekannt ist dass der Hermannstädter
Bürgermeister auch Pächter einer solchen war.Die höher erwähnte metalographische Analyse
zeigt dass die in der kreisförmigen Lehmstruktur enthaltene Schlacke nicht die Legierung der
in Hermannstadt geprägten Münzen hat.
Die Ergebnisse der archäologischen Forschungen zeigen, dass der Typus der
Grundmauern mit auf Steinpfeilern gestüzten Backsteinbögen an mehreren Gebäudeteilen
vertreten ist;diese sind: der Wohnturm,der von einigen Kunsthistorikern als der älteste Teil
des Ganzen betrachtet wird, dann der „Lulaytrakt” (die Mauer zum Abhang der Terasse,die
den hinteren Garten begränzt), und auch die auern der süd – östlichen und süd – westlichen
Bestandteile des Gebäudes. An diesen Stellen befinden sich übrigens die Wappen der
Gründer.Die Hypothese dass dem Gebäude ein einheitliches Projekt vorausging,laut dem die
Akzente des Baukomplexes der Torturm, der zur Zeit nicht mehr funktionsfähig war, und der
Wohnturm sein sollten, entspricht auch den Ergäbnissen der archäologischen Forschung. Wir
vermuten dass die Bauarbeiten mit einem massigen Gebäude an der Nähe des Wehrturmes
begann,daraus später der Ratsaal ausgebaut wurde. Der sogenannte „ Verbindungstrakt”
wurde bis zum Dach des ersten Stockwerkes errichtet,und zwar vom Wohnturm aus nach
Norden. Da befindet sich eine Loggia, in der auch der Wappen Altembergers,in dem auch
symbolisch seine Würde als Bürgermeister dargestellt ist. Eine Konsole der Loggia ist als
Büstenbildniss eines Magister Civium gestaltet. Im Süd – Westen ist der Hof von dicken,
durch Backsteinbögen gestüzte Mauern,begrenzt. Die an den Turm grenzenden Flächen
sollten wahrscheinlich für Pferde bestimmt sein; man hat hier massive archäologische
Schichten die Gräserreste enthalten entdeckt. In der von Altemberger geleiteter Bauzeit fällt
die Betonung des Ganzen auf dem Wohnturm mit seinen sehr schön geschmückten Tür – und
Fensterstöken, mit seinem Erker und seinem Kamin.
Falls Johannes Lulays Wappen sich an seiner ursprünglichen Stelle befindet, nehmen
wir an dass das Stockwerk des Gebäudes an der zur Unterstadt weisenden Seite diesem
berühmten Hermannstädter Comes zu verdanken ist. Ab dieser Zeit wird der nördliche Teil
des Gebäudes betont, wo der grosse Empfangsaal steht. Der neue Eingang ist reich
ausgeschmückt. Stilistisch ist diese Bauetappe durch den Übergang von Spätgotik zur
Frührenaissance charakteristisch.Die Gestaltung der Zimmer entspricht ebenfalls dieser
Kunstrichtung. Eine Tür trägt eine eingravierte Szene:Herkules mit seinem Streitkolben; diese
Figur erinnert an den königsgrafen Markus Pempflinger,bekannt eher als Heerführer als als
Politiker und der sein Vermögen gröstenteils der städtischen Armee überlieferte. Wir müssen
uns aber,bis zur Entdekung neuer Informationen,damit abfinden dass die Vollendung des
Wohn- und Amtgebäudes der Tätigkeit Lulays zugeschrieben werden kann. So kommt man
auch zur Frage der Bestimmung der Innenräume. Es ist sicher dass der erste Stock des Turmes
und des anliegenden nördlichen Traktes als Wohnung benüzt war: da befinden sich zwei zur
Heizung bestimmte Kamine’ein grosser im Turm und ein kleinerer in einem anliegendem
Zimmer. Urkunden des 18. Jh. Beweisen, dass der grosse Saal, „Landtagsaal“ durch
Kachelöfen geheizt wurde.
Das Erdgeschoss war den wirtschaftlichen Tätigkeiten gewidmet. Zurzeit wurden die
Pferde des Adels im Untergeschoss der Türme untergebracht. Bei Thomas Altemberger kann
es ebenfalls so gewesen sein. An dem Turm befindet sich ein Raum der auch jetzt noch einen
grossen Rauchfang enthält.Man kann schlissen,dass hier das Essen zubereitet oder das Brot
gebacken wurde. Weiter nördlich befindet sich ein grosser Raum dessen Fenster zur
Unterstadt zeigen und der direkt oder vermittelt mit dem Hausgarten verbunden ist, wie auch
mit dem Keller und dem Abort. Das Haus besass einen geräumigen Keller und einen durch
Dachlucken beläuchteten Hausboden.
Im letzten Viertel des 15. Jh. passt sich das Hermannstädter Patriziat immer mehr der
Kultur und den Sitten des Westens an. So ist auch das Vorhandensein eines Abortes der den
Hausbesitzern den Zugang direkt aus der Wohnung ermöglicht, glaubwürdig. Es ist nicht so
wichtig ob Altemberger oder Lulay diesen Raum bestellt hat; beeindruckend ist aber die
Ausschachtung einer 8,50 m tiefen Senkgrube im Inneren des Erdgeschosses: die Verputzung
stüzt sich auf Bögen aus Backstein. Der Abort wurde durch einen Schacht der der bis zum
Dach reicht gelüftet.
Nach dem Jahre 1545 wurde das Gebäude Sitz des Stadtmagistrats, des Stuhles und
manchmal der Universitas Saxonum. Das alte Wohnhaus musste seinen neuen Funktionen
angepasst werden: die Sitzungen des Magistrats beherbergen, als Gerichtssaal dienen, Räume
zum unterbringen des Stadtsarchivs zur Verfügung stellen, und nicht zulezt auch als
Gefängniss fungieren. Für das 19. Jh. sind Arbeitszimmer für die Angestellten urkundlich
erwähnt. Zum Aufbewahren der amtlichen Papiere, deren Anzahl im 16. Jh. Beträchtlich
gewachsen war, zum Unterbringen des strategischen Vorrats an Getreide, um Pferdeställe
bauen zu können wurde das Gebäude durch die Einschliessung einer Parzelle an der
Fleischergasse in seinen südwestlichen und südöstlichen Teilen vergrössert. Das Verzeichniss
der Magistratsrechnungen im Jahre 1545 erwähnen die Ausgaben zum Imstandsetzen des
Gefängnis, der Sitzungsäle und für andere Bauarbeiten. 1585 wurde neuerdings eine grosse
Summe für Bauarbeiten ausgegeben. Die Vetrmutung dass es sich wieder um die
Vergrösserung des Gebäudes handelt, ist durch folgende Tatsachen gerechtferigt: An der
Strassenseite eines Nachbarhauses in der Fleischergasse befindet sich ein Gemälde das das
Datum 1576 und ein Schneidermeisterzeichen darstellt. Es ist zu schliessen dass in der
erwähnten Zeitspanne die Baufläche dieses Hauses verkleinert wurde, bei welcher
Gelegenheit der Magistrat ein Stück Boden für den Erbau einer Einheit des Alten Rathauses
erwarb. Später wurde das Eckhaus, das ein Stufengiebel besass und, nach der Meinung des
Architekten Herrmann Fabini um 1300 erbaut worden war, dem Alten Rathaus eingegliedert;
die Fenster wurden zugemauert.
1545 wurde der „Landtagsaal” modernisiert; man verwendete ausländische Stoffe, und
das Dach wurde repariert und vergrössert. An der Strassenseite ist eine Konsole in der Form
eines eine Kugel enthaltenden Kanonenmundes. Diese wie auch der massige Sützpfeiler ist
den Steinmetzen der Mitte des 16. Jh. zuzuschreiben. Die Laboranalyse zeigt dass das
Material aus dem Pfeiler-und Konsole gearbeitet sind, aus einem anderen Steinbruch stammt
als die spätgotischen Steinmetzarbeiten.
Im Alten Rathaus haben Theatervorstellungen stattgefunden,dort spielten sich
verschiedene Festlichkeiten ab, dort hielten die Hundertschaften und die Innen – und
Aussenräte ihre Sitzungen, dort war auch das Amt des Villicus, Verwalter des Stadt dem auch
das Polizeiamt unterordnet war, dort wurden auch die Waffen der Stadt aufbewahrt. Allerhand
Erreignisse spielten sich im – und um das Alte Rathaus ab: Aufstände der Bevölkerung gegen
die Stadtleitung oder während der Epydemien und auch verschiedene Feste. In der Senkgrube
fanden die Archäologen zahlreiche Überreste von Glas, Keramik, Luzus, Küchen – und
Apothekergegenständen. Diese Funde weisen auf noch zwei Gebiete des gesellschaftlichen
Lebens im Alten Rathaus. Wir vermuten dass diese Gefässe und das Geschirr nach einer
Pestepydemie Anfang des 18. Jh. in den Abort geworfen und verbrannt wurden.
Die Eingliederung Siebenbürgens ins Habsburgische Reich brachte nur wenige
Änderungen am Alten Rathaus mit sich. Die Inschrift über dem jätzigen Eingang, eine
Verherrlichung des Kaisers Joseph des II-ten zeigt,dass dieser Eingang und dementsprächend
die Einschliessung des Hofes zu dieser Zeit (1773) bereits beendet war. Im kleinen Hof wurde
eine Kammer wo die Häftlinge gefoltert werden sollten gebaut. Wir wissen nicht wann der
Brunnen ausgehoben wurde, wie auch wann die Quadernimitation an den romanischen
Mauern aufgetragen wurde. Die Tatsache dass solche Ornamente andernorts zusammen mit
Blattornamenten oft angewendet wurden und zwar auf oftmals verputzten Mauern weist auf
eine spätere,nicht mehr mittelalterliche Zeit. Ende des 17. Jh. wurde eine bemalte
Kassettendecke in einem Zimmer des Verbindungstraktes eingebaut und 1702 eine bemalte
Tür.
Eine der wichtigsten Behörden des Mittelalters war das Gericht,das sich durch die
erteilten Strafen durchsetzen konnte. Aus dem grossen Saal des ersten Stockes oder des
Erdgeschosses stammt eine Tafel deren Inschrift die Vorzüge des Gerichtes preist. Tiefer
unten, im Kellergeschoss, befand sich das Gefängniss. Die zur Einfürung der Pfähle
bestimmten Aussparungen an den Türen und ein eingemauerter Pfahl dienten zur befestigung
der Ketten der Gefangenen. Dies und ähnliches bestättigen zahlreiche zahlreiche Urkunden,
aber auch verschiedene, jäzt im Museum aufbewahrte Gegenstände. Unter besonderen
Umständen wurden die Häftlinge zur Sicherheit im höchsten Stockwerk des Turmes
eingepfercht.
Ende des 19. Jh. Wird das Alte Rathaus noch einmal vergrössert, indem man das
ganze Eckhaus in der Fleischergasse einzog. Diese letzte Bauetappe ist der erneuten
Modernisierung der städtischen Behörden zuzuschreiben: es wurden Sonderdienste gegründet
wie Polizei, Feuerwehr, Archiv des ersten städtischen Museums (eine Waffenkammer im
ersten Stock des Turmes). Um mehr Raum zu gewinnen wurde die Loggia sogar zugemauert.
Da das Gefängniss im Alten Rathaus abgeschafft war,unternahm man Reparaturen im Keller.
Wir wissen nicht genau wann man auf das letzte Stockwerk des Turmes verzichtete; dieses
war jedenfalls schwer imstand zu halten und unnütz. Es wurde erst durch die Restaurierung
der 60 – 80 – ger Jahre wieder aufgebaut.
In den letzten Jahren hat das Gebäude unter Feuichtigkeit zu leiden. Man musste
Sanierungsarbeiten unternehmen. Dadurch wurden archäologische Forschungen an Stellen die
noch nie durchsucht gewesen waren, ermöglicht. Durch eine Glassplatte kann man jetzt ein
Stück der alten Grundmauer betrachten (im Zimmer nr. 12). Die Stelle rund um die
Lehmstruktur wurde ebenfalls saniert. Bei den Sanierung – und Kanaliesierungsarbeiten ist
das Holzrohr an dem,wie ein Stich des späten 19. Jh. Zeigt, der Brunnen angelegt war,leider
nicht zu Tage getreten; dafür ist dessen Spur im kleinen Hof sichtbar.
Wir laden den Leser zu einem Besuch des Alten Rathauses und des historischen
Museums ein Mit seiner 700 – 800 schweren historischen Last ist das Alte Rathaus zu einet
Stätte der Erinnerungen geworden.
Traducere de Anamaria Haldner
Traducerile au fost sponsorizate de „S.C. PAWO S.R.L.”

ANEXA 1
CHELTUIELILE MAGISTRATULUI PENTRU REAMENAJAREA CASEI

ALTEMBERGER ŞI TRANSFORMAREA EI ÎN SEDIU AL PRIMĂRIEI
AN Sibiu, Fond Magistratul Oraşului şi Scaunului Sibiu. Socoteli economice. Socotelile

villicului. N. 11
p. 91 - 1545
Joannis Frank villici Civitatis Cibinien[sis] super omnibus perceptis et extradatis Civitatis
Cibinien(sis) in Anno D- ni MDXLV
p. 141 [-143]
Extradata ad novum Consistorii domum [summa summarum f 83 d 73]
Ittem In octava sequen[] Dominica[m] Junoca (?), pro Eductione sterquilini feru[m]q[ue],
atq[ue] reiectame[n]ta Curie f 1 d 24
…pentru ducerea bălegarului, fierului şi a altor lucruri aruncate din curte…
In octava sequen[] D[omi]nicam Judica, pro Eductione reiectamentorum fecindq[] et
sterquilior[]q[] ex Curia f 0 d 42
…pentru ducerea lucrurilor aruncate, fecalelor şi a bălegarului din curte…
Pro una Vectura Cementi, ad Refectionem maioris vaporarii duorum [?] Consulum Atq[ue]
Arenaru[m] f 0 d 74
Pentru un transport de mortar şi nisip la refacerea saunei celor doi consuli…
Ductis Vecturis repleture, pro Pavimento Turris f 0 d 36
Transportul de umplutură la pavajul turnului…
Ductis 5 Vecturis Calc[] e porta Consulu[m] ad Novum Consistorium f 0 d 20
Ducerea a cinci transporturi de var de la Poarta Ocnei la noua casă a sfatului…
De Laterib[] 100, ab Georgio Pistori, [] accept[as] ut idem ducerent[] in Novum Consistorium
f0 d 2
Ducerea de 100 cărămizi ….la noua casă a sfatului
M[a]g[ist]ro Nicolao Murario, qui cum famulo suo in Novo Consistorio reficien[] labora[]rint
dietas 22 f 2 d 95
Meşterului zidar Nikolaus care cu ajutorul său a lucrat la reparaţii la casa nouă a sfatului 22
zile…
M[a]g[ist]ro Bartholomeo Mensatori, pro Nova Janua facta, ad Carcere[m] f 0 d 45

Meşterului tâmplar Bartholomeus, pentru noua uşă de la închisoare…
Pro una Vectura Argille ad Novu[m] Fornace[m] f0 d 8
Pentru un transport de lut la noul cuptor…
Amplius pro Vectura Asseru[m], infra Porta[m] Novi [Con]sistorii sternen[dem] f0d3
Pentru un transport de scânduri, pentru podirea sub poarta noii case a sfatului…
Ad idem pro Vectura Magnor[um] Lignoru[m] f0 d 4
În acelaşi scop pentru un transport de lemne mari…
Ad idem claviculos f 0 d 14
În acelaşi scop, cuie…
Pro Corrigio, applican[] pannu[m] in Vaporar[] f0d8
Pentru curelele de fixat postavul în saună…
Martino seratori, pro clavib[us] universorum Habitacionum, Mensarum, Scriniorum et
Portar[ium] Cathenarumq[ue] carcerum Refectione f 3 d 50
Lăcătuşului Martinus pentru refacerea închizătorului tuturor camerelor, meselor, dulapurilor,
porţilor şi lanţurilor închisorii…
Pro Scandulis (Cachen) pro tegendo turri 104 f 1 d 20
Pentru104 şindrile la acoperirea turnului…
Amplius ad idem 2 Magnis Lignis stratoriis (Wandth ruetten) f 0 d 56
În plus, la acelaşi pentru două lemne mari de acoperit la coamă…
Amplius 16 lignis (Keffer) ad idem f 0 d 35
În plus pentru 16 lemne la acelaşi (acoperiş)…
Ad stranie[n]tum Pavimenti, ductione[m] Arene f 0 d 32
Pentru aşezarea pavajului, pentru aducerea de nisip…
Amplius ad idem 2 duct[is] Vectur[em] Laterum a Porte Consul[um] f 0 d 12
În plus pentru două transporturi de cărămizi de la Poarta Ocnei…
Empt[] pec[ie] Mediocris Ferri, ad craticilas carceru[m], in Consistorio f 0 d 90
O bucată mijlocie de fier pentru gratiile închisorii din casa sfatului…
Amplius Minoris Ferri pec[ie] 4, ad idem f 0 d 28
În plus patru bucăţi de fier mici la aceleaşi (gratii)…
Amplius pro pec[ie] 2, Mediocris ferri f 0 d 20
În plus, pentru două bucăţi mijlocii de fier…
Pro lignis 2, ad Carce[r]e[m] empt[] f 0 d 14
Pentru două lemne la închisoare…
Lad[is]lao Fabro qui Craticilas in Carcerib[] fecit f 0 d 40

Fierarului Ladislau care a făcut gratiile la închisoare…
Petro Murario laboran[] in cancellis, gegelter f 0 d 25
Zidarului Petrus care a lucrat la gratii…
Pro Laterib[us] duct[is] tectoriis 3900 f 0 d 70
Pentru ducerea de 3900 ţigle de acoperiş…
p. 142
Martino seratori, pro cathenulis ad Horrei p[ar]ata[m] in Consistorii domo p[re]parat[am] f
0 d 24
Lăcătuşului Martinus, pentru confecţionarea lanţurilor montate la depozitul de grâne din
Primărie…
Amplius Eid[em] pro Cathenis in carcere[m] f[a]ct[is] f 0 d 90
Aceluiaşi, pentru lanţurile de la închisoare…
Pro ducta Arena, ad Reficien[dem] tectum 8 Vectur[] f 0 d 88
Pentru nisipul adus la refcerea acoperişului, 8 transporturi…
Pro Parvo fornace Laterum a Paulo Burchgreff Ex quib[] 700 ad [Con]sistorium, reliqui ad
Muru[s?] Civitat[is] p[er]vectis f 2 d 50
Pentru un cuptor mic din cărămizi de la Paul Burchgreff, din care 700 pentru casa sfatului,
restul la zidul oraşului…
Amplius proVecturis earund[em] f 0 d 60
Pentru transportul acelora…
Pro Minori fornace Laterum, a Georgio Zaydn[er] partim ad Consistorium p[er]tin[]q[] ad
Civitt[] […] f 2 d 50
Pentru un cuptor mic de cărămizi de la Georg Zaydner, în parte pentru casa sfatului, restul
pentru oraş…
Amplius proVecturis earund[em] f 0 d 60
Mai mult pentru transportul acelora…
Pro 13 pec[ie] ferri minoris, quoru[m] 9 sunt pro clavib[us], et 4 infra porta[m] affixissa f0
d 91
Pentru 13 bucăţi de fier mici, din care 9 pentru zăvoare şi 4 aplicate în partea de jos a porţii…
Amplius Zigaris, claviclos facien[] bibal[] f0 d 7
Mai mult, ţiganilor pentru cuiele făcute…
Dietariis duobus diebus in Consistorio Habit[acionem] eorum 9 f 0 d 90
Celor 9 zilieri pentru 2 zile în camere Primăriei…
Petro Muratori, in Superiori domus laboran[] f 0 d 50

Zidarului Petrus care a lucrat în casa de sus…
Martino Seratori pro tribus clavib[us] ad maiorem Portam p[re]parat[], alysq[] f 0 d 70
Lăcătuşului Martin pentru 3 zăvoare confecţionate la poarta mare…
Jacobo Jung et Benedicto Murator[um], qui in tecti apice laborarut[], dietas 6 ex (?) f 1 d 35
Zidarilor care au lucrat 6 zile în vîrful acoperişului…
Magistro Petro Lignifabro, laboran[] in tegen[] turri, cum famulo Sumrinq?[] – Molitori f 3
d 15
Meşterului dulgher Petrus care a lucrat la acoperirea turnului, cu sluga sa…
Jacobo Muratori, Reficienti bedelli Habitacione[m] et cetera in ibi f 0 d 25
Zidarului Jacob pentru refacrea locuinţei... şi altele acolo…
Pro ferri pec[ie] 1, ac Vectura Arene f 0 d 15
Pentru o bucată de fier şi un transport de nisip…
Pro lateribus tecti, a Mag[ist]ro Valentino accept[] 3890 f 7 d 25
Pentru ţigle de acopriş, luate de la meşterul Valentin…
Amplius proVectura eorund[em] f 0 d 76
În plus, pentru transportul aceloraşi…
Bartholomeo Mensatori, fabrican[] Vinbraculu[m] ante fenestra[] f 0 d 32
Tâmplarului Bartholomeus pentru confecţionarea de… în faţa ferestrelor…
Jacobo Muratori laboran[] in domo Bedelli f 0 d 25
Zidarului Jacobus care a lucrat la casa Bedelus
Emptis 8 Plect[] pro Apicula f 0 d 40
Livrarea de 8 împletitori pentru vârfuleţe…
Martino seratori, pro Vinclis p[re]parat[] ad tectu[], ante magna[] fenestra[]
Consistorii f 0 d 70
Lăcătuşului Martin pentru ferecături la acoperiş, deasupra marii ferestre a casei sfatului…
Pro Phalanga in igne[m] supponenda lignis, (ein Brand eissen) ferru[m] ad id. f 0 d 34
Pentru un căţel de vatră…
Empta integra pec[ie] panni Wratislavien[sis], et rursus ulnas 17, ad Parietas Consistorii f8
d9
Pentru livrarea unei bucăţi de postav de Breslau şi încă 17 coţi pentru pereţii casei sfatului…
Bartholomeo Mensator[i], pro scamnis parietalibus, et subsebliis, in Consistoriu[m] fattis f4
d 25
Tâmplarului Bartholomeus pentru bănci şi scaune în casa sfatului…
p. 143
Benedicti pictori, qui Fenestras Clatratas Novas et antiquas Refiendo f 3 d 73
Pictorului Benedictus pentru ferestre cu ochiuri noi şi refacerea celor vechi…
Amplius Eidem pro tabulis Junonandis f1 d 0
Aceluiaşi pentru tabla Junonei…
Amplius eid[em] pro coloracione Fornacis f 0 d 40
Aceluiaşi pentru vopsirea şemineului…
Pro [con]fortacione Januaru[m] et fenestraru[m] (zw beschlagen) f 0 d 32
Pentru aplicarea ferecăturilor la uşi şi ferestre…
Pro scilindris 1000 ad turrim f1 d 0
Pentru 1000 de şindrile…
Pro Vellere pan(v?)iu (scherr? Wall) ad fornace[m] f 0 d 29
Pentru postavul de lână de la şemineu…
M[a]g[ist]ro Valentino Lutifigulo pro fabrica Fornacis f 8 d 50
Meşterului olar Valentinus pentru confecţionarea sobelor…
Amplius eid[em] pro Refectione fornac[] in Domo Hopnery f 0 d 26
Aceluiaşi pentru refacerea sobei din casa administratorului…
M[a]g[ist]ro Martino Seratori pro Novo cancello, ad Camera[m] ante [Con]sistoriu[m]
f 14 d 0
Meşterului lăcătuş Martin pentru nouă gratii la camera din faţa casei sfatului…
summa summarum facit f 83 d 73
Text transcris şi tradus de Florin Blezu

ANEXA 2
LISTA CU FUNCŢIONARII SUPERIORI AI PRIMĂRIEI
ORAŞULUI SIBIU ÎNTRE 1545 ŞI 1745
Anul Jude regal Jude scăunal Primar Villicus Notar

1545 Johannes Andreas Petrus Johannes Lucas
Roth Byrkner Haller Frank Trapoldinus
1546 Johannes Andreas Petrus Petrus Christiannus
Roth Byrkner Haller Nörinperger Pomarius
1547 Johannes Johannes Martinsu Petrus Christiannus
Roth Frank Weys Nörinperger Pomarius
1548 Johannes Andreas Martinus Matthias Thomas
Roth Byrkner Weys Ponczler Bomelius
1549 Johannes Andreas Martinus Matthias Thomas
Roth Byrkner Weys Ponczler Bomelius
1550 Johannes Martinus Petrus Haller Augustinus Thomas
Roth Pilgram Hedwig Bomelius
1551 Johannes Andreas Petrus Haller Augustinus Thomas
Roth Byrkner Hedwig Bomelius
1552 Johannes Andreas Petrus Haller Augustinus Thomas
Roth Byrkner Hedwig Bomelius
1553 Johannes Augustinus Andreas Georgius Thomas
Roth Hedwig Byrkner Bydner Bomelius
1554 Johannes Augustinus Petrus Haller Georgius Thomas
Roth Hedwig Bydner Bomelius
1555 Johannes Augustinus Petrus Haller Georgius Emanuel
Roth Hedwig Bydner Trapoldinus
1556 Johannes Augustinus Petrus Haller Georgius Jonannes
Roth Hedwig Hecht Rhysus
1557 Petrus Haller Andreas Augustinus Petrus Lutsch Jonannes
Byrkner Hedwig Rhyssus
1558 Petrus Haller Andreas Augustinus Petrus Lutsch Jonannes
Byrkner Hedwig Rhyssus
1559 Petrus Haller Franciscus Augustinus Petrus Lutsch Jonannes
Bayer Hedwig Rhysus
1560 Petrus Haller Franciscus Augustinus Simon Miles Jonannes
Bayer Hedwig Rhyssus
1561 Petrus Haller Franciscus Augustinus Simon Miles Jonannes
Bayer Hedwig Rhyssus
1562 Petrus Haller Simon Miles Augustinus Michael Jonannes
Hedwig Herman Rhyssus
1563 Petrus Haller Simon Miles Augustinus Michael Michael
Hedwig Herman Siglerus
1564 Petrus Haller Simon Miles Augustinus Petrus Lutsch Michael
Hedwig Siglerus
1565 Petrus Haller Simon Miles Augustinus Michael Michael

Hedwig Herman Siglerus
1566 Petrus Haller Matthias Simon Miles Michael Michael
Ponczler Herman Siglerus
1567 Petrus Haller Matthias Simon Miles Lucas Klein Michael
Ponczler Siglerus
1568 Petrus Haller Petrus Lutsch Simon Miles Lucas Klein Michael
Siglerus
1569 Petrus Haller Petrus Lutsch Simon Miles Lucas Klein Michael
Siglerus
1570 Augustinus Petrus Lutsch Simon Miles Seruatius Michael
Hedwig Weidner Siglerus
1571 Augustinus Georgius Simon Miles Seruatius Michael
Hedwig Hecht Weidner Siglerus
1572 Augustinus Georgius Simon Miles Blasius Michael
Hedwig Hecht Rhaw Siglerus
1573 Augustinus Georgius Simon Miles Blasius Michael
Hedwig Hecht Rhaw Siglerus
1574 Augustinus Georgius Simon Miles Thomas Johannes
Hedwig Hecht Frank Rewel
1575 Augustinus Georgius Simon Miles Thomas Johannes
Hedwig Hecht Frank Rewel
1576 Augustinus Blasius Rau Simon Miles Michael Johannes
Hedwig Birthalmer Rewel
1577 Albert Huet Blasius Rau Georg Hecht Michael Johannes
Birthalmer Rewel
1578 Albert Huet Blasius Rau Georg Hecht Johannes Sebastianus
Waida Czumpolius
1579 Albert Huet Johannes Blasius Rau Blasius Weys Sebastianus
Wayda Czumpolius
1580 Albert Huet Blasius Weys Blasius Rau Johannes Sebastianus
Bayr Czumpolius
1581 Albert Huet Blasius Weys Johannes Johannes Michael
Waida Bayr Hann
1582 Albert Huet Blasius Weys Johannes Emericus Michael
Waida Bildner Hann
1583 Albert Huet Johannes Johannes Emericus Michael
Bayr Waida Bildner Hann
1584 Albert Huet Johannes Johannes Valentinus Michael
Bayr Waida Repser Hann
1585 Albert Huet Johannes Johannes Valentinus Michael
Bayr Waida Repser Hann
1586 Albert Huet Emericus Johnnes Bayr Lucas Michael
Bildner Engetter Hann
1587 Albert Huet Emericus Johnnes Bayr Lucas Michael
Bildner Engetter Hann
1588 Albert Huet Lucas Johnnes Bayr Daniel Weis -
Engetter
1589 Albert Huet Lucas Johannes Daniel Weis Michael
Engetter Bayr Hann
1590 Albert Huet Lucas Johannes Galus Lutsch Michael

Engetter Bayr Hann
1591 Albert Huet Lucas Johannes Gallus Michael
Engetter Bayr Lutsch Hann
1592 Albert Huet Lucas Johannes Gallus Michael
Engetter Bayr, Lutsch Hann
Johannes
Wayda
1593 Albert Huet Lucas Johannes Martinus Michael
Engetter Wayda Dobringer Hann
1594 Albert Huet Gallus Lucas Martinus Michael
Lutsch Engetter Dobringer Hann
1595 Albert Huet Gallus Lucas Petrus Michael
Lutsch Engetter Kamner Hann
1596 Albert Huet Gallus Lucas Petrus Michael
Lutsch Engetter Kamner Hann
1597 Albert Huet Gallus Johannes Martinus Johannes
Lutsch Wayda Dobringer Weidnerus
1598 Albert Huet Gallus Johannes Martinus Johannes
Lutsch Wayda Homlescher Weidnerus
1599 Albert Huet Johannes Lucas Benedictus Jonannes
Bayr Engetter Schelkensis Roth
1600 Albert Huet Johannes Lucas Benedictus Daniel
Bayr Engetter Schelkensis Trapoldins
1601 Albert Huet Gallus Lucas Laurentius Johannes
Lutsch Engetter Lotz Roth
1602 Albert Huet Gallus Lucas Laurentius Daniel
Lutsch Engetter Lotz Trapoldinus
1603 Albert Huet Gallus Lucas Laurentius Johannes
Lutsch Engetter, Lotz Roth
Paulus
Paulinus
1604 Albert Huet Georgius Gallus Petrus Johannes
Enyetter Lutsch Schelker Roth
1605 Albert Huet Georgius Gallus Petrus Johannes
Enyetter Lutsch Schelker Roth
1606 Albert Huet Georgius Gallus Kolomannus Johannes
Enyetter Lutsch Gottsmeister Roth
1607 Albert Huet, Daniel Gallus Gregorius Johannes
Daniel Malmer apoi Lutsch Emerici Roth
Malmer Georgius
Enyetter
1608 Daniel Georgius Gallus Gregorius Johannes
Malmer Enyetter Lutsch Emerici Roth
1609 Daniel Georgius Gallus Petrus Johannes
Malmer Enyetter Lutsch Kamner Roth

Malmer Enyetter apoi Lutsch Kamner Roth
Petrus
Schelker
1613 David Petrus Gallus Petrus Johannes
Weyrauch Schelker Lutsch Kamner Roth
apoi
Koloman
Gottsmeister
1614 Koloman Petrus Gallus Petrus Johannes
Gottsmeister Schelker Lutsch Kamner Roth apoi
fraţii Simonis
1615 Koloman Petrus Johannes Johannes Stephan
Gottsmeister Kamner Roth Waida Simonis
1616 Koloman Petrus Johann Roth Paulus Johannes
Gottsmeister Kamner Ludovici Funccius
1617 Koloman Paulus Johann Roth Michael Stephan
Gottsmeister Ludovici Lutsch Simonis
1618 Koloman Paulus Michael Andreas Stephan
Gottsmeister Ludovici Lutsch Jungling Simonis
1619 Koloman Paulus Michael Andreas Stephan
Gottsmeister Ludovici Lutsch Jungling Simonis
1620 Koloman Paulus Michael Johannes Stephan
Gottsmeister Ludovici Lutsch Schwarz Simonis
(Fekette)
1621 Koloman Paulus Michael Johannes Stephan
Gottsmeister Ludovici Lutsch Schwarz Simonis
(Fekette)
1622 Koloman Paulus Michael Leonardus Stephan
Gottsmeister Ludovici Lutsch Telman Simonis
1623 Koloman Johannes Paulus Leonhardus Stephan
Gottsmeister Schwartz Ludovici Telman Simonis
1624 Koloman Johannes Paulus Christophorus Johannes
Gottsmeister Schwartz Ludovici Vngleich Reisner
1625 Koloman Johannes Michael Christophorus Johannes
Gottsmeister Schwartz Lutsch Vngleich Reisner
1626 Koloman Johannes Michael Johannes Valentinus
Gottsmeister Schwartz Lutsch Reisner Franck
1627 Koloman Johannes Michael Johannes Valentinus
Gottsmeister Schwartz Lutsch Reisner Franck
1628 Koloman Johannes Michael Georgius Valentin
Gottsmeister Schwartz Lutsch Franck apoi Seraphin
Lucas Leo
1629 Koloman Johannes Michael Lucas Leo Valentin
Gottsmeister Schwartz Lutsch Seraphin
1630 Koloman Johannes Michael Michael Valentin
Gottsmeister Schwartz Lutsch Agnethler Seraphin
1631 Koloman Johannes Michael Michael Valentin
Gottsmeister Schwartz Lutsch Agnethler Seraphin
1632 Koloman Johann Johann Valentin Valentin

Gottsmeister Reisner Schwartz Frank Seraphin
1633 Koloman Paulus Johann Valentin Valentin
Gottsmeister Ruffinus Reisner Frank Seraphin
1634 Valentin Michael Valentin Georgius Valentin
Seraphin Agnethler Seraphin apoi Werder Seraphin
apoi Paulus Michael
Ruffinus Agnethler
1635 Valentin Paulus Michael Georgius Valentin
Seraphin Ruffinus Agnethler Werder Seraphin
1636 Valentin Georgius Michael Petrus Johann
Seraphin Werder Agnethler Kreutzer Reissner
junior
1637 Valentin Georgius Johann Petrus Johannes
Seraphin Werder Reissner Schnell Reissner
1638 Valentin Georgius Michael Valentin Johannes
Seraphin Werder Agnethler Laurentii Reissner
junior
1639 Valentin Lucas Leo Michael Tobias Sifft Johannes
Seraphin Agnethler Reissner
junior
1640 Michael Lucas Leo Valentin Tobias Sifft Johannes
Agnethler Frank Reissner
junior
1641 Michael Valentin Valentin Daniel Vhr Johannes
Agnethler Laurentii Frank Reissner
junior
1642 Michael Valentin Valentin Daniel Vhr Johannes
Agnethler Laurentii Frank Reissner
junior
1643 Michael Tobias Sifft Valentin Johann Johannes
Agnethler Frank Lutsch Reissner
junior
1644 Michael Tobias Sifft Johann Johann Johannes
Agnethler Reisner Lutsch Reissner
junior
1645 Valentin Daniel Uhr Johann Michael Johannes
Frank Reisner Theil Reissner
junior
1646 Valentin Daniel Uhr Johan Laurentius Johannes
Frank Reisner Rosenauer Reissner
junior
1647 Valentin - Johann Laurentius Johannes
Frank Lutsch Rosenauer Reissner
junior
1648 Valentin - Johann Laurentius Johannes
Frank Lutsch Rosenauer Reissner
junior
1649 Johann - Tobias Sifft - Johannes

Lutsch Reissner
junior
1650 Johann Michael Tobias Sifft Jacob Kapp Johann
Lutsch Theil Simonis
1651 Johann Michael Johann Jacob Kapp Johann
Lutsch Theil Reisner Simonis
1652 Johann Micheal Johann Michael Johann
Lutsch Theil Reisner Schwartz Simonis
1653 Johann Jacob Kapp Johann Michael Johann
Lutsch Reisner Schwartz Simonis
1654 Johann Jacob Kapp Johann Andreas Johann
Lutsch Reisner Meltzer Simonis
1655 Johann Jacob Kapp Laurentius Andreas Johann
Lutsch Rosenauer Meltzer Simonis
1656 Johann Andreas Laurentius Georg Klein Johann
Lutsch Meltzer Rosenauer Simonis
1657 Johann Jacob Kapp Andreas Georg Klein Johann
Lutsch Meltzer Simonis
1658 Johann Jacob Kapp Andreas Thomas Johann
Lutsch Meltzer Haass Simonis
1659 Johann Jacob Kapp Andreas Thomas Johann
Lutsch Meltzer Haass Simonis
1660 Johann Jacob Kapp Andreas Geog Johann
Lutsch Meltzer Schelker Simonis
1661 Johann Jacob Kapp Jacob Kapp Georg Johann
Lutsch apoi Schelker Simonis
Andreas
Fleischer
1662 Andreas Jacob Kapp Johann Michael Artz Johann
Fleischer Simonis Simonis
1663 Andreas Jacob Kapp Johann Michael Artz Johann
Fleischer Simonis Simonis
1664 Andreas - Jacob Kapp - Johann
Fleischer Simonis
1665 Andreas Michael Jacob Kapp - Christoph
Fleischer Artz Gotzmeister
1666 Andreas Melchior Johann Valentin Christoph
Fleischer Hermann Simonis Röhrich Gotzmeister
1667 Andreas Melchior Johann Valentin Christoph
Fleischer Hermann Simonis Röhrich Gotzmeister
1668 Andreas Melchior Mathias Johann Haupt Christoph
Fleischer Hermann Semriger (Scheuerer) Gotzmeister
1669 Andreas Melchior Mathias Johann Haupt Christoph
Fleischer Hermann Semriger (Scheuerer) Gotzmeister
1670 Andreas Johann Mathias Andreas Christoph
Fleischer Haupt Semriger Waldhüter Gotzmeister
1671 Andreas Johann Mathias Andreas Christoph
Fleischer Haupt Semriger Waldhüter Gotzmeister
1672 Andreas Johann Haupt Valentin Georg Christoph

Fleischer Röhrich Armbruster Gotzmeister
1673 Andreas - Valentin Georg Christoph
Fleischer Röhrich Armbruster Gotzmeister
1674 Andreas - Mathias Christian Christoph
Fleischer Semringer Reichert Gotzmeister
1675 Andreas - Mathias Christian Christoph
Fleischer Semringer Reichert Gotzmeister
1676 Andreas Melchior Georg Bartholomeus Johann
Fleischer Hermann Armbruster Ruffinus Weinhold
apoi Mathias
Semriger
1677 Mathias Melchior Georg Bartholomeus Johann
Semringer Hermann Armbruster Ruffinus Weinhold
1678 Mathias Christian Johann Haupt Johann Johann
Semringer Reichert Binder Weinhold
1679 Mathias Christian Johann Haupt Johann Johann
Semringer Reichert Binder Weinhold
1680 Mathias Christian Johann Johann Johann
Semringer, Reichert Haupt Herberth Weinhold
Georg
Armbruster
1681 Georg Christian Johann Johann Johann
Armbruster Reichert Haupt Herbert Weinhold
1682 Georg Christian Johann Michael Valentin
Armbruster Reichert Haupt Haass Frank
1683 Georg Christian Johann Michael Valentin
Armbruster Reichert Haupt Haass Frank
1684 Georg Andreas Christian Mathias Valentin
Armbruster Waldhüter Reichert Henning Frank
1685 Johann Haupt Andreas Christian Mathias Valentin
Waldhüter Reichert Henning Frank
1686 Johann Andreas Christian Gabriel Johann
Haupt, Waldhüter Reichert Hendler Wayda
Valentin
Frank
1687 Valentin Andreas Christian Gabriel Johann
Frank Waldhüter Reichert Hendler Wayda
1688 Valentin Michael Christian Franz Johann
Frank Spökelius Reichert Bischoff Wayda
1689 Valentin Michael Christian Franz Johann
Frank Spökelius Reichert Bischoff Wayda
1690 Valentin Michael Christian Tobias Johann
Frank Spökelius Reichert Fleischer Zabanius
1691 Valentin Michael Christian Johann Johann
Frank Spökelius Reichert Lutsch Zabanius
1694 Valentin Michael Christian Georg Johann

Frank Spökelius Reichert Meltzer Zabanius
1695 Valentin Johann Johann Georg Georg
Frank Zabanius Zabanius Weiss Franck von
apoi Peter Franckenstein
Weber
1696 Valentin Petre Weber Johann Johann Georg Franck
Frank Zabanius Stenczel von
Beuchel Franckenstein
1697 Valentin Petre Weber Johann Johann Johann
Frank,Johann Zabanius Stenczel Hosmann
Zabanius Beuchel
1698 Johann Petre Weber Johann Johann Georg
Zabanius Zabanius Stenczel Reussner
Beuchel
1699 Johann Petre Weber Johann Christian Georg
Zabanius Zabanius Haass Reussner
1702 Johann Johann Peter Weber Georg Franck Georg Weber
Zabanius Stenczel von
Franckenstein
1703 Johann Johann Peter Weber Georg Franck Andreas
Zabanius Stenczel von Teutsch
apoi Peter Franckenstein
Weber
1704 Peter Weber Johann Andreas Johann Samuel Vest
Stenczel Teutsch Graffius
1705 Peter Weber Johann Andreas Michael Samuel Vest
Stenczel Teutsch Kessler
Stenczel Teutsch Kessler
Stenczel Teutsch Kessler apoi
Peter Binder
1708 Peter Weber Thomas Andreas Thomas Samuel Vest
Schmidt von Teutsch Conrad
Scharffenbach
Schmidt von Teutsch Conrad
Scharffenbach
apoi Andreas Schmidt von Teutsch Conrad
Teutsch Scharffenbach
1711 Andreas Thomas Andreas Thomas Samuel Vest

Teutsch Schmidt von Teutsch apoi Conrad apoi apoi Simon
Scharffenbach Johann Michael Baussner
Hossmann Fabritius
von
Rothenfeld
1712 Andreas Thomas Johann Michael Michael
Teutsch Schmidt von Hossmann Fabritius Czekelius
Scharffenbach von
Rothenfeld
1713 Andreas Thomas Johann Michael Michael
Teutsch Schmidt von Hossmann Fabritius Czekelius
Scharffenbach von
Rothenfeld
1714 Andreas Thomas Johann Andreas Michael
Teutsch Schmidt von Hossmann Jeckell Czekelius
Scharffenbach von
apoi Georg Rothenfeld
Meltzer
1715 Andreas Georg Johann Andreas Michael
Teutsch Meltzer Hossmann Jeckell Czekelius
von
Rothenfeld
1716 Andreas Georg Johann Johann Michael
Teutsch Meltzer apoi Hossmann Abrahami Czeckelius
Andreas von apoi Johann
Jeckell Rothenfeld Kinder
apoi Georg
Meltzer
1717 Andreas Andreas Georg Johann Johann
Teutsch Jeckell Meltzer Abrahami Kinder
apoi Johann
Seiverth
Teutsch Jeckell Meltzer Seiverth Kinder
Teutsch Jeckel apoi Meltzer Seiverth apoi Kinder apoi
Thomas Michael Johann
Schmidt von Czekelius Georg Vette
Scharffenbach
1722 Andreas Thomas Georg Michael Johann
Teutsch Schmidt von Meltzer Czeckelius Georg Vette
Scharffenbach
1723 Andreas Thomas Georg Michael Johann

Teutsch Schmidt von Meltzer Czeckelius Georg Vette
Scharffenbach apoi Jacob
apoi Michael Sachs von
Czeckelius Harteneck
1724 Andreas Michael Georg Jacob Sachs Johann
Teutsch Czeckelius Meltzer von Georg Vette
Harteneck
1725 Andreas Michael Georg Jacob Sachs Johann Georg
Teutsch Czeckelius Meltzer von Vette
Harteneck
apoi Johann
Kinder
1726 Andreas Michael Georg Johann Johann Georg
Teutsch Czeckelius Meltzer Kinder Vette
1727 Andreas Michael Georg Johann Johann Georg
Teutsch Czeckelius Meltzer Kinder apoi Vette
Stephan
Waldhüter
1728 Andreas Michael Georg Stephan Johann Georg
Teutsch Czeckelius Meltzer Waldhüter Vette apoi
Peter Binder
1729 Andreas Michael Georg Stephan Peter Binder
Teutsch Czekelius Meltzer Waldhüter
apoi Jacob apoi Andreas
Sachs von Kissling
Harteneck
1730 Andreas Jacob Sachs Michael Andreas Peter Binder
Teutsch von Czekelius Kissling
Harteneck
1731 Simon Jacob Sachs Michael Andreas Peter Binder
Baussner von von Czekelius Kissling
Baussner Harteneck
Baussner Harteneck
Baussner Harteneck
1734 Simon Johann Michael Andreas Peter Binder
Baussner von Kinder Czekelius Krauss apoi Johann
Baussner Georg
Reissner von
Reissenfels
1735 Simon Johann Michael Andreas Johann Georg
Baussner von Kinder Czekelius Krauss apoi Reissner von
Baussner Andreas Reissenfels
Hermann

Baussner von Kinder Czekelius Hermann Reissner von
Baussner Reissenfels
Baussner Reissenfels
Baussner apoi Daniel Reissenfels
Klockner
1739 Simon Johann Michael Daniel Johann Georg
Baussner von Kinder apoi Czekelius Klockner Reissner von
Baussner Stephan apoi Johann apoi Johann Reissenfels
Waldhütter Kinder von Georg Vette
von Friedenberg
Adlershausen
1740 Simon Jacob Sachs Johann Johann Georg Johann Georg
Baussner von von Kinder von Vette Reissner von
Baussner Harteneck Friedenberg Reissenfels
apoi Stephan apoi Martin
Waldhütter Friedrich
von Leonhard
Adlershausen
1741 Simon Jacob Sachs Stephan Johann Georg Martin
Baussner von von Waldhütter Vette Friedrich
Baussner Harteneck von Leonhard
Adlershausen
1742 Simon Jacob Sachs Stephan Johann Georg Martin
Baussner von von Waldhütter Vette apoi Friedrich
Baussner apoi Harteneck von Jacob Leonhard
Michael Adlershausen Abrahami von apoi Johann
Czekelius Eherenburg Kissling
von
Rosenfeld
1743 Michael Jacob Sachs Stephan Jacob Johann
Czekelius von Waldhütter Abrahami Kissling
von Harteneck von von
Rosenfeld Adlershausen Eherenburg
Rosenfeld Adlershausen Eherenburg
Rosenfeld apoi Andreas Adlershausen Eherenburg
apoi Stephan Hermann apoi Daniel apoi Daniel
Waldhüter von von Rittern
von Klocknern
Adlershausen
După Fr. Zimmermann, Chronologische Tafel der Hermannstädter Plebane,

Oberbeamten und Notare in den Jahren 1500-1884, în Archiv des Verein für Siebenbürgische
Landeskunde, XIX, 3, 1884, p. 534-550.
ANEXA 3
ADRESĂ A CONSILIERULUI FRANZ MICHAELIS,
SUPERVIZOR AL LUCRĂRILOR DE LA PRIMĂRIE
Löblicher Magistrat !
Bei der in wenigen Stunden fertig werdenden Umgestaltung einiger Rathhausräume

fällt die Art der Herrichtung der äusseren steinernen Fensterstöcke und des steineren
Thürstockes gegen die Hofgalerie in unangenehmer Weise auf. Die zur Ergänzung
nachgemachten Teile passen wenig, die Verwendung der übriggebliebenen alten, mit
meisterhafter Kunstfertigkeit ausgeführten Teile ist nicht sorgfältig geschehen.
Anstatt den echten, gemetzten Stein vom Unrat zu befreien und das angefügte
Ergänzungsstück möglichst gering in Form und Farbe vom hergestellten Original abstechend
erscheinen zu lassen, ist Original und Ersatz in derber Weise vereinigt und in ebenso derber
allem Geschmack Hohn sprechenden Weise mit dicker, hässlicher Farbe überschmiert
worden.
Der Thürstock war schon gereinigt worden und machte so einen gefälligen
Eindruck,aber auch er musste zur ’’Egalisirung” in angedeuteter Weise herhalten.
Es darf nicht behauptet werden dass eine richtigere Renovirung unmöglich gewesen
wäre. Die bewillgten Kosten sind keine geringen gewesen und Geschmacklosigkeiten sind
immer zu theuer. Für das Anschmieren mindestens und das jetzt notwendig gewordene
Wiederabkratzen hätten die Kosten erspart werden könen.
Es kann nicht Aufgabe eines Nichtfachmannes sein, zu sagen, wie man eine solche
Restaurirung gut machen kann, das zu erforschen ist in vorliegendem Fall entschieden Sache
des löblichen städtischen Bauamtes dem ncht mehr, wie früher nur ein, sondern jetzt zwei
Ingenieure angehören. Aber dass grosse Fortschritte in guter und verhältnismässig billiger
Restaurirung von alten Kunstbauten heute zu verzeichnen sind, ist auch Nichtfachleuten
bekannt.
Die von Gipskomposition gegossenen Teile zeigen schon jetzt bedenkliche Sprünge
und ich möchte darauf nicht wetten, dass bei anhaltend feuchter Witterung die Komposition
nicht bröckelt. Was und wie es in München, Nürnberg, Rotenburg ob der Tauber, Köln,
Berlin, Hamburg, Dresden,Wien, u.s.w., u.s.w. gemacht wird, lässt sich von Hermannstadt ja
auch erfragen (z. B. geben Kaolin, Bergkreide und Wasserglas, dann Portlandcement und
Wasserglas eine schnell erstarrende, steinharte Masse, denen später keine Feuchtigkeit etwas
mehr anhaben kann, Gipspräparate widerstehen den Witterungseinflüssen auf die Dauer
nicht).
Was der Zweck vorliegender Eingabe eigentlich ist, wird vielleicht gefragt werden.
Nur der Zweck darauf aufmerksam zu machen, wie wenig es dem löblichen Bauamt gelungen
ist, einen Gegenstand der Kunst, wie Hermannstadt äusserst wenige mehr übrig hat, zu
restauriren, damit in der Folge ähnliche Fehler vermieden und die begangenen soweit möglich
verbessert werden.
An unseren grossen Kirche hat der Unverstand die Vernichtung von unersätzlichen
Kunstschätzen verschuldet, jetzt steht unser Rathhaus in Gefahr ähnliche Misshandlungen
durchzumachen. Einigen “praktischen” Herren ist vor Jahren die schmucke Halle im
Hausgärtchen unpraktisch erschienen, so dass sie hat verschwinden müssen, und über den
Dacherker gegen den Hof und den Stützpfeiler gegen das Gymnasium sind auch schon
beängstigende Bemerkungen gefallen.
Hermannstadt, 14. Dezember. 1898

Franz Michaelis
Text transcris de Florin Blezu, în Petre Beşliu Munteanu, Primăria Veche din Sibiu,
Sibiu, f.a., p. 143 – 144.
Onoratului Magistrat
În ceea ce priveşte modificările survenite la mai multe încăperi ale Primăriei, încheiate
în numai câteva ore, felurile în care au fost realizate ancadramentele dinspre exterior ale
ferestrelor şi ancadramentul de uşă din piatră dinspre galeria curţii fac o impresie neplăcută.
Părţile realizate pentru întregiri nu se prea potrivesc, iar folosirea ancadramentelor vechi
existente încă şi realizate la timpul lor cu multă măiestrie nu este tratată cu grija.
In loc de a elibera piatra originală, sculptată, de murdărie şi de a realiza piese necesare
reîntregirii acestora, astfel încât să distoneze în culoare şi formă cât mai puţin posibil cu
originalul, aceasta şi fragmentele adăugate au fost reunite în mod grosolan şi mâzgălite cu o
culoare grosieră şi foarte urâtă încât îşi bate joc de orice gust artistic.
Ancadramentele de la uşi fuseseră deja curăţate şi făceau în felul acesta o impresie
bună, dar şi ele au fost tratate în acelaşi fel prin „egalizare”.
Nu se poate susţine că o renovare corectă ar fi fost imposibilă. Fondurile acordate nu

au fost puţine, dar lipsa de gust este întotdeauna costisitoare. Cel puţin pentru mâzgălire şi
actualmente necesara înlăturare a acestora s-ar fi putut economisi cheltuielile.
Nu poate fi obligaţia unui nespecialist de a spune cum trebuie făcută o restaurare.
Cercetarea unui mod de restaurare este în cazul de faţă fără îndoială sarcina cinstitului oficiu
de construcţii care nu mai are doar un inginer, ci doi. Dar marile progrese întru restaurări bune
şi relativ ieftine ale vechilor construcţii artistice sunt cunoscute şi celor care nu sunt de
meserie.
Părţile turnate în ghips arată deja crăpături suspecte şi nu aş paria că în condiţiile
timpului umed compoziţia nu s-ar fărâmiţa. S-ar putea întreba din Sibiu cum se lucrează la
München, Nürnberg, Rotenburg ob der Tauber, Köln, Berlin, Hamburg, Dresda, Viena (de
exemplu, caolinul, creta, sticla şi cimentul de portland formează o masă care devine repede
tare ca piatra şi nu mai poate fi atacată de umiditate, pe când preparatele din ghips nu rezistă
multă vreme influenţelor climei).
S-ar putea întâmpla să fiu întrebat care este scopul acestei intervenţii ale mele.
Singurul scop este acela de a atrage atenţia asupra felului atât de puţin reuşit în care a izbutit
cinstitul oficiu de construcţii să restaureze obiecte de artă din care Sibiul nu mai posedă prea
multe pentru că în continuare asemenea greşeli să fie înlocuite şi cele deja comise să fie
îmbunătăţite în măsura posibilului.
In ceea ce priveşte biserica, cea mare lipsă de înţelegere a prilejuit distrugerea unor
opere de artă de neînlocuit. Acum Primăria noastră este în pericol de a suporta daune
asemănătoare. Unor domni „pragmatici” frumoasa hală din grădiniţa casei li s-a părut
nepractică aşa că ea a trebuit înlăturată. Şi despre bovindoul dinspre curte şi pilastrul de
sprijin dinspre liceu s-au exprimat deja păreri îngrijorătoare.
Sibiu, 14 decembrie 1898
Traducere de Anamaria Haldner

ANEXA 4
DOCUMENT DESPRE REPARAŢIILE INTERIOARE LA PRIMĂRIE DIN 1828 ŞI

1887
Arhivele Naţionale Sibiu, Acte Fasciculare, U 35
Urkunde, betreffend die Neulegung des Fußbodens im oberen Kanzleihaus, sowie die
Fertigung von 3 neuen Fenster und einer Tür im Jahre 1828
Im Jahr Eintausend und Achhundert und Achundzwanzig ist die obere Kanzlei Haus
neue Fussboden und 3 Fenster auch eine Thür gemacht worden.
Der Kanzelei Düner des Löblichen Magistrat ist der H. Joseph Franzückus Erdelly und
Michael Wolff.
Der Tischler Meister ist Johannes Krafft auf dem Rossen Anger
1828 den 17 Jullius
Hermannstadt
Dieses Schriftstück ist gelegentlich eines neuen Fussbodenlegens am 19 Juli 1887
durch den Tischlermeister Andreas Petrasch gefunden worden und wird in die selbe Stelle
wieder gelegt.
Hermannstadt am 22 ten Juli 1887.
Friedrich Theil
Expeditsleiter.
Text transcris de Gudrun Liane Ittu, în Petre Beşliu Munteanu, Primăria Veche din
Sibiu, Sibiu, f.a., p. 147.
În anul o mie opt sute douăzeci şi opt s-a făcut în casa cancelariei Superioare o nouă
podea, trei ferestre şi o uşă.
Slujbaşul cancelariei, cinstitului Magistrat este dl. Joseph Franziscus Erdely şi Michael
Wolff. Meşterul tâmplar este Johannes Ktafft de pe Rosenanger.
Acest înscris s-a găsit cu prilejul punerii unei noi podele, în 19 iulie 1887, de către
meşterul tâmplar Andreas Petrasch şi este pus în acelaşi loc.
Sibiu, 22 iulie 1887

Friedrich Theil
Şef al biroului de expediţie
Traducere după Liliana Popa, Două documente despre amenajări la Primăria Veche în
secolul al XIX-lea, în Buletinul Monumentelor Istorice, 1-4, 1997, p. 31.
ANEXA 5
DOCUMENT DESPRE REFACEREA GANGULUI EXTERIOR
LA PRIMĂRIE ÎN ANUL 1888
Arhivele Naţionale Sibiu, Acte fasciculare, U 35, f.5
Der gegenwärtige Magistrat besteht aus folgenden Herrn:

Wilhelm von Hochmeister, Bűrgermeister
Carl Schochterus, Magistratsrath
Josef Drotleff, Magistratsrath und Polizeidirektor
Julius Sigerus, Magistratsrath
Albert Teutsch, Ober Notair
Moritz Angermann, Vice Notair
Unser schriftliches Einschreiten nun, des Carl Platz, Vorstand und Rathhaus
Commisaer welcher auch die Naturae Wohnung im Rathhaus hat, betreffend die Herrichtung
und Adaptierung des im Rathhaushofe befindlichen aufgelassenen Ganges, welcher beiläufig
vor 70 Jahren wegen dem schlechten Zustand und da sämtliches Holzwerk verfault war,
abgetragen, die Adaptierung und Herrichtung dieses Ganges mit Bewilligung des Löblichen
Magistrats und der Löblichen Stadt Communitaet nun gemacht wurde.
Zu dieser Neuherstellung und Adaptierung dieses Ganges hat hauptsächlich der
vielverdiente Herr Magistratsrath und Communal Referent Julius Sigerus bei der
Durchführung das meiste beigetragen.
Ihm gebührt auch der specielle Dank von Seite des Löblichen Magistrats, der Stadt
Communitaet und der Bürgerschaft Hermannstadts.
Dieser Gang führt nun direkt in die schön hergerichtete Rüstkammer und ist auch
zugleich eine Zierde des Rathhaushofes.
Derselbe kostet beiläufig 360 f. Ö. W.
Die Werkmeister bei dieser Arbeit und Herrichtung dieses Ganges waren
nachstehende Herrn:
Fritz Elgyes, Tischlermeister
Josef Robitschek, Steinmetzmeister
Josef Willy, Schlossermeister und
Franz Blaha, Zimmermeister.

Hermannstadt im Jahre des Heils 1888 den 15ten August
Bei einer Hitze im Schatten von 26 Grad und in der Sonne 34 Grad.
Zum Schlusse ein dreifaches Hoch dem Löblichen Magistrat, speciell dem
Magistratsrath Herrn Julius Sigerus
Carl Platz, Vorstand und Rathhaus Commissaer und Custos der Hermannstädter
Rüstkammer und Alarm Inspector der Hermannstädter freiwilligen Feuerwehr.
Text transcris de Gudrun Liane Ittu, în Petre Beşliu Munteanu, Primăria Veche din Sibiu,
Sibiu, f.a., p. 147-148.
Prezentul Magistrat constă din următorii domni: Wilhelm von Hochmeister, primar;
Carol Schochterus consilier al Magistratului; Joseph Drotleff, consilier al Magistratului şi
director de Poliţie; Julius Sigerus consilier al Magistratului; Albert Teutsch, notar-şef; Moritz
Ungermann, vicenotar.
În urma petiţiei scrise a lui Carl Platz, administrator al atelajelor Primăriei, care are şi
o locuinţă la Primărie, privind repararea şi adaptarea gangului părăsit din curtea Primăriei,
care a fost demolat acum vreo 70 ae ani din cauza stării proasate, pentru că lemnăria era
putrezită în acel gang, cu încuviinţarea cinstitului Magistrat a cinstitei reprezentanţe
comunale, a fost făcut din nou.
La efectuarea lucrării de refacere şi adaptare a acestui gang, cel mai mult a contribuit
merituosul consilier al Magistratului şi referent al reprezentanţei comunale, Julius Sigerus.
Lui i se cuvin mulţumiri speciale din partea Magsitratului, a reprezentanţei comunale şi a
locuitorilor Sibiului.
Acum, acel gang frumos duce la frumos amenajata cameră de arme, fiind în acelaşi
timp şi o podoabă a curţii Primăriei.
El a costat în jur de 360 florini valută vieneză.
Meşterii care au făcut această lucrare şi amenajare au fost următorii: Fritz Elgyes
tâmplar, Joseph Robitschek meşter pietrar, Joseph Witty lăcătuş, Franz Blaha meşter dulgher.
Sibiu, în anul Mânturii 1888, la 15 august, pe o arşiţă de 26 grade la umbră şi 34 grade
la soare.
În încheire, un întreit ura cinstitului Magistrat, în special consilierului Magistratului,
domnului Julius Sigerus.
Carl Platz,
Administrator al atelajelor Primăriei, custode al camerei de arme din Sibiu.
Traducere după L. Popa, Două documente despre amenajări la Primăria Veche în

secolul al XIX-lea, în Buletinul Monumentelor Istorice, 1-4, 1997, p. 31.
CUPRINS
CONSIDERAŢII STILISTICE ASUPRA

PRIMĂRIEI VECHI DIN SIBIU, Anamaria Haldner 1
ARGUMENT 5
CAPITOLUL I - PRIMĂRIA VECHE ÎN OGLINDA TIMPULUI 7
CAPITOLUL II - ARHEOLOGIA PRIMĂRIEI VECHI 19
Locuirea preistorică 20
Amenajarea din lemn şi chirpici de pe marginea terasei 21
Urmele unei gropi şi ale unui tipar pentru turnarea unui clopot de biserică 24
Groapa din camera 1 şi amenajările din lemn din camera 88 29
Turnul de incintă 31
CAPITOLUL III - CASA ALTEMBERGER 34
Construirea casei, primii proprietari 34
Destinaţia spaţiilor interioare ale ctitoriei Altemberger 41
În loc de concluzii 50
CAPITOLUL IV - PROPRIETARII ŞI CLĂDIREA
ÎN PRIMA JUMĂTATE A SECOLUL AL XVI- LEA 52
Comitele Johannes Lulay 55
Proprietatea lui Marcus Pemfflinger şi vânzarea ei către Magistrat 55
CAPITOLUL V - PRIMĂRIA ORAŞULUI SIBIU 57
Amenajarea casei ca sediu al Primăriei 57
O nouă contribuţie arheologică: datarea corpurilor-anexă 58

Noua funcţionalitate a spaţiilor 61
Spaţii pentru funcţionari, şedinţe şi ceremonii 61
Arhiva oraşului, a scaunelor săseşti şi a Universităţii 65
Depozitele de cereale, de arme şi grajdurile 66
Închisoarea din subsolurile Primăriei 67
Camera armelor 71
Remiza pompierilor 73
Administratorul Primăriei 75
Alimentarea cu apă 76
CAPITOLUL VI - EVENIMENT ŞI COTIDIAN LA PRIMĂRIA SIBIULUI 78
Alegerea din anul 1721 a înalţilor funcţionari 78

Ospeţele Magistratului, urme arheologice 79
Cafeaua şi pipa domnilor consilieri 82
Leacuri şi parfumuri la Primărie 84
Paza Primăriei, paza oraşului şi alarmele pompierilor 85
Ciuma nu-i ocolea nici pe aleşi 85
Numele meşterilor de pe pietrele din Primărie 86
Primul spectacol pentru domnii magistraţi 86
CAPITOLUL VII - REPARAŢII ALE CLĂDIRII ŞI AMENAJĂRI
ALE INTERIOARELOR ÎN PERIOADA MODERNĂ 88
Reparaţii ale clădirii în secolul al XVIII- lea 88
Reparaţii şi reamenajări din secolul al XIX-lea 89
Restaurarea din a doua jumătate a secolului XX 91
CAPITOLUL VIII - MUZEUL DE ISTORIE DIN PRIMĂRIA VECHE 94
REZUMATE 97
ANEXE 117

Primăria Veche Din Sibiu - Casa, Oamenii

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Primăria Veche Din Sibiu - Casa, Oamenii

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Primăria Veche din Sibiu - casa, oamenii, muzeul 1

MINISTERUL CULTURII ŞI CULTELOR

MUZEUL NAŢIONAL BRUKENTHAL

Petre Beşliu Munteanu

DIRECTOR GENERAL: prof. univ. dr. Sabin Adrian Luca

© Petre Beşliu Munteanu

ASUPRA PRIMĂRIEI VECHI DIN SIBIU

Clădirea este în această etapă amplificată, prelungită spre strada Odobescu şi

PRIMĂRIA VECHE ÎN OGLINDA TIMPULUI

După mai bine de 20 de ani, gravura

Imaginea este document istoric, ulterior

Atmosfera de căutare, de speranţă şi entuziasm a acelor ani este ilustrată de conţinutul

lea, în B.C.M.I., 1-4, 1997, p. 31.

Interesul istoricilor faţă de estetica şi istoria monumentului a fost constant de la

sfârşitul secolului al XIX-lea. Analizând urmele goticului şi Renaşterii în Sibiu, Ludwig

dreptul de proprietate. Au existat planuri de transforme a pivniţelor şi chiar a primului etaj în

Siebenbürgische Landeskunde, 2, 37, 1911, p. 241-270. (mai departe A.V.S.L.)

ARHEOLOGIA PRIMĂRIEI VECHI

Analiza procesuală a rezultatelor cercetării arheologice permite depăşirea unor

Amenajarea din le mn şi chirpici de pe marginea terasei

Informaţiile arheologice sunt

Planşa a IV-a groase de 3 şi 5 cm şi pietre de

identificarea urmelor construcţiei din lemn

marginea terasei, într-o zonă vulnerabilă.

Din materialul ceramic recoltat din secţiunea

Dificil de analizat este şi materialul arheologic din stratul de arsură inferior

Groapa din camera 1 şi amenajările din lemn din came ra 88

Sachsen in Siebenbürgen, Leipzig, 1848, p. 36-37.

Construirea casei, primii proprietari

Şi în structura zidului exterior, de nord-est, al clădirii se remarcă trei etape de

Autorii ce propun ridicarea clădirii în etape şi în perioade diferite ar putea aduce ca

Primăria Veche: analiza probelor de mortar, în B.C.M.I., 1-4, 1997, p. 97).

Precizările arheologice sunt premize ale dezvoltării analizei istorice a condiţiilor în

În perioada amintită, Thomas Altemberger atingea apogeul puterii şi bogăţiei, fiind

Nico lae, nobilul d in localitatea menţionată.

care s-a petrecut transferul. 54

Destinaţia spaţiilor interioare ale ctitoriei Alte mbe rger

Spre deosebire de grădinile amintite,

meşterul pietrar. (Fotografiile 29,

Stâlpii de susţinere inferiori au fost

Funcţia militară a clădirii nu este formală.

ÎN PRIMA JUMĂTATE A SECOLUL AL XVI-LEA

Ca şi când lucrurile nu ar fi destul de complicate domus dominae Affrae apare în

aparţin culturii medievale. 76 Compoziţia artistică şi textul în limba germană subliniază

Comitele Johannes Lulay

Proprietatea lui Marcus Pe mfflinger şi vânzarea ei către Magistrat

construcţiei, consilierii oraşului hotărăsc să plătească suma cerută de rudele defunctului

PRIMĂRIA ORAŞULUI SIBIU

Amenajarea casei ca sediu al Primăriei

O nouă contribuţie arheologică: datarea corpurilor-anexă

de râu. De această structură s-au adosat

florini şi 48 denari cheltuită pentru construcţii la

Noua funcţionalitate a spaţiilor

Spaţii pentru funcţionari, şedinţe şi ceremonii

Arhiva oraşului, a scaunelor săseşti şi a Universităţii

Depozitele de cereale, de arme şi grajdurile

Casa înalţilor funcţionari ai oraşului, provinciei Sibiu şi apoi a Principatului

Închisoarea din subsolurile Primăriei

neîncăpătoare. Într-o săpătură de canalizare am văzut o extindere a acestora cu o cameră mică.

Multe femei au fost judecate

semnăturilor începe din 16 septembrie. 131 (Fotografia 48, Planşa a XVII-a)

Un impediment în funcţionarea expoziţiei era accesul care se făcea din interior, pe