Sunteți pe pagina 1din 99

INSTITUTŢII DE DREPT PROCESUAL CIVIL

Curs universitar (Sinteze-I.D.)

Capitolul I. Competenţa instanţelor judecătoreşti

1. Conceptul de competenţă
Codul de procedură civilă debutează prin a se referi, chiar în primele sale
articole, la regulile de competenţă. Această reglementare apare firească dacă ţinem
seama de importanţa regulilor procedurale prin intermediul cărora se statornicesc
atribuţiile instanţelor judecătoreşti. Într-adevăr, în cazul declanşării unui litigiu, prima
problemă care trebuie rezolvată de reclamant sau de avocatul acestuia este aceea de a
determina instanţa competentă. Şi de aceea, în dreptul anglo-saxon, de pildă,
problema determinării competenţei este una dintre cele mai importante şi complexe,
astfel că, în această materie, doar avocaţii cei mai experimentaţi pot fi la adăpost de
orice greşeală. Codurile moderne, deşi acordă aceeaşi importanţă majoră problemelor
de competenţă, încep printr-o prezentare generală a principiilor de bază ale procedurii
judiciare. Este tendinţa tuturor codurilor moderne, tendinţă care a început o dată cu
adoptarea Codului civil german de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Proiectul
viitorului nostru cod de procedură civilă va trebui să urmeze aceeaşi tendinţă .
Prin competenţă, în general, se desemnează capacitatea unei autorităţi publice
sau a unei persoane de a rezolva o anumită problemă. Conceptul de competenţă este
de amplă utilizare în limbajul juridic, mai cu seamă în domeniul procesual. În dreptul
procesual civil, prin competenţă înţelegem capacitatea unei instanţe de judecată de a
soluţiona anumite litigii sau de a rezolva anumite cereri.
Cazurile şi condiţiile în care o instanţă judecătorească are îndreptăţirea legală de
a soluţiona o anumită cauză civilă se determină prin intermediul regulilor de
competenţă. Legislaţia noastră foloseşte criterii diferite pentru determinarea
competenţei instanţelor judecătoreşti. Pe de altă parte, trebuie să precizăm că nu toate
litigiile civile sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti. Există litigii care se
soluţionează de alte autorităţi statale sau de alte organe decât instanţele judecătoreşti.

2. Formele competenţei
O problemă de mare importanţă ce se poate ivi în legătură cu sesizarea unui
organ de justiţie este aceea de a determina dacă litigiul respectiv intră sau nu în sfera
de activitate a autorităţii judecătoreşti sau dimpotrivă a altor autorităţi statale. O atare
delimitare se poate realiza prin intermediul regulilor de competenţă generală. După ce
se stabileşte că o anumită cauză civilă intră în sfera de activitate a autorităţii
judecătoreşti este necesar să precizăm care anume dintre diferitele instanţe are căderea
de a soluţiona cauza respectivă. Delimitarea activităţii instanţelor judecătoreşti, între
ele, se realizează prin intermediul regulilor competenţei jurisdicţionale. Competenţa
jurisdicţională prezintă la rândul său două forme: competenţa materială sau de
atribuţiune şi competenţa teritorială.
În raport cu natura normelor de competenţă aceasta poate fi împărţită în
competenţă absolută şi competenţă relativă. Această clasificare, bogată în semnificaţii
procedurale, este o consecinţă firească a diviziunii legilor în imperative şi dispozitive.
Analiza concretă a textelor procedurale privitoare la atribuţiile instanţelor
judecătoreşti ne obligă la o cercetare preliminară a competenţei instanţelor
judecătoreşti. Dispoziţiile legale privitoare la competenţa generală a instanţelor
judecătoreşti nu se regăsesc însă în Codul de procedură civilă.

Cap. II. Competenţa materială a instanţelor judecătoreşti

Primul articol al Codului de procedură civilă consacră principiul plenitudinii de


jurisdicţie a judecătoriilor. Prin urmare, toate celelalte instanţe au o jurisdicţie de
excepţie, în sensul că ele pot soluţiona cauze civile în primă instanţă numai în baza
unor dispoziţii normative care le atribuie în mod expres o atare competenţă. Textul pe
care-l comentăm admite două categorii de excepţii de la regula plenitudinii de
jurisdicţie menţionată mai sus. O primă excepţie se referă la cauzele „date prin lege în
competenţa altor instanţe”. În acest sens, însuşi Codul de procedură civilă atribuie o
competenţă de fond - excepţie - tribunalelor judeţene şi curţilor de apel. A doua
categorie de excepţii are ca obiect atribuţiile jurisdicţionale conferite de lege
„autorităţilor administraţiei publice” sau altor „organe”. Categoria de excepţii la care
ne referim nu este prevăzută în mod expres în partea finală a art. 1 pct. 1 C. proc. civ.
Ea poate fi însă dedusă cu uşurinţă din prevederile art. 1 pct. 2 C. proc. civ., text care
atribuie judecătoriilor competenţa de a soluţiona „plângerile împotriva hotărârilor
administraţiei publice cu activitate jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel de
activitate...”. Aceasta înseamnă că organele menţionate au şi o competenţă de fond,
care le este recunoscută prin dispoziţii legale exprese. În paginile anterioare au fost
indicate, cu titlu exemplificativ, organele care realizează jurisdicţii speciale şi cărora
legea le recunoaşte atribuţii jurisdicţionale.
Potrivit art. 1 pct. 2 C. proc. civ., judecătoriile sunt competente să soluţioneze şi
„plângerile împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu activitate
jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel de activitate”. Aceste dispoziţii procedurale
impun unele precizări particulare. În primul rând, remarcăm că actuala redactare a
textului nu se mai referă, în mod expres, la „organele obşteşti cu activitate
jurisdicţională”. Precizăm că în regimul anterior a fost instituită o jurisdicţie obştească
ce se realiza prin intermediul comisiilor de judecată. În al doilea rând, constatăm că
legea se referă în mod expres la calea procedurală a plângerii. Prevederile legale
cuprinse în art. 1 pct. 2 C. proc. civ. dau expresie controlului judecătoresc exercitat de
judecătorii cu privire la actele altor organe cu atribuţii jurisdicţionale. Pe de altă parte,
termenul de „plângere” trebuie folosit într-un sens larg, adică în sensul că include în
conţinutul său şi orice alt mijloc procedural prin care se urmăreşte realizarea unui
control judecătoresc, exercitat în condiţiile legii . În acest context, precizăm că în
legislaţia noastră diferite dispoziţii legale, din unele legi speciale, deschid calea
controlului judecătoresc şi prin mijlocul procedural al contestaţiei. De asemenea,
termenul de hotărâre, folosit în acelaşi text, trebuie interpretat şi el într-un sens
generic, anume în sensul că se referă la orice alt act jurisdicţional, indiferent de
denumirea sa (decizie, dispoziţie etc.).
Unele dispoziţii din legi speciale se referă la posibilitatea exercitării controlului
judecătoresc pe calea procedurală a plângerii sau contestaţiei. În continuare evocăm
câteva din situaţiile care se încadrează în dispoziţiile art. 1 pct. 2 C. proc. civ.:
contestaţiile împotriva soluţiei date de primar în legătură cu înscrierile făcute în listele
electorale [art. 16 alin. (5) din Legea nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor
administraţiei publice locale]; plângerile împotriva proceselor-verbale de constatare a
contravenţiilor silvice [art. 14 alin. (2) din Legea nr. 31/2000]; plângerile împotriva
proceselor-verbale de constatare a contravenţiilor şi de aplicare a sancţiunilor (art.31-
32 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001); plângerea împotriva refuzului executorului
judecătoresc de a îndeplini un act sau de a efectua o executare silită [art. 53 alin. (2)
din Legea nr. 188/2000].
Potrivit art. 1 pct. 3 C. proc. civ., judecătoriile judecă şi „în orice alte materii
date prin lege în competenţa lor”. Această competenţă diversă este atrasă doar în
temeiul unor dispoziţii legale exprese. În această privinţă se poate constata că atare
dispoziţiuni se regăsesc chiar în Codul de procedură civilă, dar şi în unele
reglementări speciale. Doar cu titlu de exemplu indicăm unele situaţii expres
consacrate în Codul de procedură civilă şi care atrag competenţa judecătoriilor în
temeiul textului menţionat: cererile pentru asigurarea dovezilor (art. 236 C. proc.
civ.); cererile de îndreptarea erorilor materiale strecurate în propriile hotărâri (art. 281
C. proc. civ.); contestaţiile în anulare privind propriile hotărâri [art. 318 alin. (2) şi art.
319 alin. (1) C. proc. civ.]; cererile de revizuire privitoare la propriile hotărâri [art.
323 alin. (1) C. proc. civ.]; contestaţiile la executare, în toate situaţiile în care
judecătoria a soluţionat cauza în primă instanţă şi când, potrivit legii, aceasta este
instanţa de executare [art. 400 alin. (1) C. proc. civ.]; contestaţiile privitoare la
înţelesul, întinderea şi aplicarea dispozitivului hotărârii ce se execută, în cazurile în
care judecătoria a încuviinţat titlul [art. 400 alin. (2) C. proc. civ.].
Menţionăm, cu titlu exemplificativ, şi unele dispoziţii din legi speciale şi care
conferă judecătoriilor competenţa de a soluţiona următoarele cereri sau litigii:
soluţionarea conflictelor de competenţă dintre birourile notariale (art. 11 din Legea nr.
36/1995); soluţionarea conflictelor de competenţă dintre birourile executorilor
judecătoreşti (art. 11 din Legea nr. 188/2000); litigiile prevăzute în legea locuinţei
(art. 61 din Legea nr. 114/1996, republicată); cererile privitoare la anularea,
rectificarea sau completarea actelor de stare civilă şi a menţiunilor înscrise pe acestea
(art. 57 din Legea nr. 119/1996); soluţionarea cererilor privitoare la înregistrarea
asociaţiilor şi fundaţiilor; cererile de reexaminare împotriva modului de stabilire a
taxei judiciare de timbru (art. 18 din Legea nr. 146/1997, astfel cum acest text a fost
modificat prin Legea nr. 195 din 25 mai 2004 de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 58/2003).

Competenţa tribunalelor.
Tribunalele au, în sistemul actual al Codului de procedură civilă, au o
competenţă de fond, o competenţă în materie de apel, de recurs şi o competenţă
diversă.
Competenţa de fond sau în primă instanţă a tribunalelor, privită prin prisma
tuturor atribuţiilor lor, este o competenţă de excepţie. Privită în concret, regula
enunţată comportă însă şi unele circumstanţieri şi precizări extrem de importante şi
aceasta mai cu seamă după adoptarea şi aprobarea Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 138/2000.
În primul rând, competenţa tribunalelor în materie comercială este o
competenţă de drept comun. Într-adevăr, din redactarea art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc.
civ., rezultă că tribunalele au competenţa de a soluţiona toate cererile în materie
comercială, cu excepţia acelora al căror obiect are o valoare de până la 100.000 de lei.
Acestea din urmă intră în căderea judecătoriilor. În competenţa tribunalelor intră însă
şi cererile comerciale care nu au un caracter patrimonial.
Dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ. au prilejuit însă şi unele soluţii
diferite, ceea ce a determinat şi intervenţia instanţei supreme printr-o decizie
pronunţată în interesul legii. Totuşi chiar şi în perioada imediat următoare modificării
Codului de procedură civilă, prin Legea nr. 59/1993, instanţa supremă a decis că
tribunalele sunt instanţe cu plenitudine de jurisdicţie în materie comercială, având
competenţa de a soluţiona atât cererile ce nu au caracter patrimonial, în cadrul
procedurii necontencioase - cum sunt autorizarea funcţionării societăţilor comerciale -
sau în procedura contencioasă - cum ar fi excluderea unor asociaţi, dizolvarea
societăţii, declararea falimentului, - cât şi procesele patrimoniale având ca obiect o
valoare de până la 10 milioane lei.
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003 a amplificat competenţa
tribunalelor şi în litigiile de natură civilă. Astfel, în concret, în urma modificărilor
aduse art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., tribunalele judecă litigiile civile al căror obiect
are o valoare de peste 100.000 de lei, cu excepţia cererilor de împărţeală judiciară. La
această excepţie, Legea nr. 219/2005, de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 138/2000, a adăugat şi cererile în materie succesorală, cererile
neevaluabile în bani, precum şi cele privind materia fondului funciar. Drept urmare, în
lumina actualei reglementări, toate cererile de împărţeală judiciară, cele în materie
succesorală şi a fondului funciar, indiferent de plafonul lor valoric, sunt de
competenţa în primă instanţă a judecătoriilor. Unele din aceste excepţii exced raţiunile
pentru care, în considerarea criteriului valoric, se stabileşte, adeseori, de legiuitorul
român, şi nu numai, o competenţă de fond în favoarea unei instanţe superioare. Cel
puţin din acest punct de vedere excepţia ni se pare mai puţin justificată. Într-adevăr,
împărţelile judiciare şi procesele succesorale sunt adeseori acelea în cadrul cărora se
induc valori patrimoniale importante (îndeosebi atunci când masa partajabilă este
formată din bunuri imobile) şi a căror valoare depăşeşte plafonul valoric de 100.000
de lei. Dacă ar fi totuşi să căutăm o legitimare a excepţiilor la care ne referim ea
constă, după părerea noastră, în imperativul descongestionării instanţei supreme de
recursurile ce s-ar putea promova în această materie.
Excepţiile menţionate mai sus sunt importante şi relativ extinse. Pe de altă parte,
remarcăm că în competenţa judecătoriilor intră şi toate litigiile neevaluabile în bani.
În aceste condiţii, constatarea ce se impune din nou este aceea că judecătoriile se
înfăţişează în lumina actualei reglementări ca instanţe de drept comun în materie
civilă.
Tribunalele au o competenţă de drept comun în materia conflictelor de muncă.
Soluţia legii se întemeiază îndeosebi pe necesitatea formării de secţii specializate în
cadrul tribunalelor, în scopul soluţionării acestei categorii de litigii. Este ceea ce
rezultă fără putinţă de tăgadă, chiar din dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. b ), text introdus în
1

Codul de procedură civilă prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000.


Tribunalele au plenitudine de competenţă în materie de apel. Soluţia nu face
îndoială şi ea poate fi dedusă şi din principiul potrivit căruia, în materie civilă,
plenitudinea de jurisdicţie este atribuită judecătoriilor.
Tribunalele au o competenţă de excepţie şi în materia căii extraordinare de atac
a recursului. Competenţa de soluţionare a recursurilor este limitată, cu titlu de
principiu, la hotărârile pronunţate de judecătorii şi care, potrivit legii, nu sunt supuse
apelului. Prin urmare, sfera hotărârilor judecătoreşti care nu sunt supuse apelului este
relativ restrânsă, astfel că şi competenţa tribunalelor în materie de recurs rămâne una
de excepţie.
Determinarea concretă a hotărârilor ce pot forma obiect al recursului de
competenţa tribunalului trebuie să se facă în considerarea dispoziţiilor art. 282 C. 1

proc. civ. Potrivit acestui text, nu sunt supuse apelului hotărârile judecătoreşti date în
primă instanţă în cererile introduse pe cale principală privind pensii de întreţinere,
litigii al căror obiect are o valoare de până la 100.000 lei inclusiv, atât în materie
civilă, cât şi în materie comercială, acţiunile posesorii, cele referitoare la înregistrările
în registrele de stare civilă şi luarea măsurilor asigurătorii. Există şi alte situaţii în care
calea de atac a apelului este suprimată, cum este cazul hotărârilor pronunţate asupra
contestaţiilor la executare, cu excepţia celor pronunţate în temeiul art. 400 şi 401 alin.
1

(2) C. proc. civ. De asemenea, pot fi atacate numai pe calea recursului hotărârile prin
care instanţa ia act de renunţarea la drept [art. 247 alin. (4) C. proc. civ.], prin care se
constată învoiala părţilor (art. 273 C. proc. civ.), precum şi ordonanţele preşedinţiale
[art. 582 alin. (1) C. proc. civ.].
O altă categorie importantă de „hotărâri” ce pot fi cenzurate pe calea recursului
de competenţa tribunalului se referă la încheierile pronunţate de judecătorii în diferite
materii, cum sunt cele privitoare la: asigurarea dovezilor [art. 238 alin. (1) C. proc.
civ.], suspendarea judecăţii (art. 244 C. proc. civ.) şi renunţarea la judecată [art. 246
1

alin. (2) C. proc. civ.].


În fine, tribunalelor le este recunoscută, conform dispoziţiilor art. 2 pct. 4 C.
proc. civ., şi o competenţă diversă, adică „în orice alte materii date prin lege în
competenţa lor”. În această categorie intră în primul rând cauzele care au ca obiect
soluţionarea unor incidente privitoare la competenţa sau compunerea instanţei
sesizate. Menţionăm în acest sens competenţa tribunalelor de a soluţiona următoarele
categorii de cauze: conflictele de competenţă dintre două judecătorii din raza sa
teritorială (art. 22 C. proc. civ.); conflictele de competenţă dintre o judecătorie şi un
organ cu activitate jurisdicţională (art. 22 C. proc. civ.); cererile de recuzare atunci
când din cauza recuzării nu se poate forma completul de judecată [art. 30 alin. (2) C.
proc. civ.]; cererile de strămutare de la o judecătorie din raza teritorială a acelui
tribunal pentru motive de rudenie sau de afinitate [art. 39 alin. (1) C. proc. civ].
Tribunalele au, în baza aceleiaşi dispoziţii procedurale, competenţa de a soluţiona şi
căile extraordinare de atac de retractare îndreptate împotriva propriilor lor hotărâri:
contestaţia în anulare şi revizuirea [art. 319 alin. (1) şi art. 323 alin. (1) C. proc. civ.].
In finalul acestui comentariu trebuie să amintim că legea de organizare judiciară
a preconizat şi infiinţarea unor tribunale specializate. Ele pot fiinţa doar în domeniile
precizate de art. 36 alin. 3 C. proc. civ. Potrivit acestui text: „În cadrul tribunalelor
funcţionează secţii sau, după caz, complete specializate pentru cauze civile, cauze
penale, cauze comerciale, cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale,
precum şi, în raport cu numărul cauzelor, secţii maritime şi fluviale sau pentru alte
materii”.
La rândul său, art. 37 alin. 1 din Legea nr. 304/2004 dispune că: „În domeniile
prevăzute de art. 36 alin. 3) se pot înfiinţa tribunale specializate”. În legătură cu aceste
dispoziţii legale se impun unele precizări.
Enumerarea făcută de art. 36 alin. 3 C. proc. civ. nu are un caracter limitativ.
Această împrejurare rezultă din faptul că însăşi partea finală a textului amintit se
referă la posibilitatea înfiinţării de secţii specializate şi „pentru alte materii”. Pe de
altă parte, este de observat că legea nu enumeră, în forma sa actuală, şi secţiile
administrativ-fiscale printre categoriile de secţii specializate. În realitate ele
funcţionează, în prezent, la un număr important de tribunale, iar posibilitatea
organizării unor tribunale specializate nu este exclusă în această materie.
Legea nr. 304/2004, în redactarea sa actuală, nu conţine prevederi speciale
privitoare la competenţa tribunalelor specializate. Ea se limitează la precizarea că:
„Tribunalele specializate preiau cauzele de competenţa tribunalului în domeniile în
care se înfiinţează”.
Este de remarcat, de asemenea, că datele la care vor începe să funcţioneze
tribunalele specializate şi localităţile în care îşi vor desfăşura activitatea se stabilesc,
în mod eşalonat, prin ordin al ministrului justiţiei, cu avizul conform al Consiliului
Superior al Magistraturii (art. 142 alin. 1 din Legea nr. 304/2004).
Prin urmare dispoziţiile procedurale privitoare la competenţă se vor aplica în
mod corespunzător şi tribunalelor specializate.
Competenţa curţilor de apel
Competenţa materială sau de atribuţiune a curţilor de apel este stabilită în art. 3
C. proc. civ. Potrivit acestui text, curţile de apel au o competenţă de fond, o
competenţă de control judiciar – apel şi recurs - şi o competenţă diversă. În primă
instanţă, curţile de apel judecă procesele şi cererile în materie de contencios
administrativ privind actele autorităţilor şi instituţiilor centrale. De remarcat că
potrivit textului comentat curţile de apel au o competenţă de excepţie în materia
contenciosului administrativ.
Plenitudinea de competenţă în materia contenciosului administrativ revine
tribunalelor, curţile de apel fiind, din acest punct de vedere, instanţe cu o competenţă
limitată. Într-adevăr, în prezent, curţile de apel au numai competenţa de a soluţiona
litigiile de contencios administrativ privind actele autorităţilor şi instituţiilor centrale.
Facem precizarea, deosebit de utilă, potrivit căreia prin autoritate publică se înţelege
orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează, în regim
de putere publică, pentru satisfacerea unui interes public. De asemenea, art. 2 lit. a)
din Legea nr. 554/2004 asimilează autorităţilor publice şi “persoanele juridice de
drept privat care, potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate
să presteze un serviciu public”.
Actuala redactare a textului comentat ne-a fost oferită în urma adoptării
Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, prin Legea nr. 219/2005.
Sublinierea este deosebit de utilă pentru a sesiza şi o diferenţiere de formulare şi de
conţinut în raport cu prevederile cuprinse în Legea contenciosului administrativ nr.
554/2004.
Potrivit art. 10 din Legea nr. 554/2004: „Litigiile privind actele administrative
emise sau încheiate de autorităţile locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe
şi impozite, contribuţii, datorii vamale şi accesorii ale acestora, de până la 500.000 lei,
se soluţionează, în fond, de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele
administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care
privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale şi accesorii ale acestora, mai mari
de 500.000 lei, se soluţionează, în fond, de secţiile de contencios administrativ şi
fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege specială nu se prevede altfel”.
Este însă de observat că plenitudinea de competenţă a curţilor de apel, în sensul
precizat mai sus, vizează doar litigiile de contencios administrativ propriu-zise, nu şi
pe cele cu caracter fiscal. În privinţa acestora din urmă, Legea nr. 554/2004 a realizat
o departajare de atribuţii ce nu ţine seama de calitatea sau ierarhia organului fiscal
parte în proces, ci de criteriul valoric. Într-adevăr, potrivit art. 10 alin. (1) din Legea
nr. 554/2004, actele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale şi
accesorii ale acestora, mai mari de 500.000 lei, se soluţionează, în fond, de secţiile de
contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege specială nu se
prevede altfel. Sub plafonul valoric menţionat, competenţa de soluţionare a unor astfel
de litigii revine tribunalelor administrative şi fiscale. Menţionăm, însa că, potrivit art.
30 din Legea nr. 554/2004, până la constituirea tribunalelor administrativ-fiscale,
litigiile se soluţionează de secţiile de contencios administrativ ale tribunalelor.
Legea nr. 554/2004, prin art. 10, realizează o departajare de atribuţii între
tribunalele administrativ-fiscale şi curţile de apel în materia contenciosului
administrativ. Iar în acest scop, legiuitorul a recurs la criteriul valoric.
Pe de altă partea, mai este de remarcat şi faptul că legea specială se referă, din
nou, la competenţa de soluţionare a litigiilor privind „actele administrativ” ale
autorităţilor „publice centrale” (formulare ce se regăsea şi în art. 3 C. proc. civ., în
redactarea anterioară adoptării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000).
Codul de procedură civilă le recunoaşte curţilor de apel şi o competenţă în
materia controlului judiciar. Potrivit art. 3 pct. 2 C. proc. civ., ca instanţă de apel,
curţile judecă „apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în
primă instanţă”. Din această prevedere legală rezultă caracterul limitativ al
competenţei curţilor de apel în materia la care ne referim, plenitudinea de competenţă
revenind, aşa cum am remarcat deja, tribunalelor.
Curţile de apel au şi competenţa de a exercita controlul judiciar prin intermediul
căii de atac a recursului. Potrivit art. 3 pct. 3 C. proc. civ. curţile de apel judecă
„recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel sau
împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de tribunale, care, potrivit legii, nu
sunt supuse apelului, precum şi în orice alte cazuri expres prevăzute de lege”. Din
aceste dispoziţii procedurale se pot desprinde câteva concluzii importante privitoare la
competenţa curţilor de apel în materie de recurs. Simpla lectură a acestui text impune,
mai întâi, concluzia potrivit căreia, în această materie, curţile de apel se înfăţişează ca
instanţe cu plenitudine de jurisdicţie. O atare concluzie se întemeiază şi pe faptul că
tribunalele sunt instanţe cu plenitudine de jurisdicţie în materie de apel.
În al doilea rând, curţile de apel judecă şi recursurile îndreptate împotriva
hotărârilor pronunţate în primă instanţă de tribunale şi care, potrivi legii, nu sunt
susceptibile de apel. Numărul acestor hotărâri este relativ restrâns. Prin urmare, pentru
determinarea în concret a competenţei de recurs a curţilor de apel va trebui să ţinem
seama de toate acele situaţii în care, prin dispoziţiile Codului de procedură civilă sau a
unor legi speciale, calea de atac a apelului a fost suprimată.
Curţile de apel au şi o competenţă diversă, respectiv, astfel cum precizează în
mod expres art. 3 pct. 3 C. proc. civ. şi „în alte materii date prin lege în competenţa
lor”. În această categorie trebuie să includem, în primul rând, unele cereri prin a căror
rezolvare se urmăreşte o bună administraţie a justiţiei. Pot fi incluse în această
categorie cererile privitoare la:
- soluţionarea conflictelor de competenţă dintre două tribunale din raza aceleiaşi
curţi de apel;
- soluţionarea conflictelor de competenţă dintre o judecătorie şi un tribunal din
raza aceleiaşi curţi de apel;
- soluţionarea conflictelor de competenţă dintre două judecătorii din raza
aceleiaşi curţi de apel, dar din circumscripţia unor tribunale diferite;
- soluţionarea cererilor de strămutare bazate pe motiv de rudenie sau afinitate;
De asemenea, curţile de apel au şi competenţa de a soluţiona căile extraordinare
de atac îndreptate împotriva propriilor lor hotărâri, respectiv contestaţia în anulare şi
revizuirea. Curţile de apel au competenţă şi în ceea ce priveşte contestaţiile la
executare. În primul rând, curţile de apel au competenţa de a soluţiona contestaţiile la
executare în legătură cu înţelesul, întinderea şi aplicarea dispozitivului hotărârii ce se
execută, în acele cazuri în care ele au pronunţat hotărârea respectivă.
În fine, curţile de apel îşi extind competenţa şi asupra altor cauze expres date
prin lege în competenţa lor. Aşa este, de pildă, cazul recursurilor îndreptate împotriva
hotărârilor tribunalelor de acordare sau neacordare a personalităţii juridice a uniunilor
de sindicate [art. 45 din Legea nr. 54/2003]; recursurile îndreptate împotriva
hotărârilor pronunţate de judecătorul sindic în cazurile prevăzute de art. 11 din Legea
nr. 85/2006 (art. 8 alin. 1 din Legea nr. 85/2006); soluţionarea cererilor privitoare la
înregistrarea birourilor notariale din raza teritorială a curţilor respective [art. 18 alin.
(1) din Legea nr. 36/1995]; sesizările îndreptate împotriva deciziilor pronunţate de
Colegiul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii în condiţiile art.
14 şi 16 din Legea nr. 187/1999; contestaţiile promovate de asistenţii judiciari
împotriva sancţiunilor disciplinare aplicate de ministrul justiţiei (art. 113 alin. 3 din
Legea nr. 304/2004); recursurile îndreptate împotriva hotărârilor adoptate de Comisia
superioară de disciplină a Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti.

Competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie


Competenţa instanţei supreme este determinată de funcţiile speciale ale unei
instanţe aflate în vârful ierarhiei sistemul nostru judiciar. Or, aşa cum este firesc,
aceste funcţii trebuie să fie concentrate asupra îndrumării instanţelor judecătoreşti
pentru aplicarea şi interpretarea corectă a legii în opera de înfăptuire a justiţiei. Acest
lucru se realizează, în principal, pe calea recursului în interesul legii.
Noile modificări aduse Codului de procedură civilă, prin Ordonanţa de urgenţă
a Guvernului nr. 58/2003, confereau instanţei supreme plenitudine de jurisdicţie în
materie de recurs. Legea de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.
138/2000 a revenit asupra acestei soluţii. Din acest punct de vedere, art. 4 pct. 1 C.
proc. civ. se referă la două situaţii distincte şi care vizează: soluţionarea recursurilor
îndreptate împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel; soluţionarea recursurilor
şi „în alte cauze prevăzute de lege”. Anterior, art. 299 alin. (2) C. proc. civ., astfel
cum acest text a fost modificat prin Legea nr. 195/2004, de aprobare a Ordonanţei de
urgenţă a Guvernului nr. 58/2003, prevedea că „recursul se soluţionează de către
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dacă prin lege nu se prevede altfel”. În aceste
condiţii, arătam în prima ediţie a acestor Comentarii că supraaglomerarea instanţei
supreme va deveni inevitabilă şi aproape insurmontabilă. Dar consecinţele unei atare
soluţii au fost reduse în mod semnificativ prin dispoziţiile Legii nr. 195/2004, de
aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003 şi a Legii de aprobare a
Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000. Totuşi nu credem că problema
supraaglomerării instanţei supreme a fost soluţionată în mod definitiv.
Prevederile art. 4 C. proc. civ. trebuie coroborate, în mod corespunzător, şi cu
dispoziţiile cuprinse în art. 21 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.
Potrivit acestui text: „Secţia civilă şi de proprietate industrială, Secţia penală, Secţia
comercială şi Secţia de contencios administrativ şi fiscal ale Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel şi a altor
hotărâri, în cazurile prevăzute de lege”. De asemenea, art. 23 alin. (2) din Legea nr.
304/2004 privind organizarea judiciară statuează că: „Secţiile Înaltei Curţii de Casaţie
şi Justiţie soluţionează şi recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a
actelor judecătoreşti, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nici o altă cale, iar
cursul judecăţii a fost întrerupt în faţa curţilor de apel”.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are plenitudine de jurisdicţie şi în materia căii
extraordinare de atac a recursului în interesul legii. Instanţa supremă nu mai are însă
competenţa de a soluţiona şi calea de atac a recursului în anulare, art. 4 pct. 3 C. proc.
civ. fiind abrogat prin dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003.
Instanţa supremă are şi o competenţă diversă, care este recunoscută prin
prevederile art. 4 pct. 4 C. proc. civ. Potrivit acestei dispoziţii procedurale, instanţa
supremă are competenţa de a soluţiona unele cereri referitoare la realizarea unei bune
administrări a justiţiei. În această categorie pot fi incluse următoarele categorii de
cereri:
- cererile privitoare la soluţionarea conflictelor de competenţă dintre două curţi
de apel;
- cererile privitoare la soluţionarea conflictelor de competenţă dintre două
tribunale din raza teritorială a unor curţi de apel diferite;
- cererile privitoare la soluţionarea conflictelor de competenţă dintre un tribunal
şi o curte de apel, dintre o judecătorie şi o curte de apel;
- cererile privitoare la soluţionarea conflictelor de competenţă dintre două
judecătorii din circumscripţia teritorială a unor tribunale şi curţi de apel diferite;
- cererile privitoare la soluţionarea conflictelor de competenţă dintre o curte de
apel şi un alt organ cu activitate jurisdicţională;
- cererile privitoare la strămutarea procesului civil de la o curte de apel la altă
curte de apel, pentru motive de rudenie sau afinitate;
- cererile de strămutare a procesului civil întemeiate pe motive de bănuială
legitimă şi de siguranţă publică;
- cererile pentru delegarea altei instanţe (art. 23 C. proc. civ.).
Există şi alte dispoziţii procedurale care atribuie instanţei supreme competenţa
de a soluţiona unele cereri sau căi de atac. Cu titlu exemplificativ enumerăm
următoarele cauze:
- cererile pentru îndreptarea propriilor hotărâri;
- contestaţiile la titlu, adică cele în legătură cu înţelesul, întinderea şi aplicarea
dispozitivului hotărârii ce se execută;
- soluţionarea căilor extraordinare de atac de retractare (contestaţia în anulare şi
revizuirea) exercitate împotriva propriilor lor hotărâri;
-recursurile îndreptate împotriva hotărârilor pronunţate de Curtea de Apel
Bucureşti cu privire la deciziile Consiliului Concurenţei (art. 29 din Legea nr.
143/1999);
-recursurile îndreptate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în temeiul
art. 157 din Legea nr. 19/2000.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are, în prezent, şi competenţa de a soluţiona
unele cereri în Secţii Unite. Potrivit art. 25 din Legea nr. 304/2004 privind
organizarea judiciară, competenţa Secţiilor Unite are ca obiect:
„a) judecarea recursurilor în interesul legii;
b) soluţionarea, în condiţiile prezentei legi, a sesizărilor privind schimbarea
jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;
c) sesizarea Curţii Constituţionale pentru controlul constituţionalităţii legilor
înainte de promulgare”.

Capitolul III. Nulitatea actelor de procedură


Dispoziţiile din acest capitol, care însumează art. 105-108 C. proc. civ., sunt
consacrate nulităţii actelor de procedură. Remarcăm consacrarea distinctă a unui
capitol pentru sancţiunea nulităţii actelor de procedură, soluţie care nu a fost
promovată de legiuitor şi în privinţa decăderii (aceasta este prevăzută de lege tocmai
în capitolul privitor la termenele de procedură). O consecvenţă corespunzătoare, în
reglementare, s-ar impune, după părerea noastră, pentru viitorul Cod de procedură
civilă.
Primul text din acest capitol, respectiv art. 105 pe care-l comentăm aici,
reglementează mai multe aspecte de ordin procedural: consacră cazurile de nulitate;
stabileşte concepţia generală a legiuitorului despre nulitate, determinându-i şi
condiţiile de existenţă şi enunţă una din semnificaţiile nulităţii exprese. În continuare
ne vom referi la toate aceste aspecte, de o importanţă procedurală deosebită, nu însă
înainte de a formula câteva consideraţii generale asupra sancţiunii nulităţii.
Prin nulitate se desemnează, în general, sancţiunea ce se poate aplica în cazul
nesocotirii anumitor dispoziţii legale sau „mijlocul tehnic prevăzut de lege pentru a
asigura respectarea condiţiilor de validitate a actului juridic”. În dreptul procesual au
fost exprimate însă definiţii deosebite cu privire la conceptul de nulitate. Explicaţia
este simplă: împrumutarea unor definiţii din dreptul civil şi ignorarea, în unele cazuri,
a specificului sistemului procesual.
Nulitatea vizează o mare diversitate de acte ale instanţei, părţilor şi ale altor
participanţi procesuali, acte între care există o strânsă interdependenţă. O atare
realitate se reflectă adeseori şi pe planul efectelor pe care le determină nulitatea.
Concluzia firească a unei atari constatări rezidă în faptul că nulitatea nu reprezintă o
simplă consecinţă a ignorării unor condiţii de validitate a actelor de procedură, ci şi o
consecinţă a nesocotirii unor reguli privitoare la desfăşurarea procesului civil. De
aceea, noi am definit nulitatea ca sancţiunea ce determină ineficienţa actelor de
procedură îndeplinite fără respectarea regulilor de desfăşurare ale procesului civil şi
care se răsfrânge, adeseori, şi asupra actelor ulterioare.
Clasificarea nulităţilor reprezintă o problemă de real interes atât teoretic, cât şi
practic, întrucât ea vizează şi regimul juridic al acestora. În realitate în literatura de
specialitate au fost folosite mai multe criterii pentru departajarea diferitelor categorii
de nulităţi procedurale. În sistemul Codului de procedură civilă unele clasificări
rezultă implicit din dispoziţiile legii. Astfel, de pildă, art. 105 alin. (2) C. proc. civ. se
referă la nulităţile exprese, iar art. 108 distinge între nulităţile absolute şi toate
celelalte categorii de nulităţi.
Alteori distincţia dintre diferitele categorii de nulităţi este opera doctrinei. În
toate cazurile distincţia dintre diferitele forme ale nulităţii trebuie să se întemeieze pe
criterii certe şi funcţionale. Demersul nostru va urmări în continuare prezentarea celor
mai importante categorii de nulităţi.
Doctrina şi legea distinge, de asemenea, între nulităţile absolute şi relative.
Este cea mai importantă clasificare care se face în doctrină şi a căror implicaţii
practice sunt deosebite, căci ea serveşte şi pentru determinarea regimului juridic al
nulităţilor. Criteriul care stă la baza acestei distincţii vizează însă natura normelor
procedurale încălcate.
În art. 108 C. proc. civ. legiuitorul are în vedere în mod deosebit regimul juridic
al celor două categorii de nulităţi. Pe de altă parte, deşi legiuitorul se referă în mod
expres doar la categoria „nulităţilor de ordine publică” este evident că art. 105 C.
proc. civ. referindu-se la celelalte nulităţi, le are în vedere pe cele relative.
În literatura de drept procesual civil criteriul fundamental ce stă la baza
distincţiei dintre nulităţile absolute şi cele relative îl reprezintă natura normelor
încălcate. Acest criteriu este luat în considerare de majoritatea autorilor de drept
procesual civil.
Regimul juridic al nulităţilor nu poate constitui un criteriu de diferenţiere între
cele două categorii de nulităţi. Aceasta deoarece regimul juridic al nulităţilor este
determinat tocmai de natura normelor procedurale încălcate. Cu alte cuvinte, un atare
„criteriu” nu reprezintă decât o consecinţă firească a nesocotirii unor norme
procedurale imperative sau, după caz, dispozitive.
O altă clasificare este aceea care distinge între nulităţile exprese şi cele
virtuale. Clasificarea nulităţilor în exprese şi virtuale se bazează tocmai pe izvorul
lor. Nulităţile exprese sau textuale ori explicite sunt acelea stabilite anume de lege.
Ele îşi au originea în vechiul drept francez care promova principiul potrivit căruia nu
există nulităţi fără text (Pas de nullité sans texte). La categoria nulităţilor exprese se
referă şi teza finală din art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
În prezent în Codul de procedură civilă s-au păstrat un număr foarte restrâns de
texte care consacră în mod expres nulitatea; în general ele au fost menţinute pentru
acele încălcări ale normelor procedurale care au un caracter esenţial (art. 89 C. proc.
civ., art. 258 C. proc. civ. art. 302 C. proc. civ.). Este şi acesta un argument
suplimentar care infirmă substanţa tezei „actelor procedurale inexistente”.
Nulităţile virtuale sau tacite ori implicite sunt acelea care îşi au izvorul în
nesocotirea principiilor fundamentale sau a altor reguli de drept procesual civil.
Nulitatea este incidentă, în primul rând, în cazul nesocotirii unor reguli esenţiale
privitoare la desfăşurarea procesului civil. Nulitatea trebuie considerată incidentă şi în
cazul nesocotirii unor reguli de o importanţă mai redusă. Aceasta îndreptăţeşte
concluzia că nulitatea se aplică şi în cazul încălcării unor reguli prin care se urmăreşte
numai apărarea intereselor uneia dintre părţi. Prin urmare, nulitatea absolută şi
nulitatea relativă se poate exprima printr-o nulitate expresă sau printr-o nulitate
virtuală. Marea majoritate a nulităţilor, în sistemul actualului Cod de procedură civilă,
sunt nulităţi virtuale, nulităţile exprese reprezentând excepţia.
Doctrina face distincţie şi între nulităţile proprii şi cele derivate. Distincţia
dintre cele două categorii de nulităţi se întemeiază pe raportul cauzal specific dintre
diferitele acte de procedură. Nulitatea proprie reprezintă sancţiunea care lipseşte de
eficienţă juridică actul de procedură îndeplinit cu nesocotirea condiţiilor sale de
validitate. Nulitatea derivată reprezintă o consecinţă a invalidării unor acte
procedurale anterioare şi faţă de care actul în cauză se află într-un raport de
dependenţă funcţională. O consacrare implicită a distincţiei dintre nulităţile proprii şi
cele derivate se poate regăsi chiar în dispoziţiile art. 106 C. proc. civ
Doctrina mai cunoaşte şi categoria nulităţilor intrinseci şi a celor extrinseci.
Criteriul distinctiv al celor două categorii de nulităţi se întemeiază de data aceasta pe
natura condiţiilor a căror neobservare determină ineficienţa actului de procedură.
Nulităţile intrinseci intervin în cazul nesocotirii unor cerinţe ce ţin de natura sau
substanţa actului de procedură. Dimpotrivă, nulităţile extrinseci intervin în cazul
nesocotirii unor condiţii exterioare ale actului de procedură, cum ar fi îndeplinirea
acestuia de un funcţionar necompetent, neplata taxelor de timbru, depunerea
recursului direct la instanţa superioară etc.
Foarte importantă pentru a fi menţionată aici este şi categoria nulităţilor totale
şi a celor parţiale. Distincţia dintre nulităţile totale şi parţiale se întemeiază pe
întinderea efectelor distructive ale sancţiunii. O asemenea construcţie teoretică a fost
realizată mai întâi în dreptul civil, unde regula de bază o constituie efectul limitat al
nulităţii doar la clauzele ce contravin scopului dispoziţiei legale încălcate. Distincţia
dintre nulităţile totale şi cele parţiale îşi are justificare deplină şi în dreptul procesual
civil. Nulitatea nu poate fi un scop în sine nici în materie procesuală. Ea trebuie să
intervină numai în măsura în care cerinţele legii au fost nesocotite.
În materie procesuală distincţia dintre cele două categorii de nulităţi este
deosebit de pregnantă în domeniul căilor legale de atac. Astfel, în materia recursului
instanţa de control judiciar are posibilitatea de a dispune casarea totală sau parţială a
hotărârii. În aceste condiţii, partea din hotărâre care nu a fost casată dobândeşte
autoritate de lucru judecat.
Distincţia dintre nulităţile totale şi parţiale poate fi desprinsă şi din prevederile
art. 327 alin. (1) C. proc. civ. Potrivit acestei dispoziţii procedurale în cazul admiterii
cererii de revizuire instanţa „... va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată, iar în
cazul hotărârilor definitive potrivnice, ea va anula cea din urmă hotărâre”. În dreptul
procesual civil nulitatea are adeseori un caracter total, în sensul că ea se răsfrânge
asupra întregului act de procedură. Este şi cazul evocat de art. 327 alin. (1) partea
finală C. proc. civ. Exemplele prezentate justifică interesul distincţiei şi în materie
procesuală între nulităţile totale şi nulităţile parţiale.
În fine, se mai face deosebire, uneori, în doctrină între nulităţile de drept şi
nulităţile judiciare. Nulităţile de drept sunt acelea care operează în temeiul legii, fără
să mai fie necesară o hotărâre de constatare a efectelor produse. Nulităţile judiciare
afectează actul de procedură doar dacă intervine o hotărâre judecătorească care să
pronunţe sancţiunea. Prin urmare, criteriul distinctiv între aceste categorii de nulităţi îl
reprezintă modul în care ele operează. Distincţia dintre cele două categorii de nulităţi
a fost tradiţională în secolul trecut, însă în ultimul timp valoarea unei atari clasificări
s-a atenuat. Referirea la această distincţie ne este totuşi prilejuită de faptul că în Codul
de procedură civilă s-au mai păstrat, izolat, unele dispoziţii privitoare la nulităţile de
drept. Un exemplu este edificator în această privinţă. Potrivit fostului art. 511 C. proc.
civ.: „Va fi nulă de drept orice înstrăinare a nemişcătorului urmărit făcută de datornic
în urma transcrierii comandamentului”. Textul avea totuşi în vedere un act de drept
substanţial - înstrăinarea imobilului. Dar şi în aceste condiţii, apreciem că semnificaţia
dispoziţiei legale enunţată nu putea fi alta decât aceea de a consacra o nulitate
absolută. În termeni apropiaţi actualul art. 40 alin. (5) C. proc. civ. se referă la
desfiinţarea de drept a actelor de procedură şi a hotărârii pronunţate.
Nulităţile, fie că au un caracter absolut, fie că au un caracter relativ, ele trebuie
să fie constatate pe cale judecătorească. Aceasta deoarece până în momentul
pronunţării unei hotărâri judecătoreşti actul, indiferent de natura nulităţii - absolute
sau relative - este de natură să producă toate efectele sale.
Din analiza dispoziţiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ. pot fi desprinse şi
condiţiile generale ale nulităţii, anume:
- nesocotirea dispoziţiilor legale privitoare la desfăşurarea procesului civil;
- producerea unei vătămări;
- vătămarea să nu poate fi înlăturată în alt mod decât prin anularea actului.
În continuare vom analiza distinct condiţiile enunţate.
Necesitatea primei cerinţe nu rezultă expressis verbis din art. 105 alin. (2) C.
proc. civ. Acest text se referă doar la neobservarea formelor legale sau la îndeplinirea
actului de procedură de către un funcţionar necompetent. Raportul dintre cele două
ipoteze vizate de textul menţionat este acela dintre general şi particular, în sensul că
prima ipoteză constituie genul, iar cea de-a doua specia.
Dar care este semnificaţia expresiilor folosite de legiuitor pentru a determina
incidenţa nulităţii? În opinia noastră, prin referirea legiuitorului la „formele legale” s-
a urmărit includerea într-un concept generic a tuturor regulilor de drept procesual
civil. De aceea s-a remarcat, pe bună dreptate, că: „Prin forme de procedură trebuie
înţelese toate dispoziţiile, normele, regulile, care privesc mersul proceselor înaintea
justiţiei, tot ce legea prescrie că trebuie urmat pentru executarea hotărârilor şi tot ce
poate avea legătură directă cu funcţionarea legală a organelor judecătoreşti”.
Prin urmare, prin sintagma „neobservarea formelor legale” nu trebuie să
înţelegem numai cerinţele privitoare la forma exterioară a actelor de procedură, ci
toate cerinţele necesare pentru desfăşurarea procesului civil.
Referirea art. 105 alin. (2) C. proc. civ. la actele îndeplinite de un funcţionar
necompetent nu poate avea altă semnificaţie decât aceea a unei determinări riguroase
a nulităţii în acest caz, căci sancţiunea operează în aceleaşi condiţii. Într-o viitoare
reglementare apreciem că nu ar mai fi necesară prevederea distinctă a acestui din
urmă caz de nulitate; o precizare generală privitoare la neobservarea condiţiilor
privitoare la actele de procedură ar reprezenta o condiţie suficientă.
Dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. nu precizează categoria de funcţionari
la care se referă, respectiv dacă legea are în vedere numai funcţionarii încadraţi la
instanţă sau şi alţi funcţionari publici. Este de observat, în primul rând, că legea are în
vedere funcţionarii care lucrează în cadrul instanţelor judecătoreşti (grefieri, executori
judecătoreşti etc.). Referirea generică a legii îndreptăţeşte totuşi concluzia că
legiuitorul a avut în vedere şi situaţiile în care actul de procedură este întocmit de o
persoană care funcţionează pe lângă un alt organ de stat. Într-adevăr, ar fi greu de
admis că legiuitorul a urmărit să lase fără sancţiune actele de procedură îndeplinite de
alţi funcţionari decât cei încadraţi la instanţă.
Producerea unei vătămări şi imposibilitatea înlăturării acesteia numai prin
anularea actului, reprezintă două cerinţe care exprimă concepţia legiuitorului asupra
ineficienţei actelor de procedură. Dreptul procesual civil se caracterizează prin
înlăturarea oricărui formalism inutil în reglementarea şi aplicarea unor instituţii
juridice. Expresie a unei asemenea concepţii, nulitatea actului juridic, în general,
operează doar ca un ultim remediu; lipsirea de eficienţă a operaţiei încheiate nu
constituie şi nu trebuie să constituie un scop în sine.
Revenind la condiţia vătămării, aceasta nu poate fi cercetată fără a-i preciza mai
întâi semnificaţiile sale terminologice. Prin referirea art. 105 alin. (2) C. proc. civ. la
cauzarea unei vătămări nu s-a urmărit instituirea unei condiţii privitoare la
producerea unei daune materiale. Uneori în doctrină cei doi termeni - vătămarea şi
paguba materială - sunt consideraţi sinonimi. Cu toate acestea, este neîndoielnic, în
opinia noastră, că legiuitorul are în vedere o vătămare de natură procesuală. Totuşi
trebuie să recunoaştem că referirea generică a legii la producerea unei vătămări ar
putea fi interpretată diferit. În acest sens, s-ar putea susţine că legea vizează doar o
atingere adusă drepturilor apărării. Soluţia la care ne referim s-ar putea sprijini pe
chiar dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., întrucât acest text precizează că
nulitatea este incidentă doar dacă „s-a pricinuit părţii o vătămare”.
Condiţia imposibilităţii de înlăturare a vătămării trebuie analizată în
considerarea ambelor ipoteze prevăzute de art. 105 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. În
primul caz, nulitatea operează fără ca instanţa să aibă efectiv posibilitatea de a înlătura
consecinţele negative ale nesocotirii dispoziţiilor legale. O situaţie particulară este
prevăzută totuşi în art. 160 C. proc. civ. Potrivit acestui text „dovezile administrate în
instanţa necompetentă rămân câştigate judecăţii şi instanţa competentă nu va dispune
refacerea lor decât pentru motive temeinice”. Prin urmare, acest text consacră practic
o excepţie de la regula potrivit căreia, în cazul necompetenţei, nulitatea se extinde cu
privire la toate actele de procedură.
Înlăturarea efectelor negative ale nulităţii diferă, în cazul prevăzut de art. 105
alin. (2) C. proc. civ., în funcţie de natura normelor procedurale nesocotite. Astfel,
nulitatea absolută se caracterizează, în principiu, prin imposibilitatea de a înlătura
într-un alt mod vătămarea produsă. Prin excepţie de la această regulă nulităţile
derivate ce sunt determinate de nesocotirea unor norme imperative pot fi uneori
evitate. Astfel, de pildă, nulitatea actelor de procedură ulterioare unei citări nelegale
pot fi evitate prin ratificarea lor de partea interesată. De asemenea, situaţia de
litispendenţă poate fi evitată prin invocarea pe cale de excepţie a acesteia şi prin
conexarea cauzelor.
Situaţia este însă diferită în cazul nulităţilor relative. În această ipoteză
anularea actului de procedură se poate dispune doar dacă nu există o altă posibilitate
de a înlătura efectele negative ce decurg din neobservarea dispoziţiilor legale. Ori de
câte ori există posibilităţi de înlăturare a vătămării, într-un alt mod decât prin anularea
actului, se va recurge la acestea. Din principiul potrivit căruia nulitatea constituie un
ultim remediu decurg consecinţe importante atât pentru părţi, cât şi pentru instanţa de
judecată. Astfel, părţile sunt datoare să stăruie, ori de câte ori acest lucru este posibil,
pentru înlăturarea nulităţii prin alte mijloace.

Capitolul IV- PROCEDURA ÎNAINTEA PRIMEI


INSTANŢE
Titlul III din Cartea a II-a a Codului de procedură civilă este consacrat
procedurii în faţa primei instanţe sau în faţa instanţei de fond. Este partea din
legislaţia noastră procesuală care cuprinde cele mai importante principii şi instituţii ce
se aplică în faţa instanţei de fond. Iar aceste principii şi instituţii trebuie să fie
observate, în mare măsură, şi în cazul judecăţii în cadrul controlului judiciar, precum
şi în cazul unor proceduri judiciare speciale. De aceea, Codul de procedură civilă îi
consacră acestei materii şi un număr relative mare de articole, respectiv art. 109-281.
Procesul civil parcurge două faze importante: judecata şi executarea silită. La rândul
său judecata se poate realiza în faţa instanţei de fond şi în faţa instanţelor de control
judiciar.
Judecata în faţa instanţei de fond se realizează potrivit unor reguli riguros şi
expres determinate de lege. Majoritatea acestor norme se aplică şi în faţa instanţelor
de control judiciar. Unele texte ale Codului de procedură civilă evocă în mod expres
această realitate. Astfel, potrivit art. 298 C. proc. civ.: „Dispoziţiile de procedură
privind judecata în primă instanţă se aplică şi în instanţa de apel, în măsura în care nu
sunt potrivnice celor cuprinse în prezentul titlu”. O dispoziţie similară este cuprinsă şi
în art. 316 C. proc. civ. cu referire la soluţionarea cauzelor în recurs.
De aceea, judecata în faţa primei instanţe prezintă o importanţă cu totul
particulară, fapt pentru care majoritatea autorilor insistă asupra dezvoltării şi
aprofundării instituţiilor din această fază a procesului civil.
Judecata în faţa instanţei de fond se subdivide, la rândul său, în unele etape
procedurale importante: etapa scrisă pregătitoare, etapa dezbaterii cauzei în şedinţă
publică, etapa deliberării şi pronunţării hotărârii judecătoreşti. Etapele menţionate
reflectă modul general de realizare a procedurii în faţa instanţelor de fond. Iar în
principiu, toate aceste etape sunt obligatorii pentru a obţine o hotărâre care să statueze
asupra fondului pretenţiilor deduse în justiţie. Spunem în principiu întrucât uneori
activitatea în faţa primei instanţe se poate finaliza şi ca urmare a survenirii unor
incidente procedurale.
Pe de altă parte, este necesar să subliniem că etapele de desfăşurare a procedurii
în faţa instanţelor de fond cuprind, fiecare, unele momente procedurale caracteristice
şi deosebit de importante pentru justa soluţionare a cauzelor. În acest context
remarcăm, în prima etapă a procedurii în faţa primei instanţe, redactarea şi depunerea
de către părţi a cererii de chemare în judecată şi a întâmpinării; în cea de-a doua etapă
menţionăm momentele procesuale privitoare la prima zi de înfăţişare şi la
administrarea dovezilor, iar în ultima etapă evocăm momentul procesual al deliberării.

Cap. V. Întâmpinarea şi cererea reconvenţională


Întâmpinarea
Întâmpinarea este actul procedural prin intermediul căruia pârâtul răspunde la
pretenţiile formulate de reclamant, arătând totodată şi apărările sale. Ea face parte,
alături de cererea de chemare în judecată şi acţiunea reconvenţională, din categoria
actelor procedurale ce se întocmesc în faza scrisă pregătitoare a procesului civil.
În sistemul nostru procesual întâmpinarea prezintă o utilitate practică
incontestabilă. Ea este destinată, în primul rând, să asigure un echilibru în situaţia
juridică a părţilor. Prin depunerea întâmpinării i se oferă şi reclamantului posibilitatea
de a lua cunoştinţă de apărările pârâtului. În acelaşi timp, depunerea întâmpinării este
utilă şi pentru instanţa de judecată. Aceasta deoarece numai astfel instanţa este pusă în
situaţia de a lua cunoştinţă, chiar din faza iniţială a procesului civil, de poziţia părţilor,
de apărările şi dovezile pe care se întemeiază susţinerile lor.
Fiind un act procedural important legea îi stabileşte în mod expres şi conţinutul.
Potrivit art. 114 C. proc. civ. întâmpinarea trebuie să cuprindă următoarele menţiuni:
a) Excepţiile de procedură pe care pârâtul le ridică faţă de pretenţiile
reclamantului. Prin întâmpinare pârâtul poate invoca o mare diversitate de excepţii,
începând de la cele de ordin strict procedural, cum sunt lipsa semnăturii de pe cererea
de chemare în judecată, necompetenţa instanţei sesizate, netimbrarea cererii de
chemare în judecată, până la excepţiile de fond, cum sunt prescripţia dreptului la
acţiune sau puterea lucrului judecat.
În mod firesc în faza iniţială a procesului civil pârâtul invocă cel mai adesea
acele excepţii care sunt legate de modul de învestire a instanţei şi care sunt cunoscute
de către acesta până la prima zi de înfăţişare. Neregularităţile ivite ulterior primei zile
de înfăţişare se pot invoca de îndată şi oral în faţa instanţei.
b) Răspunsul la toate capetele de fapt şi de drept ale cererii de chemare în
judecată. Întâmpinarea are un caracter defensiv şi implică cu necesitate răspunsul
pârâtului la fiecare capăt de cerere formulat de către reclamant. Legea a voit prin
instituirea acestei cerinţe să realizeze o mai bună apărare a pârâtului şi o sistematizare
a susţinerilor făcute de către el în cuprinsul întâmpinării. De asemenea constatăm că
legea se referă la necesitatea ca răspunsul pârâtului să vizeze atât elementele de fapt
cât şi cele de drept invocate prin actul de sesizare.
c) Dovezile cu care pârâtul se apără împotriva fiecărui capăt de cerere. Indicarea
dovezilor este utilă pentru ca şi reclamantul să cunoască în mod adecvat mijloacele
probatorii de care pârâtul înţelege să se servească în proces. Arătarea dovezilor se
impune mai cu seamă în acele împrejurări în care pârâtul nu se limitează la o apărare
pur defensivă, concretizată într-o negare pură şi simplă a pretenţiilor adversarului său.
Într-adevăr, adeseori pârâtul este nevoit să treacă la o apărare activă, spre a dovedi
stingerea raportului juridic invocat de reclamant sau existenţa unor cauze care fac
imposibilă cercetarea în fond a acţiunii, cum ar fi prescripţia sau puterea lucrului
judecat. În asemenea împrejurări, sarcina probei revine pârâtului potrivit principiului
reus in excipiendo fit actor. Mijloacele de dovadă se vor indica de către pârât în
aceleaşi condiţii ca şi cele prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecată.
Prin urmare, dacă se invocă proba cu martori pârâtul va trebui să indice toate
elementele de identificare a acestora pentru a putea fi citaţi în mod efectiv; înscrisurile
se vor alătura în copie la întâmpinare.
d) Semnătura. Semnătura constituie şi în acest caz o formalitate esenţială, fapt
pentru care lipsa ei conduce la nulitatea întâmpinării.
Potrivit art. 114 alin. (3) C. proc. civ. întâmpinarea se depune de către pârât cu
cel puţin 5 zile înainte de termenul stabilit de instanţă pentru înfăţişarea părţilor.
În sistemul procesual anterior apariţiei Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.
138/2000 întâmpinarea nu era obligatorie. Această soluţie era enunţată în mod expres
de art. 118 C. proc. civ. În condiţiile legislaţiei anterioare se susţinea însă că
întâmpinarea era obligatorie totuşi în faza apelului. Mai mult, în opinia unor autori,
întâmpinarea era obligatorie atât în apel, cât şi în recurs.
Depunerea întâmpinării este deosebit de utilă, întrucât face posibilă
cunoaşterea reciprocă a poziţiei părţilor încă din faza pregătitoare a judecăţii. Or, în
atare condiţii se creează, în general, premisele unei judecăţii optime şi rapide, ceea ce
corespunde atât interesului părţilor, cât şi interesului general de consolidare a
prestigiului justiţiei într-o societate democratică. Sunt raţiunile pentru care, prin
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, art. 118 alin. (1) C. proc. civ. a fost
modificat în sensul că: „Întâmpinarea este obligatorie, afară de cazurile în care legea
prevede în mod expres altfel”.
Dacă pârâtul nu depune întâmpinare el îşi va putea arăta poziţia sa pe cale orală
în faţa instanţei de judecată. În acest sens art. 118 alin. (3) C. proc. civ. precizează că
în cazul în care pârâtul nu este reprezentat sau asistat de avocat, preşedintele îi va
pune în vedere, la prima zi de înfăţişare, să arate excepţiile, dovezile şi toate
mijloacele sale de apărare, despre care se va face vorbire în încheierea de şedinţă;
instanţa va acorda, la cerere, un termen pentru pregătirea apărării şi depunerea
întâmpinării.
Textul citat reprezintă o expresie a rolului activ al judecătorului şi este de natură
să garanteze realizarea unui echilibru în cadrul „duelului” judiciar care s-a declanşat
ca urmare a iniţiativei reclamantului. În actuala reglementare acest rol activ al
judecătorului se realizează numai în ipoteza în care pârâtul nu este reprezentat sau
asistat de un avocat.
Nedepunerea întâmpinării îl expune inevitabil pe pârât la anumite consecinţe
defavorabile. Principala consecinţă a nedepunerii întâmpinării este decăderea
pârâtului din dreptul de a mai invoca anumite împrejurări de fapt şi de drept în
sprijinul apărării sale. Apărarea pârâtului va fi limitată în continuare la posibilitatea de
a discuta în contradictoriu faptele invocate de către reclamant în sprijinul cererii sale
de chemare în judecată.
Sancţiunea decăderii este incidentă atât cu privire la mijloacele de probă ce pot
fi invocate de către pârât, cât şi cu privire la celelalte mijloace de apărare. Astfel,
pârâtul nu va mai avea posibilitatea de a propune dovezi în sprijinul apărării sale, în
afara unor situaţii de excepţie strict determinate de lege (art. 138 C. proc. civ.). De
asemenea, pârâtul va fi decăzut din dreptul de a mai invoca excepţiile procedurale
care au un caracter relativ. Excepţiile de procedură care au un caracter absolut vor
putea fi invocate însă în orice fază a procesului civil.
O subliniere aparte trebuie totuşi făcută în cazul în care pârâtul nu depune
întâmpinare deşi a fost asistat sau reprezentat de către avocat. Într-o asemenea
împrejurare sancţiunea decăderii operează cu mare rigoare, respectiv prin simpla
nedepunere a întâmpinării în termenul prevăzut de art. 114 alin. (2) C. proc. civ.,
1

adică cu „cel mai târziu 5 zile înainte de termenul stabilit pentru judecată”. Socotim
că sancţiunea, în această ipoteză, este prea severă şi produce consecinţe iremediabile.
Pe de altă parte, este de observat că ne aflăm în prezenţa unei ipoteze puţin
îndepărtate de ceea ce se întâmplă în practică. Avem în vedere faptul că reprezentarea
pârâtului de avocat se realizează cel mai adesea de-abia de la prima zi de înfăţişare.
Iar acest lucru este valabil, cu deosebire, în privinţa asistării pârâtului de către avocat.
Această realitate va produce dificultăţi, în practică, tocmai în legătură cu aplicarea
sancţiunii decăderii.

Cererea reconvenţională
Pârâtul nu este ţinut să se limiteze la o simplă apărare orală sau prin
întâmpinare în cadrul procesului civil. El are posibilitatea de a părăsi această stare
defensivă, spre a formula pretenţii proprii faţă de reclamant. Această posibilitate îi
este oferită de lege pârâtului de art. 119 C. proc. civ. Potrivit primului alineat al
textului menţionat: „Dacă pârâtul are pretenţii în legătură cu cererea reclamantului, el
poate să facă cerere reconvenţională”.
În considerarea dispoziţiilor legale invocate putem defini cererea
reconvenţională ca actul procedural prin intermediul căruia pârâtul urmăreşte
valorificarea unui drept propriu faţă de reclamant. Cererea reconvenţională se
înfăţişează ca o facultate procesuală pentru pârât, acesta având dreptul de a alege între
valorificarea pretenţiilor sale pe cale incidentă sau printr-o acţiune civilă separată.
Valorificarea pretenţiilor pârâtului prin intermediul cererii reconvenţionale oferă
însă o serie de avantaje, care nu pot fi ignorate, printre care menţionăm: asigură
soluţionarea a două litigii într-un singur cadru procesual; determină realizarea unei
economii de timp şi cheltuieli; oferă condiţii pentru o mai bună judecată, judecătorii
fiind puşi în situaţia de a cunoaşte în toată complexitatea lor raporturile juridice dintre
părţi; constituie o garanţie împotriva insolvabilităţii reclamantului; evită posibilitatea
pronunţării unor hotărâri judecătoreşti definitive.
Cererea reconvenţională prezintă totuşi dezavantajul că poate conduce la
întârzierea judecăţii şi la soluţionarea ei de către o instanţă care nu ar fi competentă
din punct de vedere teritorial.
Din punct de vedere al naturii sale juridice cererea reconvenţională are o
fizionomie proprie determinată atât de caracterul său de acţiune civilă, cât şi de
condiţiile particulare de exercitare. Ea nu trebuie confundată, în primul rând, cu
apărarea pe care pârâtul şi-o face prin întâmpinare sau oral în faţa instanţei de
judecată. Într-adevăr, cererea reconvenţională este mai mult decât o simplă apărare; ea
este o contra-acţiune, un „contraatac” sau o „contra-ofensivă”, întrucât prin
intermediul acesteia pârâtul îşi poate valorifica un drept propriu faţă de reclamant. Cu
alte cuvinte, prin scopul pe care-l urmăreşte - valorificarea unui drept propriu -
cererea reconvenţională trebuie considerată ca o veritabilă acţiune civilă. Caracterul
de acţiune civilă rezultă cu pregnanţă şi din condiţiile prevăzute de lege pentru cererea
reconvenţională.
Din punct de vedere al condiţiilor de exerciţiu cererea reconvenţională trebuie
să îndeplinească toate cerinţele unei acţiuni civile obişnuite. Aceste cerinţe au fost
deja cercetate, astfel că nu mai revenim asupra lor. Observăm însă că şi din punct de
vedere al formei cererea reconvenţională este asimilată cu o cerere de chemare în
judecată.
În afara condiţiilor generale evocate, art. 119 alin. (1) C. proc. civ. mai impune
o condiţie, anume ca acţiunea reconvenţională să aibă legătură cu „cererea
reclamantului”. În baza acestor dispoziţii procedurale cererea reconvenţională a fost
promovată în mod frecvent în jurisprudenţă în cele mai varii domenii. Astfel, adeseori
cererea reconvenţională este utilizată în acţiunile cu caracter patrimonial, în
acţiunile reale imobiliare şi chiar în litigiile comerciale. Legea admite folosirea
cererii reconvenţionale şi în cadrul acţiunii de divorţ, dar numai pentru fapte, şi numai
în condiţiile expres precizate de art. 608 alin. (1) C. proc. civ.
Adeseori, prin cererea reconvenţională pârâtul urmăreşte paralizarea acţiunii
reclamantului, spre a evita astfel condamnarea sa. Este cazul, de pildă, al acţiunii
pentru executarea unui contract, ipoteză în care pârâtul poate solicita, pe calea cererii
reconvenţionale, anularea sau rezoluţiunea convenţiei. Alteori pârâtul urmăreşte să
obţină, prin intermediul cererii reconvenţionale, o compensaţie judiciară între
pretenţiile invocate de reclamant şi propriile sale pretenţii. Pe calea cererii
reconvenţionale nu poate fi opusă însă compensaţia legală, întrucât aceasta poate fi
obţinută pe cale de simplă apărare în proces. Într-adevăr, compensaţia este un mod de
stingere a obligaţiilor ce implică creanţe certe, lichide şi exigibile, astfel că ea
operează în virtutea legii (art. 1144 C. civ.). Cu toate acestea, jurisprudenţa a statuat
că atunci când creanţa invocată de pârât este mai mare decât cea pretinsă de către
reclamant singura cale de valorificare a pretenţiilor pentru diferenţa dintre cele două
creanţe este cererea reconvenţională. Soluţia se întemeiază pe faptul că, potrivit legii,
compensaţia operează numai până la cota egală dintre pretenţiile reclamantului şi ale
pârâtului. Pe de altă parte, în conformitate cu principiul disponibilităţii procesuale
instanţa nici nu poate statua asupra diferenţei dintre cele două creanţe în lipsa unei
cereri exprese din partea pârâtului. Cu alte cuvinte, aşa cum s-a statuat constant şi de
jurisprudenţa noastră, instanţa de judecată nu-l poate obliga pe reclamant în lipsa unei
cereri reconvenţionale.
Cererea reconvenţională este admisibilă, astfel cum precizează expres art. 119
alin. (1) C. proc. civ., numai dacă este în legătură cu cererea principală. Această
condiţie decurge în mod necesar din caracterul incident al cererii reconvenţionale.
Existenţa unei asemenea legături urmează să fie dedusă de către instanţa de judecată
din chiar scopul urmărit de pârât prin cererea reconvenţională.
Legislaţia noastră procesuală nu impune însă condiţia ca pretenţiile pârâtului să
derive din acelaşi raport juridic; pretenţiile pârâtului pot să provină şi din cauze
diferite - ex dispari causa.
Cererea reconvenţională se judecă, în principiu, de instanţa sesizată cu cererea
principală. Prorogarea de competenţă nu poate opera, astfel cum am arătat în prima
parte a acestei lucrări, cu nesocotirea normelor imperative privitoare la competenţă.
Potrivit art. 119 alin. (3) C. proc. civ. cererea reconvenţională se depune o dată
cu întâmpinarea sau cel mai târziu la prima zi de înfăţişare. Dacă reclamantul îşi
modifică cererea de chemare în judecată reconvenţională va putea fi depusă până la
termenul ce se va acorda pârâtului în acest scop. Nerespectarea termenului menţionat
mai sus atrage după sine soluţionarea separată a cererii pârâtului de acţiunea
principală. Cu toate acestea, cererea reconvenţională se poate soluţiona în continuare
împreună cu acţiunea principală dacă reclamantul consimte la aceasta, dispoziţiile art.
135 C. proc. civ. fiind întru totul aplicabile. O situaţie specială întâlnim în materia
divorţului. Într-adevăr, potrivit art. 608 alin. (1) C. proc. civ. soţul pârât poate să facă
şi el cerere de despărţenie, astfel cum am arătat mai sus, până la prima zi de înfăţişare,
dar numai pentru fapte petrecute înainte de această dată. Pentru faptele petrecute
ulterior acestei date pârâtul va putea face cerere până la începerea dezbaterilor asupra
fondului, în cererea reclamantului.
Totuşi, potrivit art. 609 C. proc. civ., în cazul când motivele despărţeniei s-au
ivit după începerea dezbaterilor la prima instanţă şi în timp ce judecata primei cereri
se află în apel, cererea pârâtului va fi făcută direct la instanţa învestită cu judecarea
apelului. Din acest punct de vedere, observăm că dispoziţiile art. 609 C. proc. civ. au
un caracter derogatoriu de la normele dreptului comun, în privinţa datei până la care
se poate depune acţiunea reconvenţională. Mai precizăm că în materie de divorţ,
reconvenţionala trebuie să vizeze însăşi cererea de desfacere a căsătoriei. Cu alte
cuvinte, în această materie nu se pot formula cereri reconvenţionale având o altă
natură.
Cererea reconvenţională se redactează, în mod obişnuit, într-un înscris separat,
procedeu care este recomandabil. Ea poate fi inserată însă şi în cuprinsul întâmpinării,
situaţie în care din cuprinsul acestui act procedural trebuie să rezulte cu claritate
elementele esenţiale ale acţiunii reconvenţionale.
Potrivit art. 120 alin. (1) C. proc. civ. cererea reconvenţională se judecă o dată
cu cererea principală. Avantajele soluţionării în acelaşi cadru procesual a cererii
principale şi a acţiunii reconvenţionale au fost deja subliniate. De aceea, soluţia
enunţată este firească şi are un caracter de principiu.
Cu toate acestea, cererea reconvenţională nu trebuie folosită ca un mijloc
dilatoriu, de natură a conduce la tergiversarea judecăţilor, ci ca un cadru procesual de
soluţionare convergentă a unor raporturi juridice conexe. Datorită acestui fapt, legea a
instituit şi un corectiv la regula anterior enunţată. În acest sens art. 120 alin. (2) C.
proc. civ. precizează că dacă „numai cererea principală este în stare de judecată,
instanţa o poate judeca separat”.
Disjungerea este şi trebuie să fie o situaţie de excepţie. În pofida acestui
principiu, în unele cazuri legea nu admite disjungerea cererii reconvenţionale de
acţiunea principală. Astfel, potrivit art. 608 alin. (2) C. proc. civ.: „Cererea pârâtului
se va face la aceeaşi instanţă şi se va judeca împreună cu cererea principală”. Soluţia
legii are raţiuni depline, iar norma înscrisă în textul citat trebuie interpretată ca una
imperativă. Într-adevăr, în cazul despărţeniei atât cererea principală, cât şi acţiunea
reconvenţională sunt de competenţa uneia şi aceleiaşi instanţe: instanţa de la ultimul
domiciliu comun al soţilor. Prin urmare, în acest caz, nu se pune problema
transgresării unor norme de competenţă. Pe de altă parte, o bună administraţie a
justiţiei impune soluţionarea în acelaşi cadru procesual a cererilor ce au un obiect
identic, în special a acelora prin care se urmăreşte aceeaşi finalitate (în cazul analizat
desfacerea căsătoriei).
Asupra acţiunii principale şi asupra cererii reconvenţionale formulate de pârât
instanţa trebuie să se pronunţe printr-o singură hotărâre, care va cuprinde soluţii cu
privire la toate pretenţiile.

Capitolul VI. Şedinţele şi poliţia lor

Dezbaterea cauzei în şedinţă publică reprezintă una din cele mai importante
etape ale procesului civil. Calitatea actului de justiţie depinde în cea mai mare măsură
de modul de realizare a dezbaterilor publice şi contradictorii. Lupta judiciară se
realizează în cadrul dezbaterilor publice şi pe baza probelor înfăţişate sau a apărărilor
de fond ori de procedură invocate de părţi.
Majoritatea principiilor fundamentale ale dreptului procesual civil se afirmă
în această etapă procedurală (publicitatea, oralitatea, dreptul la apărare,
contradictorialitatea etc.).
Dezbaterea cauzei are ca scop stabilirea faptelor cauzei şi a normelor juridice
aplicabile. Activitatea judiciară are un caracter complex şi impune îndeplinirea unei
multitudini de acte procedurale. O atare activitate se realizează în condiţiile strict
determinate de lege. Pe de altă parte, activitatea de soluţionare a cauzei în şedinţă
publică parcurge unele momente procesuale deosebit de importante, începând cu
activitatea de pregătire a şedinţei de judecată, cu încercarea de conciliere a părţilor,
administrarea probelor, rezolvarea excepţiilor de procedură şi până la dezbaterea
cauzei în fond. În continuare vom analiza problematica privitoare la conducerea
şedinţei de judecată şi principalele momente procesuale ce survin în această etapă a
procesului civil.
Mai întâi trebuie să precizăm că şedinţa de judecată reprezintă cadrul în care
se realizează dezbaterile publice şi contradictorii. În dreptul modern, dezbaterile se
realizează în faţa unei instanţe colegiale. Legislaţia noastră procesuală promovează, în
prezent, un sistem mixt, respectiv soluţionarea cauzelor în primă instanţă de un singur
judecător, iar în apel şi recurs de un complet de judecători.
În cazul judecătorului unic toate atribuţiile privitoare la conducerea şedinţei de
judecată revin acestuia. Codul de procedură civilă determină şi modul de realizare a
conducerii şedinţei de judecată în cazurile în care completul de judecată este format
din doi sau mai mulţi judecători. De asemenea, Codul de procedură civilă consacră şi
unele atribuţii specifice privitoare la exercitarea „poliţiei” şedinţei de judecată.
Completul de judecată este prezidat, prin rotaţie, de unul din membrii acestuia
[art. 55 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară].
La Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie completele de judecată sunt prezidate prin
rotaţie de judecătorii de la secţiile respective. Preşedintele instanţei supreme
prezidează Secţiile Unite, Completul de 9 judecători, iar în cadrul secţiilor orice
complet, când participă la judecată. În lipsa preşedintelui, şedinţele la care acesta
trebuie să participe vor fi prezidate de vicepreşedintele instanţei supreme sau de un
preşedinte de secţie (art. 33 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară ).
Potrivit art. 122 alin. (1) C. proc. civ. preşedintele exercită poliţia şedinţei,
putând lua măsuri pentru păstrarea ordinei şi bunei-cuviinţe. Dispoziţia comentată
este deosebit de importantă, întrucât îi conferă preşedintelui puteri adecvate în
vederea realizării în bune condiţii a actului de justiţie. Codul de procedură civilă, în
acelaşi text, consacră şi alte reguli privitoare la conducerea şedinţei de judecată de
preşedinte şi la măsurile pe care acesta le poate dispune.
Astfel, în sala de şedinţe nimeni nu poate fi lăsat să intre cu arme, afară numai
dacă le poartă în vederea serviciului ce îndeplineşte în faţa instanţei. Dacă locurile din
sală sunt insuficiente preşedintele are dreptul de a dispune înlăturarea celor ce
depăşesc numărul locurilor sau care ar veni mai târziu.
De asemenea, persoanele care se află în sală sunt obligate să aibă o purtare
cuviincioasă. Remarcăm că sintagma folosită de legiuitor - purtare cuviincioasă -
este de o mare generalitate. Deşi legea nu o spune în mod expres această formulă
trebuie interpretată nu doar în sensul că se referă la un comportament civic obişnuit, ci
şi la o atitudine de respect faţă de organele de justiţie. De aceea, astfel cum se prevede
şi în alte legislaţii, o atare obligaţie ar trebui circumstanţiată în mod expres la
păstrarea respectului cuvenit demnităţii justiţiei. În acest context, apreciem că unele
atitudini de aprobare sau dezaprobare a măsurilor adoptate de instanţă trebuie reputate
ca fiind contrare prestigiului justiţiei. Cei care se adresează instanţei trebuie să stea în
picioare. Preşedintele poate încuviinţa excepţii de la această regulă (de pildă, în cazul
persoanelor în vârstă sau bolnave etc.). Potrivit aceloraşi dispoziţii procedurale pot fi
îndepărtaţi din sală cei nevârstnici şi cei care se înfăţişează într-o ţinută
necuviincioasă. În fine, preşedintele poate chema la ordine orice persoană care
tulbură mersul dezbaterilor şi poate obliga pe tulburător să părăsească sala.
Pentru realizarea disciplinei necesare activităţii de înfăptuire a justiţiei instanţele
dispun, conform art. 130 din Constituţie, şi de poliţie pusă în serviciul lor. Adeseori
însă este necesară nu numai aducerea la îndeplinire a unor măsuri dispuse de instanţă,
prin forţă publică (cum ar fi cazul îndepărtării din sala de şedinţă a unei persoane care
tulbură mersul dezbaterilor), ci şi adoptarea unor sancţiuni mai energice care să
impună, la nevoie, respect faţă de organele de justiţie. Din acest punct de vedere
constatăm că legislaţia noastră nu consacră posibilitatea aplicării unor sancţiuni
procesuale mai energice faţă de părţile sau persoanele care prin atitudinea lor
dăunează prestigiului justiţiei. Or, în asemenea împrejurări s-ar impune aplicarea unor
sancţiuni pecuniare substanţiale faţă de părţi sau faţă de orice alte persoane care
tulbură mersul dezbaterilor, astfel cum asemenea sancţiuni sunt consacrate şi în alte
legislaţii.
Disciplina procesuală necesară unei administrări optime a justiţiei nu poate fi
menţinută numai prin impunerea unor obligaţii şi sancţiuni faţă de persoanele care
asistă la dezbateri. Într-un stat de drept trebuie să se manifeste aceeaşi exigenţă şi faţă
de conduita părţilor litigante şi a magistraţilor. Nici părţile şi nici judecătorii nu pot
abuza de drepturile ce le sunt recunoscute de legislaţia în vigoare. De aceea, astfel
cum s-a remarcat deja, chiar şi în lipsa unor reguli procedurale explicite cu privire la
conduita judecătorilor, toţi cei chemaţi să exercite puterea de a face dreptate trebuie să
acţioneze cu mult tact, răbdare şi respect faţă de participanţii la opera de înfăptuire a
justiţiei. Puterea este recunoscută judecătorului pentru a înfăptui justiţia, iar aceasta
implică prin definiţie exercitarea unei activităţi imparţiale, străine de orice interese
politice sau de ordin personal. Fără asemenea exigenţe balanţa justiţiei se poate frânge
cu uşurinţă, iar de aici până la anarhie socială nu există decât un pas. Iată de ce un
număr însemnat de legislaţii se ocupă şi de obligaţiile procedurale ale judecătorului şi
de răspunderea juridică a acestuia.
În faza preliminară a procesului, în şedinţă publică, un moment esenţial al
dezbaterilor îl constituie prima zi de înfăţişare.
La prima zi de înfăţişare pot surveni modificări chiar şi cu privire la unele
elemente de bază ale procesului. Astfel, până la prima zi de înfăţişare reclamantul îşi
poate modifica acţiunea, atât cu privire la introducerea altor persoane în proces, cât şi
în legătură cu schimbarea obiectului sau a cauzei.
Potrivit art. 132 alin. (1) C. proc. civ. la prima zi de înfăţişare instanţa va putea
da reclamantului un termen pentru întregirea sau modificarea cererii precum şi
pentru a propune noi dovezi. În acest caz, instanţa dispune amânarea pricinii şi
comunicarea cererii modificate pârâtului, în vederea facerii întâmpinării. Astfel cum
rezultă, în mod implicit din textul comentat, noul termen se acordă de către instanţă
la cererea reclamantului. Termenul se acordă în scopul întregirii sau modificării
cererii. Prin urmare, legea distinge între două categorii de cereri: de întregire şi de
modificare a cererii iniţiale.
Distincţia dintre cele două categorii de cereri este evidentă şi uşor de făcut.
Astfel, cererile de întregire au ca obiect completarea lipsurilor din cuprinsul cererii
iniţiale, cum ar fi prezentarea unor elemente suplimentare pentru identificarea
bunurilor sau pentru completarea elementelor de fapt. Cererile de modificare sunt
acelea prin care reclamantul urmăreşte să schimbe unele elemente importante ale
cererii de chemare în judecată: părţile, obiectul cererii sau temeiul juridic al acesteia.
Norma procedurală înscrisă în art. 132 alin. (1) C. proc. civ. nu are însă un
caracter imperativ, căci prevederile pe care le conţine sunt statornicite în interesul
pârâtului. Drept urmare, pârâtul poate consimţi expres sau tacit la o modificare
ulterioară primei zile de înfăţişare.
Cu toate acestea, art. 132 alin. (2) C. proc. civ. dispune că, în situaţiile vizate de
acest text, cererea nu se socoteşte modificată şi nu se va da termen, ci se vor trece în
încheierea de şedinţă declaraţiile verbale făcute în instanţă.
Soluţia enunţată se întemeiază pe faptul că în cele patru situaţii determinate de
lege substanţa apărării rămâne neschimbată, fapt pentru care nici nu este necesară
acordarea unui nou termen. De aceea, cererile la care se referă art. 132 alin. (2) C.
proc. civ. pot fi formulate în tot cursul judecăţii până la închiderea dezbaterilor asupra
fondului fără ca pentru aceasta să fie nevoie de consimţământul pârâtului.
În jurisprudenţa noastră s-a remarcat caracterul independent al dispoziţiilor
cuprinse în art. 132 alin. (2) C. proc. civ. faţă de norma înscrisă în primul alineat al
aceluiaşi text. Şi într-adevăr se poate remarca cu uşurinţă că art. 132 alin. (2) C. proc.
civ. are în vedere adeseori situaţii imprevizibile survenite în cursul judecăţii, dar care
nu sunt de natură a-l prejudicia pe pârât. Totuşi pârâtul nu trebuie să fie surprins prin
precizările făcute de reclamant în condiţiile art. 132 alin. (2) C. proc. civ. Tocmai de
aceea s-a mai statuat de instanţa noastră supremă, în urmă cu mai multe decenii, că
dacă procesul este în stare de judecată şi pârâtul lipseşte, instanţa va dispune
amânarea cauzei şi comunicarea către pârât a unei copii de pe încheierea de şedinţă
în care s-au trecut precizările orale ale reclamantului, dacă apreciază că interesul
apărării pârâtului impune aceasta.
Prima zi de înfăţişare prezintă importanţă şi din punct de vedere probatoriu.
Astfel, la prima zi de înfăţişare reclamantul poate propune noi probe, mai ales în
raport cu cererea modificată. Dacă pârâtul a depus întâmpinare reclamantul va putea
solicita un termen pentru a propune dovezile în apărare.
Prima zi de înfăţişare este aceea în care părţile, legal citate, pot pune concluzii.
Prima zi de înfăţişare nu se confundă cu primul termen de judecată. Primul termen
poate constitui însă şi prima zi de înfăţişare dar numai dacă sunt întrunite cumulativ
cele două cerinţe esenţiale: părţile să fi fost legal citate şi ele să poată pune concluzii.
Prima zi de înfăţişare prezintă o importanţă deosebită atât pentru părţi, cât şi
pentru instanţă. Într-adevăr, legea leagă de acest moment exerciţiul unor drepturi
procesuale ale părţilor, cum este depunerea întâmpinării, a acţiunii reconvenţionale
etc. Pe de altă parte, la prima zi de înfăţişare se conturează cadrul general al
dezbaterilor publice ulterioare. Este momentul în care, astfel cum se afirmă în
limbajul practicienilor, „se leagă procesul”. Instanţa de judecată va trebui să manifeste
chiar din acest moment un rol activ în clarificarea unor aspecte ale cauzei având ca
obiect pretenţiile şi apărările părţilor.

Capitolul VII. Excepţiile de procedură şi excepţia


puterii de lucru judecat

Codul de procedură civilă reglementează în mod expres unele excepţii de


procedură. Dar orice incident procedural poate fi invocat pe calea excepţiei. În această
secţiune Codul de procedură civilă reglementează câteva din cele mai importante
excepţii. Art. 158 C. proc. civ. este consacrat excepţiei de necompetenţă.
Excepţia de necompetenţă este mijlocul procedural prin care partea chemată în
faţa instanţei necompetente poate solicita acesteia să se desesizeze şi să trimită cauza
spre soluţionare la instanţa de judecată sau la organul cu atribuţii jurisdicţionale
competent potrivit legii. Cel mai adesea, excepţia de necompetenţă se invocă de către
pârât, întrucât el este mai întâi afectat prin chemarea în faţa altei instanţe decât cea
competentă. Excepţia de necompetenţă absolută poate fi invocată însă şi de procuror
şi chiar de către instanţă din oficiu.
Regimul juridic al excepţiei pe care o analizăm este determinat de natura
normelor de competenţă încălcate. În mod evident, nesocotirea normelor de
competenţă absolută atrage după sine o necompetenţă absolută, iar transgresarea
normelor dispozitive privitoare la competenţă generează numai o necompetenţă
relativă.
Excepţia de necompetenţă se soluţionează de către instanţa sesizată cu acţiunea
principală, conform principiului „judecătorul acţiunii este şi judecătorul excepţiei”.
Instanţa trebuie să soluţioneze însă excepţia de necompetenţă cu prioritate faţă de alte
excepţii de procedură. Problema ordinii în care trebuie să fie soluţionate excepţiile de
procedură a fost examinată deja pe larg într-o altă parte a lucrării. Totuşi se cuvine să
arătăm, în acest context, că instanţa este obligată să pună în discuţia prealabilă a
părţilor excepţia de necompetenţă. Numai în acest fel se pot ocroti şi garanta
drepturile procedurale recunoscute părţilor. În caz contrar, hotărârea pronunţată poate
fi cenzurată prin intermediul căilor de atac şi poate conduce la casarea soluţiei
adoptate în aceste condiţii.
Asupra excepţiei de necompetenţă instanţa se pronunţă, după caz, printr-o
încheiere sau printr-o hotărâre. Încheierea se pronunţă în cazul respingerii excepţiei
de necompetenţă, respectiv în toate acele împrejurări în care instanţa găseşte excepţia
ca neîntemeiată. Pronunţarea unei asemenea soluţii are ca efect rezolvarea în
continuare a cauzei de către instanţa sesizată. Împotriva încheierii de respingere a
excepţiei partea interesată poate exercita calea ordinară de atac a apelului şi recursului
[art. 158 alin. (2) C. proc. civ.]. Această cale procedurală poate fi exercitată numai
odată cu fondul cauzei. Soluţia este expres prevăzută de art. 158 alin. (2) C. proc. civ.
în scopul de a evita tergiversarea nejustificată a judecăţii prin exercitarea separată a
căii ordinare de atac. Dar, o dată cu exercitarea căii de atac împotriva hotărârii de
fond partea interesată va putea invoca toate motivele sale de nemulţumire în legătură
cu modul de rezolvare a excepţiei de necompetenţă.
În cea de-a doua ipoteză - admiterea excepţiei de necompetenţă - instanţa se
pronunţă printr-o hotărâre de declinare a competenţei. Hotărârea de declinare a
competenţei are drept efect nu numai dezînvestirea instanţei sesizate, ci şi trimiterea
cauzei la instanţa sau organul cu atribuţii jurisdicţionale competent potrivit legii.
Trimiterea cauzei la instanţa sau organul cu atribuţii jurisdicţionale competent potrivit
legii se dispune însă numai după ce hotărârea de declinare a rămas irevocabilă. De la
această regulă există şi o excepţie. Astfel, potrivit art. 158 alin. (4). C. proc. civ.
trimiterea dosarului, după caz, instanţei competente sau altui organ cu activitate
jurisdicţională competent, nu este împiedicată de exercitarea căii de atac de către
partea care a obţinut declararea necompetenţei. O excepţie a căror justificări nici nu
mai trebuie demonstrate în mod deosebit. Ea este întemeiată pe necesitatea continuării
cursului judecăţii în acele situaţii în care calea de atac a fost exercitată tocmai de
partea căreia i s-a admis excepţia de necompetenţă şi care prin această atitudine
dovedeşte o evidentă rea-credinţă.
Hotărârea de declinare a competenţei poate fi atacată cu recurs în termen de 5
zile de la pronunţare. Dar din acest punct de vedere - al exercitării căilor de atac -
legislaţia noastră procesuală nu conţine derogări deosebite de la dreptul comun în
materie.
Hotărârea de declinare a competenţei produce un dublu efect: de dezînvestire a
instanţei sesizate cu acţiunea principală şi de învestire a altei instanţe sau organ
cu atribuţii jurisdicţionale. Efectul de dezînvestire are un caracter general, în sensul
că el se produce în toate cazurile în care instanţa admite excepţia de necompetenţă.
Învestirea unui alt organ poate avea loc însă numai în acele împrejurări în care litigiul
este de competenţa unei alte instanţe sau a unui organ cu atribuţii jurisdicţionale.
Această soluţie rezultă în mod neechivoc din dispoziţiile cuprinse în art. 158 alin. (1)
C. proc. civ., care impune instanţei sesizate „să stabilească instanţa competentă ori,
dacă este cazul, un alt organ cu activitate jurisdicţională competent”. În acelaşi sens
sunt şi dispoziţiile art. 158 alin. (3) C. proc. civ. Potrivit acestui din urmă text,
instanţa care se declară necompetentă trebuie să trimită dosarul „instanţei competente
sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicţională competent ...”. Prin urmare,
dacă litigiul este de competenţa unui organ fără atribuţii jurisdicţionale instanţa nu
poate dispune declinarea competenţei. Într-o asemenea situaţie soluţia care se impune,
aşa cum s-a remarcat şi în doctrină, este respingerea acţiunii ca greşit îndreptată.
O altă excepţie importantă este litispendenţa. Litispendenţa reprezintă
situaţia procesuală în care două sau mai multe instanţe de fond, deopotrivă
competente, sunt sesizate cu aceeaşi cauză civilă. Ea reprezintă o împrejurare
anormală în opera de înfăptuire a justiţiei, întrucât poate determina pronunţarea unor
hotărâri judecătoreşti contradictorii.
Mijlocul procedural destinat a înlătura o atare situaţie care poate dăuna
procesului firesc de administrare a justiţiei este tocmai excepţia de litispendenţă.
Într-adevăr, potrivit art. 163 alin. (1) C. proc. civ. nimeni nu poate fi chemat în
judecată pentru aceeaşi cauză, acelaşi obiect şi de aceeaşi parte înaintea mai multor
instanţe.
Din textul comentat rezultă că litispendenţa implică cu necesitate existenţa unei
triple identităţi de părţi, obiect şi cauză între cele două acţiuni. De fapt litispendenţa
anticipează asupra lucrului judecat. Este şi motivul pentru care unii autori consideră
că litispendenţa este guvernată de aceleaşi principii ca şi autoritatea lucrului judecat.
Într-adevăr, litispendenţa şi autoritatea lucrului judecat corespund unor finalităţi
comune: evitarea soluţionării repetate a unor litigii şi a posibilităţii pronunţării unor
hotărâri judecătoreşti contradictorii. Ele realizează un obiectiv de interes public:
protecţia securităţii şi stabilităţii raporturilor sociale. Cu toate acestea, cele două
instituţii nu pot fi confundate. Litispendenţa este destinată a evita soluţionarea cauzei
de către două sau mai multe instanţe (bis de eadem re ne sit actio). Autoritatea
lucrului judecat are efecte juridice mai puternice, ea având ca scop şi conservarea
drepturilor recunoscute printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
Deosebirile dintre cele două instituţii vor fi puse în evidenţă şi pe plan strict
procedural, astfel cum se va vedea în continuare.
Litispendenţa implică următoarele condiţii, ce trebuie întrunite în mod
cumulativ:
a) Existenţa unei identităţi de părţi, obiect şi cauză. Identitatea dintre cele
două acţiuni trebuie să fie totală: existenţa unei strânse legături între cele două acţiuni
nu poate determina starea de litispendenţă, ci numai aceea de conexitate. Părţile,
obiectul şi cauza sunt elementele esenţiale prin care se identifică orice acţiune civilă.
Ele au fost studiate deja. Totuşi, şi în acest context se impun câteva precizări
suplimentare.
Există litispendenţă şi în cazul în care obiectul unei acţiuni este subînţeles în
cadrul altei acţiuni. În acest caz există doar o identitate parţială de obiect între cele
două acţiuni. Situaţia este identică în ipoteza în care în cadrul unei acţiuni s-au
formulat mai multe capete de cerere, iar unul dintre acestea este identic cu cel
formulat în cadrul celei de a doua acţiuni. Este aşa numita litispendenţă parţială,
admisă atât de jurisprudenţa noastră mai veche, cât şi de doctrină.
b) Cele două acţiuni trebuie să se afle pe rolul unor instanţe deopotrivă
competente. Litispendenţa se poate ivi în cazul sesizării concomitente sau simultane a
două sau mai multe instanţe deopotrivă competente. Dacă una dintre instanţele
sesizate este necompetentă nu funcţionează excepţia de litispendenţă; într-o asemenea
împrejurare se va invoca excepţia de necompetenţă care primează faţă de aceea de
litispendenţă. Aceasta înseamnă că litispendenţa se poate ivi numai în cazul
competenţei relative, iar nu şi în cazul competenţei absolute.
Pentru a funcţiona litispendenţa mai este necesar ca cele două sau mai multe
cereri să fie de competenţa instanţelor române. Litispendenţa nu funcţionează în
situaţia în care una dintre instanţele sesizate aparţine unei jurisdicţii străine. Soluţia se
întemeiază, în opinia noastră, pe faptul că instanţele române nu pot să-şi decline
competenţa în favoarea unor instanţe străine, întrucât în caz de necompetenţă ele
trebuie să respingă acţiunea (art. 157 din Legea nr. 105/1992). Prin urmare, instanţele
române nu pot ordona soluţionarea unei cereri de o altă jurisdicţie, întrucât altminteri
s-ar nesocoti principiul suveranităţii statelor.
Cerinţa enunţată mai sus implică şi existenţa a două sau mai multor acţiuni pe
rolul instanţelor sesizate. Prin urmare, dacă în una din acţiuni reclamantul a renunţat
la cerere sau la dreptul subiectiv ori dacă procesul s-a perimat starea de litispendenţă
nu mai funcţionează.
În fine, mai este necesar, astfel cum rezultă în mod expres din dispoziţiile art.
163 C. proc. civ., ca cele două sau mai multe acţiuni să fie pendente pe rolul unor
instanţe diferite. Dacă cele două sau mai multe acţiuni se află pe rolul unor secţii ale
aceleiaşi instanţe nu funcţionează instituţia litispendenţei. În mod evident, nici această
situaţie nu este firească şi ea trebuie înlăturată, dar nu pe calea excepţiei de
litispendenţă ci prin „reunirea” cauzelor la secţia competentă potrivit legii.
c) Pricinile trebuie să se afle în faţa instanţelor de fond. Această cerinţă nu
este prevăzută în mod neechivoc de art. 163 C. proc. civ. Totuşi ea a fost desprinsă de
doctrină din însăşi scopul instituţiei, acela de a evita pronunţarea unor hotărâri
contradictorii. Prin urmare, dacă una din cauze se află în faţa instanţei de fond, iar alta
în faţa instanţei de recurs nu se va putea invoca litispendenţa, ci excepţia puterii
lucrului judecat.
În schimb, litispendenţa funcţionează în ipoteza în care o cauză se află în faza
judecăţii în fond, iar cealaltă în apel. Soluţia este firească întrucât apelul este o cale de
atac devolutivă.
Litispendenţa constituie o instituţie procesuală care este destinată să contribuie
la o mai bună administrare a justiţiei. Datorită acestui fapt normele care o consacră
trebuie considerate ca având un caracter imperativ. Precizăm că în trecut s-a
considerat de către unii autori că litispendenţa este o instituţie de interes privat. În
prezent, în raport de dispoziţiile art. 163 C. proc. civ. şi de finalitatea litispendenţei,
aceasta nu poate fi caracterizată decât ca o instituţie de ordine publică. Natura
litispendenţei va rezulta cu evidenţă şi din consideraţiile procedurale privitoare la
modul de invocare şi la efectele litispendenţei.
Fiind o excepţie absolută litispendenţa poate fi invocată de oricare dintre părţi,
de procuror şi de instanţă din oficiu. De asemenea, potrivit art. 163 alin. (2) C. proc.
civ., litispendenţa poate fi invocată „în orice stare a pricinii în faţa instanţelor de
fond”. Observăm că deşi are un caracter absolut, excepţia de litispendenţă poate fi
invocată numai în faţa instanţelor de fond. Aceasta este una din particularităţile
importante ale excepţiei de litispendenţă în raport cu celelalte excepţii absolute.
Există însă şi autori care susţin că litispendenţa poate fi invocată în faţa
instanţelor de fond, dar numai in limine litis. În ceea ce ne priveşte considerăm
nefondată o atare susţinere. Într-adevăr, faţă de precizările clare ale art. 163 alin. (2)
C. proc. civ., potrivit cărora litispendenţa poate fi ridicată „în orice stare a pricinii în
faţa instanţelor de fond”, soluţia contrară nu face altceva decât să adauge o restricţie
neprevăzută de lege, ceea ce ni se pare inadmisibil. Pe de altă parte, opinia pe care o
susţinem este conformă şi cu finalitatea instituţiei, aceea de a evita pronunţarea unor
hotărâri judecătoreşti contradictorii.
Litispendenţa trebuie invocată la instanţa cea din urmă învestită cu soluţionarea
cauzei. În acest scop, instanţa trebuie să verifice data înregistrării cererilor în raport cu
actele de la dosar. Ce se întâmplă în cazul în care cererile aflate în situaţia de
litispendenţă au fost înregistrate în aceeaşi zi? Legea noastră procesuală nu ne oferă
un răspuns la această întrebare particulară. Totuşi asemenea situaţii se pot ivi uneori
în practică. De aceea s-a opinat de doctrina mai veche că într-o asemenea situaţie
prioritatea trebuie acordată instanţei „mai înaintată în actele de procedură”. Opinăm şi
noi că soluţia enunţată este singura raţională, căci altminteri este aproape imposibil de
determinat întâietatea în timp a unei acţiuni faţă de alta.
În cazul admiterii excepţiei de litispendenţă cauza se va trimite la instanţa mai
întâi învestită. Această regulă este enunţată în mod expres de art. 163 alin. (3) C. proc.
civ. Textul menţionat face şi o excepţie de la această regulă. Excepţia vizează situaţia
în care au fost sesizate cu aceeaşi pricină instanţe de grad diferit. În acest caz dosarul
se va trimite spre soluţionare la instanţa mai mare în grad.
Hotărârea privitoare la trimiterea cauzei la instanţa mai întâi învestită are efecte
asemănătoare cu aceea privitoare la declinarea de competenţă. De aceea s-a şi
subliniat în doctrină că efectul hotărârii de admitere a excepţiei de litispendenţă este
declinatoriu. Soluţia se întemeiază pe constatarea că hotărârea de admitere a excepţiei
determină dezînvestirea instanţei în faţa căreia s-a invocat situaţia de litispendenţă.
Dacă instanţa constată întrunirea tuturor condiţiilor cerute de lege pentru existenţa
litispendenţei trimiterea cauzei la instanţa mai întâi învestită, respectiv la instanţa mai
înaltă în grad, este obligatorie. Litispendenţa presupune însă ca ambele instanţe să fie
deopotrivă competente, întrucât în caz contrar va avea prioritate excepţia de
necompetenţă. Prin urmare, noi apreciem că un examen sumar al competenţei
instanţelor se impune din partea instanţei în faţa căreia s-a invocat excepţia de
litispendenţă. De aceea, în cazul când se constată că instanţa mai întâi învestită nu este
competentă în mod absolut excepţia de litispendenţă urmează să fie respinsă.
Hotărârea prin care se dispune trimiterea cauzei la instanţa mai întâi învestită nu este
şi nici nu poate fi obligatorie pentru instanţa mai întâi învestită. Aceasta deoarece
fiecare instanţă este suverană în a statua asupra propriei sale competenţe.
Hotărârea de admitere a excepţiei de litispendenţă poate fi atacată prin
intermediul căilor ordinare de atac, potrivit regulilor de drept comun.
În cazul respingerii excepţiei de litispendenţă instanţa se va pronunţa printr-o
încheiere. Nici această încheiere nu este supusă unor reguli derogatorii de la dreptul
comun. Prin urmare, încheierea de respingere a excepţiei de litispendenţă va putea fi
atacată cu apel sau recurs, dar numai o dată cu fondul cauzei.
O altă excepţie importantă este aceea de conexitate. Ea reprezintă o instituţie
destinată a servi, alături de litispendenţă, la o mai bună administrare a justiţiei prin
evitarea posibilităţilor virtuale de pronunţare a unor hotărâri judecătoreşti
contradictorii. Cu toate asemănările şi finalităţile comune a celor două instituţii
deosebirile sunt şi ele semnificative sub multiple aspecte. Conexitatea implică
existenţa unor litigii diferite. Aceasta constituie şi nota distinctivă a conexităţii în
raport cu situaţia de litispendenţă.
Cu alte cuvinte, în cazul conexităţii ne aflăm în prezenţa unor acţiuni diferite,
dar care pentru o mai bună administrare a justiţiei se impune să fie reunite. În schimb,
în cazul litispendenţei, joncţiunea cauzelor se impune spre a se evita, în esenţă, o
dublă judecată în una şi aceeaşi cauză. Din dispoziţiile art. 164 C. proc. civ. pot fi
desprinse şi explicitate şi condiţiile conexităţii. Aceste condiţii se referă la:
a) Existenţa a două sau mai multe cauze pendinte la aceeaşi instanţă, sau la
instanţe diferite, de acelaşi grad, în care să figureze cel puţin o parte comună. În
legătură cu această condiţie esenţială a conexităţii remarcăm că ea vizează îndeosebi
aspectul subiectiv al instituţiei, respectiv părţile din cele două sau mai multe acţiuni.
Din acest punct de vedere, legea impune cerinţa ca cel puţin una din părţi să fie
comună în cele două sau mai multe acţiuni pendente în faţa instanţelor judecătoreşti.
Cerinţa enunţată este statornicită printr-o exprimare neechivocă a legiuitorului, art.
164 alin. (1) C. proc. civ. referindu-se la posibilitatea conexării pricinilor în care „sunt
aceleaşi părţi sau chiar împreună cu alte părţi”. Prin urmare, dacă într-o cauză civilă
nu figurează cel puţin una dintre părţile dintr-un alt proces conexitatea este
inoperantă.
b) Existenţa unei strânse legături de obiect şi cauză între cele două sau mai
multe procese. Condiţia triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză între cele două
acţiuni nu este cerută în cazul conexităţii, astfel cum ea este impusă de lege în cazul
litispendenţei sau al autorităţii lucrului judecat. De aceea, trebuie remarcat că prin
conexare acţiunile îşi păstrează întreaga lor individualitate şi nu se realizează o
contopire a acestora într-un singur proces. Acţiunile conexate sunt şi rămân distincte,
doar judecata lor se face de aceeaşi instanţă.
Drept urmare, pretenţiile formulate în cele două acţiuni nu trebuie sprijinite cu
necesitate pe aceleaşi motive de fapt şi de drept; este suficient un izvor comun juridic
sau numai acelaşi obiect ori numai aceeaşi cauză.
Exemplele care pot justifica conexarea pricinilor civile pot fi dintre cele mai
diverse. Cu titlu de exemplu menţionăm câteva asemenea situaţii: cazul unei acţiuni
pentru executarea prestaţiei stabilite de părţi într-un contract şi al celeilalte părţi
pentru anularea sau rezilierea acelui contract; cazul a două acţiuni exercitate de
victimele unui accident de circulaţie împotriva aceluiaşi pârât; acţiunea de partaj
succesoral şi acţiunea promovată de unii dintre moştenitori pentru reducţiunea
donaţiilor excesive etc. Totuşi, între cele două sau mai multe cauze trebuie să existe o
asemenea legătură încât conexarea cauzelor să se impună spre a se asigura o mai bună
judecată, anume în sensul de a se evita posibilitatea pronunţării unor hotărâri
judecătoreşti contradictorii şi pentru a se realiza economie de timp şi de cheltuieli.
Reunirea pricinilor este atributul exclusiv al instanţei în faţa căreia s-a ridicat
excepţia de conexitate. Pentru a se pronunţa asupra excepţiei instanţa va trebui să
aprecieze dacă reunirea cauzelor este de natură să conducă la o mai bună administrare
a justiţiei. Acest drept de apreciere nu are, astfel cum judicios s-a subliniat, un
caracter nelimitat. O primă limitare decurge din faptul că prorogarea de competenţă
nu poate opera împotriva regulilor imperative privitoare la atribuţiile instanţelor
judecătoreşti şi nici între organe de jurisdicţie care fac parte din sisteme diferite. În al
doilea rând, conexitatea este limitată la acele cazuri în care între obiectul şi cauza
celor două acţiuni există o strânsă legătură. Pe de altă parte, trebuie să recunoaştem şi
instanţelor de control, în anumite circumstanţe, dreptul de a verifica legalitatea
reunirii într-un singur proces a două sau mai multe acţiuni.
Dar în ce circumstanţe se poate exercita un asemenea control? Justiţia nu se
înfăptuieşte prin „aprecieri” arbitrare şi sustrase oricărui control. Iată de ce
considerăm că dreptul de apreciere al instanţei care a dispus conexarea poate fi
cenzurat pe calea controlului judiciar ori de câte ori s-a procedat la o reunire abuzivă a
pricinilor, respectiv a acelor cauze între care nu există strânsa legătură de obiect şi
cauză la care se referă art. 164 alin. (1) C. proc. civ.
Excepţia de conexitate are un regim juridic particular în raport cu alte excepţii
de procedură. Înainte de a prezenta acest regim juridic al conexităţii este necesar să
precizăm că normele care o reglementează nu au un caracter imperativ. Această
concluzie este dedusă de doctrină şi jurisprudenţă din împrejurarea că legea îi conferă
judecătorului un drept de apreciere asupra necesităţii reunirii cauzelor conexe. Cu
toate acestea, trebuie să remarcăm că excepţia de conexitate are unele trăsături care o
apropie de excepţiile absolute. Pe de altă parte, nu se poate ignora faptul că instituţia
conexităţii a fost reglementată ca atare de legiuitor spre a servi unui interes general,
acela al unei bune administrări a justiţiei. Prin aceste trăsături, conexitatea ocupă în
sistemul excepţiilor de procedură un loc particular, situându-se mai degrabă pe terenul
intermediar dintre excepţiile absolute şi cele relative.
O primă problemă care trebuie analizată în legătură cu regimul juridic al
excepţiei de conexitate este aceea a persoanelor care o pot invoca. Din acest punct de
vedere însă nu se ridică probleme deosebite, căci răspunsul la această întrebare ni-l
oferă chiar art. 164 alin. (2) C. proc. civ. Potrivit acestui text, întrunirea poate fi făcută
de judecător chiar dacă părţile nu au cerut-o. Prin urmare, excepţia de conexitate
poate fi invocată nu numai de părţi, ci şi de instanţă din oficiu.
Excepţia de conexitate poate fi invocată numai dacă acţiunile vizate de această
situaţie procesuală se află în faţa unor instanţe de acelaşi grad. Această cerinţă rezultă
în mod explicit din prevederile art. 164 alin. (1) C. proc. civ. Prin urmare, conexitatea
nu poate fi invocată cu succes dacă una din pricini se află pe rolul unei instanţe de
fond, iar alta formează obiectul apelului sau recursului. În schimb, astfel cum s-a
decis şi în jurisprudenţa noastră, este posibilă conexarea a două apeluri sau
recursuri.
O problemă importantă este şi aceea de a determina momentul procesual până la
care este posibilă invocarea excepţiei de conexitate. Într-o părere exprimată în
doctrina antebelică s-a susţinut că excepţia de conexitate poate fi invocată numai în
faza preliminară a procesului. Dispoziţiile procedurale care reglementează excepţia de
conexitate nu îndreptăţesc însă o atare concluzie. Într-adevăr, o atare interpretare
restrictivă nu poate fi desprinsă din dispoziţiile art. 164 C. proc. civ. Prin urmare,
excepţia de litispendenţă poate fi invocată în tot cursul dezbaterilor în faţa primei
instanţe.
Excepţia de conexitate are ca efect, în caz de admitere a acesteia, trimiterea
cauzei spre soluţionare la instanţa mai întâi învestită. În aceste condiţii, se realizează
practic o prorogare legală de competenţă. Instanţa la care s-a trimis cauza spre
conexare nu este ţinută de aprecierea făcută de cealaltă instanţă; ea poate aprecia
asupra oportunităţii joncţiunii cauzelor. În cazul în care instanţa de trimitere respinge
conexarea, ea va retrimite cauza instanţei desesizate, iar în acest mod se poate crea un
conflict negativ de competenţă.
De la regula potrivit căreia în caz de admitere a excepţiei, cauza se trimite la
instanţa mai întâi sesizată există şi o excepţie. Într-adevăr, potrivit art. 164 alin. (3) C.
proc. civ. dosarul va fi trimis instanţei mai întâi investită, afară numai dacă amândouă
părţile cer trimiterea lui la una din celelalte instanţe. O atare înţelegere între părţi nu
este totuşi posibilă, astfel cum dispune în mod expres art. 164 alin. (4) C. proc. civ.,
când „una din pricini este de competenţa unei instanţe şi părţile nu o pot înlătura”.
Pentru o asemenea ipoteză joncţiunea cauzelor se va face la instanţa competentă în
mod absolut. Aceste dispoziţii procedurale confirmă şi ele teza inadmisibilităţii de
prorogare de competenţă împotriva regulilor de ordine publică privitoare la atribuţiile
instanţelor judecătoreşti. Menţionăm că în cazul respingerii excepţiei de conexitate
instanţa se pronunţă printr-o încheiere şi procedează la soluţionarea în continuare a
cauzei.

Puterea lucrului judecat


Excepţia puterii lucrului judecat constituie neîndoielnic una dintre cele mai
importante excepţii de procedură. Ea este reglementată ca atare în art. 166 C. proc.
civ. Dar de instituţia lucrului judecat se ocupă şi Codul civil în art. 1201. Potrivit
acestui text: „Este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are acelaşi
obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcute de ele şi în
contra lor în aceeaşi calitate”. Acest text este situat în Capitolul IX intitulat „Despre
probaţiunea obligaţiilor şi a plăţii” (secţiunea a III-a intitulată „Despre prezumţii”) din
Titlul III al celei de-a III-a Cărţii a Codului civil.
Observăm că în Codul civil lucrul judecat este reglementat ca o prezumţie
legală absolută şi irefragabilă de conformitate a hotărârii cu adevărul - res judicata
pro veritate habetur. La rândul său, Codul de procedură civilă reglementează puterea
lucrului judecat ca o excepţie de fond, peremptorie şi absolută. Această soluţie este o
consecinţă a concepţiei legiuitorului francez privitoare la reglementarea probelor în
cadrul Codului civil, concepţie preluată şi de legislaţia noastră.
Elementele lucrului judecat sunt acelea care structurează lucrul judecat şi
care-i determină efectele. Aceste elemente rezultă din art. 1201 C. civ., text care se
referă la tripla identitate de părţi (eadem conditio personarum), obiect (eadem res) şi
cauză (eadem causa). Semnificaţia elementelor de identificare ale acţiunii civile,
elemente care premerg puterii lucrului judecat, este bine cunoscută. De aceea, în
continuare nu vom reveni asupra semnificaţiei noţionale a termenilor cu care operăm
şi în acest context.
Primul element al puterii lucrului judecat se referă la identitatea de obiect.
Pentru a exista autoritate de lucru judecat este necesar ca obiectul din cea de-a doua
acţiune să fie identic. Acest lucru se poate verifica prin raportarea statuărilor cuprinse
în dispozitivul hotărârii cu obiectul determinat în cea de-a doua acţiune
Al doilea element esenţial al puterii lucrului judecat vizează identitatea de
cauză. Acest element nu trebuie confundat cu dreptul subiectiv şi nici cu mijloacele
de dovadă ale acestuia. Cauza rezidă în fundamentul juridic al acţiunii şi se
materializează practic, astfel cum susţin şi alţi autori în „situaţia de fapt calificată
juridic”.
Cauza reprezintă justificarea pretenţiei promovate în justiţie. Astfel cum a arătat
şi P. Vasilescu „această raţiune constă dintr-un fapt juridic, care formează baza
dreptului cerut. Fără arătarea cauzei pretenţia ar fi arbitrară”. În doctrină s-a mai
subliniat şi necesitatea deosebirii dintre cauză şi mijloacele de susţinere ale acesteia.
Acelaşi autor ieşean remarca în această privinţă că în timp ce „cauza este temeiul de
drept al pretenţiei”, „mijloacele de susţinere sunt pricina cauzei cu înfăţişările ei
deosebite, care lămureşte cauza, o dovedeşte
Cea de-a treia condiţie a puterii lucrului judecat este formulată şi ea în mod
expres de art. 1201 C. civ., text care pretinde ca judecata să aibă loc „între aceleaşi
părţi, făcute de ele sau contra lor în aceeaşi calitate”. Acest text evocă, astfel cum
judicios s-a remarcat, un principiu juridic, logic şi moral. Este vorba aici de
aplicaţiunea principiului relativităţii lucrului judecat. Acest principiu reprezintă o
transpunere pe plan procesual a unui cunoscut principiu de drept civil şi în
conformitate cu care convenţiile n-au efect decât între părţile contractante (art. 973 C.
civ.). Tot astfel şi în materie procesuală este logic şi echitabil ca hotărârea
judecătorească să producă efecte numai între părţile litigante; ea nu trebuie să creeze
situaţii avantajoase pentru terţi, dar nici să dăuneze acestora.
Mai întâi este necesar să precizăm că legea civilă are în vedere participarea unei
persoane la activitatea judiciară în calitate de parte. Ceea ce interesează nu este însă
prezenţa fizică a părţii la judecată, ci dobândirea calităţii de parte în proces. Pentru
aceasta este însă necesar ca părţile să fie legal citate, astfel ca fiecare dintre ele să aibă
efectiv posibilitatea de a-şi exercita toate drepturile procedurale. O hotărâre
pronunţată în lipsă are din punct de vedere procedural aceeaşi valoare cu hotărârea
pronunţată în contradictoriu, cu condiţia evidenţiată deja, anume aceea ca părţile să fi
fost legal citate. Drept urmare, persoana care absentează de la judecată este prezentă
din punct de vedere juridic, dacă a fost legal citată sau se înfăţişează printr-un
reprezentant; dar acesta din urmă deşi este prezent fizic în instanţă, totuşi nu devine
parte în proces, exceptând situaţia când participă la activitatea judiciară într-o dublă
calitate, respectiv atât în nume propriu, cât şi în calitate de mandatar.
Puterea lucrului judecat constituie, în mod incontestabil, o calitate care se
ataşează hotărârii judecătoreşti. Doctrina şi jurisprudenţa au precizat însă categoriile
de hotărâri judecătoreşti care se bucură de putere de lucru judecat. În general, se
consideră că pentru ca o hotărâre judecătorească să se bucure de putere de lucru
judecat ea trebuie să îndeplinească anumite condiţii, respectiv:
a) să fie pronunţată de o instanţă română;
b) să fie pronunţată în materie contencioasă;
c) să dezlege fondul cauzei.
Puterea de lucru judecat vizează atât hotărârile de admitere, cât şi cele de
respingere ale acţiunii. De asemenea, puterea de lucru judecat trebuie recunoscută şi
cu privire la cererile incidente soluţionate de către instanţă (intervenţii, chemări în
garanţie, cereri reconvenţionale etc.). Aceeaşi calitate trebuie să fie recunoscută şi
hotărârilor parţiale, precum şi hotărârilor provizorii. Acestea din urmă reprezintă o
categorii aparte de hotărâri judecătoreşti, în sensul că ele îşi păstrează întreaga
eficienţă juridică atâta timp cât se menţin şi situaţiile care au justificat adoptarea
măsurilor respective (regulă materializată şi în adagiul rebus sic stantibus). Aşa este
cazul hotărârilor privitoare la plata pensiilor de întreţinere, încredinţarea copiilor sau
la plata unor despăgubiri civile pentru repararea daunelor cauzate prin vătămarea
corporală a victimei. O dată însă ce faptele ce au stat la baza deciziei judecătoreşti au
suferit modificări hotărârea judecătorească poate fi revocată sau modificată în mod
corespunzător.

Capitolul VI. Administrarea probelor de către avocaţi

Materia ce formează obiectul prezentei sinteze este reglementată în art. 2411-22


C. proc. civ.
Administrarea probelor prin avocaţi se poate realiza numai în litigiile
patrimoniale, cu excepţia acelora ce privesc drepturi asupra cărora legea nu permite a
se face tranzacţie. Excepţia este întru totul justificată.
Dispoziţiile procedurale consacrate în art. 2411-22 C. proc. civ. au prilejuit şi
exprimarea punctului de vedere potrivit căruia procedura pe care o instituie nu poate
fi utilizată în cadrul căii ordinare de atac a apelului. Noi remarcăm că o atare
interdicţie nu există, iar potrivit art. 298 C. proc. civ. dispoziţiile de procedură privind
judecata în primă instanţă se aplică şi în instanţa de apel în măsura în care nu sunt
potrivnice normelor statuate în materie de apel. În exprimarea opiniei contrare se
porneşte de la afirmarea unei prezumţii conform căreia din moment ce părţile au fost
nemulţumite de modul în care s-au administrat dovezile în primă instanţă, reluarea
procedurii de administrare a probelor prin avocaţi ar fi inutilă. Totuşi, de la o simplă
constatare practică, ce poate avea adeseori un suport în realitatea procesuală, nu se
poate ajunge la promovarea unei reguli interpretative absolute. Părţile sunt singurele
în drept să hotărască dacă este sau nu cazul să recurgă la procedura instituită de art.
241 C. proc. civ. În fine, după părerea noastră nu se poate ignora nici faptul că pot
1-22

interveni situaţii în care necesitatea administrării unor probe să rezulte tocmai din
dezbaterile ulterioare. De altfel, art. 292 alin. 1 C. proc. civ. îi conferă instanţei de
apel dreptul de a „încuviinţa şi administrarea probelor a căror necesitate rezultă din
dezbateri”.
Legea consacră principiul potrivit căruia administrarea probelor de către avocaţi
se poate realiza numai cu acordul părţilor implicate în procedura judiciară. De
aceea, cu suficient temei, s-a apreciat că procedura analizată are un caracter
facultativ1. Consimţământul o dată acordat nu mai poate fi revocat de către părţi.
Aceste principii sunt raţionale, ţinând seama de faptul că părţile au dreptul să fie
judecate de către judecătorii lor fireşti, astfel că orice abatere de la o asemenea regulă
trebuie consimţită de ele. Pe de altă parte, administrarea probelor de către avocaţi
corespunde şi unui interes general, legat de celeritatea dezbaterilor, astfel că ne apare
raţional ca părţile să nu poată reveni asupra consimţământului dat.
Legea determină şi modul de acordare a consimţământului [alin. (2)]. Din acest
punct de vedere este de remarcat considerarea consimţământului dat, în condiţiile
acestui text, ca un act de dispoziţie şi care, drept urmare, nu poate fi dat decât de
către părţi personal sau prin mandatar cu procură specială. Consimţământul se poate
da direct în faţa instanţei, ipoteză în care se va lua act de acesta prin încheiere, sau
prin înscris întocmit în faţa avocatului, care este obligat să certifice consimţământul şi
semnătura părţii pe care o asistă sau o reprezintă. Consimţământul trebuie dat de
fiecare parte în mod separat.
De asemenea, pentru realizarea acestei proceduri mai este obligatorie şi alegerea
de domiciliu la avocatul care reprezintă partea.
Legea permite ca, în cadrul acestei proceduri, şedinţele de judecată să se
desfăşoare în camera de consiliu, cu participarea obligatorie a avocaţilor. De
asemenea, textul comentat permite şi participarea părţilor, iar, când este cazul, a
mandatarilor lor.
Textul aici comentat are o importanţă deosebită, întrucât stabileşte obligaţiile
instanţei în legătură cu soluţionarea unor însemnate probleme procedurale, de
îndată ce s-a constatat valabilitatea consimţământului dat de părţi. Din simpla
lectură a textului rezultă că instanţa are obligaţia de a soluţiona unele din
problemele ce se ridică sau se pot invoca în faza iniţială a procesului, cum este
cazul excepţiilor de procedură, cererilor de intervenţie, încuviinţarea probelor etc.
Unele precizări, în pofida clarităţii textului, se cuvin totuşi să fie făcute.
În privinţa excepţiilor ce se invocă sau se ridică din oficiu, este firesc ca acestea
să fie soluţionate de instanţă în această fază anterioară administrării probelor. Textul
nu trebuie însă interpretat şi ca o derogare de la dreptul comun în materie, în sensul
că, după termenul menţionat, părţile n-ar putea invoca ulterior, respectiv după
administrarea probelor, unele excepţii absolute, cum sunt prescripţia, necompetenţa
absolută a instanţei, puterea lucrului judecat etc.
Instanţa urmează să hotărască şi asupra cererilor de intervenţie formulate de
părţi sau de terţe persoane. Prin urmare, unele din cererile de participare a terţelor
persoane în procesul civil vor putea fi formulate, potrivit regulilor de drept comun, şi
în cursul judecăţii. Soluţia este confirmată şi de dispoziţiile art. 2417 C. proc. civ.
Textul comentat mai enunţă şi regula potrivit căreia instanţa „va examina
fiecare pretenţie şi apărare în parte, pe baza cererii de chemare în judecată, a
întâmpinării şi a explicaţiilor avocaţilor”. Redactarea textului poate crea anumite

1
A se vedea pentru amănunte: V. M. Ciobanu, F. Baias, Cercetarea procesului în cazul
administrării probelor de către avocaţi, în R. D. C. nr. 2/2001, p. 28.48 ; F. Măgureanu, Consideraţii
privind administrarea probelor de către avocaţi, în R. D. C. nr. 2/2001, p. 46-50; M. Fodor,
Cercetarea procesului în cazul administrarii probelor de către avocaţi, în C. J. nr. 9/2005, p. 122-130.
semne de întrebare. De aceea este necesar să precizăm că este vorba de o «examinare»
preliminară, pe care judecătorul o face în mod obişnuit la prima zi de înfăţişare
pentru a determina cadrul judecăţii cu privire la pretenţiile şi apărările părţilor.
Prin urmare, nu trebuie avută în vedere o examinare pe fond a pretenţiilor şi o statuare
corespunzătoare, întrucât aceasta se poate face numai după administrarea dovezilor.
Instanţa mai are obligaţia de a stabili care dintre pretenţii sunt recunoscute şi
care sunt contestate. Aceasta nu înseamnă însă că una din părţi n-ar putea recunoaşte
pretenţiile părţii adverse şi ulterior. Afirmaţia este valabilă, deopotrivă, şi în privinţa
actelor de renunţare, achiesare şi a tranzacţiei.
La acelaşi termen instanţa poate dispune şi luarea unor măsuri asigurătorii, a
unor măsuri pentru asigurarea dovezilor ori pentru constatarea unei stări de
fapt. Deosebit de importante sunt şi prevederile legale care impun instanţei să se
pronunţe asupra probelor solicitate de părţi şi să dispună şi cu privire la cele pe care
din oficiu le consideră necesare pentru judecarea procesului. Doar în aceste condiţii se
pot trasa limitele în care vor trebui să acţioneze avocaţii în cadrul procedurii de
administrare a dovezilor. De remarcat faptul că partea care lipseşte nejustificat la
termenul de încuviinţare a dovezilor va fi decăzută din dreptul de a mai propune şi
administra orice dovadă, cu excepţia celei cu înscrisuri. Ea va putea doar participa la
administrarea dovezilor de către cealaltă parte şi va putea combate aceste dovezi.
Totuşi, este de observat că partea ar putea solicita dovezi doar în condiţiile prevăzute
de art. 138 pct. 2 şi 3 C. proc. civ. (când nevoia dovezii ar reieşi din dezbateri şi
partea nu o putea prevedea, precum şi atunci când administrarea ei nu determină
amânarea judecăţii).
Remarcăm şi existenţa unei dispoziţii procedurale extrem de importante şi care
ar putea genera interpretări diferite în viitor. Este vorba de prevederile cuprinse în
alin. (2) al textului comentat. Potrivit acestui text, când, potrivit legii, cererile arătate
la alin. (1) pot fi formulate şi ulterior primei zile de înfăţişare, instanţa poate acorda în
acest scop un termen scurt dat în cunoştinţa părţilor reprezentate prin avocat. Nu
rezultă cu claritate dacă acest termen – scurt – poate fi acordat numai în ziua în care s-
a luat act de consimţământul părţilor sau şi ulterior. Dispoziţiile art. 2427 înclină însă
înspre soluţia potrivit căreia o atare măsură poate fi dispusă şi ulterior, în condiţiile
acestui text.
În fine, mai remarcăm că în această fază procesuală sunt aplicabile şi
prevederile art. 131 C. proc. civ., privitoare la încercarea de conciliere a părţilor.
Normele procedurale comentate determină posibilitatea instanţei de judecată de
a stabili un termen de maxim 6 luni în cadrul căruia trebuie realizată procedura de
administrare a probelor de către avocaţi. În acest scop, legea instituie un termen cu o
durată maximă de 6 luni, instanţa urmând să aprecieze în concret asupra duratei
acestuia, în funcţie de „volumul şi complexitatea” probelor. Termenul statornicit de
instanţă poate fi prelungit numai în cazurile expres determinate de alin. (2) din textul
comentat. Prin urmare, în orice alte situaţii prelungirea termenului nu poate fi
obţinută.
Legea determină şi durata prelungirii termenului stabilit de textul menţionat.
Astfel, în cazul în care se invocă o excepţie sau un incident procedural asupra căruia,
potrivit legii, instanţa trebuie să se pronunţe, termenul se prelungeşte cu timpul
necesar soluţionării excepţiei sau incidentului. În cazul încetării contractului de
asistenţă a uneia dintre părţi cu avocatul său, termenul se prelungeşte cu cel mult o
lună pentru angajarea unui avocat. În cazul decesului uneia dintre părţi, termenul se
prelungeşte cu timpul în care procesul este suspendat în baza art. 243 alin. (1) pct. 1
sau cu termenul acordat părţii interesate pentru introducerea în proces a
moştenitorilor. De asemenea, în cazul celorlalte cazuri de suspendare a procesului,
termenul se prelungeşte cu perioada suspendării.
Dispoziţiile procedurale consacrate în textul comentat vizează obligativitatea
întocmirii unui program de administrare a probelor şi determină locul de
realizare a procedurii de administrare a dovezilor. Potrivit primului alineat al
textului ce-l comentăm, avocaţii părţilor au obligaţia de a prezenta instanţei programul
de administrare a probelor în cel mult 15 zile de la data încuviinţării lor. Programul
trebuie să cuprindă precizări cu privire la locul şi data administrării fiecărei probe. El
trebuie semnat de avocaţi. Remarcăm şi precizarea legislativă potrivit căreia
programul se încuviinţează de instanţă, în camera de consiliu şi este obligatoriu pentru
părţi şi avocaţii lor. În cazul în care procurorul pune concluzii în procesul civil,
programul încuviinţat va fi comunicat de îndată procurorului, în condiţiile art. 24117.
Nerespectarea nejustificată a progrmului prevăzut la alin. (1) atrage decăderea
părţii din dreptul de a mai administra proba respectivă. Este ceea ce dispune, în mod
expres şi neechivoc, ultimul alineat al textului comentat. De notat totuşi că numai
nerespectarea nejustificată a programului de administrare a probelor poate conduce
la o asemenea sancţiune procedurală. Imposibilitatea administrării unei probe, din
motive de forţă majoră sau din alte cauze obiective, poate conduce la administrarea
ulterioară a acesteia.
Probele se administrează în cabinetul unuia dintre avocaţi sau în orice alt loc
convenit, dacă natura probei impune aceasta. Mai menţionăm şi obligaţia părţilor de
a-şi comunica, prin avocaţi, înscrisurile şi orice alte acte, prin scrisoare recomandată
cu confirmare de primire sau în mod direct, sub luare de semnătură.
Art. 24110-24112 indică modul în care urmează să se realizeze administrarea
probei cu martori de către avocaţi. Textul pe care-l analizăm, în acest context,
consacră doar unele reguli privitoare la locul unde şi modul în care se
administrează acest mijloc de dovadă.
În primul rând, textul enunţă regula potrivit căreia martorii vor fi ascultaţi la
locul şi data prevăzute în programul încuviinţat de instanţă. Audierea se face de către
avocaţii părţilor, în condiţiile prevăzute de art. 192 şi art. 196 C. proc. civ. Legea
consacră şi regula, firească pentru această procedură lipsită de imperium, potrivit
căreia martorii se ascultă fără prestare de jurământ. Martorilor li se va pune totuşi în
vedere că, în cazul în care nu vor spune adevărul, săvârşesc infracţiunea de mărturie
mincinoasă.
De notat şi o ultimă regulă, anume aceea potrivit căreia martorii prevăzuţi la art.
195 C. proc. civ. – minorii sub 14 ani şi cei care din pricina debilităţii mintale sau în
mod vremelnic sunt lipsiţi de discernământ – pot fi ascultaţi numai de către instanţa
de judecată.
Legea consacră, în textul comentat, regulile ce trebuie să fie respectate în
legătură cu procedura de consemnare a declaraţiilor de martor. Aceste reguli nu
diferă, în mod esenţial, de cele din dreptul comun. Astfel, de pildă, declaraţiile de
martori se semnează, pe fiecare pagină şi la sfârşitul ei, de către avocaţii părţilor, de
cel ce a consemnat-o şi de martor, după ce acesta a luat cunoştinţă de cuprinsul
consemnării. De asemenea, orice adăugiri, ştersături sau schimbări în cuprinsul
mărturiei trebuie încuviinţate prin semnătura celor arătaţi anterior, sub sancţiunea de a
nu fi luate în seamă.
Textul comentat mai stabileşte şi regula potrivit căreia, dacă mărturia a fost
stenodactilografiată, aceasta va fi transcrisă; atât stenograma, cât şi transcrierea ei vor
fi semnate potrivit alin. (1) şi depuse la dosar.
În fine, ca o notă particulară semnalăm faptul că mărturia „se va consemna
întocmai de către o persoană convenită de părţi”. Textul nu conţine limitări în
această privinţă, astfel că poate fi numit atât un lucrător administrativ din cadrul unui
birou avocaţial, cât şi o persoană străină, fiind recomandabil însă ca aceasta să nu fie
interesată în cauză.
Textul comentat este novator, în sensul că permite ca declaraţiile martorilor să
fie consemnate şi autentificate de un notar public. Astfel, cum rezultă din textul
menţionat, activitatea notarului este limitată doar la consemnarea declaraţiei
martorului şi la autentificarea ei. Drept urmare, declaraţia de martor urmează să fie
luată şi în acest caz de către avocaţi, dispoziţiile art. 24110 fiind aplicabile.
Legea noastră procesuală stabileşte şi câteva reguli particulare privitoare la
administrarea expertizei. Această probă trebuie încuviinţată şi ea de instanţă în
condiţiile deja arătate. De remarcat însă faptul că părţile au posibilitatea de a alege nu
numai expertul, ci şi consilierii care urmează să participe la expertiză. Dacă părţile nu
convin asupra persoanei expertului se va proceda potrivit art. 202 C. proc. civ.,
respectiv acesta va fi numit de către instanţă prin tragere la sorţi.
Expertul este obligat să efectueze expertiza şi să o predea avocaţilor părţilor,
sub semnătură de primire, cu cel puţin 30 de zile înainte de termenul fixat de instanţă
potrivit art. 2415 C. poc. civ.
Cercetarea la faţa locului se face, în mod firesc, de către instanţa de judecată,
legea nepermiţând, în această privinţă, o abatere de la principiul nemijlocirii.
Procesul-verbal de cercetare la faţa locului se va întocmi în atâtea exemplare câte
părţi sunt şi va fi înmânat avocaţilor acestora în cel mult 5 zile de la efectuarea
cercetării.
Luarea interogatoriului se poate face, de asemenea, numai de către instanţă. În
acest scop, instanţa va cita părţile, la termenul stabilit, în camera de consiliu. Ca o
particularitate importantă semnalăm faptul că, în cadrul procedurii analizate, luarea
interogatoriului se face în camera de consiliu, iar nu în şedinţă publică. Copii de pe
interogatoriul luat şi de pe cel dispus în condiţiile art. 222 alin. (1) C. proc. civ. – luat
Statului, persoanelor juridice de drept public şi de drept privat - vor fi înmânate de
îndată avocaţilor părţilor.
După administrarea tuturor probelor urmează pregătirea judecăţii în faţa
instanţei de judecată. Legea determină obligaţiile pe care le au părţile în această
etapă procesuală. Textul comentat se referă doar la câteva din aceste obligaţii.
În primul rând, legea îi impune reclamantului obligaţia de a redacta
concluziile scrise privind susţinerea pretenţiilor sale, pe care le va trimite, prin
scrisoare recomandată cu confirmare de primire, sau le va înmâna în mod direct, sub
luare de semnătură, celorlalte părţi din proces şi, când este cazul, Ministerului Public.
O a doua obligaţie la care se referă textul vizează redactarea concluziilor
celorlalte părţi.
O obligaţie importantă a părţilor este aceea de întocmire, prin avocaţi, a câte
unui dosar pentru fiecare parte şi unul pentru instanţă, în care vor depune câte un
exemplar al tuturor înscrisurilor prin care, potrivit legii, se constată administrarea
fiecărei probe. Dosarele vor fi numerotate, şnuruite şi vor purta semnătura
avocaţilor părţilor pe fiecare pagină.
La expirarea termenului prevăzut pentru administrarea probelor, avocaţii
părţilor vor prezenta împreună instanţei dosarul cauzei, întocmit potrivit art. 24118 C.
proc. civ. Drept urmare, instanţa nu va putea înregistra dosarul cauzei decât dacă
acesta este prezentat de avocaţii implicaţi în procedura de administrare a probelor.
După primirea dosarului, instanţa va fixa termenul de judecată pe care-l va da în
cunoştinţă părţilor. Legea dispune că acest termen nu va fi mai lung de o lună de la
data primirii dosarului. Nerespectarea termenului de către instanţă nu poate afecta
situaţia juridică a părţilor. Din acest punct de vedere socotim că ne aflăm în prezenţa
unui termen de recomandare. Nerespectarea lui poate atrage însă sancţiuni
disciplinare pentru judecătorul vinovat.
La termenul astfel stabilit, instanţa poate proceda la judecarea în fond a
procesului, acordând părţilor cuvântul pentru a pune concluzii prin avocat. În ceea ce
ne priveşte, având în vedere scopul urmărit de legiuitor prin această procedură,
principiul trebuie să fie cel enunţat, adică soluţionarea în fond a cauzei la termenul
menţionat. Excepţiile de la această regulă sunt de altfel enunţate în textul pe care-l
vom comenta în continuare.
Textul comentat consacră posibilitatea readministrării tuturor probelor sau
numai a unora dintre ele direct în fata instanţei de judecată. Este un corectiv
important pe care legea îl aduce în cazul administrării probelor de către avocaţi,
procedură ce constituie o abatere importantă de la principiul nemijlocirii. Instanţa are
o mare posibilitate de apreciere în această privinţă, legea neinstituind restricţii sau
limitări. În acest sens instanţa urmează să dispună, ori de câte ori consideră necesar,
prin încheiere.
Într-o asemenea împrejurare martorii vor fi citaţi în termen scurt, cauzele fiind
considerate urgente. În acest caz se poate dispune aducerea martorilor cu mandat chiar
la primul termen.
Legea noastră procesuală consacră principiul potrivit căruia administrarea
probelor, în condiţiile analizate mai sus, se poate realiza şi prin intermediul
consilierilor juridici, care, potrivit legii, reprezintă partea.

Capitolul VII Căile legale de atac

Consideraţii generale asupra căilor legale de atac


1.Noţiunea şi importanţa căilor legale de atac.
Căile de atac sunt mijloace sau remedii juridice procesuale prin intermediul
cărora se poate solicita verificarea legalităţii şi temeiniciei hotărârilor judecătoreşti şi
în final remedierea erorilor săvârşite. Ele sunt indispensabile, în orice sistem
procesual, pentru remedierea eventualelor greşeli de judecată sau de ordin strict
procedural. De aceea, legiuitorul a acordat importanţa cuvenită reglementării detaliate
a modului de exercitare a căilor legale de atac.
Reglementarea actuală a căilor de atac este rezultatul unei îndelungate evoluţii
istorice. În momentele iniţiale ale evoluţiei dreptului, existenţa unor remedii
procesuale pentru desfiinţarea hotărârilor judecătoreşti nici nu putea fi concepută. Aşa
s-a întâmplat în perioadele istorice în care justiţia avea un caracter accentuat religios.
Aceasta deoarece în acele vremuri justiţia era considerată ca o expresie a divinităţii,
iar hotărârile adoptate de judecători erau apreciate ca fiind infailibile. Odată ce justiţia
a devenit laică au fost create şi mijloacele procedurale necesare pentru remedierea
hotărârilor greşite.
În procedura romană, la început, căile de atac se înfăţişau mai degrabă ca
veritabile acţiuni în anulare, întrucât în acea epocă nu exista o ierarhizare a instanţelor
judecătoreşti. Doar în epoca procedurii extraordinare se realizează o veritabilă
ierarhizare a organelor de justiţie cu consecinţe favorabile şi asupra modului de
reglementare a căilor de atac.
Dreptul modern se caracterizează, în general, printr-o mare diversitate de
organizare a căilor legale de atac. O atare diversitate se regăseşte şi în legislaţiile care
se întemeiază pe acelaşi sistem de drept. Ca atare o priv ire comparativă este adeseori
dificilă în domeniul căilor legale de atac. Această împrejurare l-a determinat pe
proceduristul uruguayan Eduardo J. Couture să aprecieze că „recursurile sunt de o atât
de mare vastitate şi varietate în dreptul hispano-american, încât face dificilă orice
sistematizare”. Iar o atare aserţiune se potriveşte în mare măsură şi dreptului
european.
O trăsătură comună a căilor legale de atac rezidă în aceea că ele se adresează, de
regulă, instanţelor ierarhic superioare. În acest fel se realizează un control judiciar
eficient asupra hotărârilor judecătoreşti pronunţate de judecătorii de la instanţele
inferioare. Numai în anumite circumstanţe excepţionale i se permite judecătorului să
revină asupra propriei sale soluţii şi să pronunţe o hotărâre nouă. Este cazul căilor de
atac de retractare. De aceea, se spune în doctrină că în dreptul modern controlul
judiciar se întemeiază pe principiul organizării ierarhice a instanţelor judecătoreşti, el
neavând caracterul unui „recurs circular”.
Existenţa căilor legale de atac constituie pentru părţi o garanţie a respectării
drepturilor lor fundamentale şi le conferă posibilitatea de a solicita remedierea
eventualelor erori judiciare. De asemenea, existenţa căilor legale de atac este de
natură să garanteze şi calitatea actului de justiţie, judecătorii fiind obligaţi să-şi
respecte îndatoririle lor, îndeosebi acelea privitoare la imparţialitatea lor.

2. Controlul judiciar şi controlul judecătoresc


În dreptul modern instanţele judecătoreşti sunt organizate, astfel cum am arătat
deja, într-un sistem piramidal, iar acţiunea civilă se exercită adeseori în faţa unor
instanţe superioare. Cu alte cuvinte, procesul civil poate accede şi într-o fază a
judecăţii în faţa instanţelor de control judiciar. La aceasta se ajunge ori de câte ori
părţile sau procurorul consideră că o hotărâre judecătorească este nelegală sau
netemeinică. Căile de atac reprezintă tocmai acele mijloace procedurale care fac
posibilă exercitarea controlului judiciar.
Adeseori, în trecut, conceptul de control judiciar era folosit într-o accepţiune
nejustificat extensivă, respectiv în sensul de a include în conţinutul său şi acel control
ce poate fi exercitat de instanţele judecătoreşti asupra hotărârilor sau actelor
pronunţate de organele administrative. De aceea doctrina românească, în contextul
reglementărilor din ultimele decenii, a căutat să distingă în mod clar controlul judiciar
de controlul judecătoresc.
Controlul judiciar a fost definit, într-o formulă cuprinzătoare şi lipsită de orice
echivoc, de prof. I. Stoenescu şi S. Zilberstein ca fiind „dreptul şi obligaţia pe care le
au în cadrul unui sistem judiciar instanţele judecătoreşti superioare de a verifica, în
condiţiile şi cu procedura stabilită de lege, legalitatea şi temeinicia hotărârilor
pronunţate de instanţele judecătoreşti inferioare lor şi de a casa sau modifica acele
hotărâri ce sunt greşite sau de a le confirma pe cele ce sunt legale şi temeinice”. Într-o
formulă de sinteză, conchid aceiaşi autori, controlul judiciar este „controlul exercitat
de instanţele superioare asupra actelor de jurisdicţie ale instanţelor inferioare”.
Din această definiţie se poate desprinde o concluzie importantă, anume aceea că
în cazul controlului judiciar acesta are ca obiect hotărâri pronunţate de organe care fac
parte din acelaşi sistem de autorităţi publice. Ne aflăm cu alte cuvinte în prezenţa unui
control omogen, iar nu eterogen cum se întâmplă în cazul controlului judecătoresc.
Acesta din urmă este definit ca acel control ce se exercită de instanţele judecătoreşti
asupra hotărârilor organelor de jurisdicţie administrativă ori asupra unor acte
administrative emise de organe care nu fac parte din sistemul instanţelor judecătoreşti.
Concluzia care se desprinde, din precizările făcute de doctrină, este aceea a
necesităţii unei distincţii categorice între controlul judiciar şi controlul judecătoresc.
Aceasta nu înseamnă că între cele două forme de control nu există şi o strânsă
legătură. Ea rezidă în realizarea controlului de către instanţele judecătoreşti după o
procedură prestabilită de lege. O atare procedură se întemeiază pe reguli
asemănătoare. În acelaşi timp trebuie să subliniem că în toate cazurile se exercită un
control asupra legalităţii hotărârilor sau actelor emise de organele respective, iar
uneori şi asupra temeiniciei acestora. Cu toate acestea, deosebirile sunt mult mai
puternice şi ele au fost evidenţiate în doctrina noastră mai recentă în mod detaliat.
O primă deosebire esenţială a fost deja subliniată şi ea vizează caracterul
omogen al controlului judiciar faţă de controlul judecătoresc, acesta din urmă având
un caracter eterogen.
A doua notă distinctivă se referă la mijloacele procedurale diferite prin care se
declanşează controlul judiciar şi controlul judecătoresc. Controlul judiciar se
declanşează prin intermediul căilor legale de atac prevăzute în Codul de procedură
civilă: apelul şi recursul. În schimb, controlul judecătoresc se declanşează prin
mijloace procedurale specifice cum sunt contestaţia şi plângerea, iar în unele cazuri
acţiunea. De asemenea, de notat faptul că mijlocul procedural al acţiunii poate fi
folosit nu numai în materia contenciosului administrativ, ci şi în alte cazuri
determinate de lege. Cu titlu de exemplu menţionăm acţiunea în anularea actelor
notariale [art. 100 alin. (1) din Legea nr. 36/1995, text care reglementează distinct, în
alineatele următoare, şi calea procedurală a plângerii] şi acţiunea în anularea hotărârii
arbitrale (art. 364 C. proc. civ.).

3. Clasificarea căilor legale de atac

3.1. Precizări prealabile


Am arătat că există o mare diversitate de soluţii, în dreptul comparat, în legătură
cu numărul şi natura căilor de atac. O atare aserţiune este valabilă şi în dreptul nostru.
Şi aceasta cu atât mai mult cu cât în urma reformei întreprinse prin Legea nr. 59/1993
a fost reintrodus în legislaţia noastră apelul. Această diversitate impune şi necesitatea
unei sistematizări şi clasificări a căilor legale de atac.
Tendinţa modernă este însă aceea a restrângerii căilor legale de atac. În acest
sens unul dintre proceduriştii latino-americani, la care am mai avut prilejul să ne
referim, preciza că: „Tendinţa timpurilor noastre este aceea de a spori puterile
judecătorului, şi de a reduce numărul recursurilor: este triumful unei justiţii prompte
şi ferme asupra necesităţii de a avea o justiţie bună dar lentă”. Evident, un punct de
reflexie şi pentru legiuitorul român. Reflecţie care trebuie să poarte asupra echilibrului
dintre necesitatea unei justiţii prompte şi indispensabilitatea căilor legale de atac, căci
în dreptul modern fără existenţa acestora ideea de justiţie nici nu poate fi concepută.
În doctrină au fost folosite mai multe criterii pentru clasificarea căilor de atac.
Le vom prezenta în continuare pe cele mai semnificative.

3.2. Căi ordinare şi căi extraordinare de atac


Criteriul distinctiv al acestei clasificări vizează condiţiile de exercitare a căilor
legale de atac. Această distincţie este considerată de către unii autori ca fiind
fundamentală, fapt pentru care unii doctrinari nici nu se referă la alte clasificări. Căile
ordinare de atac sunt acelea care pot fi exercitate de oricare dintre părţi şi pentru orice
motiv. Drept urmare, ideea de cale ordinară de atac evocă ideea unei libertăţi depline
de exercitare a acesteia, fără nici un fel de condiţii restrictive.
În această privinţă este de observat că Titlul IV al celei de a II-a Cărţi a Codului
de procedură civilă este consacrat, în prezent, unei singure căi ordinare de atac,
apelul. Căile extraordinare de atac sunt acelea care pot fi exercitate numai în
condiţiile şi pentru motivele strict determinate de lege. Codul nostru de procedură
civilă consacră Titlul al V-lea din Cartea a II-a căilor extraordinare de atac,
categorie în care include recursul, contestaţia în anulare, revizuirea şi recursul în
interesul legii. Punctul de legătură dintre căile extraordinare de atac îl reprezintă
condiţiile restrictive în care ele pot fi exercitate. În principiu, aceste condiţii se referă
la motivele limitativ prevăzute de lege pentru care pot fi exercitate căile extraordinare
de atac. Dar şi sub acest aspect o notă particulară este oferită de recursul în interesul
legii. Acesta poate fi exercitat, potrivit art. 329 alin. (1) C. proc. civ., doar dacă unele
chestiuni de drept au primit o soluţionare diferită din partea instanţelor judecătoreşti.
Între căile extraordinare de atac menţionate există şi deosebiri deosebit de
semnificative şi care vizează subiectele care le pot exercita şi instanţele competente a
le soluţiona. Dar chiar şi sub aspectul condiţiilor de exercitare vom nota unele aspecte
particulare cu prilejul cercetării căilor extraordinare de atac.

3.3. Căi de atac de reformare şi căi de atac de retractare


Această clasificare este importantă şi ea sub multiple aspecte. Doctrina foloseşte
ca principal criteriu de distincţie instanţa competentă a se pronunţa asupra căilor de
atac. Căile de atac de reformare sunt considerate acelea care se soluţionează de o
instanţă superioară spre a declanşa controlul judiciar. Sunt considerate căi de atac de
reformare apelul şi recursul. În schimb, căile de retractare sunt de competenţa
instanţei care a pronunţat hotărârea atacată. Fac parte din această din urmă categorie
contestaţia în anulare şi revizuirea.

3.4. Căi de atac devolutive şi căi de atac nedevolutive


Această clasificare are ca criteriu distinctiv întinderea atribuţiilor instanţelor
competente să se pronunţe asupra căilor de atac exercitate şi asupra procesului. Căile
de atac devolutive sunt acelea care pot reedita judecata în fond. Aceasta se realizează
însă numai în limita a ceea ce s-a solicitat prin acţiune şi în limita a ceea ce formează
obiectul căii de atac. Calea de atac devolutivă tipică este apelul. El permite o nouă
judecare a cauzei atât sub aspectul problemelor de fapt stabilite de prima instanţă, cât
şi asupra dezlegării date problemelor de drept. În condiţiile art. 3041 C. proc. civ. şi
recursul are un caracter devolutiv. Celelalte căi de atac au un caracter nedevolutiv,
căci ele nu pot determina, în principiu, o nouă judecată în fond. În această categorie se
include îndeosebi recursul.
Celelalte căi de atac nu se subsumează clasificării de faţă, căci astfel cum
judicios s-a remarcat, ele ocupă o poziţie specială, chiar dacă în unele cazuri
determină o judecată în fond.

3.5. Căi de atac comune şi căi de atac speciale


Criteriul acestei distincţii vizează dreptul de a exercita căile de atac. Când acest
drept aparţine părţilor sau procurorului ne aflăm în prezenţa unei căi de atac comune.
Când un atare drept este recunoscut numai unui subiect de drept ne aflăm în prezenţa
unei căi de atac speciale. Are acest caracter recursul în interesul legii. Menţionăm că
recursul în interesul legii poate fi exercitat numai de procurorul general al Parchetului
de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau de către colegiile de conducere ale
curţilor de appel.

3.6. Căi de atac suspensive şi căi de atac nesuspensive de executare


Această distincţie se face în funcţie de efectele pe care le produce declararea
căii de atac asupra posibilităţilor de declanşare imediată a executării silite. În sistemul
procesual în vigoare numai apelul se înfăţişează ca o cale suspensivă de executare.
Recursul, contestaţia în anulare şi revizuirea sunt căi de atac nesuspensive de
executare. Prin excepţie de la această regulă recursul se înfăţişează ca o cale de atac
suspensivă de executare atunci când are ca obiect pricini privitoare la strămutarea de
hotare, desfiinţarea de construcţii, plantaţii sau lucrări având o aşezare fixă. În
asemenea situaţii efectul suspensiv de executare se produce de drept, adică în temeiul
legii, fără să fie necesară o cerere formală în acest sens din partea recurentului [art.
300 alin. (1) C. proc. civ.]. Instanţa poate dispune motivat, cu acordarea unei cauţiuni,
suspendarea executării silite şi în alte cazuri decât cele arătate anterior. Suspendarea
executării silite se poate dispune şi în cazul promovării unei cererii de revizuire, dar
numai sub condiţia luării unei cauţiuni (art. 325 C. proc. civ.).

4. Reguli comune privitoare la instituirea şi exercitarea căilor legale de atac


4.1. Precizări prealabile
În doctrina românească s-au conturat de-a lungul timpului câteva reguli generale
privitoare la instituirea şi exercitarea căilor legale de atac. Cunoaşterea acestora este
importantă în perspectiva consideraţiilor de faţă. Aplicarea lor va fi detaliată şi cu
prilejul examinării căilor legale de atac. Vom examina în continuare doar cele mai
semnificative reguli comune privitoare la exercitarea căilor legale de atac.

4.2. Legalitatea căilor de atac


Legalitatea căilor de atac este un principiu deosebit de important şi a cărei
aplicare este incontestabilă în orice sistem procedural. În general, procedura civilă se
caracterizează prin reguli precise şi adeseori imperative. Instituirea căilor de atac este
o problemă de interes general şi ea vizează determinarea mijloacelor procedurale ce
pot fi exercitate pentru reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătoreşti.
În afara căilor de atac prevăzute de lege nu se pot folosi alte mijloace
procedurale în scopul de a se obţine reformarea sau retractarea unei hotărâri
judecătoreşti. Principiul enunţat decurge şi din prevederile înscrise în art. 128 din
Constituţie. Acest text consacră dreptul părţilor şi al Ministerului Public de a folosi
căile de atac, dar adaugă că ele se pot exercita „în condiţiile legii”.
Menţiunea greşită din dispozitivul hotărârii privitoare la calea de atac care poate
fi exercitată împotriva unei hotărârii nu poate fi de natură a deschide accesul la o cale
de atac neprevăzută de lege, după cum nici nu poate închide dreptul la o cale de atac.
Părţile au la dispoziţie acele căi de atac care erau prevăzute de lege în momentul
pronunţării hotărârii. Modificarea dispoziţiilor procedurale, în această materie, nu
poate afecta dreptul de a ataca hotărârea cu o anumită cale de atac, căci acest drept s-a
născut chiar în momentul pronunţării hotărârii. De aceea, calea de atac a fost
considerată de unii autori ca o calitate imanentă a hotărârii judecătoreşti.

4.3. Ierarhia căilor de atac


Principiul ierarhiei căilor legale de atac decurge din modul de organizare a
instanţelor judecătoreşti într-un sistem piramidal. Aceasta înseamnă că, în principiu,
nu se poate exercita o cale extraordinară de atac atâta timp cât partea are la dispoziţie
o cale ordinară de atac.
Ordinea la care ne referim rezultă şi din unele dispoziţii exprese ale legii. Astfel,
de pildă, contestaţia în anulare se poate exercita numai împotriva hotărârilor
judecătoreşti rămase irevocabile [art. 317 alin. (1) C. proc. civ.]. De asemenea,
revizuirea poate fi exercitată potrivit art. 322 alin. (1) C. proc. civ. şi împotriva
hotărârilor rămase definitive în instanţa de apel.
Principiul ierarhiei căilor de atac funcţionează şi în raportul dintre apel şi recurs.
În acest sens s-a decis în mod constant că recursul nu poate fi exercitat, în principiu
omisso medio, respectiv atâta timp cât partea are la dispoziţie calea ordinară de atac a
apelului.
În privinţa căilor extraordinare de atac legea nu prevede o succesiune în
exercitarea lor. Astfel că revizuirea poate fi exercitată înaintea contestaţiei în anulare
sau invers.

4.4. Unicitatea dreptului de a exercita o cale de atac


Dreptul de a exercita o cale de atac este, în principiu, unic şi se epuizează o dată
cu exercitarea lui. Aceasta înseamnă că nimănui nu-i este îngăduit de a uza de două
ori de una şi aceeaşi cale de atac. În caz contrar, excepţia puterii lucrului judecat va
putea fi invocată de cel interesat sau de instanţă din oficiu spre a anihila calea de atac
inadmisibilă. Regula enunţată are în vedere chiar ipoteza în care termenul pentru
declararea căii de atac nu s-ar fi împlinit la data formulării celei din urmă cereri.
Unicitatea căilor de atac vizează însă numai apelul şi recursul, nu şi celelalte căi
extraordinare. Datorită specificului căilor extraordinare de atac acestea pot fi
exercitate, în unele cazuri, în mod repetat. Astfel, de pildă, calea revizuirii poate fi
folosită în cazul descoperirii unor înscrisuri doveditoare reţinute de partea potrivnică
sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor.
Principial o a doua cerere de revizuire este admisibilă pentru un alt motiv cum ar fi cel
al condamnării unui martor, judecător sau expert pentru o infracţiune în legătură cu
pricina respectivă. Remarcăm că din acest punct de vedere dispoziţiile privitoare la
revizuire nu cuprind restricţii exprese. O a doua cerere de revizuire ar putea fi
paralizată însă prin mecanismul decăderii din termenul de exercitare a acestei căi de
atac. În schimb, contestaţia în anulare poate fi exercitată în mod repetat numai pentru
motive care nu au existat la data introducerii primei contestaţii. În acest sens sunt
dispoziţiile exprese ale art. 321 C. proc. civ.

4.5. Neagravarea situaţiei părţii în propria cale de atac


Codul de procedură civilă nu a consacrat, în mod expres, aşa cum a făcut-o
Codul de procedură penală [art. 372 alin. (1)], principiul neagravării situaţiei părţii în
propria sa cale de atac - non reformatio in pejus. Cu toate acestea, doctrina şi practica
judiciară au considerat în mod constant că acest principiu se aplică şi în materie civilă
pentru identitate de raţiune. Iată cum justifica instanţa supremă aplicarea acestui
principiu şi în materie civilă, prin una din deciziile sale: „deşi nici un text din Codul
de procedură civilă nu prevede în mod expres că părţii nu i se poate crea o situaţie mai
rea în propria sa cale de atac, s-a admis totuşi, în literatura juridică şi în practica
judiciară, în mod constant, că acest principiu, specific procesului penal, funcţionează
şi în procesul civil, ca măsură de logică juridică, de echitate şi umanism social”.
În urma modificării şi completării Codului de procedură civilă, prin Ordonanţa
de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, legiuitorul a remediat lacunele deja semnalate.
Astfel, principiul non reformatio in pejus a primit o consacrare legală în art. 296 C.
proc. civ. Potrivit părţii finale a acestui text: „Apelantului nu i se poate însă crea în
propria cale de atac o situaţie mai grea decât aceea din hotărârea atacată”. Principiul
este aplicabil şi în recurs potrivit dispoziţiilor art. 316 C. proc. civ., text conform
căruia dispoziţiile de procedură privind judecata în apel se aplică şi în instanţa de
recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în capitolul referitor la
recurs.
Prin urmare, aplicarea acestui principiu în procesul civil face imposibilă
înrăutăţirea situaţiei părţii în propria sa cale de atac. Dar care este sfera de aplicare a
acestui principiu în procesul civil? În primul rând, principiul non reformatio in pejus
se aplică în toate acele situaţii în care partea a atacat în mod solitar hotărârea
pronunţată. Într-o asemenea situaţie instanţa de control judiciar nu poate pronunţa o
soluţie prin care să-i creeze părţii o situaţie mai grea decât cea stabilită prin hotărârea
atacată. Altminteri, părţile, adeseori ar fi tentate să renunţe la exerciţiul unui drept
procedural fundamental de teamă că li s-ar putea crea o situaţie mai grea în urma
propriei lor „plângeri”.
Situaţia este însă diferită în cazul exercitării căii de atac şi de partea adversă sau
de procuror. De aceea s-a spus, pe bună dreptate, că principiul non reformatio in
pejus este limitat numai în cadrul căii de atac proprii. Prin urmare, în cazul declarării
recursului şi de partea adversă, de procuror sau de terţele persoane îndreptăţite să
exercite o cale de atac, se poate ajunge şi la înrăutăţirea situaţiei părţii în raport cu
situaţia stabilită de prima instanţă. Această situaţie este justificată de prof. I. Deleanu
şi V. Deleanu cu motivarea că de data aceasta controlul judiciar este bilateral, instanţa
fiind învestită plenar, iar egalitatea părţilor şi contradictorialitatea exclud beneficiul ce
decurge din exercitarea solitară a respectivei căi de atac.
Dar, practic în situaţiile menţionate nu asistăm la o veritabilă înrăutăţire a
situaţiei părţii în propria cale de atac, ci în calea de atac exercitată de partea adversă
sau de alt subiect al procesului. De altfel, în asemenea situaţii, în principiu, calea de
atac formulată de parte este respinsă, instanţa de control judiciar admiţând calea de
atac exercitată de partea adversă.
O situaţie specială este aceea a exercitării căii de atac de către Ministerul Public.
Dacă acesta a exercitat calea de atac exclusiv în interesul părţii situaţia ei nu va putea
fi înrăutăţită, principiul non reformatio in pejus găsindu-şi aplicare plenară [în materie
penală soluţia este prevăzută în mod expres de art. 372 alin. (2) C. proc. pen.]. În
această privinţă s-a pronunţat şi fosta instanţă supremă printr-una din deciziile sale de
îndrumare, soluţie care-şi găseşte deplină aplicaţiune, în opinia noastră, şi în prezent.
Astfel s-a statuat că „În cazul în care procurorul a declarat recurs în favoarea uneia
dintre părţi, instanţa, admiţând acest recurs, nu va putea modifica sau casa hotărârea
în defavoarea acelei părţi. Ea va putea proceda în acest fel numai în cazul în care
procurorul va fi transformat, înăuntrul termenului stabilit pentru introducerea căii de
atac, recursul declarat iniţial într-un recurs în favoarea celeilalte părţi”. Pentru
determinarea sferei de aplicare a principiului non reformatio in pejus va trebui să se
examineze, aşadar, conţinutul cererii de exercitare a căii de atac formulate de către
procuror. Facem această precizare deoarece în practică se poate întâmpla ca apelul sau
recursul exercitat de către procuror să nu constituie o cale de atac formal şi expres
declarată în favoarea sau defavoarea uneia dintre părţi. Pe de altă parte, adeseori
Ministerul Public poate acţiona prin intermediul unei căi de atac şi pentru a solicita
desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti pronunţate cu nesocotirea unor norme de
ordine publică, (privitoare la compunerea instanţei, constituirea instanţei cu
participarea Ministerului Public, la competenţă etc.).
Principiul non reformatio in pejus se poate însă răsfrânge şi asupra altor
participanţi procesuali decât cei care au exercitat calea de atac. Este cazul
coparticipării procesuale necesare sau obligatorii reglementate de art. 48 alin. (2) C.
proc. civ., situaţie în care se aplică principiul dependenţei procesuale a
coparticipanţilor. În considerarea acestui principiu s-a statuat că în cazul „obligaţiilor
solidare, precum şi al obligaţiilor indivizibile exercitarea căii de atac a recursului de
către unul dintre coparticipanţii la proces le va folosi şi celorlalţi, în sensul că efectele
admiterii recursului se vor extinde şi la părţile care nu au declarat recurs, sau al căror
recurs a fost respins fără a fi fost soluţionat în fond”.
Principiul non reformatio in pejus îşi găseşte aplicaţiune în cazul tuturor căilor
de atac care pot fi exercitate de părţi (apel, recurs, contestaţie în anulare sau
revizuire). Aceasta deoarece raţiunea ce justifică aplicarea principiului enunţat rămâne
aceeaşi în cazul tuturor căilor de atac exercitate de părţi.
Hotărârile susceptibile de a fi atacate cu apel sunt determinate în mod explicit
de art. 282 C. proc. civ. Potrivit primului alineat al textului comentat, hotărârile date
în primă instanţă de judecătorie sunt supuse apelului la tribunal, iar hotărârile date în
primă instanţă de tribunal sunt supuse apelului la curtea de apel. Dispoziţiile textului
citat au o dublă semnificaţie: determinarea obiectului apelului şi a instanţei
competente a se pronunţa asupra căii de atac.
Textul citat enunţă principiul potrivit căruia hotărârile pronunţate în primă
instanţă de judecătorii şi tribunale sunt susceptibile de a fi atacate cu apel.
Dispoziţia introdusă în primul alineat al textului comentat respectă în mod riguros
principiul ierarhiei instanţelor judecătoreşti. Soluţia actuală a legiuitorului este mai
raţională nu numai pentru considerentul arătat mai sus, ce ţine de respectarea ierarhiei
instanţelor judecătoreşti, ci şi pentru faptul că dispoziţia procedurală anterioară
impunea sarcini sporite justiţiabililor care erau nevoiţi să se deplaseze, chiar pentru
cauze mărunte, la sediul curţilor de apel, aflate, de regulă, în localităţi mai îndepărtate
de domiciliul lor.
În privinţa hotărârilor ce pot forma obiect al apelului se constată că legea nu
distinge între hotărârile prin care se soluţionează fondul şi cele care nu au acest
caracter. De asemenea este irelevant faptul dacă hotărârea atacată a fost sau nu pusă în
executare. În mod evident, avem în vedere acele hotărâri care sunt executorii de drept
sau cele date cu execuţie vremelnică, căci altminteri apelul are efect suspensiv de
executare. Legea nu se referă în mod expres la categoria hotărârilor pronunţate „în
ultimă instanţă” sau „în primă şi ultimă instanţă”. Prin urmare, aceste din urmă
hotărâri nu sunt susceptibile de apel.
Uneori legea declară, în mod expres, neapelabile anumite categorii de hotărâri.
Astfel, de pildă, renunţarea la drept se constată printr-o hotărâre dată „fără drept de
apel” [art. 247 alin. (4) C. proc. civ.]. Tot astfel, se procedează şi în cazul hotărârilor
care consfinţesc învoiala părţilor (art. 273 C. proc. civ.) sau cele prin care se constată
recunoaşterea pretenţiilor de către pârât. Alteori legea declară deschisă în mod expres
calea de atac a recursului împotriva hotărârii pronunţate, ceea ce implică ideea de
excludere a căii ordinare de atac a apelului. Cu titlu de exemplu doar indicăm
hotărârile pronunţate asupra conflictelor de competenţă (art. 22 alin. final C. proc.
civ.) şi hotărârile pronunţate asupra perimării judecăţii [art. 253 alin. (2) C. proc. civ.].
Există şi cazuri în care hotărârile judecătoreşti sunt sustrase oricărui control judiciar.
În acest sens menţionăm hotărârile pronunţate asupra strămutării procesului civil [art.
40 alin. (4) C. proc. civ.].
Codul de procedură civilă se ocupă şi de posibilitatea atacării cu apel a
încheierilor premergătoare. Potrivit art. 282 alin. (2) C. proc. civ. împotriva
încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât o dată cu fondul, în afară de
cazul când prin ele s-a întrerupt cursul judecăţii. Textul citat consacră, aşadar, regula
inadmisibilităţii atacării separate cu apel a încheierilor premergătoare. Din acest punct
de vedere se impun totuşi câteva precizări.
În primul rând, este de subliniat referirea generală a legii la încheierile
premergătoare, adică la acele încheieri de şedinţă care sunt anterioare fondului cauzei.
În această categorie se includ atât încheierile preparatorii, cât şi încheierile
interlocutorii. Raţiunea acestei reguli este una foarte simplă. Într-un sistem procesual
eficient atacarea fiecărui act procedural sau a fiecărei încheieri în mod distinct de
hotărârea finală este de neconceput. O atare soluţie ar constitui sursa unor complicaţii
inutile şi ar conduce la o tergiversare nejustificată a procesului.
O subliniere particulară care se cuvine a fi făcută este aceea că regimul juridic al
încheierilor, astfel cum acesta este determinat prin art. 282 C. proc. civ., vizează doar
încheierile premergătoare pronunţate în cauzele susceptibile de apel. Cu alte cuvinte,
dacă hotărârea finală este inapelabilă acelaşi caracter îl vor avea şi încheierile
premergătoare.
Cu toate acestea, art. 282 alin. (2) C. proc. civ. instituie şi o excepţie de la
regula potrivit căreia încheierile premergătoare pot fi atacate numai o dată cu fondul
cauzei. Este cazul încheierilor prin care s-a întrerupt cursul judecăţii. În conformitate
cu acest text împotriva unor asemenea încheieri apelul poate fi exercitat în mod
separat de hotărârea finală.
Aria hotărârilor susceptibile de apel a fost mult restrânsă în urma modificării
Codului de procedură civilă prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000.
Potrivit art. 2821 alin. (1) C. proc. civ., text introdus prin actul normativ anterior
menţionat, nu sunt supuse apelului hotărârile judecătoreşti date în primă instanţă în
cererile introduse pe cale principală şi care sunt expres determinate chiar în primul
alineat. De asemenea, alineatul al doilea al textului comentat mai precizează că:
„Hotărârile instanţelor judecătoreşti prin care se soluţionează plângerile împotriva
hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu activitate jurisdicţională şi ale altor
organe cu astfel de activitate nu sunt supuse apelului, dacă legea nu prevede altfel”.
Restrângerea exerciţiului dreptului la apel se justifică, în toate situaţiile
prevăzute în art. 2821 C. proc. civ., prin interesul redus al litigiului sau prin caracterul
provizoriu al unor măsuri ori chiar prin simplitatea unor procese. În fine, este de
remarcat şi faptul că legiuitorul poate suprima calea de atac a apelului şi în alte cazuri.
Am remarcat deja câteva din aceste situaţii.
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003 nu a adus modificări esenţiale
dispoziţiilor legale privitoare la suprimarea apelului. Problema care se poate invoca
este aceea de a cunoaşte dacă suprimarea căii de atac, în cazurile reglementate de
textul comentat, mai este sau nu justificată.
Constatăm, cu uşurinţă, că în toate situaţiile prevăzute de art. 282 1 alin. (1) C.
proc. civ. este vorba de cauze, în principiu, mai puţin complexe – pensii de întreţinere,
litigii al căror obiect are o valoare de până la 1 miliard lei inclusiv, acţiuni posesorii
etc. - cauze care, în prezent, pot fi soluţionate pe calea recursului, de instanţa
superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată. Or, simplitatea unor asemenea
cauze şi valoarea relativ redusă a obiectului litigiului trebuie să rămână, în continuare,
criterii de bază ce pot conduce la suprimarea căii ordinare de atac a apelului.
Situaţia este similară şi în alte situaţii în care legiuitorul a suprimat, printr-o
dispoziţie procedurală expresă sau implicită, calea ordinară a apelului, cum este cazul
hotărârilor prin care se constată renunţarea reclamantului la drept [art. 247 alin. (4)
C. proc. civ], hotărârilor de expedient (art. 273 C. proc. civ.), hotărârilor pronunţate
asupra conflictelor de competenţă (art. 22 alin. final C. proc. civ.), hotărârilor
pronunţate asupra perimării [art. 253 alin. (2) C. proc. civ.], ordonanţelor
preşedinţiale [art. 582 alin. (1) C. proc. civ.] etc.
Codul de procedură civilă conţine prevederi sumare cu privire la subiectele
apelului. În mod firesc, socotim că legea s-a referit doar la unele aspecte particulare în
această materie. Aşa fiind, în privinţa subiectelor apelului sunt întru totul aplicabile
dispoziţiile şi regulile de drept comun privitoare la exercitarea acţiunii civile. Totuşi
se cuvine să facem unele precizări indispensabile în legătură cu subiectele apelului.
Hotărârea judecătorească produce efecte numai în privinţa persoanelor care au
luat parte la judecată. Faţă de terţi hotărârea este un res inter alios judicata, ea nu
poate dăuna acestora, căci nu le este opozabilă, dar nici nu-i poate prejudicia. Pornind
de la această constatare se impune afirmarea principiului potrivit căruia subiecte ale
apelului pot deveni numai părţile din proces. Cu toate acestea, în anumite condiţii
apelul poate fi exercitat şi de alte persoane care pot justifica un interes, precum şi de
către procuror.
Subiectele principale şi indispensabile ale apelului sunt părţile între care s-a
declanşat litigiul în faţa instanţei de judecată. Pentru a declara apel este suficient ca
partea să se declare nemulţumită de hotărârea pronunţată de către instanţa de fond.
Oricare dintre părţi se poate afla într-o asemenea situaţie, respectiv atât reclamantul
cât şi pârâtul. Partea care declară apel va purta denumirea de apelant, iar partea
adversă pe aceea de intimat. În ipoteza în care apelul este declarat de ambele părţi
acestea vor dobândi calităţi duble, respectiv atât de apelant cât şi de intimat.
Partea care declară apel trebuie să justifice şi un interes în exercitarea acestei
căi de atac. Astfel cum am arătat în prima parte a lucrării de faţă interesul reprezintă o
condiţie generală, necesară pentru îndeplinirea oricărui act procedural, deci şi pentru
exercitarea apelului. Prin urmare, partea care a avut câştig de cauză în faţa instanţei de
fond, în sensul că i s-au admis în întregime pretenţiile nu îndeplineşte toate condiţiile
pentru exercitarea apelului, fiind lipsită de interes. Soluţia trebuie să fie aceeaşi,
pentru identitate de raţiune, astfel cum s-a decis şi în practica noastră mai veche, şi în
acele situaţii în care partea a avut integral câştig de cauză, dar i s-au respins unele
apărări sau excepţii. În schimb, dacă partea n-a avut câştig de cauză doar în privinţa
unui capăt de cerere, indiferent de importanţa acestuia, ea justifică un interes pentru a
se plânge pe calea apelului împotriva hotărârii pronunţate.
Dreptul de a exercita calea de atac a apelului aparţine şi terţilor introduşi în
proces din iniţiativa uneia dintre părţi, respectiv pe calea chemării în judecată a altei
persoane, chemării în garanţie sau arătării titularului dreptului. Acelaşi drept este
recunoscut şi terţilor care au intervenit în proces din proprie iniţiativă. În această
privinţă o situaţie particulară o are intervenientul în interesul uneia dintre părţi. Apelul
acestuia este condiţionat de exercitarea căii de atac şi de către partea în favoarea
căreia s-a formulat cererea de intervenţie, astfel cum dispune în mod expres art. 56 C.
proc. civ.
În cazul coparticipării procesuale apelul poate fi declarat de către oricare
dintre coparticipanţi, dar numai pentru apărarea intereselor proprii, întrucât regimul
juridic al litisconsorţiului este dominat de principiul independenţei procesuale.
Situaţia este diferită doar în cazul coparticipării procesuale obligatorii sau necesare,
împrejurare în care efectele apelului se extind şi asupra celorlalţi coparticipanţi.
Dreptul de a exercita calea de atac a apelului trebuie recunoscut şi acelor
persoane sau organe care pot exercita acţiunea civilă în baza unor dispoziţii exprese
ale legii, respectiv care nu invocă drepturi proprii în justiţie (cazul legitimării
procesuale extraordinare). Aşa este cazul autorităţii tutelare, organ care poate exercita
calea apelului atunci când ea însăşi a introdus şi cererea de chemare în judecată.
Calea de atac a apelului nu poate fi însă exercitată în acele cazuri în care partea
a renunţat în mod expres la această cale de atac. Observăm că legea acordă un
asemenea efect numai renunţării exprese la calea de atac. Cu toate acestea, doctrina a
atribuit acelaşi efect şi achiesării tacite atunci când ea este indubitabilă, în sensul
voinţei părţii de a adera la hotărâre.
Dreptul procurorului de a folosi căile legale de atac este recunoscut în mod
expres de art. 45 alin. (5) C. proc. civ. Nu vom insista în contextul de faţă asupra
acestui drept al Ministerului Public. Dreptul acestui organ de a exercita căile legale de
atac este consacrat chiar în legea fundamentală (art. 129 din Constituţie).
Procurorul poate exercita calea apelului indiferent dacă a participat sau nu la
judecata în primă instanţă şi chiar dacă acţiunea are un caracter strict personal.
Această din urmă aserţiune nu trebuie să fie, după părerea noastră, absolutizată.
În mod firesc exerciţiul dreptului de apel trebuie să fie limitat în timp. Soluţia
contrară ar introduce o nesiguranţă inadmisibilă în raporturile juridice civile. Iată de
ce, în general, căile legale de atac sunt ţărmurite în timp prin statornicirea unor
termene imperative.
Codul nostru de procedură se referă la termenul de apel în art. 284-286. Primul
text, pe care-l şi comentăm în contextul de faţă, reglementează durata termenului de
apel şi determină punctul de pornire al acestuia.
Termenul de 15 zile, prevăzut de textul comentat, constituie dreptul comun în
materie de apel. De la această regulă există şi excepţii atât în ceea ce priveşte durata
termenului, cât şi în ceea ce priveşte punctul de pornire al termenului de apel. Astfel,
de pildă, termenul de apel împotriva hotărârii de divorţ este de 30 de zile [art. 619
alin. (1) C. proc. civ.].
În privinţa momentului de la care începe să curgă termenul de apel art. 284
alin. (1) C. proc. civ. nu face decât o aplicare a principiului înscris în art. 102 alin. (1)
C. proc. civ. Potrivit acestui din urmă text, „Termenele încep să curgă de la data
comunicării actelor de procedură dacă legea nu dispune altfel”. Astfel cum am arătat
şi de la această regulă există unele excepţii expres prevăzute de lege. Astfel, cu titlu
de exemplu menţionăm că în materie necontencioasă termenul de apel curge de la
pronunţare, pentru cei care au fost de faţă (şi de la comunicare, pentru cei care au
lipsit).
Comunicarea hotărârii poate fi înlocuită, sub aspectul momentului de la care
începe să curgă termenul de apel, şi cu un act echivalent. Principiul echipolenţei este
însă de strictă interpretare; el nu poate fi extins prin analogie la unele împrejurări
asemănătoare.
Principiul echipolenţei se aplică numai în trei situaţii anume determinate de
Codul de procedură civilă. O primă situaţie este prevăzută de art. 284 alin. (2) C. proc.
civ., text potrivit căruia termenul de apel curge chiar dacă comunicarea hotărârii a fost
făcută o dată cu somaţia de executare. Drept urmare, dacă hotărârea nu a fost
comunicată înainte de pornirea executării silite comunicarea făcută o dată cu somaţia
va constitui punctul de plecare al termenului de apel.
A doua situaţie vizează tocmai promovarea apelului înainte de comunicarea
hotărârii. Într-o atare împrejurare hotărârea se consideră comunicată pe data depunerii
cererii de apel. Soluţia se întemeiază pe faptul că dreptul de apel se naşte din
momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti. Datorită acestui fapt partea este
îndreptăţită să exercite calea de atac şi înainte de comunicarea hotărârii. Legea a luat
în considerare diligenţa părţii şi pentru ca ea să nu fie păgubită a precizat că termenul
curge de la data depunerii cererii. În acest mod partea are la dispoziţie un termen util,
tot de 15 zile, pentru a introduce un nou apel, în vederea îndreptării eventualelor
neregularităţi cuprinse în prima cerere.
Ultimul caz de aplicare a echipolenţei este statornicit de dispoziţiile de principiu
ale art. 102 alin. (2) C. proc. civ. Potrivit acestei dispoziţii procedurale, deosebit de
importante, „termenele încep să curgă şi împotriva părţii care a cerut comunicarea, de
la data când a cerut-o”.
Termenul de apel, fiind un termen imperativ şi de decădere, curge continuu,
fără să fie susceptibil de întrerupere şi suspendare. Această regulă cunoaşte totuşi
unele excepţii pe care le vom prezenta, pe scurt, în continuare.
În primul rând, termenul de apel se întrerupe, astfel cum dispune în mod
expres art. 285 C. proc. civ., prin moartea părţii care are interes să facă apel. Într-o
asemenea împrejurare se va face o nouă comunicare a hotărârii, fără să se arate
numele şi calitatea fiecărui moştenitor. Termenul de apel va începe să curgă din nou
de la data acestei comunicări. În cazul moştenitorilor lipsiţi de capacitate de exerciţiu
sau având capacitate de exerciţiu restrânsă, în cazul persoanelor dispărute, precum şi
în cazul succesiunilor vacante, termenul de apel va curge din ziua în care se va numi
tutorele, curatorul sau administratorul provizoriu [art. 285 alin. (2) C. proc. civ.].
Elementele pe care trebuie să le cuprindă o cerere de apel sunt statornicite în
mod expres în art. 287 alin. (1) C. proc. civ. Într-o formulă imperativă, dar care nu se
justifică pentru toate situaţiile pe care le consacră, textul menţionat precizează că
cererea de appel va cuprinde:
1. numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru persoanele juridice,
denumirea şi sediul lor, precum şi, după caz, numărul de înmatriculare în registrul
comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul fiscal şi contul
bancar;
2. arătarea hotărârii care se atacă;
3. motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază apelul;
4. dovezile invocate în susţinerea apelului;
5. semnătura.
În continuare vom analiza în mod distinct menţiunile arătate mai sus:
1. Numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru persoanele juridice,
denumirea şi sediul lor, precum şi, după caz, numărul de înmatriculare în
registrul comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul
fiscal şi contul bancar.
Elementele indicate mai sus reprezintă cerinţe necesare pentru corecta
identificare a părţilor persoane fizice sau persoane juridic.
Aceste cerinţe de formă nu au însă, în principiu, un caracter esenţial, întrucât ele
sunt prevăzute şi în cererea de chemare în judecată, precum şi în alte acte aflate la
dosar. De aceea, cerinţele de formă analizate nici nu sunt sancţionate de art. 287 alin.
(2) C. proc. civ. cu nulitatea. Indicarea unor asemenea elemente, îndeosebi cele
privitoare la domiciliul, reşedinţa părţilor, respectiv sediul acestora, este utilă în cazul
survenirii unor modificări ulterioare cu privire la vreuna din situaţiile menţionate.
Datorită acestui fapt sancţiunea nulităţii ar putea interveni, dar numai în condiţiile
dreptului comun, respectiv în măsura în care partea interesată face dovada unei
vătămări ce nu ar putea fi înlăturată într-un alt mod.
2. Arătarea hotărârii care se atacă
Identificarea hotărârii care se atacă se face în mod obişnuit prin elementele sale
caracteristice şi care o individualizează. Acestea se referă la arătarea instanţei care a
pronunţat-o, numărul sentinţei şi la data pronunţării. În acest fel se procedează în mod
constant în practică, identificându-se uneori şi dosarul în care hotărârea a fost
pronunţată.
Nearătarea hotărârii care se atacă este sancţionată în mod expres de art. 287 alin.
(2) C. proc. civ. cu nulitatea. Sancţiunea nulităţii este operantă numai în cazul
neindicării hotărârii, textul citat conţinând o referire generală în acest sens, nu şi în
cazul nearătării unor elemente ca data pronunţării sau chiar numărul sentinţei; este
suficient, prin urmare să se indice acele elemente din care să rezulte neîndoielnic
hotărârea care formează obiectul apelului.
3. Motivele de fapt şi de drept
Motivele de fapt şi de drept reprezintă elemente importante ale cererii de apel,
pentru că numai în acest fel se realizează echilibrul dintre părţi, intimatul fiind în
măsură să cunoască criticile aduse de apelant hotărârii atacate. Ele determină şi cadrul
în care se va desfăşura activitatea procesuală în faţa instanţei de apel. Motivarea
apelului este importantă sub un dublu aspect: pe această cale se aduc la cunoştinţa
instanţei motivele de nemulţumire ale apelantului faţă de hotărârea atacată, iar
intimatul este pus în situaţia de a-şi putea formula în mod judicios şi din timp
apărarea.
Apelul are un caracter devolutiv, iar în temeiul acestei căi de atac instanţa
superioară este îndreptăţită să exercite un control complet asupra temeiniciei şi
legalităţii hotărârii atacate. Dar apelul este devolutiv numai pentru ceea ce s-a apelat,
astfel că partea care se declară nemulţumită de hotărâre trebuie să învedereze atât
temeiurile de fapt cât şi cele de drept pe care-şi fundamentează criticile aduse
hotărârii atacate. Prin urmare apelantul nu va putea formula şi susţine motive de apel
decât în legătură cu problemele cu privire la care a formulat cererea de apel.
Motivele trebuie să fie prezentate de apelant într-o formă clară şi precisă,
respectiv de o atare manieră încât instanţa de apel să poată reţine cu exactitate
adevăratele temeiuri ale nemulţumirii apelantului. Aceasta nu presupune anumite
forme sacramentale nici în ceea ce priveşte motivele de fapt, şi nici în privinţa
motivelor de drept. De aceea, indicarea greşită a unui text de lege nu poate atrage
nulitatea apelului; o atare eroare poate fi rectificată şi oral în instanţă. Pe de altă parte,
este de observat că legea se referă la motivarea în drept a apelului, împrejurare care nu
implică necesitatea unei indicări exacte a textului de lege aplicabil, fiind suficientă
doar arătarea principiilor de drept. De asemenea, simpla menţiune în cererea de
declarare a căii de atac că apelantul îşi întemeiază apelul pe concluziile scrise depuse
în faţa instanţei de fond nu constituie o motivare în sensul legii.
Instanţa de apel va fi obligată să examineze toate motivele invocate de apelant
prin cererea sa; ea nu va putea refuza discutarea acestor motive, pe considerentul că
ele au fost analizate şi de prima instanţă, care le-a respins ca nefondate.
Potrivit art. 292 C. proc. civ. „Părţile nu se vor putea folosi, înaintea instanţei de
apel, de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât de cele invocate la prima
instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanţa de apel poate
încuviinţa şi administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri”. Textul
citat prezintă importanţă atât în ceea ce priveşte arătarea motivelor de apel, cât şi în
privinţa determinării dovezilor ce pot fi folosite în instanţa de apel. Prin urmare,
părţile pot folosi în instanţa de apel şi motivele invocate în faţa primei instanţe,
împrejurare însă care nu-l scuteşte pe apelant de obligaţia de a face referire în cererea
de apel şi la aceste motive. În aceste condiţii, apreciem că într-o asemenea
împrejurare apelul nu poate fi respins ca nemotivat sau insuficient motivat, instanţa
având obligaţia de a-l soluţiona examinând şi motivele invocate în faţa primei
instanţe.
Menţionăm însă că în practică motivarea se realizează adeseori în două părţi:
una enunţiativă, în care sunt indicate doar rezumativ faptele omise sau greşit
interpretate ori principiul de drept sau textele de lege greşit aplicate. O asemenea
rigoare nu este impusă totuşi în prezent de nici o dispoziţie procedurală.
Nemotivarea apelului atrage după sine decăderea părţii din dreptul de a mai
invoca alte motive. Dar astfel cum am arătat apelantul se poate folosi totuşi şi de
motivele invocate în faţa primei instanţe.
4. Dovezile invocate în susţinerea apelului
Desfăşurarea activităţii de control judiciar nu se poate desfăşura, în principiu,
numai pe baza motivelor invocate de apelant. Mai este necesar ca apelantul, care
critică hotărârea, să demonstreze şi exactitatea alegaţiilor sale.
Arătarea dovezilor de care apelantul înţelege să se servească în susţinerea
apelului are o temeinică justificare şi ea vizează apărarea intereselor legitime ale
intimatului, căci dacă acestuia nu i s-ar aduce la cunoştinţă dovezile invocate de
apelant el s-ar afla în imposibilitate de a-şi pregăti o apărare temeinică. Arătarea
dovezilor de către apelant evită surprinderea intimatului, ceea ce face ca lupta
judiciară să se poată continua de pe aceleaşi poziţii de egalitate caracteristice
procesului civil.
Cu toate acestea, mijloacele de dovadă invocate în faţa primei instanţe pot fi
reiterate de apelant şi oral în faţa instanţei de apel, intimatul având cunoştinţă de atare
dovezi încă de la prima instanţă. În acest sens art. 292 C. proc. civ., astfel cum s-a
remarcat şi în jurisprudenţa noastră antebelică, face o distincţie foarte clară între
mijloacele de apărare şi dovezile invocate la prima instanţă şi cele arătate în cererea
de apel; această distincţie învederează din partea legiuitorului intenţia de a supune
obligativităţii arătării în cererea de apel numai a acelor dovezi de care partea înţelege
să se servească direct în apel. Probele folosite în faţa primei instanţe sunt considerate,
pe bună dreptate, ca fiind câştigate cauzei, „adversarul le cunoaşte, iar instanţa
superioară - în baza principiului devoluţiunii apelului, este chemată şi autorizată să le
examineze, prin simplul fapt al depunerii apelului - cu toate că nu sunt în mod expres
menţionate în petiţia de apel”.
În privinţa folosirii mijloacelor de dovadă în faţa instanţei de apel sunt
aplicabile şi unele dispoziţii de drept comun. În primul rând, remarcăm trimiterea art.
287 alin. (3) C. proc. civ. la dispoziţiile art. 112 pct. 5 C. proc. civ. Aceasta înseamnă
că apelantul va trebui să indice, în cererea de apel, dovezile pe care se sprijină fiecare
motiv invocat de el. De asemenea, în sensul acestei dispoziţii procedurale apelantul
trebuie să se conformeze şi celorlalte dispoziţii cuprinse în art. 287 alin. (3) C. proc.
civ., atunci când înţelege să se servească de proba cu înscrisuri sau de proba cu
martori. Astfel, de pildă, când apelantul înţelege să se folosească de proba cu
înscrisuri el va alătura la cererea de apel câte o copie după fiecare înscris, precum şi
o copie pentru instanţă. De asemenea, dacă apelantul se foloseşte de proba cu
martori el va trebui să indice în cererea de apel şi elementele necesare pentru
identificarea şi citarea acestora în instanţă. Asemenea exigenţe se impun să fie
respectate numai în cazul în care dovezile respective nu au fost folosite şi în faţa
instanţei de fond.
5. Semnătura apelantului
Semnătura este un element esenţial al cererii de apel, fapt pentru care ea este
sancţionată în mod expres cu nulitatea. Este firesc să fie aşa deoarece doar în măsura
în care cererea de apel este semnată se poate deduce şi voinţa neîndoielnică a
apelantului de a critica hotărârea şi de a se judeca într-o nouă fază a procesului civil.
Lipsa semnăturii poate fi totuşi complinită în condiţiile art. 133 alin. (2) C. proc.
civ., dispoziţii care sunt aplicabile şi în materie de apel. Aşa fiind, dacă intimatul
invocă lipsa de semnătură, apelantul va trebui să semneze cererea cel mai târziu la
prima zi de înfăţişare următoare, iar dacă a fost prezent în instanţă în momentul
invocării excepţiei de nulitate, în chiar acea şedinţă. În încheierea acestor considerente
mai precizăm că păstrarea actualei reglementări este criticată în doctrină, fiind
apreciată asincronică faţă de declararea ca neconstituţionale a dispoziţiilor art. 302 1

alin. 1 C. proc. civ., text ce se referă la aceleaşi elemente.


Ultimul alineat al textului comentat a fost introdus în Codul de procedură civilă,
prin Legea de aprobare a O.U.G. nr. 138/2000. Norma înscrisă în acest text este întru
totul raţională şi ea este similară celei cuprinse în art. 303 alin. (2) C. proc. civ., din
materia recursului. Aşa fiind, în mod firesc, în situaţii identice, soluţiile trebuie să fie
şi ele corespunzătoare.
Intimatul este în drept să depună întâmpinare la cererea de apel.
Codul de procedură civilă nu cuprinde dispoziţii particulare privitoare la
cerinţele pe care trebuie să le întrunească întâmpinarea. În aceste condiţii, trebuie să
recurgem la dispoziţiile de principiu ale art. 298 C. proc. civ. text care face trimitere
la dispoziţiile dreptului comun. Prin urmare, în considerarea acestor norme şi ale celor
de drept comun în materie, întâmpinarea va trebui să cuprindă precizări privitoare la:
excepţiile de procedură pe care intimatul le invocă faţă de cererea de apel; răspunsul
la toate motivele de fapt şi de drept ale apelului; dovezile pe care se întemeiază
apărarea intimatului şi semnătura acestuia.
Intimatul trebuie să se conformeze şi dispoziţiilor art. 116-117 C. proc. civ. Prin
urmare, la întâmpinare se vor alătura atâtea copii câţi apelanţi sunt; în acelaşi mod se
va proceda şi în privinţa înscrisurilor folosite de intimat. În cazul în care mai mulţi
apelanţi au un singur reprezentant intimatul va depune la dosar pentru aceştia o
singură întâmpinare. De asemenea, mai mulţi intimaţi pot răspunde la apel printr-o
singură întâmpinare.
Art. 291 alin. (1) C. proc. civ. reglementează o situaţie particulară, anume aceea
a necomunicării motivelor de apel. Norma înscrisă în acest text nu este însă
obligatorie pentru intimat. În consecinţă el va putea solicita la prima zi de înfăţişare,
un termen pentru depunerea întâmpinării. Modul de redactare a textului nu face nici o
îndoială în această privinţă.
În ipoteza în care intimatul lipseşte la prima zi de înfăţişare şi instanţa constată
că motivele de apel nu au fost comunicate, va dispune amânarea cauzei şi
efectuarea comunicării, iar dacă motivele nu au fost comunicate în termen, instanţa
va dispune amânarea cauzei cu îndeplinirea cerinţelor prevăzute de art. 1141 alin. (3)
sau (4) C. proc. civ., după caz.
Nedepunerea întâmpinării îl expune pe intimat la unele consecinţe negative.
Astfel, intimatul nu va mai putea invoca probele ce le-ar fi putut solicita în faza
preliminară a judecăţii şi va fi decăzut din dreptul de a mai invoca excepţiile relative.
Judecata în faţa instanţei de apel se finalizează, în principiu, printr-o decizie
[art. 255 alin. (1) C. proc. civ.]. În concret, asupra apelului instanţa se poate pronunţa
printr-o decizie de admitere sau de respingere a căii de atac. Acestea sunt soluţiile
principale ce se pot pronunţa în apel, deşi legislaţia noastră procesuală nu face în mod
expres referire la ele.
Totuşi Codul de procedură civilă, în art. 296-297, conţine dispoziţii concrete
privitoare la unele din soluţiile ce pot fi pronunţate de instanţa de apel ca urmare a
admiterii sau respingerii acestei căi de atac. În acest sens, art. 296 C. proc. civ.
statuează, în prima sa parte, în termeni destul de lapidari, că instanţa de apel poate
păstra ori schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată.
Menţinerea sau „păstrarea” hotărârii atacate nu reprezintă altceva decât o
consecinţă firească a respingerii apelului. Iar o atare soluţie se pronunţă de instanţa de
apel atunci când motivele invocate de apelant au fost găsite neîntemeiate. Instanţa de
apel este însă obligată, în prealabil, să analizeze toate motivele invocate de părţi.
Hotărârea de respingere a apelului determină definitivarea hotărârii pronunţate de
prima instanţă.
În cazul admiterii apelului instanţa poate dispune modificarea sau desfiinţarea
hotărârii atacate. Legea se referă, in terminis, la posibilitatea instanţei de apel de a
„schimba în tot sau în parte hotărârea atacată”. La o asemenea soluţie se poate ajunge
ca urmare a unei noi evaluări a probelor sau în cazul aplicării greşite a legii la starea
de fapt stabilită de instanţă. Modificarea hotărârii atacate reprezintă regula, iar
desfiinţarea acesteia excepţia.
Cazurile în care instanţa de apel poate dispune desfiinţarea hotărârii atacate şi
judecarea cauzei sunt strict determinate în art. 297 C. proc. civ. Menţionăm că legea
nu mai foloseşte termenul de casare a hotărârii atacate, astfel cum se procedează în
materia recursului (art. 311-315 C. proc. civ.). De aceea, doctrina evită, în general,
folosirea în materia apelului a termenului de casare a hotărârii. În esenţă, soluţiile
prevăzute în art. 297 C. proc. civ., înainte de modificarea şi completarea Codului de
procedură civilă prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, erau
asemănătoare cu cele prevăzute în materia recursului de art. 312 C. proc. civ. În
prezent însă cele două texte cuprind soluţii, în mare măsură, diferite.
Art. 297 C. proc. civ., structurat în două alineate distincte, pare a sugera mai
multe situaţii particulare şi cu privire la care soluţia desfiinţării hotărârii se impune.
Din punctul de vedere al soluţiilor ce trebuiesc pronunţate de instanţa de apel textul
consacră doar două rezolvări distincte: desfiinţarea hotărârii atacate şi trimiterea
cauzei spre rejudecare; anularea procedurii, inclusiv a hotărârii, şi judecarea
procesului de instanţa de apel. Actuala reglementare, dată prin Legea nr. 219/2005,
revine la dispoziţiile anterioare privitoare la trimiterea spre judecare a cauzei la prima
instanţă, în crcumstanţele determinate de primul alineat al art. 297.
În prezent legea consacră trei cazuri în care litigiul se impune să fie trimis spre
judecare la prima instanţă. Primul caz este acela în care se constată că, în mod greşit,
prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului. În acest caz se
procedează la desfiinţarea hotărârii atacate şi la trimiterea cauzei spre judecare la
prima instanţă. Legiuitorul a considerat să revină asupra soluţiei anterioare, spre a
salvgarda principiul dublului grad de jurisdicţie.
A doua ipoteză vizează situaţia în care judecata s-a făcut în lipsa părţii ce n-a
fost legal citată. În ambele situaţii, trimiterea cauzei la prima instanţă se impune să fie
făcută pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicţie.
Un alt caz în care se impune trimiterea cauzei la prima instanţă este prevăzut în
cel de-al doilea alineat al textului comentat. Este cazul anulării hotărârii atacate
pentru necompetenţă. În acest caz instanţa de apel trimite cauza spre judecare
instanţei competente sau altui organ jurisdicţional competent potrivit legii. De la
această regulă există şi o excepţie firească, în materie de necompetenţă, şi care
vizează chiar ipoteza în care instanţa de apel este competentă ea însăşi să judece
litigiul.
În acest din urmă caz, instanţa de apel va reţine cauza spre judecare. De
remarcat doar faptul că vechea redactare a textului nu se referea şi la situaţia în care
instanţa de apel constata că ea însăşi este competentă să soluţioneze cauza în fond.
Soluţia care s-a impus totuşi a fost aceea că într-o atare împrejurare, în virtutea
atribuţiilor de control judiciar a instanţei de apel, desfiinţarea hotărârii atacate şi apoi
soluţionarea în fond a cauzei reprezintă singura soluţie ce trebuie să prevaleze.
Soluţionarea în fond a cauzei de către instanţa de apel este o exigenţă firească ce
decurge din necesitatea respectării normelor de competenţă.
În legătură cu judecarea cauzei de către instanţa de apel constatăm totuşi şi
unele diferenţieri între situaţiile reglementate în cele două alineate ale art. 297 C.
proc. civ. Într-adevăr, primul alineat al textului se referă la ipoteza în care prima
instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului. Practic, legea
cuprinde o formulă largă care include în conţinutul său toate neregularităţile
procedurale care au determinat pronunţarea unei soluţii fără cercetarea fondului,
cum este cazul anulării cererii de chemare în judecată ca netimbrată sau
nesemnată de reclamant, respingerea cererii ca prescrisă, inadmisibilă, pentru
existenţa puterii lucrului judecat ori pe baza altor excepţii peremptorii. În toate
aceste cazuri, instanţa de apel nu va evoca ea însăşi fondul, astfel cum trebuia
procedat anterior adoptării Legii nr. 219/2005, ci va desfiinţa hotărârea atacată şi
va trimite cauza spre judecare primei instanţe.
A doua ipoteză, prevăzută de art. 297 alin. (2) C. proc. civ., vizează toate acele
situaţii în care prima instanţă s-a pronunţat asupra fondului cauzei, dar instanţa de
apel a constatat că ea însăşi este competentă sau a anulat hotărârea atacată pe baza
altui „motiv de nulitate”. Ipoteza la care ne referim aici este diferită de cea analizată
anterior prin faptul că, de data aceasta, ne aflăm în prezenţa unei hotărâri de fond
pronunţată de prima instanţă. Observăm însă şi în legătură cu această ipoteză că legea
conţine tot o formulă largă care include în conţinutul său orice „motiv de nulitate”.
Desfiinţarea procedurii va fi totală sau parţială, în funcţie de motivul de nulitate
invocat şi găsit ca întemeiat. Astfel, dacă viciul procedural se referă chiar la hotărârea
pronunţată anularea hotărârii se impune, nu însă a întregii procedurii. Situaţia este
diferită în cazul unor nulităţi care se referă chiar la cererea de chemare în judecată.
Remarcăm faptul că în ipoteza mai sus discutată legea se referă la anularea
hotărârii atacate, iar nu la desfiinţarea ei, ultima formulă fiind folosită, astfel cum am
arătat, în primul alineat al art. 297 C. proc. civ. S-a observat însă că efectele ce se
produc în situaţiile la care ne-am referit sunt identice, astfel că distincţia între
« desfiinţarea » şi « anularea » hotărârii atacate nu este întru totul justificată.
În acelaşi text, legea include şi o altă ipoteză: anularea în tot sau în parte a
procedurii urmate şi reţinerea cauzei spre judecare. Legea are în vedere două situaţii
distincte ce pot surveni: situaţia în care prima instanţă s-a considerat în mod greşit
competentă, iar instanţa de apel constată propria sa competentă; constatarea oricărui
alt motiv de nulitate. În toate aceste situaţii, hotărârea pronunţată de instanţa de apel
poate fi atacată cu apel sau recurs, după cum instanţa de casare s-a pronunţat asupra
fondului sau în apel.

Recursul
Recursul este calea de atac prin intermediul căreia părţile sau Ministerul Public
solicită în condiţiile şi pentru motivele limitativ determinate de lege desfiinţarea unei
hotărâri judecătoreşti pronunţate fără drept de apel, în apel sau de un organ cu
activitate jurisdicţională.
În prezent recursul este reglementat în art. 299-316 C. proc. civ. Actuala
reglementare a recursului diferă substanţial de cea realizată în trecut. În perioada
antebelică recursul a fost reglementat atât în procedura ardeleană, cât şi în legislaţia
procesuală din Vechiul Regat. Înainte de război recursul nu a fost reglementat în
Codul de procedură civilă, ci în Legea Curţii de Casaţie.
Recursul prezintă câteva atribute importante care sunt de natură să-i configureze
întreaga sa fizionomie, astfel cum ea a fost concepută de legiuitor, în forme şi
modalităţi departe de a fi lipsite de critică. Vom înfăţişa pe scurt aceste caractere ale
recursului.
În mod incontestabil primul şi cel mai important atribut al recursului este acela
de a constitui o cale extraordinară de atac. Această calificare a recursului ne este
oferită chiar de Codul de procedură civilă prin situarea sa „topografică” în Capitolul I
din Titlul V, consacrat Căilor extraordinare de atac, al Cărţii a II-a. Numai că această
calificare este, astfel cum bine s-a observat şi de alţi autori şi înainte de modificările şi
completările aduse Codului de procedură civilă, prin Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 138/2000, numai parţial corectă. Într-adevăr, în prezent, recursul
corespunde, într-o anumită măsură, exigenţelor fireşti ale unei căi de atac
extraordinare numai în ceea ce priveşte motivele de recurs. Altminteri, este de
observat că recursul este pus la dispoziţia părţilor şi a Ministerului Public, atribute
caracteristice unei căi ordinare de atac. La toate acestea se mai poate adăuga şi faptul
că recursul nu este o cale suspensivă de executare, decât în unele cazuri de excepţie
prevăzute de lege.
Un alt atribut al recursului este acela că el constituie o cale de atac de
reformare. Recursul se adresează unei instanţe superioare în scopul exercitării
controlului judiciar şi al casării hotărârii nelegale sau netemeinice.
Un alt atribut important al recursului este acela de a constitui o cale de atac
nedevolutivă, întrucât în principiu, nu determină o rejudecare în fond a cauzei. De la
această regulă există o excepţie. Într-adevăr, potrivit art. 3041 recursul declarat
împotriva unei hotărâri care, conform legii, nu poate fi atacată pe calea apelului, nu
este limitat la motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., instanţa având posibilitatea
de a examina cauza „sub toate aspectele”. Prin urmare, în această din urmă ipoteză se
poate vorbi chiar de efectul devolutiv al recursului.
Exerciţiul acţiunii civile se poate realiza, astfel cum am subliniat deja, şi în faţa
instanţelor de control judiciar. Prin urmare, şi în cazul recursului părţile trebuie să
îndeplinească aceleaşi condiţii de fond ca şi cele necesare pentru exercitarea acţiunii
civile.
Legea determină categoriile de hotărâri ce pot forma obiect al recursului.
În prima categorie a hotărârilor supuse recursului se încadrează acele sentinţe
care au fost pronunţate fără drept de apel. Toate aceste hotărâri sunt susceptibile de
recurs. Numărul acestor hotărâri este relativ redus. Aceasta deoarece regula o
reprezintă posibilitatea exercitării libere a apelului şi recursului împotriva unei
hotărâri judecătoreşti. Totuşi din anumite considerente, cum ar fi urgenţa soluţionării
unor cauze, importanţa redusă a interesului în conflict sau din motive de ordin strict
procedural, legiuitorul a înţeles să suprime calea ordinară de atac a apelului. Aşa este
cazul hotărârii prin care instanţa a luat act de renunţarea reclamantului la dreptul
subiectiv [art. 247 alin. (4) C. proc. civ.], al hotărârii de expedient (art. 273 C. proc.
civ.), al hotărârilor prevăzute de art. 2821 C. proc. civ., la care ne-am referit deja etc.
A doua şi principala categorie a hotărârilor susceptibile de recurs este aceea a
hotărârilor pronunţate în apel. În legătură cu această categorie este necesar să
reamintim totuşi că recursul nu poate fi exercitat omisso medio, adică fără să se fi
exercitat în prealabil calea ordinară de atac a apelului. Soluţia se desprinde, astfel cum
s-a arătat în mod judicios, şi din dispoziţiile art. 377 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. text
care declară irevocabile hotărârile pronunţate în primă instanţă şi care nu au fost
atacate cu apel. De asemenea, se cuvine să precizăm că recursul poate fi exercitat
indiferent dacă prin hotărârea atacată s-a rezolvat sau nu fondul cauzei ori numai un
incident cu caracter pur procedural. Din acest punct de vedere nu prezintă importanţă
dacă apelul a fost respins sau judecata acestuia s-a perimat. Soluţia nu face nici o
îndoială căci aceste hotărâri sunt doar definitive, nu şi irevocabile, astfel cum rezultă
din art. 377 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.
Menţionăm deopotrivă şi existenţa unei categorii de încheieri care pot fi atacate
cu recurs în temeiul unor norme procedurale speciale. Astfel, potrivit art. 60 din
Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale încheierile judecătorului delegat
privitoare la înmatriculare sau la orice înregistrări în registrul comerţului sunt supuse
numai recursului.
Există însă şi unele încheieri care nu sunt susceptibile de exerciţiul vreunei căi
de atac. Din această categorie face parte încheierea prin care instanţa a admis sau
respins cererea de abţinere sau prin care a admis cererea de recuzare.
Recursul, spre deosebire de apel, nu este suspensiv de executare. De la această
regulă există însă şi unele excepţii. Aceste excepţii sunt prevăzute în mod expres de
lege. În cazurile determinate de art. 300 alin. (1) C. proc. civ., legea recunoaşte
recursului efect suspensiv în considerarea dificultăţilor ce ar putea fi create în
repunerea părţilor în situaţia anterioară în acele împrejurări în care hotărârea instanţei
de recurs ar determina anularea hotărârii atacate.
De asemenea, există şi dispoziţii procedurale cuprinse în unele legi speciale şi
care declară recursul ca fiind suspensiv de executare. Aşa este, de pildă cazul,
recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii asupra
plângerilor îndreptate împotriva proceselor-verbale de constatare şi sancţionare a
contravenţiilor [art. 34 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 2/2001].
Termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu
dispune altfel.
Termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ. constituie, astfel cum se poate
desprinde cu uşurinţă din textul citat, termenul de drept comun în materie de recurs.
Codul de procedură civilă instituie însă şi unele termene speciale de recurs, anume
în sensul că acestea au o durată diferită de cea stabilită de art. 301. Exemplificativ
menţionăm câteva situaţii care se încadrează în categoria termenelor amintite:
termenul de recurs împotriva hotărârii prin care se soluţionează conflictele de
competenţă este de 5 zile [art. 22 alin. (5) C. proc. civ.]; termenul de recurs împotriva
ordonanţei preşedinţiale este de 5 zile [art. 582 alin. (3) C. proc. civ.]; termenul de
recurs în materia conflictelor de drepturi este de 10 zile (art. art. 80 din Legea nr.
168/1999); termenul de recurs împotriva hotărârii de divorţ este de 30 de zile (art. 619
C. proc. civ.).
În privinţa punctului de pornire al termenului acesta curge de la comunicarea
hotărârii. Şi sub acest aspect constatăm existenţa unor norme derogatorii de la dreptul
comun. Astfel, de pildă, termenul de recurs împotriva ordonanţei preşedinţiale curge
de la pronunţarea hotărârii, atunci când ea s-a dat cu citarea părţilor.
Codul de procedură civilă face o aplicare a principiului echipolenţei actelor de
procedură şi în materia termenului de recurs. Cazurile de echipolenţă au fost analizate
cu prilejul cercetării termenului de apel. Totuşi precizăm că art. 301 C. proc. civ. face
trimitere în termeni neechivoci la dispoziţiile art. 284 alin. (2)-(4) C. proc. civ. Prin
urmare, principiul echipolenţei îşi găseşte aplicare în următoarele situaţii: în cazul în
care hotărârea a fost comunicată părţii o dată cu somaţia de executare [art. 284 alin.
(2) C. proc. civ.], ipoteză în care termenul de recurs va începe să curgă de la data
acestei comunicări; când partea face recurs înainte de comunicarea hotărârii, ipoteză
în care hotărârea se consideră comunicată la data depunerii cererii de recurs [art. 284
alin. (3) C. proc. civ.].
În materia recursului se consideră că termenul pentru exercitarea căii de atac
începe să curgă, în condiţiile art. 102 C. proc. civ., împotriva părţii care a cerut
comunicarea de la data când a cerut-o. Raţiunea acestui text, cât şi a celorlalte cazuri
de aplicare a principiului echipolenţei, au fost prezentate, astfel cum am arătat, cu
prilejul cercetării termenului de apel. Ne mărginim aici să subliniem că principiul
echipolenţei se aplică şi în cazul prevăzut de art. 102 C. proc. civ., deşi art. 301 C.
proc. civ. nu trimite în mod expres şi la acest text.
Pentru procuror termenul de recurs este cel de drept comun, adică de 15 zile, dar
el curge de la comunicare sau de la pronunţare după cum a participat sau nu la
judecată. În această privinţă art. 301 C. proc. civ. face trimitere în mod expres la
dispoziţiile art. 284 alin. (4) C. proc. civ. text care reglementează termenul de apel
pentru procuror.
Termenul de recurs este un termen imperativ şi el curge, în principiu, continuu
fără posibilitate de întrerupere sau suspendare. Cu toate acestea, se consideră că şi în
materia recursului sunt aplicabile dispoziţiile art. 285-286 C. proc. civ. care consacră
posibilitatea întreruperii termenului de apel prin moartea uneia dintre părţi sau prin
moartea mandatarului căruia i s-a făcut comunicarea. De asemenea, termenul de
recurs se întrerupe şi în cazul în care partea a fost împiedicată dintr-o împrejurare mai
presus de voinţa sa să exercite calea de atac în termenul statornicit de lege. Soluţia se
impune în baza dispoziţiilor de principiu ale art. 316 C. proc. civ. care permit
aplicarea regulilor privind judecata în apel şi în faţa instanţei de recurs, dar şi pentru
identitate de raţiune juridică.
Elementele cererii de recurs sunt prevăzute de art. 3021 C. proc. civ. Ele sunt în
mare măsură corespondente cu cele statuate, în materia apelului, de art. 287 C. proc.
civ. De aceea, chiar în lipsa noilor dispoziţii procedurale, prevederile art. 287 C. proc.
civ. erau aplicabile în baza normei de principiu prevăzute de art. 316 C. proc. civ.
Totuşi semnalăm şi existenţa unor elemente noi cum sunt cele privitoare la indicarea
codului unic de înregistrare al persoanei juridice şi arătarea motivelor de nelegalitate
pe care se întemeiază recursul. Reamintim că în materia apelului art. 287 C. proc. civ.
enunţă atât „motivele de fapt” cât „şi de drept pe care se întemeiază apelul”. O atare
distincţie reprezintă o consecinţă a noii viziuni a legiuitorului asupra recursului, care
trebuie să aibă ca obiect elementele de drept ale judecăţii, iar nu şi cele de fapt.
Art. 3021 C. proc. civ. nu se referă şi la dovezile invocate în susţinerea
recursului. În schimb, o atare precizare este făcută de art. 287 C. proc. civ. Cu toate
acestea, o menţiune corespunzătoare se impunea şi în materia recursului, ţinând totuşi
seama că, în condiţiile legislaţiei actuale, art. 305 C. proc. civ. admite folosirea în
instanţa de recurs a înscrisurilor. Pe de altă parte, precizăm că şi art. 312 alin. (3),
astfel cum acesta a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
58/2003, se referă la posibilitatea administrării de „probe noi”.
Prin Legea nr. 195/2004, de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.
58/2003, s-a precizat că elementele cererii de recurs sunt prevăzute sub sancţiunea
nulităţii. Legea nu face însă distincţie între nulitatea absolută sau relativă ce ar putea
interveni în cazul nerespectării condiţiilor prevăzute de textul comentat. Cu toate
acestea, o atare distincţie se impune să fie făcută, căci importanţa procedurală a unor
menţiuni este fundamental diferită. Oricum ne aflăm în prezenţa unei noi nulităţi
exprese a cărei semnificaţie juridică este aceea că în cazul lor vătămarea se presupune
până la proba contrară. Pe de altă parte, lipsa unor elemente esenţiale, cum sunt
neindicarea numelui recurentului, a hotărârii care se atacă, precum şi lipsa semnăturii
determină nulitatea absolută a cererii de recurs. În privinţa motivelor de recurs va
trebui să ţinem seama şi de dispoziţiile art. 306 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.
Termenul de recurs este şi in această materie de 15 zile.
Codul de procedură civilă reglementează şi o altă situaţie în legătură cu durata
termenului de recurs. Potrivit art. 303 alin. (5) C. proc. civ. „Preşedintele instanţei
care primeşte cererea de recurs, va putea să o înapoieze părţii prezente, dacă nu
îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru a fi refăcută, prelungind termenul de
recurs cu 5 zile”. Aceste dispoziţii procedurale au şi ele un caracter particular, fapt
pentru care se impun câteva clarificări suplimentare.
Dispoziţiile art. 303 alin. (5) C. proc. civ. îi conferă preşedintelui instanţei, care
primeşte cererea de recurs, să dispună prelungirea termenului de recurs cu încă 5 zile.
Deşi textul citat se referă la posibilitatea de prelungire a termenului de recurs în
realitate nu este vorba de o veritabilă modificare a acestuia şi nici de o repunere în
termen. Aceasta din urmă operează în condiţii deosebite şi în special doar în cazul
survenirii unor împrejurări mai presus de voinţa părţii. Or, în cazul analizat nu este
vorba de asemenea împrejurări.
„Prelungirea” termenului de recurs, în condiţiile textului analizat, poate fi
dispusă doar în cazul în care cererea de recurs „nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de
lege”. În mod evident, legiuitorul nu are în vedere condiţia privitoare la termenul de
exercitare a recursului, ci la acele cerinţe formale, cum sunt neindicarea unor
elemente de identificare a părţilor, a martorilor propuşi, lipsa semnăturii etc. Că este
aşa rezultă şi din faptul că cererea se restituie părţii „pentru a fi refăcută”. Cu alte
cuvinte, legea nu are în vedere acele condiţii care se referă la exerciţiul recursului, ci
la partea formală a acestuia.
După împlinirea termenului de recurs pentru toate părţile, instanţa a cărei
hotărâre este recurată va înainta instanţei de recurs dosarul, împreună cu dovezile de
îndeplinire a procedurii de comunicare a hotărârii.
Recursul fiind o cale extraordinară de atac, calificată ca atare de lege, poate fi
exercitat numai pentru motivele prevăzute limitativ de art. 304 C. proc. civ. Acest
text consacră, în prezent, 9 motive de casare. Prin Legea nr. 59/1993, au fost
reintroduse în Codul de procedură civilă, în forme apropiate, motivele de recurs
existente la data modificării acestuia în anul 1948. Precizăm că anterior modificării
legislative aduse prin Legea nr. 59/1993 art. 304 C. proc. civ. cuprindea doar 5 motive
de recurs, iar prin actul normativ la care ne referim au fost consacrate 11 motive.
Ultimele două motive de casare au fost suprimate prin Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 138/2000 şi respectiv prin Legea nr. 219/2005.
În sistemul legislaţiei procesuale în vigoare există unele situaţii în care recursul
nu este limitat la motivele de casare prevăzute în mod limitativ de art. 304 C. proc.
civ. Asemenea situaţii sunt vizate de art. 3041 C. proc. civ., text ce are ca obiect
recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu
apel. În acest caz, astfel cum dispune acelaşi text, recursul „nu este limitat la motivele
de casare prevăzute în art. 304, instanţa putând să examineze cauza sub toate
aspectele”.
În continuare vom analiza distinct motivele de recurs în ordinea în care ele sunt
consacrate de art. 304 C. proc. civ.
Primul motiv de recurs: când instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor
legale.
Acest prim motiv de casare - prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ. - vizează
nerespectarea dispoziţiilor legale privitoare la compunerea şi constituirea legală a
instanţei. Este un motiv de recurs care vizează în mod evident doar nelegalitatea
hotărârii atacate. Faţă de formularea generală a textului privitoare la alcătuirea
instanţei trebuie să apreciem, astfel cum de altfel s-a decis în mod constant de
doctrină, că legea vizează mai multe ipoteze, toate însă legate de modul de alcătuire a
instanţei de judecată.
O primă ipoteză care se încadrează în acest prim motiv de recurs vizează
compunerea completului de judecată în conformitate cu prevederile legii de
organizare judecătorească. Prin urmare, spre a decide dacă hotărârea este casabilă în
temeiul art. 304 pct. 1 C. proc. civ., va trebui să ne raportăm la dispoziţiile art. 57 din
Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. În conformitate cu aceste dispoziţii
legale cauzele civile se judecă, de regulă, în primă instanţă în complet format din doi
judecători, iar apelurile şi recursurile se judecă în complet format din trei judecători.
De asemenea, cauzele privind conflictele de muncă şi asigurări sociale se judecă în
primă instanţă de către un complet format din doi judecători şi doi asistenţi judiciari.
Nerespectarea dispoziţiilor menţionate constituie un motiv de nelegalitate şi
determină casarea hotărârii judecătoreşti în temeiul art. 304 pct. 1 C. proc. civ.
Precizăm că reprezintă un motiv de recurs atât compunerea completului de judecată
cu un număr mai mare de judecători, cât şi cu un număr mai mic de judecători, decât
cel prevăzut de lege.
A doua ipoteză care se integrează în contextul primului motiv de recurs vizează
situaţia în care la soluţionarea cauzei a participat şi un judecător incompatibil.
Normele procedurale privitoare la incompatibilitate sunt de ordine publică iar
soluţionarea cauzei de un judecător incompatibil afectează valabilitatea hotărârii
pronunţate în aceste condiţii.
În primul motiv de recurs se integrează şi nerespectarea dispoziţiilor legale
privitoare la recuzare. Constituie însă un motiv de recurs numai situaţia în care partea
interesată a formulat cererea de recuzare în termenul legal, iar instanţa a respins-o şi
judecătorul respectiv a participat la soluţionarea cauzei.
O ultimă ipoteză care se integrează în primul motiv de recurs se referă la
neparticiparea procurorului la judecată în cazurile în care participarea sa era
obligatorie potrivit legii.
Situaţiile care se încadrează în primul motiv de casare vizează nesocotirea unor
norme de natură imperativă, astfel că încălcarea lor poate fi invocată nu numai de
recurent, ci şi de intimat, chiar după expirarea termenului pentru depunerea motivelor
de recurs, de procuror şi de instanţă din oficiu. Prin excepţie de la această regulă,
recuzarea reprezintă o facultate procesuală pentru partea interesată, de a solicita
îndepărtarea unui judecător din completul de judecată, iar normele care o
reglementează au o natură dispozitivă, astfel că nerespectarea legii constituie un motiv
de recurs ce trebuie formulat în termenul prevăzut pentru depunerea motivelor de
recurs.
Al doilea motiv de recurs: pronunţarea hotărârii de alţi judecători decât cei
care au luat parte la dezbaterea în fond a pricinii.
Cel de-al doilea motiv de casare este prevăzut de lege în scopul respectării
principiului continuităţii dezbaterilor. Astfel cum am precizat deja în prima parte a
lucrării continuitatea implică în prezent o singură condiţie, anume aceea ca hotărârea
să fie pronunţată de judecătorii care au participat la soluţionarea cauzei în fond.
Nerespectarea acestei exigenţe constituie motiv de nelegalitate şi atrage după sine
casarea hotărârii atacate. Nulitatea hotărârii vizează atât dispozitivul întocmit cu
prilejul pronunţării, cât şi hotărârea redactată ulterior.
Precizăm că cerinţa enunţată nu se cere a fi întrunită la termenele anterioare
judecăţii în fond, astfel că este posibilă schimbarea ulterioară a completului de
judecată, cu singura condiţie ca judecătorii care au soluţionat fondul să pronunţe şi
hotărârea.
Acest al doilea motiv de casare a unei hotărâri judecătoreşti este de ordine
publică, astfel că poate fi invocat de către oricare dintre părţi, de procuror şi chiar de
instanţă din oficiu.
Al treilea motiv de recurs: pronunţarea hotărârii cu încălcarea competenţei
altei instanţe.
Cel de-al treilea motiv de recurs are ca finalitate respectarea normelor
procedurale privitoare la competenţa instanţelor judecătoreşti. În legătură cu
aplicarea dispoziţiilor art. 304 pct. 3 C. proc. civ. s-a observat în doctrină că textul nu
distinge între competenţa absolută şi competenţa relativă, părţile având posibilitatea
de a se plânge pe calea recursului atât în cazul nesocotirii normelor de competenţă
generală, cât şi a celor de competenţă jurisdicţională.
În ceea ce priveşte condiţiile de invocare ale necompetenţei, pe calea
procedurală a recursului, va trebui să se ţină seama de regulile imperative şi
dispozitive privitoare la atribuţiile instanţelor judecătoreşti. Reamintim aici doar
faptul că necompetenţa poate fi invocată de oricare din părţi, de procuror şi de
instanţă din oficiu în tot timpul judecăţii în faţa instanţei de recurs. Necompetenţa
relativă are, astfel cum se cunoaşte deja, un regim juridic cu totul diferit, normele
care o consacră fiind stabilite exclusiv în interesul părţii acţionate în justiţie. Drept
urmare, necompetenţa relativă va putea fi invocată pe calea procedurală a recursului
doar dacă excepţia destinată a o servi a fost invocată în faţa primei instanţe in limine
litis, iar aceasta a respins-o, excepţia fiind reiterată şi în apel fără succes.
Al patrulea motiv de recurs: depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti.
Depăşirea atribuţiilor „puterii judecătoreşti” reprezintă o situaţie gravă de natură
a înfrânge principiul separaţiei puterilor în stat, fapt pentru care nesocotirea lui atinge
prestigiul justiţiei şi dăunează interesului public. De aceea, determinarea conţinutului
sintagmei la care ne referim prezintă o importanţă cardinală, iar doctrina mai veche şi
mai nouă a jalonat în termeni semnificativi sfera de aplicaţiune a art. 304 pct. 4 C.
proc. civ.
În doctrină un prestigios autor a considerat, pe bună dreptate, că depăşirea
atribuţiilor puterii judecătoreşti se concretizează într-o imixtiune a instanţei de
judecată „în sfera activităţii executive sau legislative, aşa cum a fost consacrată de
Constituţie sau de o lege organică” ea „săvârşind acte care intră în atribuţiile unor
organe aparţinând altei autorităţi constituite în stat, decât cea judecătorească”. În
termeni la fel de semnificativi alţi autori remarcau că „excesul de putere derivă din
trecerea abuzivă a barierelor între funcţiile ce revin autorităţilor publice, partajate la
nivelul sistemului etatic, şi el este un exces faţă de limitele fixate prin norme
constituţionale”.
În încheierea acestor consideraţii privitoare la cel de-al patrulea motiv de casare
este necesar să atragem atenţia că el nu poate fi confundat cu cel privitor la încălcarea
competenţei unei alte instanţe. Deosebirea dintre cele două motive este fundamentală:
cel de-al treilea motiv de recurs vizează nesocotirea normelor de procedură privitoare
la atribuţiile judecătoreşti din cadrul aceluiaşi sistem sau în raport cu alte organe
având sarcini jurisdicţionale; în schimb, cel de-al patrulea motiv de recurs vizează
respectarea unor competenţe constituţionale în cadrul întregului sistem al autorităţilor
statale şi implicit salvgardarea principiului separaţiei ramurilor puterilor în stat.
Al cincilea motiv de recurs: nesocotirea formelor de procedură prevăzute sub
sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Cel de-al cincilea motiv de recurs vizează neregularităţi de ordin procedural şi
care sunt sancţionate cu nulitatea de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Reamintim aici că
art. 105 alin. (1) C. proc. civ. sancţionează cu nulitatea actele de procedură îndeplinite
de un judecător necompetent. O asemenea neregularitate procedurală se subsumează
celui de-al treilea motiv de casare: încălcarea competenţei altei instanţe.
Toate celelalte neregularităţi procedurale au fost integrate într-un singur motiv
de casare: încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de
art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. constituie
dreptul comun în materia nulităţii actelor de procedură. Textul menţionat vizează
două ipoteze distincte de nulitate: nesocotirea formelor legale şi întocmirea actului de
procedură de către un funcţionar necompetent. În ambele cazuri, nulitatea nu operează
în mod automat, ci numai în măsura în care i s-a produs părţii o vătămare care nu
poate fi înlăturată în alt mod.
Sub imperiul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. se pot
include cele mai varii neregularităţi de ordin procedural, începând de la nesemnarea
cererii de chemare în judecată, neregulata citare a uneia dintre părţi, nesemnarea
cererii reconvenţionale, nesocotirea principiului publicităţii, oralităţii,
contradictorialităţii etc.
Dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. includ în conţinutul său atât
nesocotirea normelor procedurale de ordine publică, cât şi a celor stabilite în interesul
exclusiv al uneia dintre părţi. De aceea, casarea unei hotărâri judecătoreşti pentru cel
de-al cincilea motiv de recurs se poate obţine în mod diferit, în funcţie de natura
imperativă sau dispozitivă a normelor procedurale încălcate.
Nulitatea absolută poate fi valorificată, pe temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ.,
de fiecare din părţi, de procuror şi de instanţă din oficiu, chiar dacă viciul procedural
nu a fost invocat formal prin motivele de recurs depuse în termen. Cu toate acestea, în
doctrină s-a susţinut că nulitatea absolută nu poate fi invocată direct în faţa instanţei
de recurs dacă pentru dovedirea ei este nevoie de administrarea altor dovezi decât cele
aflate la dosar sau a înscrisurilor noi admisibile în această fază a judecăţii; în
asemenea împrejurări partea interesată va trebui să recurgă la invocarea neregularităţii
procedurale respective, în condiţiile prevăzute de lege, pe calea contestaţiei în anulare.
Cu toate acestea, constatăm că nulităţile de ordine publică rezultă cel mai adesea din
actele de la dosar, astfel că doar arareori se pot ivi dificultăţi de natură probatorie.
În ceea ce priveşte nulităţile relative acestea pot fi valorificate pe calea
recursului numai în anumite condiţii. Este necesar mai întâi ca nulitatea relativă să fi
fost invocată in limine litis în faţa instanţei de fond, iar aceasta să o fi respins sau să fi
omis să se pronunţe asupra ei; deopotrivă este necesar ca neregularitatea procedurală
respectivă să fi fost reiterată fără succes în faţa instanţei de apel.
Există totuşi şi unele excepţii relative care pot fi invocate pentru prima dată în
faţa instanţei de recurs. Este vorba doar de acele excepţii pe care partea nu avea
posibilitatea de a le invoca, printr-un mijloc procedural legal, în faţa instanţei a cărei
hotărâre este atacată. În această categorie se includ neregularităţile procedurale care
vizează însăşi hotărârea pronunţată în instanţa de apel.
Al şaselea motiv de recurs: instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea
ce nu s-a cerut.
Astfel cum am arătat deja cel de-al şaselea motiv de recurs este şi un temei
pentru ca partea interesată să solicite revizuirea hotărârii. De aceea, astfel cum
remarca un reputat procedurist consacrarea lui în art. 304 pct. 6 C. proc. civ. este
surprinzătoare şi în acelaşi timp total nejustificată într-o bună tehnică legislativă,
astfel că într-o viitoare reglementare procesuală ar trebui să fie menţinut doar ca un
motiv de revizuire. În condiţiile actuale consecinţa acestei duale reglementări este
aceea că partea are dreptul de a opta între revizuire şi recurs.
Cel de-al şaselea motiv de recurs cuprinde două ipoteze distincte: un caz de plus
petita, când instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut (acordarea, de pildă, a unei
despăgubiri mai mari decât cea solicitată de reclamant); şi un caz de extra petita, când
instanţa s-a pronunţat asupra unui lucru care nu s-a cerut (instanţa a acordat şi daune
interese într-o acţiune reală deşi acestea nu s-au solicitat de reclamant). Înainte de
modificarea art. 304 pct. 6 C. proc. civ., prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
138/2000, acest motiv de recurs cuprindea şi un caz de minus petita, respectiv cazul
când instanţa nu s-a pronunţat asupra unui capăt de cerere (partea a solicitat, de
exemplu, revendicarea imobilului şi plata despăgubirilor pentru daunele pricinuite
acestuia, iar instanţa a omis să se pronunţe asupra celui de-al doilea capăt de cerere).
La acest din urmă motiv s-a renunţat, întrucât partea are posibilitatea de a solicita
completarea hotărârii în condiţiile art. 2812 C. proc. civ. Cazul de minus petita
menţionat a fost însă păstrat ca un motiv de revizuire.
Din prezentarea succintă a acestor ipoteze la care se referă art. 304 pct. 6 C.
proc. civ. rezultă că cel de-al şaselea motiv de recurs are ca finalitate respectarea
principiului disponibilităţii procesuale. Al şaptelea motiv de recurs: hotărârea nu
cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de
natura pricinii.
Motivarea hotărârii judecătoreşti este din nou un element indispensabil al
acestui important act procedural. În aceste condiţii, motivul de recurs pe care-l
analizăm îşi dobândeşte din nou întreaga sa importanţă.
Astfel cum rezultă din simpla lectură a textului, art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
vizează nemotivarea unei hotărâri judecătoreşti. La importanţa motivării unei
hotărâri şi la cerinţele acesteia ne-am referit deja. În concepţia legiuitorului
nemotivarea constituie un motiv de casare nu numai atunci când nu se arată motivele
pe care se sprijină „decizia” judecătorului, ci şi atunci când hotărârea cuprinde
motive contradictorii ori străine de natura cauzei. Motivele contradictorii şi cele
străine de obiectul sau natura cauzei echivalează, astfel cum se consideră în mod
constant în doctrină, cu o nemotivare.
Ipostazele în care se poate ajunge la o nemotivare în sensul dispoziţiilor art. 304
pct. 7 C. proc. civ. sunt dintre cele mai diferite: existenţa unei contrarietăţi între
considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din
altele faptul că acţiunea este fondată; contrarietatea flagrantă dintre dispozitiv şi
considerente, cum este cazul admiterii acţiunii prin dispozitiv şi justificarea în
considerente a soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată; nemotivarea
soluţiei din dispozitiv sau motivarea insuficientă a acesteia ori prezentarea în
exclusivitate a unor considerente străine de natura pricinii. Tocmai de aceea doctrina
apreciază, în mod judicios, că acest motiv „vizează mai mult netemeinicia, decât
nelegalitatea hotărârii recurate”. Cu toate acestea, nemotivarea are şi conotaţii care
vizează nelegalitatea hotărârii atacate, întrucât ne aflăm în situaţia nesocotirii unei
obligaţii legale a judecătorului, aceea de a proceda la motivarea hotărârii în cazurile
prevăzute de lege.
Al optulea motiv de recurs: interpretarea greşită a actului juridic dedus
judecăţii, schimbarea naturii ori înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Cel de-al optulea motiv de recurs urmăreşte desfiinţarea hotărârii judecătoreşti
atunci când judecătorii au nesocotit principiul înscris în art. 969 C. civ. potrivit căruia
convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante. Prin urmare,
judecătorului nu îi este permis să treacă peste termenii conveniţi de părţi în contract,
stabilind alte drepturi ori obligaţii, interpretând greşit actul de voinţă al părţilor sau
atribuindu-i un alt înţeles decât cel voit de părţi ori denaturând înţelesul lămurit şi
vădit neîndoielnic al acestuia.
Dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. determină cu multă claritate câmpul de
aplicaţiune al acestui motiv de casare. Textul vizează interpretarea greşită a actului
juridic dedus în justiţie. Despre ce interpretare este vorba? Interpretarea la care se
referă textul menţionat are în vedere actul juridic dedus în justiţie în întregime sau
doar unele din clauzele acestuia? Spre a determina dacă s-a procedat la o interpretare
greşită a actului juridic sau ale clauzelor stabilite în el trebuie să fie avute în vedere
regulile de interpretare a contractelor, astfel cum acestea sunt determinate de Codul
civil. Drept urmare, instanţa de fond prin interpretarea regulilor prevăzute de lege nu
poate trece peste voinţa clar exprimată a părţilor. De altfel unul din principiile
esenţiale privitoare la interpretarea contractelor este acela statornicit de
art. 977 C. civ. şi potrivit căruia interpretarea se face „după intenţia comună a părţilor
contractante, iar nu după sensul literal al termenilor”. Pe de altă parte, nu se poate
ignora dreptul instanţei de fond de a interpreta termenii susceptibili de două înţelesuri
sau clauzele obscure sau îndoielnice ale contractului. Dar o atare interpretare trebuie
să se facă în mod evident cu respectarea regulilor stabilite în art. 977-985 C. civ.
Interpretarea greşită a actului juridic poate determina casarea hotărârii judecătoreşti
numai în acele împrejurări în care o atare interpretare a determinat schimbarea naturii
actului juridic sau a înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia. Se consideră,
în general, că ne aflăm în prezenţa unei schimbări a naturii actului juridic atunci când
un act este calificat de aşa manieră încât este alterată în mod substanţial natura sa, de
pildă contractul este calificat ca un contract de întreţinere în loc de un contract de
rentă viageră etc. Asemenea interpretări nu-i sunt îngăduite judecătorului, iar un astfel
de procedeu poate determina casarea hotărârii în temeiul art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
În legătură cu cel de-al optulea motiv de recurs se mai impun şi următoarele
două precizări. Prima: se încadrează în acest motiv de recurs nu numai schimbarea
naturii unui contract ci a oricărui act juridic dedus în justiţie, deci chiar a unui act
juridic unilateral. A doua precizare: cel de-al optulea motiv de casare vizează
netemeinicia hotărârii atacate.
Al nouălea motiv de recurs: pronunţarea unei hotărâri lipsite de temei legal ori
date cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Cel de-al nouălea motiv de recurs vizează esenţialmente nelegalitatea hotărârii
atacate şi conţine două ipoteze distincte: a) pronunţarea unei hotărâri lipsite de temei
legal şi b) pronunţarea unei hotărâri cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Prima ipoteză se poate ivi în acele situaţii în care din modul de redactare a
hotărârii nu se poate stabili dacă legea s-a aplicat corect sau nu. Această ipoteză este
distinctă de cea de-a doua, ultima referindu-se doar la încălcarea sau aplicarea greşită
a legii. De aceea, socotim necesar să subliniem distincţia categorică dintre cele două
situaţii, care de altminteri în legislaţia mai veche se constituiau în motive distincte de
recurs. Unul din aceste motive, şi care interesează ipoteza pe care o cercetăm, avea o
formulare asemănătoare, anume viza situaţia când hotărârea era „lipsită de bază
legală”.
Chiar şi aceste considerente de ordin istoric ne pot conduce la o interpretare
corectă a dispoziţiilor actualului art. 304 pct. 9 C. proc. civ., anume aceea că
legiuitorul a înţeles să se refere la acele situaţii în care hotărârea este lipsită de un
fundament juridic. Astfel cum sugestiv remarcau unii autori „lipsa de bază legală a
hotărârii înseamnă absenţa unei norme juridice care să poată constitui premisa majoră
a silogismului judiciar faţă de soluţia dată”. Şi concluziile aceloraşi autori sunt
deosebit de pertinente în sensul unei corecte determinări a sintagmei folosite de art.
304 pct. 9 C. proc. civ., teza întâi (hotărâre „lipsită de temei legal”). În acest sens se
remarcă că în ipoteza analizată hotărârea nu este motivată în drept, şi adăugăm noi
este vorba de o lipsă totală de motivare. Într-adevăr, în cazul unei motivări greşite în
drept ne aflăm în prezenţa celei de-a doua ipoteze prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc.
civ.
A doua ipoteză subsumează toate cazurile de încălcare sau de aplicare greşită
a legii. Situaţiile practice care se încadrează în această ipoteză sunt dintre cele mai
variate, cum ar fi interpretarea eronată a unui text legal, aplicarea unei norme generale
în locul unei norme speciale sau invers, aplicarea unei norme juridice deşi aceasta nu
era incidentă în cauză, aplicarea legii române, deşi raportul cu un element de
extraneitate era cârmuit de o lege străină.
Alături de alţi autori considerăm că acest motiv de recurs se referă la
nesocotirea normelor de drept material. În fine, o ultimă precizare pe care voim a o
face, şi ni se pare necesară, este aceea că legiuitorul foloseşte în art. 304 pct. 9 C.
proc. civ. conceptul de lege într-un sens larg. Prin urmare, trebuie să avem în vedere
şi încălcarea sau aplicarea greşită a unei norme juridice prevăzută într-o ordonanţă
guvernamentală sau în orice alt act normativ.
Probele în recurs
În privinţa probelor este necesar să arătăm că există şi unele reguli particulare
privind admisibilitatea lor. În această privinţă art. 305 C. proc. civ. consacră o regulă
importantă, anume aceea a inadmisibilităţii probelor noi în recurs.
Această regulă se întemeiază pe o raţiune precisă, anume aceea că esenţialmente
recursul nu este o cale de atac devolutivă, ci un mijloc procedural prin intermediul
căreia nu se rejudecă cauza, ci se realizează doar un examen al hotărârii atacate.
Soluţia este cu atât mai firească azi când recursului i s-a conferit şi caracterul unei căi
extraordinare de atac.
Textul citat instituie şi o notabilă excepţie, deopotrivă de semnificativă, a căror
raţiuni sunt simple. Într-adevăr, înscrisurile sunt probe ce pot fi administrate cu
uşurinţă şi în faţa instanţei de recurs, iar ele nu presupun, de regulă, amânarea
succesivă a judecăţii, astfel cum se poate întâmpla în cazul producerii altor dovezi. De
aceea, legea declară admisibile doar înscrisurile în recurs.
Conceptul de înscris folosit în art. 305 C. proc. civ. nu are nici o semnificaţie
particulară în materia recursului, astfel cum are, de pildă, în cazul revizuirii (art. 322
pct. 5 C. proc. civ.). Doctrina şi jurisprudenţa au conturat de-a lungul timpului sfera
de aplicare a regulii enunţate şi a excepţiei la care ne referim. Facem această precizare
întrucât un text similar (art. 306 C. proc. civ.) celui actual exista şi în epoca anterioară
modificării Codului de procedură civilă prin Legea nr. 59/1993. Tocmai de aceea
soluţiile pronunţate anterior îşi păstrează întocmai actualitatea.
Fosta instanţă supremă, printr-o importantă decizie de îndrumare, a statuat că
prin înscrisuri în sensul dispoziţiilor legale ce le analizăm, se înţeleg „toate actele
scrise - emanate de la părţile în proces sau de la un terţ - care ar fi putut înrâuri soluţia
cauzei, dacă ar fi fost folosite la prima instanţă”. Au fost asimilate cu înscrisurile şi
relaţiile scrise solicitate de instanţă de la diferite autorităţi publice. În schimb, nu pot
fi considerate ca înscrisuri - admisibile în recurs - declaraţiile date de martori, chiar
în formă autentică, după judecarea cauzei la instanţa de fond. De asemenea, nu poate
avea caracterul unui înscris, în sensul dispoziţiilor art. 305 C. proc. civ., nici un
raport de expertiză.
Înscrisurile pot fi folosite în recurs de ambele părţi, respectiv atât în susţinerea
cât şi în combaterea recursului. Legea nu a stabilit, până la aprobarea Ordonanţei de
urgenţă a Guvernului nr. 58/2003, o limită de timp privind folosirea înscrisurilor în
faţa instanţei de recurs. Aşa fiind, s-a admis de doctrină că înscrisurile pot fi depuse în
tot cursul judecării recursului. Prin Legea nr. 195 din 25 mai 2004, legiuitorul a adus
şi cuvenita precizare în această privinţă, anume în sensul că înscrisurile se pot depune
în instanţa de recurs „până la închiderea dezbaterilor”.
Este posibil ca înscrisurile depuse de către una dintre părţi să fie contestate de
către partea adversă. Se ridică problema dacă instanţa de recurs poate proceda ea
însăşi la verificarea de scripte sau poate declanşa procedura falsului. Într-o opinie se
susţine că răspunsul ar trebui să fie negativ întrucât asemenea procedee presupun
verificări de fapt, incompatibile cu structura recursului. Cu toate acestea, verificarea
de scripte şi procedura falsului nu sunt decât incidente în soluţionarea normală a
recursului, iar acestea nu pot fi sustrase din competenţa instanţei sesizate cu cererea
principală. Pe de altă parte, dacă nu s-ar admite verificarea de scripte şi declanşarea
procedurii falsului, folosirea înscrisurilor în recurs ar fi restricţionată în mod
nejustificat şi în lipsa oricărei dispoziţii a legii. În ipoteza casării hotărârii atacate,
instanţa de recurs poate dispune ca verificarea de scripte sau procedura falsului să se
facă de instanţa care rejudecă fondul.
Procedura recursului
Preşedintele instanţei de recurs va verifica dacă procedura de comunicare a
fost îndeplinită în mod corect, după care va fixa termen de judecată şi va dispune
citarea părţilor şi comunicarea motivelor de recurs. Stabilirea termenului de
judecare a recursului trebuie să fie făcută cu respectarea dispoziţiilor art. 114 C. proc.
civ.
După comunicarea motivelor de recurs intimatul este obligat să depună
întâmpinare cu cel puţin 5 zile înainte de termenul de judecată. Această obligaţie este
prevăzută în mod expres de art. 308 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum acest text a fost
modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000. Consecinţele
nedepunerii întâmpinării sunt aceleaşi cu cele arătate în legătură cu neformularea ei în
faţa instanţei de fond, adică decăderea intimatului din dreptul de a mai invoca
anumite apărări şi excepţii de procedură.
Părţile în faţa instanţei de recurs poartă denumirea de recurent şi de intimat.
Recurentul este persoana care solicită exercitarea controlului judiciar ordinar pe
calea recursului. Intimatul este persoana împotriva căreia se exercită calea de atac.
Oricare dintre părţi poate dobândi calitatea de recurent sau de intimat, indiferent de
poziţia procesuală pe care a avut-o în faţa instanţelor de fond: reclamant, pârât,
apelant, intervenient principal etc. Pentru exercitarea recursului părţile trebuie să
îndeplinească şi condiţiile generale necesare pentru exerciţiul acţiunii civile. Aceste
condiţii au fost analizate astfel că nu mai revenim asupra lor.
Recursul poate fi exercitat şi de către terţele persoane introduse în proces pe
calea intervenţiei voluntare sau a intervenţiei forţate. Din acest punct de vedere terţele
persoane menţionate pot exercita calea recursului în condiţiile arătate deja cu prilejul
analizării dreptului de exercitare a apelului.
O poziţie aparte o ocupă intervenientul accesoriu, întrucât recursul acestuia este
condiţionat de atacarea hotărârii şi de partea în favoarea căruia acesta a intervenit. În
caz contrar, recursul intervenientului se consideră neavenit astfel cum precizează în
mod expres art. 56 C. proc. civ.
Dreptul de a exercita căile legale de atac este recunoscut în mod expres de art.
45 C. proc. civ. şi procurorului. Procurorul poate exercita calea de atac a recursului
indiferent dacă acesta a participat sau nu la soluţionarea cauzei în faţa instanţelor de
fond.
Preşedintele este obligat să acorde cuvântul părţilor. În mod firesc, mai întâi se
va da cuvântul recurentului, iar apoi intimatului. De asemenea, potrivit art. 309 alin.
(2) C. proc. civ. procurorul vorbeşte cel din urmă, afară de cazul când este parte
principală sau recurent. Regulile enunţate nu diferă esenţialmente de principiile
dreptului comun în materie. Prin urmare, mai întâi va pune concluzii recurentul, apoi
intimatul, iar mai la urmă procurorul, cu excepţia cazului când procurorul este
recurent.
Se va proceda în continuare la soluţionarea eventualelor excepţii de procedură,
respectiv mai întâi a acelora care fac de prisos în totul sau în parte cercetarea în fond a
recursului.
Recurentul va dezvolta oral motivele de casare depuse înăuntrul termenului de
recurs. Intimatul va răspunde la fiecare motiv de recurs formulat de recurent. Motivele
de ordine publică invocate din oficiu de instanţă vor fi puse în discuţia prealabilă şi
contradictorie a părţilor.
Instanţa de recurs este, în principiu, datoare să examineze toate motivele de
recurs invocate prin cererea de recurs. Soluţia se impune cu necesitate mai cu seamă
în acele împrejurări în care ar urma să se respingă sau să se admită doar în parte
recursul.
Hotărârea instanţei de recurs este destinată să tranşeze orice contestaţie
asupra cauzei deduse în justiţie. Ea are un scop precis, acela de a se pronunţa
asupra motivelor de recurs invocate de partea interesată şi de a realiza un control
judiciar eficient spre a evita trecerea în puterea lucrului judecat a unei hotărâri
nelegale.
Cuprinsul hotărârii judecătoreşti pronunţate în recurs nu diferă esenţial de cel al
unei hotărâri în primă instanţă sau în apel. Motivarea ei este însă cantonată cu
predilecţie la temeiurile de casare invocate de părţi sau ridicate de instanţă din oficiu.
Hotărârea instanţei de recurs produce efecte procedurale importante. În cazul
soluţiei de respingere a recursului nu se ridică probleme deosebite. Astfel cum am
văzut o atare hotărâre este irevocabilă. Dar soluţia de respingere a recursului face ca
hotărârea atacată să-şi menţină întreaga sa autoritate, puterea de lucru judecat a
acesteia consolidându-se în mod definitiv.
Codul de procedură civilă determină în mod expres efectele hotărârii atacate şi
desfiinţate ca urmare a admiterii recursului. Art. 311 C. proc. civ. este fundamental
în această privinţă.
Dispoziţiile procedurale menţionate necesită totuşi unele explicaţii
suplimentare. Observăm mai întâi că primul alineat al textului statuează în termeni
imperativi că hotărârea casată nu are nici o putere. Prin urmare, o interpretare strict
literală ar conduce la concluzia desfiinţării totale a hotărârii atacate. Totuşi nu aceasta
este soluţia corectă, căci aşa cum s-a remarcat, trebuie să se ţină seama şi de marile
principii care stau la baza procedurii judiciare, cum sunt relativitatea lucrului judecat,
disponibilitatea procesuală şi de însăşi prevederile clare ale art. 312 alin. (2) C. proc.
civ. De asemenea, în cercetarea întinderii casării nu poate fi ignorat nici principiul
non reformatio in pejus, aplicabil şi în recurs [art. 315 alin. (4) şi art. 296 C. proc.
civ.].
Prin urmare, distincţia dintre casarea totală şi parţială, la care ne-am referit deja,
trebuie avută în vedere în determinarea efectelor hotărârii de casare. Astfel, în cazul în
care s-a dispus casarea totală a hotărârii, părţile sunt repuse în situaţia anterioară,
hotărârea nedobândind autoritate de lucru judecat în privinţa problemelor dezlegate
prin hotărârea atacată. Dimpotrivă, dacă casarea este doar parţială hotărârea atacată
îşi va menţine toate efectele sale în privinţa chestiunilor litigioase ce au fost
soluţionate de instanţa de fond, dar care n-au format obiectul recursului. Soluţia este
aceeaşi şi în privinţa chestiunilor litigioase ce au format obiectul recursului şi cu
privire la care motivele de recurs au fost respinse.
Dar chiar şi în privinţa unei casări totale trebuie subliniat că ceea ce se
desfiinţează este numai hotărârea, iar nu toate actele de procedură sau probele
administrate în cauză. Acestea rămân, în principiu, valabile, cu excepţia cazului în
care instanţa de recurs a dispus desfiinţarea şi refacerea lor. Această soluţie este în
concordanţă şi cu dispoziţiile cuprinse în art. 311 alin. (2) C. proc. civ., text care
declară desfiinţate de drept numai actele de executare făcute în temeiul unei hotărâri
casate.
Efectele casării se răsfrâng, în principiu, numai asupra părţilor care s-au judecat
în recurs. Această regulă constituie şi ea o aplicare a principiului relativităţii
lucrului judecat. De la această regulă există şi excepţii. O primă excepţie se referă la
proprietatea comună a soţilor asupra bunurilor dobândite în timpul căsătoriei. Într-o
asemenea împrejurare recursul declarat numai de către unul dintre soţi profită şi
celuilalt, întrucât se prezumă că recurentul a lucrat în baza mandatului tacit reciproc
consacrat de art. 35 C. fam.
A doua excepţie se referă la coparticiparea procesuală obligatorie. Principiul
coparticipării procesuale obligatorii este enunţat în art. 48 alin. (2) C. proc. civ. şi el
se concretizează în răsfrângerea efectelor favorabile ale actelor de procedură cu
privire la toţi reclamanţii şi pârâţii. O aplicaţie a acestui principiu poate fi întâlnită în
cazul obligaţiilor indivizibile şi solidare. În materia recursului, calea de atac declarată
de oricare dintre creditorii sau debitorii solidari va folosi şi celorlalţi, în sensul că
efectele casării se vor extinde şi asupra părţilor care nu au declarat recurs. De
asemenea, pentru identitate de raţiune, efectele admiterii recursului se vor extinde şi
asupra coparticipanţilor care au exercitat calea de atac, iar recursul acestora a fost
respins fără a fi soluţionat în fond, ca tardiv, neregulat introdus, anulat ca netimbrat
etc.
O ultimă excepţie vizează modul de soluţionare a cererilor de chemare în
garanţie. În cazul cererilor de chemare în garanţie admiterea recursului declarat de
reclamant împotriva hotărârii prin care s-a respins acţiunea, şi pe cale de consecinţă şi
cererea de chemare în garanţie formulată de pârât, repune în discuţie cererea de
chemare în garanţie. Situaţia este similară şi în ipoteza admiterii recursului terţului
chemat în garanţie. De data aceasta se va impune rediscutarea raporturilor din cadrul
acţiunii principale, căci numai în acest fel se poate proceda la o soluţionare unitară a
litigiului dintre toate părţile.
Soluţiile instanţei de recurs
Actuala reglementare precizează cu mult mai multă rigoare soluţiile ce pot fi
pronunţate de către instanţa de recurs. Într-adevăr, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc.
civ., astfel cum acesta a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
138/2000, instanţa poate pronunţa următoarele soluţii: admiterea recursului,
respingerea recursului, anularea sau perimarea lui. Aceste soluţii erau incidente şi
anterior modificării legislative la care ne referim, deşi nici o dispoziţie expresă a legii
nu le-a conferit o consacrare corespunzătoare.
În principiu soluţia respingerii recursului este una care nu ridică probleme
deosebite. Ea se pronunţă în toate acele cazuri în care instanţa de recurs găseşte
hotărârea atacată ca fiind legală. În acest caz hotărârea atacată devine irevocabilă. O
atare soluţie este rezultatul examinării hotărârii atacate în raport cu motivele de recurs
invocate de recurent sau în raport de cele ridicate de instanţă din oficiu. De aceea, în
practică în asemenea împrejurări instanţa dispune respingerea recursului ca nefondat.
În doctrină şi jurisprudenţă s-a decis că la soluţia respingerii trebuie să se
oprească instanţa de recurs şi atunci când constată că hotărârea nu este motivată sau
motivarea este necorespunzătoare, dacă decizia încorporată în dispozitivul hotărârii
este legală. În acest caz instanţa va menţine hotărârea atacată dar va proceda la
motivarea soluţiei sau la substituirea acesteia cu propria sa motivare.
Există însă şi alte cazuri în care se poate dispune respingerea recursului fără să
se fi procedat la o prealabilă examinare în fond a acestuia. Astfel, recursul poate fi
respins ca tardiv introdus sau ca inadmisibil (când a fost exercitat, de pildă, omisso
medio). Un caz special de respingere a recursului este prevăzut de lege în materia
divorţului. Astfel, potrivit art. 619 alin. (2) C. proc. civ. apelul sau recursul
reclamantului împotriva hotărârii prin care s-a respins cererea va fi respins ca
nesusţinut dacă la judecată se prezintă numai pârâtul. De asemenea, recursul în
interesul uneia dintre părţi se respinge ca neavenit dacă această cale de atac nu a fost
exercitată şi de partea în favoarea căreia s-a formulat cererea de intervenţie (art. 56 C.
proc. civ.).
De asemenea, există şi unele situaţii în care se dispune anularea recursului,
soluţie cu efecte similare cu aceea a respingerii acestuia. Astfel, de pildă, recursul
poate fi anulat ca netimbrat (art. 20 din Legea nr. 146/1997).
Admiterea recursului se poate pronunţa atunci când instanţa găseşte întemeiate
motivele de casare invocate sau ridicate din oficiu. Soluţia se poate pronunţa şi în
cazul în care instanţa a constatat că numai unul dintre motivele de recurs este
întemeiat. Admiterea recursului poate determina modificarea sau casarea hotărârii
atacate, respectiv desfiinţarea acesteia. Sunt soluţii expres precizate de art. 312 alin.
(2) C. proc. civ. Actuala reglementare este clarificatoare şi sub aspectul determinării
cazurilor în care se pronunţă modificarea şi a celor în care se pronunţă casarea
hotărârii atacate.
Astfel, potrivit art. 312 alin. (3) C. proc. civ. modificarea hotărârii atacate se
pronunţă pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 6-9 C. proc. civ., iar casarea
pentru cele statornicite în art. 304 pct. 1-5 C. proc. civ., precum şi în toate cazurile în
care instanţa a cărei hotărâre este recurată a soluţionat procesul fără a intra în
cercetarea fondului sau modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară
administrarea de probe noi. Este posibil însă ca recursul să fie admis pentru mai
multe temeiuri, dintre care unele atrag modificarea, iar altele casarea hotărârii atacate.
În mod evident, în asemenea situaţii nu se pot pronunţa ambele soluţii, căci ele se
exclud în mod logic. De aceea, pentru o atare ipoteză art. 312 alin. (3) C. proc. civ. a
prevăzut soluţia casării în întregime a hotărârii atacate, spre a se „asigura o judecată
unitară”.
Dispoziţiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ. au primit însă o nouă redactare în
urma intervenţiilor legislative realizate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
58/2003. Inovaţiile legiuitorului vizează enunţarea a încă două cazuri de casare: când
instanţa a cărei hotărâre este recurată a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea
fondului şi ipoteza în care modificarea hotărârii nu este posibilă, întrucât este necesară
administrarea de probe noi. Prima ipoteză este firească şi ea se raportează la toate
acele împrejurări în care instanţa a cărei hotărâre a fost atacată a soluţionat procesul
pe baza unor excepţii peremptorii, care au făcut astfel inutilă cercetarea fondului. Al
doilea caz nu se încadrează, după părerea noastră, în motivele clasice de casare, ceea
ce de fapt rezultă chiar şi din formularea textului, care precizează că soluţia casării se
pronunţă (în locul modificării n. a.) doar în cazul în care este necesară administrarea
de probe noi.
La casarea hotărârii atacate se referă în mod expres, astfel cum am văzut, şi art.
311 C. proc. civ. Formularea din primul alineat al textului are un caracter foarte
general care lasă să se înţeleagă, în mod inexact, după părerea noastră, că în toate
cazurile casarea are un caracter integral. Oricum casarea este un moment important în
soluţionarea recursului, dar nu şi momentul final, căci ea determină rejudecarea
litigiului. Astfel cum vom vedea rejudecarea poate fi făcută de instanţa de recurs sau
de o altă instanţă.
Revenind însă la casarea hotărârii atacate se impun totuşi câteva precizări
privitoare la formele acesteia. Vechea reglementare procesuală - anterioară anului
1993 - sugera distincţia dintre casarea totală sau parţială a hotărârii. În acest sens
fostul art. 312 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. consacra soluţia casării hotărârii atacate „în
întregul ei sau în parte”. Aceste dispoziţii procedurale nu au mai fost reproduse cu
prilejul modificării Codului de procedură civilă prin Legea nr. 59/1993. O atare
împrejurare a prilejuit exprimarea opiniei potrivit căreia distincţia dintre casarea totală
şi cea parţială este discutabilă. Această lacună a fost complinită prin dispoziţiile art.
312 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum acesta a fost modificat recent prin Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 138/2000. Prin urmare, în concepţia actualei reglementări,
casarea hotărârii poate fi totală sau parţială.
Cu toate acestea, în opinia noastră, o atare distincţie se impunea în continuare
chiar şi în lipsa unor dispoziţii procedurale exprese. Principiile procedurale privitoare
la întinderea autorităţii lucrului judecat şi la nulitatea actelor de procedură ne obligau,
şi în trecut, în mod incontestabil la o atare distincţie. Într-adevăr, autoritatea lucrului
judecat se răsfrânge, în principiu, asupra problemelor care nu au format obiectul
recursului, dar şi asupra persoanelor care s-au abţinut de la exercitarea acestei căi
ordinare de atac. Pe de altă parte, în dreptul modern principiul îl reprezintă nulitatea
parţială a actului juridic, iar nu nulitatea totală, iar această regulă trebuie să-şi
găsească aplicaţie şi în materie procedurală. De altminteri, casarea poate fi totală şi
din punct de vedere al părţilor litigante. Aşa fiind, deosebirea dintre casarea totală şi
cea parţială se impunea a fi făcută în continuare şi în domeniul nulităţii hotărârilor
judecătoreşti.
Distincţia dintre casarea totală şi casarea parţială prezintă interes practic
pentru a se determina limitele în care urmează să se facă rejudecarea cauzei. În unele
cazuri decizia de casare explicitează în termeni neechivoci limitele în care s-a dispus
casarea, respectiv dacă casarea este totală sau numai parţială. Dar chiar şi în lipsa unor
atare precizări - în practică adeseori nu se explicitează limitele casării - instanţa de
rejudecare va putea stabili cu multă uşurinţă dacă în cauză s-a dispus o casare totală
sau una parţială. O atare determinare se poate face prin raportarea deciziei de casare la
limitele învestirii instanţei de recurs şi la părţile care au exercitat calea ordinară de
atac a recursului. Ori de câte ori criticile aduse prin recurs vizează numai unele
aspecte ale cauzei sau numai raporturile dintre unele dintre părţile litigante casarea va
fi parţială. Dar această regulă nu are un caracter absolut, căci hotărârea poate fi
criticată pentru un singur motiv, iar dacă acesta este de ordine publică poate determina
nulitatea absolută şi totală a hotărârii judecătoreşti. Pe de altă parte, asemenea motive
de ordine publică pot fi ridicate şi de instanţă din oficiu, iar dacă sunt reţinute ca
întemeiate provoacă aceeaşi consecinţă procedurală.
Casarea unei hotărâri judecătoreşti nu constituie o ultima ratio, căci finalitatea
trebuie să fie pronunţarea unei soluţii legale, lucru ce se realizează prin rejudecarea
cauzei în fond. În acest sens art. 312 alin. (4) C. proc. civ. precizează neechivoc că în
caz de casare curţile de apel şi tribunalele „vor judeca pricina în fond, fie la termenul
când a avut loc admiterea recursului, situaţie în care se pronunţă o singură decizie, fie
la un alt termen stabilit în acest scop”. Textul este lămuritor şi în privinţa hotărârilor
pe care le pronunţă instanţa de recurs. Astfel, în cazul în care cauza se judecă în fond
chiar la termenul la care s-a dispus admiterea recursului instanţa pronunţă o singură
decizie. Legea prevede însă posibilitatea ca instanţa să acorde un termen în vederea
soluţionării cauzei în fond. În acest caz, deşi textul nu o spune în mod expres, instanţa
va pronunţa două decizii, una prin care se pronunţă asupra recursului şi alta prin care
soluţionează fondul după casare.
Art. 312 alin. (5) şi (6) C. proc. civ. se referă la posibilitatea trimiterii cauzei
spre rejudecare la o altă instanţă. Prin urmare, din punctul de vedere al instanţei căreia
îi revine sarcina de a rejudeca cauza trebuie să facem distincţie între casarea cu
reţinere şi casarea cu trimitere.
În sistemul procesual în vigoare, ca şi în cel anterior de altfel, regula o
reprezintă casarea cu reţinere. Regula casării cu reţinere se aplică însă numai în cazul
recursurilor soluţionate de curţile de apel sau de tribunale. Ideea rezultă în mod clar
din chiar dispoziţiile art. 312 alin. (4) C. proc. civ.
Casarea cu trimitere poate fi dispusă numai în cazurile strict determinate de art.
312 alin. (5) şi (6) C. proc. civ.
Doctrina şi jurisprudenţa au cantonat câmpul de aplicare a excepţiilor
consacrate în art. 312 C. proc. civ., constatându-se uneori chiar o tendinţă de extindere
a acestuia. În mod evident, problema este aceea de a stabili semnificaţia excepţiilor
prevăzute de lege ţinând seama de raţiunea acestora spre a nu extinde aplicarea lor la
situaţii neavute în vedere de legiuitor. De aceea, o scurtă analiză a dispoziţiilor citate
se impune în continuare.
Prima excepţie vizează situaţia în care instanţa a cărei hotărâre a fost recurată a
soluţionat procesul „fără a intra în cercetarea fondului”. Necercetarea fondului
reprezintă o situaţie anormală în procesul de administrare a justiţiei. O atare situaţie
este de natură să priveze părţile de beneficiul celor două grade de jurisdicţie. Ea se
poate produce în cele mai varii situaţii. Obligaţia judecătorului este în mod firesc
aceea de a soluţiona cauza în fondul său şi a pronunţa o soluţie justă.
În primul rând, în situaţia necercetării fondului cauzei se poate ajunge în toate
acele situaţii în care instanţa a soluţionat cauza pe baza unei excepţii peremptorii, fie
ea de fond, fie de procedură. Aşa este cazul respingerii acţiunii pe motiv că acţiunea
este prescrisă, pe motiv de putere de lucru judecat, lipsă de calitate procesuală, pentru
inadmisibilitatea sau prematuritatea acţiunii ori pentru lipsă de interes. Fosta instanţă
supremă, într-o decizie de îndrumare, s-a referit însă doar la situaţia în care
necercetarea fondului s-a datorat admiterii greşite a excepţiei puterii lucrului judecat
şi a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune. Aceeaşi raţiune subzistă în cazul
oricăror alte excepţii, de formă sau de fond, ce au determinat necercetarea fondului
cauzei. Casarea cu trimitere a hotărârii se dispune în mod evident numai în acele
cazuri în care se constată că instanţa a cărei hotărâre a fost recurată a soluţionat în
mod greşit cauza pe baza unor asemenea excepţii.
Cu o necercetare a fondului cauzei echivalează practic şi acele situaţii în care
instanţa a cărei hotărâre a fost atacată a luat act în mod greşit de renunţarea
reclamantului la judecată sau la dreptul pretins.
În prima ipoteză pe care o analizăm - necercetarea fondului - trebuie integrate şi
situaţiile în care instanţa a cărei hotărâre este recurată nu a examinat toate capetele de
cerere ale acţiunii sau acelea pe care instanţa trebuia să le examineze din oficiu.
Aceste soluţii jurisprudenţiale sunt perfect justificate, căci în asemenea împrejurări
instanţa nu a cercetat întreg fondul procesului, ci numai o parte din el.
Cu toate acestea casarea cu trimitere, nu se poate dispune în acele cazuri în care
instanţa a cărei hotărâre a fost recurată a omis să cerceteze unele pretenţii privitoare la
cheltuieli de judecată, dobânzi la suma solicitată, majorări legale sau penalităţi.
Soluţia a fost justificată de fosta instanţă supremă prin aceea că soluţionarea cererilor
accesorii menţionate sunt doar o consecinţă a rezolvării problemelor de fond, fapt
pentru care „nu se poate pretinde că părţile sunt lipsite de dreptul pe care-l au la cele
două grade de jurisdicţie”.
A doua excepţie: judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost regulat citată la
administrarea probelor şi la dezbaterea fondului.
Casarea cu trimitere se impune şi în acest caz pentru respectarea principiului
dublului grad de jurisdicţie. Necitarea regulată a părţilor la unul din momentele
procesuale vizate de art. 312 alin. (5) C. proc. civ. este de natură să nesocotească
principiul contradictorialităţii şi al dreptului de apărare. Observăm însă că legea
impune o dublă condiţie, anume aceea ca partea să nu fi fost legal citată la
administrarea probelor şi la dezbaterea cauzei în fond. De lege lata o altă interpretare
nu este posibilă după părerea noastră, soluţie ce se impune faţă de claritatea
incontestabilă a textului la care ne referim.
Prin urmare, dacă judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost prezentă decât
la administrarea probelor nu se va dispune casarea cu trimitere, ci doar casarea cu
reţinere a hotărârii atacate.
În acelaşi timp, astfel cum rezultă din art. 312 alin. (5) C. proc. civ., simpla
necitare a părţii nu conduce la casarea cu trimitere a hotărârii atacate. Mai este
necesar ca judecata să se fi făcut la termenele menţionate de textul la care ne referim
în lipsa părţii. Aceasta deoarece, în caz contrar, viciul procedural al necitării părţii se
acoperă, împrejurare în care nu se poate invoca nici producerea unei vătămări.
Soluţia casării cu trimitere se poate pronunţa însă numai în acele cazuri în care
una din părţi nu a fost legal citată la termenele prevăzute în art. 312 alin. (5) C. proc.
civ. O atare soluţie nu se poate pronunţa atunci când un organ trebuie citat spre a fi
audiat sau consultat doar asupra unei anumite probleme ce formează obiectul
judecăţii. În acest sens s-a decis că necitarea autorităţii tutelare spre a fi ascultată în
procesul de divorţ determină casarea cu reţinere a hotărârii, iar nu cu trimitere.
A treia excepţie: lipsa de competenţă. Casarea pentru lipsă de competenţă nu
ridică în practică probleme deosebite. În acest caz ceea ce se urmăreşte prin casarea
hotărârii este ca părţile să fie judecate de către judecătorii lor fireşti. Prin urmare,
orice nesocotire a normelor de competenţă va conduce la casarea cu trimitere,
indiferent deci dacă este vorba de transgresarea regulilor competenţei generale sau ale
competenţei jurisdicţionale.
În cazul necompetenţei jurisdicţionale cauza se va trimite la instanţa competentă
potrivit legii. Dacă au fost însă nesocotite regulile competenţei generale cauza se va
trimite la organul cu atribuţii jurisdicţionale competent potrivit legii. Soluţia este însă
diferită în cazul în care se constată că soluţionarea cauzei a fost de competenţa unui
organ fără atribuţii jurisdicţionale sau a unei jurisdicţii străine. Într-o atare împrejurare
soluţia care se impune este aceea a casării hotărârii pronunţate cu nesocotirea
normelor de competenţă generală sau internaţională şi respingerea acţiunii. În cazul în
care cauza este de competenţa unui organ fără atribuţii jurisdicţionale respingerea
acţiunii ca inadmisibilă reprezintă unica soluţie, căci textul permite trimiterea cauzei
numai unui organ cu atribuţii jurisdicţionale. Reamintim că în cazul necompetenţei
jurisdicţiei române soluţia respingerii acţiunii este prevăzută în mod expres de lege
(art. 157 din Legea nr. 105/1992).
În cazul în care, cu prilejul soluţionării cauzei, instanţa de recurs constată că ea
însăşi este competentă să soluţioneze cauza în primă instanţă sau în apel, va casa
hotărârea recurată şi va soluţiona cauza potrivit competenţei sale.
Observăm că în cazul casării pentru necompetenţă legea nu prevede, astfel cum
o face în mod expres pentru primele două ipoteze ce au fost deja analizate, şi
posibilitatea trimiterii cauzei la o altă instanţă de acelaşi grad. Menţionăm că
trimiterea cauzei spre soluţionare la o instanţă de acelaşi grad, în cazul primelor două
excepţii, este prevăzută de lege spre a se evita dificultăţile (completul nu s-ar mai
putea constitui din cauza recuzării sau a incompatibilităţii judecătorilor) ce ar putea
apărea uneori în legătură cu formarea completelor de judecată la instanţele de
rejudecare.
În cazul casării pentru depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti soluţia
finală pe care o impune art. 312 alin. (6) C. proc. civ. este respingerea cererii ca
inadmisibilă. După părerea noastră, în acest caz, instanţa va pronunţa o singură
hotărâre, prin care se admite recursul, se casează hotărârea atacată şi se respinge
cererea ca inadmisibilă.
Casarea unei hotărâri judecătoreşti nu reprezintă ultima etapă a procesului civil,
ci ea determină cu necesitate rejudecarea cauzei şi pronunţarea unei noi hotărâri.
Astfel cum am arătat casarea se poate face cu reţinere sau cu trimitere la instanţa care
a pronunţat hotărârea atacată, la o altă instanţă de acelaşi grad sau, după caz, la
instanţa competentă potrivit legii.
Rejudecarea cauzei de către instanţa de trimitere se face prin aplicarea
regulilor procedurale prevăzute de lege pentru judecata în faţa primei instanţe sau în
instanţa de apel. În cazul rejudecării cauzei de către instanţa de recurs aceasta
pronunţă o decizie irevocabilă. Situaţia este diferită în cazul casării cu trimitere,
întrucât instanţa de recurs poate trimite cauza spre rejudecare fie primei instanţe, fie
instanţei de apel, în funcţie de viciile procedurale ce au determinat desfiinţarea
hotărârii atacate. În cazul trimiterii cauzei la prima instanţă aceasta după rejudecare va
pronunţa o sentinţă susceptibilă de a fi controlată pe calea apelului, sau după caz,
numai a recursului. Dacă rejudecarea se face de instanţa de apel aceasta va pronunţa o
decizie susceptibilă de recurs.
Reamintim că în cazul casării cu trimitere, la rejudecare nu pot participa acei
judecători care s-au pronunţat în cauză. Incompatibilitatea funcţionează numai în
măsura în care judecătorii au pronunţat o hotărâre de fond în cauză, iar nu şi în cazul
în care au pronunţat numai încheieri preparatorii. Temeiurile de recuzare sunt strict
determinate de lege, astfel că ele nu pot fi extinse şi la ipoteza casării cu reţinere. Prin
urmare, judecătorii care au pronunţat decizia de casare nu devin incompatibili să
judece aceeaşi cauză în caz de casare cu reţinere. De asemenea, incompatibilitatea nu
este operantă nici în cazul judecării unui al doilea recurs, în aceeaşi cauză, îndreptat
împotriva hotărârii pronunţate în fond ca urmare a casării cu trimitere.
O problemă deosebită în privinţa rejudecării cauzei după casare este aceea a
limitelor în care aceasta se poate realiza. În acest sens art. 315 C. proc. civ. conţine
unele elemente de natură a cantona limitele rejudecării. Textul nu acoperă însă toate
situaţiile ce se pot produce în practică, dar el enunţă incontestabil principiile ce
trebuiesc urmate de instanţa de rejudecare.
Prima regulă enunţată în această materie vizează obligativitatea îndrumărilor
date de instanţa de casare cu privire la problemele de drept dezlegate de către aceasta
şi cu privire la necesitatea administrării unor probe. Precizările pe care le face textul
citat sunt categorice, iar nerespectarea lor atrage nulitatea hotărârii pronunţate, astfel
cum de altfel s-a decis în mod constant şi de jurisprudenţa noastră.
Soluţia consacrată de art. 315 alin. (1) C. proc. civ. are o justificare deplină şi o
legitimare incontestabilă ce decurge din însăşi raţiunea controlului judiciar. Existenţa
unui control judiciar eficient nici nu poate fi concepută în lipsa unor mijloace
procedurale destinate a impune respectarea deciziilor adoptate de instanţele
superioare.
Dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. limitează însă obligativitatea deciziei instanţei
de recurs la problemele de drept dezlegate şi la necesitatea administrării unor probe.
Prin urmare, modul de interpretare a unui anumit text de lege ori aplicarea unui
anumit principiu de drept, în condiţiile determinate de instanţa de recurs, este
obligatorie pentru judecătorii fondului. Prin urmare, instanţa chemată a rejudeca cauza
nu va putea refuza o atare interpretare sub pretext că judecătorii sunt independenţi şi
se supun numai legii. Mai mult, în opinia unor autori, „la speţa respectivă, hotărârea
instanţei judecătoreşti asupra problemelor de drept are valoarea unui izvor de drept
secundar şi, oricum, legea este cea care prevede” regula ce se impune a fi aplicată.
Prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. conduc şi la concluzia potrivit căreia
în privinţa problemelor de fapt instanţa care rejudecă cauza are o deplină putere de
apreciere. Aceasta înseamnă, cu alte cuvinte, că stabilirea stării de fapt este de
atributul exclusiv al instanţei de fond, iar în cadrul rejudecării ea poate ajunge la o altă
soluţie decât cea pronunţată anterior sau, dimpotrivă, poate menţine constatările de
fapt anterioare. Este adevărat că sunt obligatorii şi îndrumările privitoare la
necesitatea administrării unor probe. Dar o atare obligaţie se circumscrie numai la
obligaţia de administrare a dovezilor, nu şi la stabilirea stării de fapt pe baza
probelor ce se vor administra.
Această soluţie a fost promovată în mod constant în doctrina şi jurisprudenţa
anterioară modificării Codului de procedură civilă prin Legea nr. 59/1993.
Cu toate acestea, nu trebuie să se înţeleagă că în privinţa stării de fapt libertatea
instanţei de fond este una absolută sau discreţionară, neexistând în acest sens nici o
obligaţie de a se conforma dispoziţiilor adoptate de instanţa de recurs. Jurisprudenţa
noastră a formulat însă unele concluzii interesante asupra obligativităţii instanţei de
trimitere de a se conforma îndrumărilor date de instanţa de recurs cu privire la
necesitatea administrării unor probe şi examinarea unor apărări. După ce se subliniază
independenţa instanţei de trimitere în stabilirea stării de fapt fostul Tribunal Suprem,
prin mai multe decizii succesive, a statuat că instanţa care rejudecă cauza are totuşi
„obligaţia să ia în cercetare faptele indicate în decizia instanţei superioare şi să
administreze probele necesare, urmând să dea soluţia numai în raport de cercetarea
aprofundată a tuturor circumstanţelor de fapt ale cauzei”. Mai semnificativă ni se pare
însă o altă soluţie a fostei instanţe supreme şi prin care s-a precizat că „instanţa de
trimitere mai este obligată să se conformeze şi îndrumărilor date de instanţa de control
judiciar pentru corecta stabilire a situaţiilor de fapt, dispunând administrarea de probe
şi examinând apărările părţilor, deoarece aceste îndrumări sunt de esenţa atribuţiilor
ce revin instanţei de control judiciar, astfel că, la rejudecare, instanţa de trimitere
trebuie să le dea urmare, ele fiind menite să asigure o corectă soluţionare a litigiului”.
Ultima din soluţiile enunţate conţine şi argumente pertinente privitoare la
necesitatea respectării de către instanţa de trimitere ale acelor îndrumări care se referă
la stabilirea corectă a stării de fapt. O parte a doctrinei recente consideră totuşi
nejustificată această soluţie a jurisprudenţei în condiţiile actualelor motive de casare.
Limitele rejudecării sunt determinate de asemenea de împrejurările ce au
determinat casarea. În paginile precedente ne-am referit la casarea totală şi parţială a
hotărârii. Formele casării pot fi desprinse din chiar conţinutul deciziei pronunţate de
instanţa de recurs. În acelaşi timp, trebuie să se ţină seama şi de dispoziţiile art. 315
alin. (2) C. proc. civ., text care precizează că după casarea hotărârii devin aplicabile
dispoziţiile art. 296 C. proc. civ.

Contestaţia în anulare

Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac de retractare prin


intermediul căreia părţile sau procurorul pot obţine desfiinţarea unei hotărâri
judecătoreşti în cazurile limitativ prevăzute de lege. Ea poate fi exercitată în scopul
retractării hotărârilor judecătoreşti pronunţate cu nesocotirea unor norme procedurale,
iar nu şi pentru netemeinicie.
Acest mijloc procedural a fost consacrat pe cale jurisprudenţială, printr-o
interpretare a fostului art. 735 C. proc. civ., care reglementa problema nulităţii actelor
de procedură. Pentru prima dată contestaţia în anulare a fost reglementată cu prilejul
modificării Codului de procedură civilă prin Legea nr. 18/1948. Înainte de
modificarea Codului de procedură civilă, ca urmare a reformei din anul 1948, art. 735
statornicea cazurile şi condiţiile de declarare a nulităţii actelor de procedură.
Contestaţia în anulare şi-a dovedit utilitatea sa practică în pofida condiţiilor
restrictive în care ea poate fi exercitată. Ea oferă părţilor un mijloc procedural eficient
pentru a obţine o nouă judecată în cazul săvârşirii unor importante neregularităţi
procedurale, de natură a nesocoti principiul dreptului la apărare sau al
contradictorialităţii.
Dispoziţiile cuprinse în art. 317-321 C. proc. civ. consacră două forme ale
contestaţiei în anulare: contestaţia în anulare obişnuită şi contestaţia în anulare
specială. Diferenţierea dintre cele două forme ale contestaţiei în anulare are ca temei
obiectul şi motivele diferite în care ele pot fi exercitate. Contestaţia în anulare
obişnuită sau comună poate fi exercitată împotriva oricărei hotărâri judecătoreşti
rămase irevocabile, în timp ce contestaţia în anulare specială poate fi exercitată numai
împotriva hotărârilor pronunţate de instanţele de recurs sau de judecătorii în ultimă
instanţă.
Cele două forme ale contestaţiei în anulare se întemeiază pe motive diferite şi
limitativ prevăzute de lege. Condiţiile de admisibilitate ale contestaţiei în anulare sunt
deopotrivă diferite, ele fiind de strictă interpretare.
Contestaţia în anulare obişnuită reprezintă acea cale extraordinară de atac
prin intermediul căreia părţile pot obţine retractarea unei hotărâri judecătoreşti
irevocabile în cazurile prevăzute de art. 317 C. proc. civ., dar numai dacă motivele
care o legitimează nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului.
Calea procedurală a contestaţiei în anulare obişnuită este pusă la dispoziţia
părţilor. Această concluzie rezultă din însăşi formularea art. 317 alin. (1) C. proc. civ.
privitoare la primul motiv de contestaţie în anulare, precum şi din condiţiile de
admisibilitate ale contestaţiei, condiţii evocate de art. 317 alin. (2) C. proc. civ. Pe de
altă parte, legea nu a rezervat această cale de atac unui subiect special, cum a făcut-o
în mod expres în cazul recursului în anulare şi al recursului în interesul legii.
Persoana care exercită această cale de atac poartă denumirea de contestator, iar
persoana împotriva căreia ea se îndreaptă se numeşte intimat. Pot fi părţi în
contestaţie numai persoanele între care s-a stabilit raportul procesual în faţa instanţei a
cărei hotărâre este atacată. În acest înţeles, în mod evident, pot fi părţi şi terţele
persoane care intervin în proces sau care sunt introduse în litigiu în condiţiile art. 59-
66 C. proc. civ. De asemenea, pot fi părţi în contestaţie şi succesorii în drepturi ai
părţilor principale.
În schimb, nu pot fi părţi în contestaţie persoanele străine de proces chiar dacă
acestea ar putea justifica un interes pentru atacarea hotărârii pronunţate. Aceasta
deoarece mijlocul procedural al contestaţiei nu poate fi exercitat decât de părţile care
au participat la activitatea judiciară. Terţele persoane se pot prevala doar de
inopozabilitatea hotărârii judecătoreşti, iar dacă executarea hotărârii este de natură
să le prejudicieze interesele ele vor putea folosi calea contestaţiei la executare.
Calitatea de parte în proces nu reprezintă o condiţie suficientă pentru exercitarea
contestaţiei în anulare. Părţile trebuie să îndeplinească toate condiţiile necesare pentru
exercitarea acţiunii civile. O atenţie aparte trebuie acordată şi condiţiei privitoare la
justificarea unui interes, iar această cerinţă trebuie analizată în raport cu motivele
contestaţiei în anulare obişnuită. Iar din acest punct de vedere se impun totuşi unele
sublinieri particulare.
Mai întâi, este de observat că primul motiv de contestaţie se referă la situaţia în
care partea nu a fost regulat citată pentru ziua când s-a judecat pricina. Aşa fiind, în
acest caz calea contestaţiei în anulare poate fi exercitată numai de partea faţă de care
s-a produs o atare neregularitate procedurală, iar nu şi de către partea adversă. Cel de-
al doilea motiv de contestaţie în anulare vizează nesocotirea normelor de ordine
publică privitoare la competenţă. În raport cu acest motiv, trebuie să decidem că
mijlocul procedural al contestaţiei în anulare poate fi exercitat de oricare dintre părţi,
iar nu numai de partea chemată în faţa unei instanţe necompetente în mod absolut.
În fine, calea contestaţiei în anulare poate fi exercitată şi de procuror în
condiţiile art. 45 C. proc. civ.
Contestaţia în anulare obişnuită poate fi formulată numai împotriva hotărârilor
judecătoreşti rămase irevocabile. Din dispoziţiile art. 377 alin. (2) C. proc. civ. rezultă
că legea are în vedere toate categoriile de hotărâri judecătoreşti rămase irevocabile,
indiferent de ierarhia instanţei care le-a pronunţat şi de împrejurarea că ele au fost
date în primă instanţă sau în rezolvarea unei căi de atac. De asemenea, legea are în
vedere şi deciziile intermediare de casare a unei hotărâri judecătoreşti, întrucât şi
acestea se încadrează în categoria hotărârilor irevocabile.
Contestaţia în anulare obişnuită poate fi exercitată numai în prezenţa unuia din
cele două motive expres prevăzute de art. 317 alin. (1) C. proc. civ.
Înainte de a analiza cele două motive este necesar să subliniem caracterul lor
limitativ şi de strictă interpretare, principiu afirmat frecvent de jurisprudenţa noastră şi
în materia la care ne referim. Aşa fiind, contestaţia în anulare obişnuită este
admisibilă numai pentru neregularităţile procedurale vizate în mod expres de art. 317
alin. (1) C. proc. civ., nu şi în cazul săvârşirii unor greşeli de judecată, oricare ar fi
natura lor.
Primul motiv de contestaţie în anulare obişnuită vizează situaţia „când
procedura de chemare a părţii, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost
îndeplinită potrivit cu cerinţele legii”. În legătură cu determinarea acestui motiv de
contestaţie se impun câteva precizări mai importante. În primul rând, este de remarcat
că textul are în vedere nesocotirea dispoziţiilor procedurale privitoare la citare doar în
cazurile în care legea impune soluţionarea cauzei cu citarea părţilor. Prin urmare,
legea nu vizează acele situaţii în care, potrivit unor reguli derogatorii de la dreptul
comun, litigiul se soluţionează fără citarea părţilor.
A doua precizare importantă vizează sfera de aplicare a acestui motiv de
contestaţie în anulare. În această privinţă se remarcă că legea nu vizează
neregularitatea citării în general, ci numai nesocotirea dispoziţiilor privitoare la
citare „pentru ziua când s-a judecat pricina”. În atare condiţii se ridică problema
de a determina semnificaţia sintagmei folosite de legiuitor în art. 317 alin. (1) C. proc.
civ., respectiv cea privitoare la „ziua când s-a judecat pricina”.
Doctrina noastră este majoritară în sensul de a considera că legea are în vedere
neregulata citare pentru ziua când s-a judecat pricina în fond. Prin urmare, neregulata
citare a părţii la unul din termenele ce au precedat dezbaterea în fond nu constituie un
temei pentru exercitarea contestaţiei în anulare. Asemenea neregularităţi se acoperă
dacă nu au fost invocate de partea interesată cel mai târziu la prima zi de înfăţişare
următoare şi înainte de a se pune concluzii în fond. Dacă instanţa a invocat in limine
litis asemenea neregularităţi procedurale, iar instanţa le-a respins, în mod greşit,
partea interesată le poate reitera prin intermediul căilor ordinare de atac.
Dispoziţiile art. 317 alin. (1) C. proc. civ. conţin o formulare generală privitoare
la neîndeplinirea procedurii „de chemare a părţii”, pentru ziua când s-a judecat
pricina, „potrivit cu cerinţele legii”. Aceasta înseamnă că orice neregularitate
procedurală privitoare la citarea părţii, pentru ziua când s-a judecat cauza în fond,
poate constitui temei pentru exercitarea contestaţiei în anulare. Asemenea
neregularităţi pot viza: neindicarea în cuprinsul citaţiei a tuturor elementelor de
identificare necesare; nerespectarea dispoziţiilor privitoare la modul de înmânare a
citaţiei, nerespectarea cerinţelor legale privitoare la termenul de înmânare a citaţiei
sau a celor privitoare la citarea prin publicitate. Pe de altă parte, mai este necesar să se
ţină seama şi de dispoziţiile art. 89 alin. (2) C. proc. civ., text potrivit căruia
înfăţişarea părţii în instanţă acoperă orice vicii de procedură.
În doctrină s-a mai remarcat, pe bună dreptate, că deşi legea se referă la
neregulata citare contestaţia în anulare poate fi exercitată, în temeiul art. 317 alin. (1)
C. proc. c civ., şi în acele situaţii în care litigiul s-a judecat în lipsa părţii care n-a fost
citată deloc. Soluţia este întru totul explicabilă, căci lipsa totală a citării constituie o
nesocotire deopotrivă de gravă a dispoziţiilor legale privitoare la citarea părţilor şi ea
trebuie să conducă la acelaşi remediu procesual.
Al doilea motiv de contestaţie în anulare obişnuită vizează situaţia „când
hotărârea a fost dată de judecători cu călcarea dispoziţiilor de ordine publică
privitoare la competenţă”.
În legătură cu cel de-al doilea motiv de contestaţie în anulare obişnuită este de
observat că legea a reţinut ca temei al acestei căi extraordinare de atac doar
nesocotirea regulilor de competenţă absolută, respectiv a regulilor de competenţă
generală, a regulilor de competenţă materială sau de atribuţiune şi a regulilor de
competenţă teritorială excepţională.
Cel de-al doilea motiv de contestaţie în anulare obişnuită nu are o aplicaţie
foarte frecventă. Aceasta deoarece, astfel cum s-a arătat, pentru admiterea contestaţiei
ar trebui ca pârâtul să nu fi invocat necompetenţa în faţa instanţei de fond, ca instanţa
să nu fi reţinut această excepţie din oficiu şi ca recursul părţii să nu fi ajuns a fi
cercetat în fond. Prin urmare, dacă excepţia de necompetenţă a fost invocată în faţa
instanţei de fond, iar aceasta a respins-o, calea contestaţiei în anulare devine
inadmisibilă. În sprijinul acestei soluţii se mai invocă şi faptul că în caz contrar
aceiaşi instanţă - contestaţia în anulare fiind o cale de atac de retractare - ar fi chemată
din nou să se pronunţe asupra propriei sale competenţe, implicit asupra soluţiei
adoptate deja.
Contestaţia în anulare devine exercitabilă ori de câte ori recursul a fost respins
cu motivarea că este necesară efectuarea unor „verificări de fapt” inadmisibile pe
calea recursului. În practică însă cazurile care impun unele verificări de fapt cu privire
la cele două motive ale contestaţiei în anulare sunt relativ rare. Unele asemenea
situaţii ar putea fi totuşi identificate. Aşa este îndeobşte cazul primului motiv de
contestaţie în anulare: neregulata citare a părţii pentru ziua când s-a judecat cauza în
fond. De asemenea, aşa este cazul citării cu rea-credinţă a părţii prin publicitate şi
când în recurs recurentul pârât susţine că reclamantul cunoştea domiciliul său, dar nu
poate face o atare dovadă prin înscrisuri, ci numai prin declaraţii testimoniale.
Prin urmare, partea nu are opţiune între recurs şi contestaţie în anulare. Totuşi în
doctrină s-a susţinut şi opinia potrivit căreia partea ar putea recurge direct la calea
procedurală a contestaţiei în anulare, iar dacă i se va opune excepţia de
inadmisibilitate, ea va putea demonstra că motivul de contestaţie invocat impunea
verificări de fapt inadmisibile în recurs. Cu toate acestea, socotim şi noi că din
dispoziţiile art. 317 alin. (2) C. proc. civ. se desprinde concluzia contrară, anume
aceea că partea trebuie să invoce motivele respective pe calea recursului, iar instanţa
să le respingă cu motivarea că era nevoie de verificări de fapt.
A doua ipoteză vizează respingerea recursului fără ca acesta să fi fost judecat în
fond. In acest sens observăm că art. 317 alin. (2) C. proc. civ. conţine o formulare cu
totul generală. Textul se referă la respingerea recursului fără ca el să fi fost judecat în
fond, şi fără nici o consideraţie la împrejurarea care poate determina o atare situaţie.
Pe de altă parte, termenul de „respins” din art. 317 alin. (2) C. proc. civ. este
interpretat deopotrivă în sens larg, anume în sensul că include în conţinutul său şi
cazurile de anulare a recursului sau de perimare a acestuia. Aşa fiind, s-ar putea
susţine că întrucât legea nu distinge contestaţia în anulare este admisibilă în toate
cazurile în care recursul a fost respins, anulat sau perimat, deci fără să fi fost judecat
în fond.
Cu toate acestea, s-a considerat că textul nu este aplicabil în situaţia în care
recursul a fost respins ca tardiv, întrucât dacă s-ar admite soluţia contrară partea
interesată ar obţine în mod direct o eludare a dispoziţiilor art. 317 alin. (1) C. proc.
civ. Pe de altă parte, s-a remarcat că o atare distincţie se impune căci un recurs tardiv
este socotit a nu fi fost introdus.
Contestaţia în anulare specială este o cale extraordinară de atac de retractare
ce se poate exercita, în cazurile anume prevăzute de art. 318 C. proc. civ., numai
împotriva deciziilor pronunţate de instanţele de recurs. Această cale extraordinară de
atac nu exclude însă posibilitatea exercitării şi a unei contestaţii în anulare obişnuite.
Cu alte cuvinte, împotriva deciziilor pronunţate de instanţele de recurs se pot exercita
ambele forme ale contestaţiei în anulare.
Codul de procedură civilă consacră două motive pentru exercitarea contestaţiei
în anulare specială. Contestaţia poate fi exercitată numai în condiţiile prevăzute de art.
318 C. proc. civ. Există însă unele particularităţi pe care le prezintă contestaţia în
anulare, atât în raport cu părţile, cât şi cu obiectul contestaţiei în anulare speciale.
Calea procedurală a contestaţiei în anulare specială este pusă la dispoziţia
părţilor care au participat la soluţionarea recursului. Cu alte cuvinte, contestaţia în
anulare specială poate fi exercitată atât de recurent cât şi de intimat. Această
împrejurare rezultă din dispoziţiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ., text potrivit căruia
pot forma obiect al contestaţiei în anulare numai deciziile pronunţate de instanţele de
recurs.
Exercitarea contestaţiei în anulare este supusă tuturor condiţiilor necesare pentru
promovarea căilor de atac. Un rol particular revine interesului judiciar, acesta
trebuind să fie prezent şi în momentul exercitării contestaţiei în anulare speciale. Prin
urmare, în cazul admiterii în întregime a recursului partea câştigătoare nu se va mai
putea plânge pe calea contestaţiei în anulare pe motiv că instanţa de casare a omis să
cerceteze vreunul din motivele de casare sau pentru că dezlegarea recursului este
rezultatul unei greşeli materiale. În mod obişnuit, interesul formulării contestaţiei în
anulare speciale este al recurentului. Iar această aserţiune este valabilă în special în
ceea ce priveşte omisiunea de cercetare a unui motiv de casare.
Contestaţia în anulare specială este deschisă şi Ministerului Public. Procurorul
poate exercita această cale extraordinară de atac, în condiţiile art. 45 C. proc. civ.,
respectiv independent de faptul dacă a participat sau nu la judecata recursului.
Obiectul contestaţiei în anulare specială este format, în prezent, dintr-o singură
categorie de hotărâri, astfel cum rezultă în mod incontestabil din chiar dispoziţiile art.
318 C. proc. civ. Într-adevăr, textul vizează doar deciziile pronunţate de instanţele de
recurs. Doctrina a interpretat dispoziţiile art. 318 C. proc. civ. în sensul că intră în
această categorie numai deciziile pronunţate cu prilejul exercitării controlului judiciar,
iar nu şi cele date în fond după casare. Soluţia enunţată se impune şi ea poate fi
desprinsă din însăşi motivele de contestaţie prevăzute de textul menţionat.
Contestaţia în anulare specială poate fi exercitată numai în prezenţa unuia din
motivele expres prevăzute de art. 318 C. proc. civ.
Precizăm că şi de data aceasta contestaţia în anulare poate fi exercitată numai în
condiţiile limitativ prevăzute de textul menţionat. Cu alte cuvinte, nici motivele de
contestaţie în anulare specială nu pot fi extinse prin analogie la alte situaţii decât cele
vizate în mod expres de art. 318 C. proc. civ.
Primul motiv de contestaţie în anulare specială vizează situaţia când dezlegarea
dată recursului este rezultatul unei greşeli materiale. Acest motiv de contestaţie în
anulare are ca obiect, astfel cum am arătat deja, numai hotărârile pronunţate de
instanţele de recurs. Legea are în vedere tocmai acele greşeli formale care sunt
săvârşite în legătură cu examinarea recursului.
Dar care este semnificaţia expresiei „greşeală materială” folosită în art. 318 C.
proc. civ. Problema se ridică întrucât greşelile materiale strecurate într-o hotărâre
judecătorească pot forma şi obiectul unei cereri de îndreptare în temeiul art. 281 C.
proc. civ. Cu toate acestea, trebuie să precizăm chiar de la început că sintagma
„greşeală materială” are un conţinut diferit în cele două situaţii menţionate. În primul
rând, greşelile materiale vizate de art. 281 C. proc. civ. sunt erori de calcul, privitoare
la numele părţilor sau alte asemenea erori evidente, în timp ce greşelile vizate de art.
318 C. proc. civ. nu au un atare caracter. Acestea din urmă sunt greşeli evidente,
involuntare realizate prin confundarea unor elemente importante sau a unor date aflate
la dosarul cauzei. Pe de altă parte, art. 281 C. proc. civ. are în vedere greşelile
strecurate direct în hotărârea judecătorească, în timp ce art. 318 C. proc. civ. vizează
greşelile săvârşite în legătură cu dezlegarea dată recursului.
Astfel, în jurisprudenţa noastră au fost considerate greşeli materiale, în sensul
dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ., respingerea greşită ca tardiv a unui recurs,
anularea greşită a recursului ca netimbrat sau ca făcut de un mandatar fără
calitate. Greşelile la care se referă art. 318 C. proc. civ. trebuie să fie evidente şi
săvârşite de instanţă ca urmare a omiterii sau confundării unor elemente sau date
materiale importante din dosarul cauzei, cum ar fi neobservarea faptului că la dosar
există chitanţa privind plata taxei de timbru ori recipisa de expediere a recursului prin
poştă şi înăuntrul termenului legal.
Contestaţia în anulare specială nu poate fi exercitată pentru remedierea unor
greşeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziţii
legale de drept substanţial sau procedural. Contestaţia în anulare se înfăţişează, în
cazul analizat, ca o cale de atac extraordinară de retractare creată de lege doar pentru
remedierea unor greşeli materiale, iar nu şi pentru reformarea unor greşeli de fond. În
fine, în legătură cu acest prim motiv de contestaţie în anulare specială trebuie să
precizăm că greşelile materiale trebuie apreciate în raport cu datele existente la
dosarul cauzei la data pronunţării hotărârii. Aceasta deoarece numai în acest mod se
poate hotărî dacă dezlegarea dată recursului este sau nu rezultatul unei greşeli
materiale.
Dispoziţiile legale prevăzute de art. 318 C. proc. civ. au un câmp limitat de
aplicaţie, astfel că ele trebuie să fie interpretate în toate cazurile în mod restrictiv,
pentru a nu deschide în ultimă instanţă calea unui veritabil recurs la recurs.
Al doilea motiv de contestaţie în anulare specială se referă la situaţia în care
instanţa respingând recursul sau admiţându-l numai în parte a omis din greşeală să
cerceteze vreunul din motivele de casare.
Contestaţia în anulare poate fi exercitată pentru acest motiv numai în situaţia în
care instanţa a dispus respingerea recursului sau admiterea lui doar în parte. Această
concluzie se desprinde cu deosebită claritate chiar din dispoziţiile art. 318 C. proc.
civ. Drept urmare, atunci când casarea este totală partea nu are deschisă calea
contestaţiei în anulare, căci ea poate repune în discuţia instanţei toate motivele
invocate.
De asemenea, calea contestaţiei în anulare, pentru temeiul care formează
obiectul cercetării noastre, este deschisă numai pentru ipoteza în care instanţa a omis
să examineze un motiv de recurs formulat în termen de către recurent, iar nu şi pentru
motive de casare formulate tardiv. A decide altfel ar însemna să se permită părţii să
invoce pentru prima dată un temei de casare prin intermediul unei căi extraordinare de
atac, ceea ce desigur nu poate fi admis.
Codul de procedură civilă nu conţine dispoziţii detaliate cu privire la modul de
soluţionare a contestaţiei în anulare. În lipsa unor prevederi amănunţite trebuie să
conchidem că normele speciale cuprinse în art. 319-321 C. proc. civ. se completează
în mod corespunzător cu dispoziţiile dreptului comun.
Totuşi remarcăm că legislaţia noastră procesuală nu conţine o normă de
trimitere la aplicarea normelor procedurale de drept comun. Principiul enunţat este
general admis, întrucât legiuitorul nu poate reglementa detaliat toate regulile
aplicabile unei căi extraordinare de atac. Se ridică însă problema de a determina dacă
regulile speciale se completează cu cele prevăzute de lege pentru judecata în faţa
instanţei de fond sau pentru judecata în faţa instanţei de recurs. Soluţia este diferită în
funcţie de obiectul contestaţiei în anulare. Astfel, în cazul contestaţiei în anulare
îndreptate împotriva unei hotărâri de fond se vor aplica regulile prevăzute pentru
judecata în faţa acestei instanţe, iar în ipoteza contestaţiei prevăzute de art. 318 C.
proc. civ. se vor aplica regulile din materia recursului.
Competenţa de soluţionare a contestaţiei în anulare aparţine instanţei a cărei
hotărâre se atacă. Principiul este enunţat în mod expres în art. 319 alin. (1) C. proc.
civ. Această regulă este determinată de însăşi natura contestaţiei de a constitui o cale
extraordinară de retractare, iar nu de reformare. Prin intermediul contestaţiei nu se
realizează un control judiciar obişnuit, astfel că, în toate cazurile, competenţa aparţine
instanţei care a pronunţat hotărârea, iar nu unei instanţe superioare.
Faţă de formularea art. 319 alin. (1) C. proc. civ., dar şi faţă de finalitatea
acestuia, considerăm că dispoziţiile de competenţă menţionate sunt de ordine publică.
Respectarea dispoziţiilor procedurale privitoare la competenţă trebuie să fie
promovate şi în acele cazuri în care partea interesată ar formula două sau mai multe
motive, dar care atrag competenţa unor instanţe diferite. Astfel, de pildă, contestatorul
ar putea solicita retractarea unei hotărâri judecătoreşti pronunţate de instanţa de fond
pentru nerespectarea dispoziţiilor legale privitoare la citare [art. 317 alin. (1) pct. 1 C.
proc. civ.] şi retractarea hotărârii pronunţate de instanţa de casare datorată faptului că
dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greşeli materiale [art. 318 alin. (1) C.
proc. civ.]. Pentru o asemenea situaţie în doctrină s-a susţinut, opinie la care aderăm,
că fiecare instanţă trebuie să judece în limitele competenţei sale, dispoziţiile legale
privitoare la prorogare nefiind aplicabile; totuşi, într-o asemenea împrejurare, instanţa
de recurs ar putea dispune suspendarea judecării contestaţiei, în temeiul art. 244 pct. 1
C. proc. civ., până la soluţionarea irevocabilă a contestaţiei în anulare obişnuite,
promovate în faţa instanţei de fond.
Legea nu cuprinde dispoziţii speciale privitoare la conţinutul cererii de
exercitare a contestaţiei în anulare. În lipsa unor asemenea precizări se vor aplica
dispoziţiile art. 82-84 C. proc. civ. şi ale art. 112 C. proc. civ. Drept urmare, cererea
pentru exercitarea contestaţiei va trebui să cuprindă: toate elementele de identificare a
părţilor, pentru ca acestea să poată fi citate; arătarea hotărârii contestate; a motivelor
contestaţiei şi a semnăturii contestatorului.
Legea consacră dispoziţii speciale şi cu privire la termenul de exercitare a
contestaţiei în anulare.
Observăm că legea noastră procesuală face o importantă distincţie între
hotărârile susceptibile de executare silită şi cele care nu sunt susceptibile de a fi aduse
la îndeplinire în acest mod. În prima ipoteză, legiuitorul s-a raportat la executarea
silită spre a determina termenul de exercitare al contestaţiei în anulare. În acest sens,
legiuitorul a recunoscut posibilitatea exercitării contestaţiei în anulare înainte de
începerea executării, în timpul executării şi până la împlinirea termenului de 15 zile
prevăzut de art. 401 alin. (1) lit.b) sau c) C. proc. civ. În sistemul legislaţiei anterioare,
această cale de atac putea fi exercitată pînă la pronunarea « ultimului act de
executare ». Referirea legiuitorului la un asemenea act a constituit o gravă
inadvertenţă, întrucât ultimele modificări legislative nu mai făceau nici o precizare
asupra ultimului act de executare. Prin urmare, noile modificări ale Codului de
procedură civilă au complinit lacuna semnalată şi de către noi în precedenta ediţie a
Comentariilor. Observaţia a fost făcută deja şi de alţi autori.
În cazul hotărârilor nesusceptibile de executare silită legiuitorul a statornicit
două categorii de termene: un termen subiectiv de 15 zile, care începe să curgă de la
data când contestatorul a luat cunoştinţă de hotărâre şi un termen obiectiv, de un an,
acesta din urmă calculându-se de la data când hotărârea a rămas irevocabilă.
Depunerea întâmpinării este obligatorie, dispoziţie introdusă în art. 320 alin. (2)
C. proc. civ. prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000. Întâmpinarea se
depune la dosar cu cel puţin 5 zile înaintea termenului de judecată.
Contestaţia în anulare se judecă de urgenţă şi cu precădere. Această dispoziţie
este destinată să determine o soluţionare rapidă a cererilor de contestaţie în anulare.
Judecata se va face întotdeauna cu citarea părţilor şi în şedinţă publică. Instanţa va
lua toate măsurile şi pentru respectarea celorlalte principii şi a tuturor garanţiilor
procesuale.
Asupra contestaţiei în anulare instanţa se pronunţă printr-o hotărâre de
admitere sau de respingere. Soluţia de respingere a contestaţiei nu ridică probleme
deosebite. Ea se pronunţă, în mod firesc, atunci când instanţa nu a găsit întemeiate
motivele invocate de contestator. Într-o asemenea împrejurare o nouă contestaţie ar
putea fi exercitată numai pentru motive ce nu au existat la data primei contestaţii.
Soluţia de admitere a contestaţiei are drept efect anularea (retractarea)
hotărârii pronunţate, reluarea procedurii de judecată în vederea înlocuirii hotărârii
viciate cu o nouă soluţie. În practică însă adoptarea unei soluţii de admitere a
contestaţiei în anulare ridică probleme deosebite cu privire la modul în care trebuie să
procedeze instanţa competentă. În această privinţă trebuie să distingem între diferitele
ipoteze ce se pot ivi.
În cazul admiterii contestaţiei pentru neregulata citare a părţii instanţa va trebui
să anuleze hotărârea atacată spre a rejudeca cauza. Tocmai într-o asemenea
împrejurare s-a ridicat problema de a cunoaşte dacă instanţa trebuie să procedeze de
îndată la rejudecarea cauzei sau ea este datoare să aştepte ca hotărârea de retractare
să fi rămas definitivă. În doctrină au fost exprimate ambele păreri, invocându-se
diferite argumente. Totuşi trebuie să remarcăm mai întâi că în actuala reglementare
procesuală nu este prevăzută obligativitatea soluţionării contestaţiei în anulare în două
faze: admiterea cererii şi judecarea ei.
În pofida acestei situaţii, retractarea hotărârii atacate constituie o premisă
necesară a rejudecării cauzei. De aceea, unii autori au susţinut că instanţa printr-o
încheiere interlocutorie va admite contestaţia, după care pricina va fi rejudecată în
fond. Anularea însă a unei hotărâri judecătoreşti printr-o încheiere, fie ea chiar
interlocutorie, ni se pare o soluţie discutabilă. În schimb, socotim că instanţa ar trebui
să procedeze deîndată la soluţionarea în fond a cauzei şi la pronunţarea unei hotărâri
noi. Doctrina a adus în sprijinul acestei soluţii şi o argumentare dedusă din dispoziţiile
art. 327 C. proc. civ. Or, potrivit acestui text dacă instanţa încuviinţează cererea de
revizuire ea va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată. Trebuie să recunoaştem
că există o similitudine de situaţii în cazul contestaţiei în anulare şi al revizuirii, fapt
pentru care soluţia menţionată credem că se impune a fi reţinută ca fiind cea corectă.
Soluţia contrară şi care concepe pronunţarea unei hotărâri de admitere în
principiu şi aşteptarea ca aceasta să rămână irevocabilă este de natură să conducă la o
tergiversare inutilă a judecăţii. Tergiversarea judecăţii în cazul analizat nu constituie,
trebuie să recunoaştem, un argument dirimant, întrucât nu arareori aplicarea unor
reguli procedurale imperative conduce la situaţii identice. Numai că, astfel cum am
arătat, nu există un text legal care să oblige instanţa să procedeze la o încuviinţare în
principiu a contestaţiei. Pe de altă parte, identitatea de situaţii în cazul revizuirii şi al
contestaţiei în anulare ne obligă totuşi la o soluţie corespunzătoare.
În cazul admiterii contestaţiei în anulare pe motiv de necompetenţă absolută se
va anula hotărârea atacată şi se va dispune declinarea competenţei în favoarea
instanţei sau organului cu atribuţii jurisdicţionale competent potrivit legii. Trimiterea
dosarului se va face în acest caz, ca urmare a aplicării dispoziţiilor art. 158 C. proc.
civ., dar numai după ce hotărârea de declinare a rămas irevocabilă. Cele două măsuri -
anularea hotărârii atacate şi declinarea competenţei - pot fi cuprinse în una şi aceeaşi
hotărâre.
Cum se procedează în cazul admiterii unei contestaţii în anulare speciale? În
cazul admiterii contestaţiei pentru motivul că dezlegarea dată recursului este rezultatul
unei greşeli materiale instanţa competentă va desfiinţa hotărârea pronunţată în recurs
şi va proceda la rejudecarea acestei căi de atac. Observăm că şi în această situaţie se
poate pune problema pronunţării a două hotărâri - una de retractare a deciziei atacate
şi una asupra rejudecării recursului.
În cazul admiterii contestaţiei pentru omisiunea cercetării vreunuia dintre
motivele de casare instanţa va proceda la anularea totală sau numai parţială a hotărârii
atacate, în funcţie de natura casării. Astfel, în cazul unei casări totale hotărârea va fi
retractată în întregime, iar în cazul unei casări parţiale se va proceda la anularea
parţială a deciziei atacate, partea din hotărâre rămasă în fiinţă urmând a fi modificată
în mod corespunzător.
Consideraţiile privitoare la soluţiile ce urmează să fie pronunţate de instanţă
demonstrează, în opinia noastră, şi necesitatea unei intervenţii legislative în sensul
consacrării posibilităţii de soluţionare a contestaţiei în anulare în două etape:
admiterea în principiu şi judecarea cererii. O asemenea soluţie ar fi utilă în toate
situaţiile şi pentru toate motivele de contestaţie reglementate de art. 317-318 C. proc.
civ.
Rejudecarea cauzei de către instanţa competentă trebuie să se facă în toate
situaţiile cu respectarea principiului non reformatio in pejus. Această regulă nu este
prevăzută de lege în mod expres în materia contestaţiei în anulare, dar ea este admisă
ca un principiu constant de echitate, de logică juridică şi de umanism social.
Hotărârea pronunţată asupra contestaţiei în anulare poate fi atacată în anumite
condiţii. În acest sens art. 320 alin. (3) C. proc. civ. dispune că: „Hotărârea dată în
contestaţie este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea atacată”. Prin urmare, sub
aspect procedural legiuitorul i-a conferit contestaţiei în anulare un caracter accesoriu
în raport cu judecata în fond sau cu judecata în recurs.
Aşa fiind, hotărârile pronunţate asupra contestaţiei în anulare speciale sunt
irevocabile şi nu mai pot forma obiect al recursului. În schimb, hotărârile pronunţate
în contestaţiile în anulare obişnuite sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs, dacă şi
hotărârea atacată putea fi cenzurată prin intermediul acestei căi de atac.
Calea de atac îndreptată împotriva unei hotărâri pronunţate în contestaţie se va
soluţiona potrivit regulilor prevăzute de lege pentru exerciţiul acelei căi de atac.
Această regulă se aplică şi în privinţa termenelor prevăzute de lege pentru exerciţiul
căii de atac. Astfel chiar dacă s-a atacat cu contestaţie o hotărâre pentru care legea
prevede un termen mai scurt de recurs decât cel de drept comun se va aplica acest din
urmă termen, termenul special fiind de strictă interpretare şi incident numai în materia
pentru care a fost prevăzut.
Hotărârea pronunţată într-o contestaţie în anulare este susceptibilă de a fi
retractată în urma unei cereri de revizuire sau chiar în baza unei noi cereri de
contestaţie, evident dacă sunt întrunite toate condiţiile legale în acest sens. De
asemenea, hotărârea pronunţată în contestaţie poate fi îndreptată şi prin intermediul
procedurii prevăzute de art. 281 C. proc. civ. Ea poate forma şi obiectul unei
contestaţii la titlu în condiţiile art. 400 C. proc. civ.

Revizuirea hotărârilor judecătoreşti


Revizuirea face parte din categoria căilor extraordinare de atac de retractare şi
este reglementată în art. 322-328 C. proc. civ. Ea poate fi definită ca acea cale
extraordinară de atac de retractare prin intermediul căreia se poate obţine desfiinţarea
unei hotărâri judecătoreşti definitive şi reînnoirea judecăţii în cazurile expres
determinate de lege.
Calea de atac extraordinară a revizuirii a fost reglementată şi în legislaţia
noastră mai veche. Astfel, înainte de reforma Codului de procedură civilă din anul
1948 revizuirea a fost reglementată ca o cale extraordinară de atac în art. 288-304 din
acest cod. Motivele de revizuire erau prevăzute în mod limitativ în art. 288-291 C.
proc. civ., iar majoritatea acestora se regăsesc şi în reglementarea actuală.
În vechea reglementare procesuală din ţara noastră revizuirea se manifesta mai
ales sub forma contestaţiei la executare silită şi purta denumirea de împiedicare
nemijlocită; ea putea fi obţinută numai pe baza autorizării prealabile a Ministerului
Justiţiei. Această soluţie a fost inspirată din dreptul francez care permitea exercitarea
revizuirii numai pe baza autorizării speciale date de lege în forma unei scrisori: lettre
royale en forme de requete civile. O atare formalitate a fost desfiinţată însă în Franţa
printr-o lege din anul 1790. Menţionăm că în dreptul francez instituţia a fost preluată
de celebra Ordonanţă din aprilie 1667 şi era denumită „requete civile”.
Revizuirea oferă posibilitatea retractării unei hotărâri judecătoreşti definitive
care se vădeşte a fi greşită în raport cu unele împrejurări de fapt survenite după
pronunţarea acesteia. Retractarea unei hotărâri judecătoreşti definitive produce efecte
grave pentru părţi şi pentru stabilitatea raporturilor juridice civile. De aceea, legea
admite revizuirea numai în cazurile strict determinate de lege. Pe de altă parte, însă,
revizuirea constituie un remediu procesual important pentru înlăturarea acelor situaţii
excepţionale care au făcut ca o hotărâre judecătorească să fie viciată chiar în substanţa
sa.
În sistemul căilor legale de atac revizuirea ocupă un loc aparte. In acest context
vom evoca doar câteva din trăsăturile distinctive ale acestei căi de atac. Există şi unele
reguli de procedură specifice care se aplică acestei căi de atac şi care evidenţiază
deopotrivă locul aparte pe care-l ocupă revizuirea în sistemul nostru procedural.
Revizuirea face parte, astfel cum am arătat, din categoria căilor extraordinare de
atac. Caracterul extraordinar al acestei căi de atac se evidenţiază în special prin
motivele care pot fundamenta o cerere de revizuire. Aceste motive sunt expres şi
limitativ determinate de art. 322 C. proc. civ. De asemenea, caracterul extraordinar al
acestei căi de atac se manifestă şi prin aceea că revizuirea are ca obiect numai hotărâri
definitive sau irevocabile.
Deşi face parte din categoria căilor extraordinare de atac de retractare revizuirea
este distinctă de contestaţia în anulare. Contestaţia în anulare şi revizuirea au o
finalitate comună; retractarea unei hotărâri greşite şi pronunţarea unei soluţii noi.
Motivele care stau la baza acestor căi de atac sunt însă principial diferite. Contestaţia
în anulare se întemeiază pe neregularităţi de ordin procedural, în timp ce revizuirea îşi
are legitimarea în săvârşirea unor greşeli care se raportează, de regulă, la elementele
de fapt ale judecăţii.
Acest atribut al revizuirii, de a constitui o cale de atac de retractare, se păstrează
într-o formă particulară şi în cazul celui de-al şaptelea motiv de revizuire, respectiv
pentru contrarietate de hotărâri. În acest caz cererea de revizuire se judecă, potrivit art.
323 alin. (2) C. proc. civ., de instanţa mai mare în grad faţă de instanţa sau instanţele
care au pronunţat hotărârile potrivnice. De aceea, se consideră că nu ne aflăm în
prezenţa unei retractări propriu-zise a hotărârii, competenţa aparţinând altei instanţe
decât cea care a judecat cauza în fond. Privind însă revizuirea din punctul de vedere al
efectelor pe care le produce se poate conchide că şi în cazul motivului prevăzut de art.
322 pct. 7 C. proc. civ., în final, se ajunge tot la o retractare a hotărârii, chiar dacă
aceasta se dispune de către o instanţă superioară. Într-adevăr, şi în acest caz instanţa
competentă procedează pur şi simplu la retractarea unei hotărâri, fără a exercita un
veritabil control judiciar asupra hotărârii atacate.
Doctrina consideră că o particularitate importantă a revizuirii constă în faptul că
retractarea unei hotărârii se poate obţine numai pentru greşeli involuntare săvârşite de
instanţă în raport cu starea de fapt reţinută în hotărâre, fie în raport cu materialul
existent la data pronunţării, fie în raport cu unele împrejurări ulterioare. Aceeaşi
doctrină remarcă totuşi că ideea enunţată este doar una de principiu. Sublinierea este
deosebit de importantă şi ea poate fi pusă în evidenţă şi prin existenţa unor motive de
revizuire ce nu înlătură neglijenţa sau reaua-credinţă a magistratului. Aşa este cazul
motivelor de revizuire determinate chiar de condamnarea unui judecător în legătură cu
pricina ori chiar cazurile în care instanţa a dispus ultra sau minus petita.
În ceea ce ne priveşte, considerăm că această trăsătură se regăseşte în marea
majoritate a cazurilor de revizuire. Ea decurge şi din faptul că majoritatea motivelor
de revizuire se întemeiază pe împrejurări survenite ulterior pronunţării hotărârii sau pe
împrejurări necunoscute de instanţă la data judecării cauzei. De aceea şi în doctrina
occidentală s-a remarcat că revizuirea se întemeiază pe împrejurări de natură a „ruina
credibilitatea probelor” administrate sau pe „mijloacele necinstite” folosite de partea
câştigătoare, respectiv pe cauze ce au determinat „o eroare involuntară a judecătorului
asupra chestiunilor de fapt”. Totuşi, astfel cum am arătat, în legislaţia noastră
principiul enunţat nu poate fi absolutizat.
Revizuirea este o cale de atac pusă de lege la dispoziţia părţilor. În cadrul
revizuirii părţile poartă denumirea de revizuient - subiectul activ al cererii de revizuire
- şi de intimat - partea adversă.
În temeiul dispoziţiilor art. 45 alin. (3) C. proc. civ. cererea de revizuire poate fi
formulată şi de către procuror, indiferent dacă acesta a participat sau nu la judecată.
Obiectul revizuirii este determinat chiar prin dispoziţiile primului alineat al art.
322. Potrivit acestei dispoziţii procedurale, se poate solicita revizuirea „unei hotărâri
rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată
de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul”.
Din dispoziţiile legale menţionate se poate trage concluzia că legea are în
vedere două importante categorii de hotărâri judecătoreşti. O primă categorie de
hotărâri judecătoreşti ce sunt susceptibile de revizuire este acea a hotărârilor „rămase
definitive în instanţa de apel sau prin neapelare”. Din modul de formulare a legii pare
a rezulta că toate hotărârile judecătoreşti ce se pot integra în cele două ipoteze -
definitive în instanţa de apel sau prin neapelare - sunt susceptibile de revizuire.
Observăm că în sfera hotărârilor „rămase definitive în instanţa de apel”
trebuie incluse hotărârile date în apel şi prin care se rezolvă fondul pricinii, întrucât
aceste hotărâri se bucură de atributul de a fi definitive. De asemenea, sunt definitive şi
deci susceptibile de revizuire şi hotărârile atacate cu apel, dacă judecata acestuia s-a
perimat ori dacă recursul a fost respins sau anulat.
Prin urmare, trebuie să considerăm că legiuitorul a deschis calea de atac a
revizuirii, în principal, împotriva hotărârilor judecătoreşti prin care s-a rezolvat fondul
cauzei. De altfel, această concepţie a fost promovată constant în doctrina şi
jurisprudenţa noastră atât înainte, cât şi după modificarea Codului de procedură civilă
în anul 1993. În consonanţă cu acest punct de vedere s-a considerat de jurisprudenţa
noastră că nu sunt susceptibile de revizuire acele hotărâri prin care nu se
soluţionează fondul cauzei, cum este cazul hotărârilor de declinare a competenţei,
ordonanţelor preşedinţiale sau hotărârilor de expedient.
În sfera hotărârile rămase definitive prin neapelare trebuie incluse nu numai
hotărârile împotriva cărora nu s-a exercitat calea ordinară de atac, ci şi hotărârile date
în primă instanţă, fără drept de apel, întrucât şi acestea sunt definitive potrivit art. 377
alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.
A doua categorie de hotărâri judecătoreşti care pot forma obiectul revizuirii
vizează hotărârile pronunţate de instanţele de recurs şi prin care se evocă fondul
cauzei. Astfel, cum judicios s-a remarcat, în acest caz condiţia existenţei unei hotărâri
de fond este prevăzută explicit de lege. În această categorie intră toate hotărârile prin
care tribunalele şi curţile de apel rejudecă fondul după casare. Prin urmare, nu au
acest caracter şi nu pot fi atacate pe calea extraordinară de atac a revizuirii hotărârile
prin care s-a respins recursul sau prin care s-a dispus casarea cu trimitere.
Revizuirea este admisibilă şi în cazul hotărârilor prin care instanţa supremă
casând hotărârea atacată statuează asupra fondului cauzei în condiţiile determinate de
art. 314 C. proc. civ. Hotărârile pronunţate de instanţa supremă, în condiţiile art. 314
C. proc. civ. - când casează hotărârea atacată în scopul aplicării corecte a legii la
împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite - beneficiază incontestabil de atributul de
a constitui veritabile hotărâri de fond. De aceea, considerăm că şi aceste hotărâri
îndeplinesc cerinţele prevăzute de art. 322 alin. (1) C. proc. civ.
În încheierea acestor considerente privitoare la obiectul revizuirii precizăm că
există şi unele hotărâri, care în temeiul unor dispoziţii exprese ale legii, nu pot fi
atacate pe calea extraordinară a revizuirii. Astfel, potrivit art. 619 alin. (5) C. proc.
civ: „Hotărârea dată în materie de divorţ nu este supusă revizuirii”. Această dispoziţie
procedurală se întemeiază pe dificultăţile sau chiar imposibilitatea restabilirii situaţiei
anterioare, în acele cazuri în care după rămânerea definitivă a divorţului soţii s-ar fi
recăsătorit. Având în vedere această raţiune în doctrina noastră s-a apreciat că este
supusă totuşi revizuirii partea din hotărâre care se referă la soluţionarea unor cereri
accesorii.
În cazul revizuirii legea nu impune unele condiţii speciale, în afara celor deja
analizate, şi care vizează deopotrivă obiectul acestei căi extraordinare de atac. Astfel,
de pildă, legea noastră procedurală nu impune condiţia din materia contestaţiei în
anulare privitoare la exercitarea prealabilă a apelului sau recursului.
Revizuirea implică însă şi îndeplinirea celorlalte condiţii necesare pentru
exercitarea oricărei căi de atac: capacitatea procesuală, calitatea procesuală şi
existenţa unui interes.
Motivele de revizuire sunt prevăzute în mod limitativ în art. 322 C. proc. civ. O
privire generală asupra motivelor de revizuire relevă caracterul eterogen al acestora.
Într-adevăr, unele din aceste motive sunt specifice revizuirii, în sensul că ele vizează
împrejurări noi, survenite după pronunţarea hotărârii, şi în raport cu care starea de fapt
reţinută de instanţă nu mai corespunde realităţii. Aşa este cazul descoperirii unor
înscrisuri doveditoare după pronunţarea hotărârii, condamnării unui judecător pentru o
infracţiune în legătură cu pricina etc. Alte motive de revizuire sunt determinate de
nerespectarea principiului disponibilităţii procesuale: cazurile de extra sau ultra
petita.
Menţionăm deopotrivă şi existenţa unor motive de revizuire care se întemeiază
pe săvârşirea unor erori de ordin procedural. Aşa este cazul în care dispozitivul
hotărârii cuprinde prevederi care nu se pot aduce la îndeplinire ori chiar existenţa unor
hotărâri definitive potrivnice.
Acest mod de reglementare a motivelor de revizuire trebuie să constituie pentru
legiuitor un temei de reflecţie în perspectiva viitoarelor abordări procesuale. O
regândire a motivelor de revizuire se impune cu deosebire în privinţa acelor
împrejurări care sunt reţinute de actuala reglementare ca temei pentru exercitarea
recursului şi a recursului în anulare.
În continuare vom analiza motivele de revizuire în ordinea în care ele sunt
reglementate de art. 322 C. proc. civ.
Dispozitivul hotărârii cuprinde prevederi potrivnice
Potrivit art. 322 pct. 1 C. proc. civ. revizuirea se poate cere „dacă dispozitivul
hotărârii cuprinde dispoziţii potrivnice ce nu se pot aduce la îndeplinire”. Textul citat
vizează o ipoteză riguros determinată şi care implică următoarele cerinţe: hotărârea să
cuprindă dispoziţii potrivnice; dispoziţiile potrivnice să fie cuprinse în chiar
dispozitivul hotărârii, dispoziţiile potrivnice să fie ireconciliabile, adică să nu poată fi
aduse la îndeplinire. Nerespectarea acestor cerinţe nu deschide calea extraordinară de
atac a revizuirii.
Cu alte cuvinte, contradicţiile dintre dispozitiv şi considerente nu se încadrează
în motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 1 C. proc. civ. Soluţia este aceeaşi şi
atunci când contradicţiile se ivesc între diferitele considerente ale hotărârii. Astfel
cum am arătat deja mai este necesar ca dispoziţiile potrivnice să nu poată fi aduse la
îndeplinire. În caz contrar, revizuirea nu este admisibilă. Cazurile în care o hotărâre
poate cuprinde dispoziţii ce nu se pot aduce la îndeplinire sunt numeroase. Cu titlu de
exemplu menţionăm: respingerea acţiunii principale şi obligarea pârâtului la plata
cheltuielilor de judecată; admiterea acţiunii principale şi a intervenţiei în interes
propriu având acelaşi obiect; admiterea acţiunii în realizarea prestaţiei stipulate în
contract, dar şi a acţiunii reconvenţionale prin care pârâtul a solicitat să se constate
nulitatea convenţiei etc.
Menţionăm de asemenea că revizuirea nu poate fi folosită de părţi pentru
interpretarea dispozitivului hotărârii ce urmează să se execute. Într-o asemenea
situaţie părţile au deschisă calea procedurală reglementată de art. 2811 C. proc. civ. şi
a contestaţiei la titlu, în condiţiile art. 399 alin. (1) C. proc. civ.
Instanţa s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a
pronunţat asupra unui lucru care s-a cerut ori a acordat mai mult decât s-a
cerut
Cel de-al doilea motiv de revizuire constituie o exigenţă a principiului
disponibilităţii procesuale, principiu în conformitate cu care instanţa este ţinută să
statueze numai în limitele în care a fost sesizată. Nerespectarea acestor exigenţe poate
conduce la exercitarea recursului (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.) sau a revizuirii (art.
322 pct. 2 C. proc. civ.).
Acest motiv de revizuire cuprinde trei ipoteze, toate reprezentând o nesocotire a
aceluiaşi principiu procedural: disponibilitatea procesuală. Prima ipoteză vizează
situaţia în care instanţa s-a pronunţat extra petita, adică asupra unor lucruri care nu s-
au cerut. Pentru a se stabili dacă instanţa a dispus extra petita este necesar să ne
raportăm în toate cazurile la pretenţiile formulate de părţi, respectiv de reclamant prin
cererea de chemare în judecată, de pârât prin cererea reconvenţională, precum şi de
terţi sau de părţi prin alte cereri incidente, cum sunt intervenţiile principale, cererile
de chemare în judecată a altor persoane ori de chemare în garanţie.
În practică sunt exemplificate cele mai diverse situaţii în care instanţa poate
dispune extra petita. Reţinem şi noi câteva exemple în această privinţă: instanţa
dispune obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru folosinţa imobilului, deşi
reclamantul a solicitat numai revendicarea acestuia; obligarea pârâtului la plata
dobânzilor, deşi reclamantul a solicitat prin acţiune numai restituirea împrumutului;
obligarea pârâtului şi la plata cheltuielilor de judecată, deşi acestea n-au fost solicitate
de reclamantul căruia i s-a admis acţiunea; acordarea unui termen de graţie sau a
execuţiei vremelnice, fără ca aceste beneficii să fi fost solicitate de partea interesată.
Totuşi trebuie să remarcăm că instanţa nu poate fi criticată pe calea revizuirii
pentru faptul de a se fi pronunţat extra petita în acele cazuri în care ea trebuia să
statueze din oficiu asupra unor cereri. Aşa este cazul cererilor soluţionate de instanţă
în temeiul art. 42 C. fam. Potrivit acestui text, o dată cu pronunţarea divorţului
instanţa este obligată să statueze şi asupra încredinţării copiilor minori, precum şi
asupra contribuţiei fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi
pregătire profesională a acestora.
A doua ipoteză este aceea în care instanţa s-a pronunţat minus petita. În acest
caz principiul disponibilităţii a fost ignorat de judecători prin aceea că ei au omis să se
pronunţe asupra unei pretenţii care a fost dedusă în justiţie. Este vorba aici de situaţii
diametral opuse celor vizate de prima ipoteză, aceea când instanţa a dispus extra
petita. Din acest punct de vedere nu prezintă interes dacă instanţa a omis să
examineze un capăt de cerere formulat prin acţiunea principală, printr-o cerere
reconvenţională sau prin alte cereri cu caracter incident.
De asemenea, revizuirea este deschisă numai în cazul unei omisiuni univoce de
a statua asupra pretenţiei, iar nu şi în acele situaţii în care capetele de cerere respective
au fost respinse explicit sau implicit prin respingerea capătului principal.
Ultima ipoteză consacrată în art. 322 pct. 2 C. proc. civ. vizează un caz de plus
petita. Această ipoteză a fost reţinută distinct de legiuitor şi credem că în mod
justificat, deşi ne aflăm în prezenţa aceleiaşi nesocotiri a principiului disponibilităţii
procesuale. Într-adevăr, de data aceasta instanţa n-a dispus în afara unei pretenţii
formulate de parte şi nici nu a omis să soluţioneze un capăt de cerere, ci admiţând
cererea a acordat mai mult decât s-a cerut.
Obiectul pricinii nu se mai află în fiinţă
În cazul celui de-al treilea motiv de revizuire legea are în vedere, de regulă,
dispariţia obiectului pricinii după pronunţarea hotărârii judecătoreşti. Pentru a ne afla
în prezenţa revizuirii este necesar ca prin hotărâre debitorul să fi fost obligat să predea
un bun cert şi determinat. Precizăm de asemenea că mijlocul procedural al revizuirii
este deschis indiferent de cauzele ce au determinat dispariţia bunului. Dacă obiectul
pricinii dispare în timpul procesului reclamantul are posibilitatea de a-şi modifica
cererea de chemare în judecată în temeiul art. 132 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. spre a
solicita astfel „valoarea obiectului pierdut sau pierit”. Doctrina noastră a exprimat însă
puncte de vedere deosebite în legătură cu posibilitatea părţii de a recurge la calea de
atac a revizuirii în ipoteza dispariţiei bunului în cursul judecăţii, iar nu după
pronunţarea hotărârii.
Într-o primă opinie s-a considerat că dacă reclamantul nu şi-a modificat în mod
corespunzător cererea de chemare în judecată, astfel cum am arătat, respectiv în
temeiul art. 132 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., el nu poate face cerere de revizuire,
urmând să-şi valorifice pretenţiile printr-o acţiune civilă separată. Majoritatea
doctrinei recente a adoptat însă punctul de vedere potrivit căruia revizuirea poate fi
exercitată chiar dacă partea interesată nu şi-a modificat cererea de chemare în
judecată, întrucât art. 322 pct. 3 C. proc. civ. nu instituie nici o restricţie în acest sens.
Într-adevăr, observăm că art. 322 pct. 3 C. proc. civ. nu distinge în mod expres între
situaţia în care obiectul pricinii a dispărut după sau înainte de pronunţarea hotărârii.
Doctrina doar evidenţiază ceea ce se întâmplă cel mai adesea, adică tocmai interesul
de a exercita calea revizuirii în ipoteza în care bunul a dispărut după pronunţarea
hotărârii. Dacă bunul a dispărut anterior, calea revizuirii poate fi evitată prin
modificarea cererii de chemare în judecată în condiţiile arătate deja. Totuşi dacă nu s-
a procedat în acest mod partea este îndreptăţită să exercite calea revizuirii. Spre a
evita însă necesitatea exercitării acestei căi extraordinare de atac este recomandabil,
desigur, ca partea interesată să solicite chiar prin cererea de chemare în judecată
pronunţarea unei hotărâri cu o condamnare alternativă, adică a unei hotărâri de
condamnare a pârâtului la restituirea bunului sau la plata, în subsidiar, a contravalorii
acestuia.
Condamnarea definitivă a unui judecător, martor sau expert, care a luat
parte la judecată, pentru o infracţiune în legătură cu pricina sau pronunţarea
hotărârii în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecăţii ori
sancţionarea disciplinară a unui judecător.
Codul de procedură civilă, în art. 322 pct. 4, cuprinde trei ipoteze distincte, ce se
cuvin a fi tratate ca atare. Prima ipoteză vizează cazul când „un judecător, martor sau
expert, care a luat parte la judecată, a fost condamnat definitiv pentru o infracţiune
privitoare la pricină”. Acest motiv de revizuire se întemeiază pe vicierea gravă a
procesului de stabilire a adevărului ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni în legătură
cu pricina.
Revizuirea poate fi exercitată, pentru acest motiv, doar dacă sunt întrunite
cumulativ condiţiile pe care le analizăm în continuare. O primă condiţie vizează
existenţa unei hotărâri de condamnare a judecătorului, martorului sau expertului.
Aceasta înseamnă că nu se poate invoca ca temei al revizuirii un alt act decât o
hotărâre penală de condamnare a judecătorului, martorului sau expertului. O atare
cerinţă rezultă în mod neîndoielnic din chiar referirea legii la condamnarea
judecătorului, martorului sau expertului.
Cu toate acestea, în practică pot interveni unele situaţii care să împiedice
pornirea sau continuarea acţiunii penale, cum sunt decesul făptuitorului, amnistia,
prescripţia etc. Problema care se ridică în acest caz este aceea de a cunoaşte dacă
partea interesată mai are deschisă calea extraordinară de atac a revizuirii. Răspunsul
pozitiv a prevalat totuşi în doctrina şi jurisprudenţa noastră motivat de faptul că dacă
s-ar admite soluţia contrară « ar însemna ca erorile judiciare, a căror înlăturare se
urmăreşte, să rămână în fiinţă, ceea ce este de neconceput ». Aceasta înseamnă însă că
admiterea revizuirii este condiţionată de o constatare prealabilă a săvârşirii unei
infracţiunii în legătură cu pricina. În această privinţă doctrina şi jurisprudenţa mai
recentă a considerat că o atare constatare trebuie să se facă, pe cale incidentă, chiar de
către instanţa sesizată cu cererea de revizuire. Drept urmare s-a statuat că ordonanţa
penală de scoatere de sub urmărire nu poate fi opusă în revizuire, dar ea poate fi
folosită ca mijloc de probă. Prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 art.
322 pct. 4 C. proc. civ. a fost completat în sensul complinirii lacunei semnalate mai
sus.
Potrivit fostului art.322 pct. 4 C. proc. civ., teza finală, « În cazul în care, în
ambele situaţii, constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală,
instanţa de revizuire se va pronunţa mai întâi, pe cale incidentală, asupra existenţei
sau inexistenţei infracţiunii invocate. Textul era deosebit de clarificator în privinţa
problemei analizate. Legea nr. 219/2005 a dat o nou redactare textului comentat, în
care nu a mai reiterat cea de-a doua teză la care ne-am referit deja. În aceste
circumstanţe se ridică problema de acunoaşte dacă noua redactare a textului a urmărit
suprimarea soluţiei anterioare sau este vorba de o simplă inadvertenţă a legii. În ceea
ce ne priveşte pledăm pentru soluţiile doctrinare şi jurisprudenţiale anterior semnalate,
având convingerea că şi de data aceasta este vorba de o simplă eroare a legiuitorului.
A doua condiţie a revizuirii pentru motivul analizat este ca hotărârea de
condamnare a judecătorului, martorului sau expertului să fi rămas definitivă. Soluţia
legii este judicioasă, întrucât atâta timp cât hotărârea penală de condamnare nu a
rămas definitivă făptuitorul se bucură în continuare de prezumţia de nevinovăţie. De
aceea, în mod firesc, o asemenea hotărâre nu poate constitui nici temei al unei cereri
de revizuire.
În fine, revizuirea poate fi exercitată, în temeiul art. 322 pct. 4 C. proc. civ.,
numai dacă judecătorul, martorul sau expertul a fost condamnat definitiv pentru o
infracţiune în legătură cu pricina. Această condiţie a revizuirii este determinată în
mod expres chiar de art. 322 pct.4 C. proc. civ. Legea are în vedere orice infracţiune
în legătură cu soluţionarea cauzei, cum ar fi săvârşirea infracţiunilor de fals, uz de
fals, mărturie mincinoasă, luare de mită etc. Mai remarcăm că această cerinţă nu este
suficientă căci legea mai impune şi condiţia ca judecătorul, martorul sau expertul să fi
„luat parte la judecată”.
A doua ipoteză vizează situaţia când „hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris
declarat fals în cursul sau în urma judecăţii”. Şi în acest caz dovada săvârşirii
infracţiunii de fals trebuie să se facă, de regulă, prin hotărârea de condamnare a
autorului pentru săvârşirea infracţiunii de fals.
Totuşi trebuie remarcat faptul că legea nu instituie în mod expres condiţia
existenţei unei hotărâri definitive de condamnare pentru săvârşirea infracţiunii de fals.
Din acest punct de vedere situaţia pe care o analizăm este diferită de cea prevăzută în
prima ipoteză reglementată de art. 322 pct. 4 C. proc. civ. Observăm deopotrivă că
legea nu enunţă în mod expres nici condiţia săvârşirii unei infracţiuni de fals în
legătură cu înscrisul pe care s-a întemeiat hotărârea atacată pe calea revizuirii. Tocmai
în considerarea acestei împrejurări jurisprudenţa noastră a considerat că prin înscris
declarat fals în cursul sau în urma judecăţii „trebuie să se înţeleagă nu numai înscrisul
reţinut ca fals o dată cu stabilirea unei infracţiuni, ci şi acela al cărui conţinut nu
corespunde realităţii, chiar şi atunci când prin operaţiunea de alterare a adevărului nu
s-a comis o infracţiune”. Totuşi noi considerăm că această soluţie devine discutabilă
în condiţiile actualelor modificări aduse art. 322 pct. 4 C. proc. civ. prin Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 138/2000.
A treia ipoteză vizată de text, astefl cum acesta a fost modificat prin Legea nr.
219/2005, are ca obiect sancţionarea disciplinară a unui magistrat pentru exercitarea
funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă în acea cauză. Revizuirea unei hotărâri
judecătoreşti implică, în acest caz, îndeplinirea cumulativă a trei condiţii, pe care le
infăţişăm în continuare :
a)Condamnarea disciplinară a unui magistrat. Condamnarea magistratului
trebuie concretizată într-o sancţiune disciplinară, aplicată de autorităţile competente,
în condiţiile Legii nr. 303/2004. Oricare dintre sancţiunile disciplinare prevăzute de
art. 100 din Legea nr. 303/2004 poate antrena revizuirea unei hotărâri judecătoreşti.
Legea nu instituie însă, în mod expres, şi o condiţie privitoare la rămânerea definitivă
sau irevocabilă a hotărârii de condamnare disciplinară a magistratului. Menţionăm
însă că potrivit art. 49 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, împotriva hotărârii prin care
s-a soluţionat acţiunea disciplinară se poate exercita calea de atac a recursului.
Soluţionarea recursului este de competenţa completului de 9 judecători ai Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie. Hotărârea pronunţată de instanţa supremă este irevocabilă. Noi
considerăm, totuşi, că revizuirea poate fi obţinută doar dacă hotărârea a rămas
irevocabilă, o atare cerinţă fiind, în mod logic, subînţeleasă.
b)Sancţionarea disciplinară a magistratului trebuie să se fi produs pentru
exercitarea funcţiei cu « rea-credinţă » sau « gravă neglijenţă ». Drept consecinţă,
revizuirea nu poate fi obţinută pentru orice atitudine culpabilă a magistratului, ci doar
pentru cele două ipoteze determinate expres de lege: « reaua-credinţă » sau « grava
neglijenţă ». Reaua–credinţă evidenţiază, pe plan subiectiv, intenţia unei persoane de
a dăuna altuia, de a obţine un anumit rezultat negativ. De asemenea nu orice
neglijenţă poate determina aplicarea textului comentat, ci doar aceea ce poate fi
reputată ca fiind gravă. În această privinţă instanţa urmează să aprecieze în funcţie de
toate circumstanţele concrete ale cauzei.
c)Sancţiunea disciplinară trebuie să fi fost aplicată pentru exercitarea funcţiei cu
rea-credinţă sau gravă neglijenţă tocmai în cauza ce formează obiectul revizuirii. Este
o condiţie logică, întrucât în lipsa unui atare nex cauzal o revenire asupra unei decizii
judiciare nu poate fi concepută.
Descoperirea de înscrisuri doveditoare după pronunţarea hotărârii,
reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o
împrejurare mai presus de voinţa părţilor ori dacă s-a desfiinţat sau modificat
hotărârea unei instanţe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere
Motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 5 C. proc. civ. se întemeiază de
asemenea pe împrejurări care au alterat procesul de stabilire a adevărului de către
instanţa de judecată. Legea are în vedere şi în acest caz două ipoteze distincte, fiecare
constituindu-se practic într-un veritabil motiv de revizuire.
Prima ipoteză vizează descoperirea unor înscrisuri doveditoare după
pronunţarea hotărârii. Exercitarea revizuirii pentru acest motiv implică îndeplinirea
unor condiţii cumulative şi care rezultă chiar din redactarea textului anterior
menţionat.
În primul rând, revizuirea poate fi cerută numai în cazul descoperirii unor
înscrisuri după pronunţarea hotărârii atacate pe calea revizuirii. Această condiţie
implică prin definiţie unele exigenţe ce se impun a fi enunţate în continuare.
Observăm în această privinţă că legea are în vedere doar un singur mijloc de probă,
respectiv acela al înscrisurilor, iar nu şi declaraţiile de martori chiar luate în formă
autentică, recunoaşterile părţilor sau rapoartele de expertiză. Pe de altă parte,
înscrisurile trebuie să fie descoperite după pronunţarea hotărârii judecătoreşti. Aceasta
înseamnă că înscrisul trebuie să fi existat la data judecăţii. Prin urmare, orice alte
înscrisuri apărute după pronunţarea hotărârii, indiferent care ar fi natura acestora, nu
pot constitui temei pentru exercitarea unei cereri de revizuire. O atare condiţie rezultă
nu numai din referirea legii la descoperirea de înscrisuri, ci şi la imposibilitatea
prezentării acestora. Doctrina vorbeşte adeseori de descoperirea unor înscrisuri noi
tocmai în intenţia de a sublinia faptul că acestea nu au fost cunoscute de instanţa care
a judecat litigiul. În realitate, înscrisurile au existat la data judecăţii, dar n-au putut fi
prezentate de parte datorită împrejurărilor la care se referă în mod expres chiar art.
322 pct. 5 C. proc. civ.
Dacă înscrisurile au fost prezentate de părţi şi analizate cu prilejul judecăţii în
fond, iar instanţa le-a găsit neconcludente, ele nu pot servi pentru exercitarea unei
cereri de revizuire în temeiul art. 322 pct. 5 C. proc. civ.
A doua condiţie a revizuirii se referă la imposibilitatea prezentării înscrisului în
instanţa care a pronunţat hotărârea atacată, fie datorită faptului că acesta a fost deţinut
de partea potrivnică, fie datorită unei împrejurări mai presus de voinţa părţii. Drept
urmare, simpla împrejurare că partea a descoperit unele înscrisuri probatorii după
pronunţarea hotărârii nu legitimează calea procedurală a revizuirii, cu excepţia cazului
când se face şi dovada imposibilităţii de prezentare a acestora în condiţiile arătate de
art. 322 pct. 5 C. proc. civ.
În al treilea rând, înscrisul invocat ca temei al revizuirii trebuie prezentat de
partea care exercită această cale extraordinară de atac. Această cerinţă nu este
prevăzută în mod expres de lege, dar ea rezultă implicit din faptul că partea trebuie să
facă dovada imposibilităţii de a fi prezentat înscrisul în faţa instanţei a cărei hotărâre
se atacă. De aceea şi doctrina noastră se pronunţă în sensul că o atare condiţie este
indispensabilă.
O ultimă condiţie a revizuirii este aceea ca înscrisul descoperit şi invocat în
revizuire să aibă un caracter determinant, adică să fi fost apt de a conduce la o altă
soluţie decât cea pronunţată. O atare condiţie se verifică de instanţa competentă doar
cu prilejul soluţionării cererii de revizuire, ea neconstituind o cerinţă preliminară de
promovare a căii de atac.
A doua ipoteză, vizată de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., se referă la situaţia
desfiinţării sau modificării hotărârii unei instanţe pe care s-a întemeiat hotărârea a
cărei revizuire se cere. Şi această ipoteză presupune cu necesitate observarea unor
exigenţe importante. Revizuirea se întemeiază şi în acest caz pe pierderea credibilităţii
de care trebuie să se bucure orice hotărâre judecătorească. Or, de vreme ce hotărârea
şi-a pierdut suportul său probator retractarea ei se impune ca un ultim remediu.
Dispoziţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ. au fost modificate în mod substanţial prin
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, în sensul adaptării textului la
imperativele reclamate de exigenţele jurisprudenţiale.
O primă exigenţă a acestui caz de revizuire se referă la existenţa unei hotărâri
care a fost ea însăşi desfiinţată sau modificată. Actuala formulare a textului este mult
mai cuprinzătoare, întrucât se referă la desfiinţarea sau modificarea unei hotărâri. Dar
şi anterior modificării art. 322 pct. 5 C. proc. civ. s-a considerat că termenul de
revizuire, folosit de acest text, are un sens generic astfel că revizuirea unei hotărâri
civile se putea obţine indiferent de modul - procedural - de desfiinţare a hotărârii
civile sau administrative pe care ea s-a întemeiat.
În fine, ultima exigenţă ce se impune a fi subliniată este aceea a existenţei unui
raport de cauzalitate, de determinare, între hotărârea desfiinţată sau modificată şi
hotărârea civilă atacată prin intermediul acestei căi extraordinare de atac. Cu alte
cuvinte, hotărârea desfiinţată sau modificată trebuie să fi avut un rol determinant în
pronunţarea hotărârii a cărei retractare se urmăreşte, adică să fi constituit chiar
suportul ei probator. Soluţia rezultă, în mod neîndoielnic din chiar referirea
legiuitorului la desfiinţarea sau modificarea hotărârii pe care „s-a întemeiat” hotărârea
atacată. Observăm că această cerinţă este necesară nu numai în cazul desfiinţării, ci şi
în acela al modificării hotărârii pe care s-a întemeiat soluţia a cărei revizuire s-a cerut.
Din acest punct de vedere actuala formulare a legii este mai cuprinzătoare, anume în
sensul că oferă posibilitatea revizuirii unei hotărâri judecătoreşti şi atunci când aceasta
s-a întemeiat doar pe o hotărâre ce a fost ulterior modificată. Totuşi modificarea
trebuie să fie importantă, adică de aşa natură încât să conducă la dispariţia suportului
logico-juridic al hotărârii a cărei revizuire se cere.
O ultimă constatare ce se cuvine a fi făcută se referă la faptul că legea vizează în
mod expres situaţia desfiinţării sau modificării unei „hotărâri”, iar nu a unui act
administrativ individual ori al unui act normativ.
Statul ori alte persoane juridice de drept public sau de utilitate publică,
dispăruţii, incapabilii sau cei puşi sub curatelă nu au fost apăraţi deloc sau au
fost apăraţi cu viclenie de cei însărcinaţi să-i apere
Dispoziţiile art. 322 pct. 6 C. proc. civ. sunt deosebit de clare astfel că nu sunt
necesare explicaţii deosebit de detaliate. Totuşi unele trăsături şi exigenţe ale acestui
motiv de revizuire trebuie precizate.
În primul rând, constatăm că textul se referă şi la situaţia celor puşi sub consiliu
judiciar, instituţie care însă a fost abrogată o dată cu intrarea în vigoare a Codului
familiei.
A doua constatare vizează referirea legii la un cerc de persoane juridice şi de
persoane fizice precis determinate, astfel că o extindere a dispoziţiilor art. 322 pct. 6
C. proc. civ. peste limitele sale nu poate fi justificată.
Pe de altă parte, textul menţionat este incident în două situaţii strict determinate:
lipsa totală de apărare sau apărarea cu viclenie a persoanelor anterior menţionate.
Prima ipoteză - lipsa totală de apărare - implică neacordarea asistenţei juridice
necesare în cazul persoanelor fizice şi juridice determinate de art. 322 pct. 6 C. proc.
civ. În această ipoteză revizuirea poate fi exercitată indiferent de motivul pentru care
apărarea părţii nu s-a realizat. Revizuirea nu poate fi solicitată însă în cazul în care
părţile determinate au fost apărate în proces, dar apărarea formulată de apărătorii lor a
fost incompletă sau greşită.
Revizuirea poate fi obţinută, aşadar, numai în cazul unei lipse totale de apărare,
soluţie care rezultă în mod incontestabil din chiar modul de formulare a textului
menţionat anterior. Tocmai în considerarea acestei concluzii jurisprudenţa noastră a
mai hotărât că nu echivalează cu o lipsă totală de apărare formularea de concluzii
scrise fie printr-o întâmpinare, fie printr-un memoriu separat.
A doua ipoteză, prevăzută de art. 322 pct. 6 C. proc. civ., este incidentă în cazul
apărării persoanelor determinate de acest text cu viclenie. În această situaţie,
reprezentanţii sau apărătorii părţii respective au exercitat apărarea, dar aceasta s-a
făcut în mod dolosiv, cu rea-credinţă, împrejurare care a condus la pierderea
procesului. Drept urmare, chiar dacă apărarea s-a exercitat prin manopere dolosive
revizuirea nu se va putea exercita dacă partea apărată astfel a avut câştig de cauză în
proces. Într-o asemenea situaţie revizuientul nu mai poate justifica un interes legitim
pentru exercitarea căii extraordinare de atac a revizuirii. Soluţia este aceeaşi şi în
prima ipoteză prevăzută de art. 322 pct. 6 C. proc. civ. pentru identitate de situaţii.
Existenţa unor hotărâri potrivnice pronunţate de instanţe de acelaşi grad
sau de grad diferit, în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având
aceeaşi calitate
Cel de-al şaptelea motiv de revizuire vizează apariţia unei situaţii anormale în
opera de administrare a justiţiei. Într-adevăr, în practică pot să apară uneori situaţii în
care două sau mai multe instanţe să pronunţe soluţii contradictorii în una şi aceeaşi
cauză. Înainte de a analiza condiţiile acestui motiv de revizuire trebuie să arătăm că
pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti contradictorii, de aceeaşi instanţă sau de către
instanţe diferite, poate fi evitată prin invocarea excepţiei puterii lucrului judecat.
Dacă din diferite motive partea interesată nu a invocat excepţia puterii lucrului
judecat (şi nici procurorul sau instanţa din oficiu) situaţia creată poate fi înlăturată pe
calea extraordinară a revizuirii. De aceea, în termeni semnificativi s-a spus că
revizuirea pentru contrarietate de hotărâri reprezintă „constatarea cu întârziere a
autorităţii lucrului judecat”.
Revizuirea în temeiul art. 322 pct. 7 C. proc. civ. este admisibilă doar dacă sunt
întrunite cumulativ următoarele condiţii:
a) Existenţa unor hotărâri judecătoreşti definitive. Revizuirea poate fi
exercitată numai cu condiţia ca hotărârile potrivnice să fie definitive şi ele să fie
pronunţate de instanţe care fac parte din sistemul organelor judiciare, iar nu şi în cazul
în care una dintre hotărâri a fost pronunţată de un organ administrativ cu atribuţii
jurisdicţionale.
b) Hotărârile judecătoreşti în cauză trebuie să fie potrivnice. Prin hotărâri
potrivnice trebuie să înţelegem acele hotărâri care, în dispozitivul lor, cuprind măsuri
care nu se pot aduce la îndeplinire. O atare contrarietate subzistă şi în cazul în care
prin una din hotărâri instanţa nu s-a pronunţat asupra fondului cauzei, ci a respins
acţiunea pe baza unei excepţii peremptorii. Totuşi în jurisprudenţa noastră s-a decis în
mod întemeiat că revizuirea este inadmisibilă în cazul în care una dintre hotărâri este
pronunţată în baza unei cereri de ordonanţă preşedinţială. Într-adevăr, ordonanţa
preşedinţială are ca obiect numai luarea unor măsuri vremelnice, astfel că prin ea nu
se dezleagă fondul cauzei, iar asupra unor asemenea măsuri se poate reveni în acelaşi
cadru procesual.
În practică s-au ivit şi situaţii în care contrarietatea dintre hotărâri avea un
caracter parţial, în sensul că a avut ca obiect doar soluţiile pronunţate de instanţe
asupra unui capăt de cerere. S-a considerat, soluţie pe care o apreciem judicioasă şi în
concordanţă cu principiile procedurii judiciare din materia nulităţilor, că revizuirea
este admisibilă, anularea hotărârii trebuind să se pronunţe numai cu privire la capătul
de cerere soluţionat cu nesocotirea principiului autorităţii lucrului judecat. Revizuirea
pentru acest motiv poate fi solicitată şi în cazul în care hotărârile potrivnice sunt
pronunţate de instanţele de recurs.
c) Existenţa triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză. Condiţia enunţată este
fundamentală, căci finalitatea revizuirii este aceea de a remedia erorile determinate de
nesocotirea principiului autorităţii lucrului judecat. Observăm însă că această cerinţă
nu este foarte clar formulată de legiuitor, acesta referindu-se mai întâi în mod generic
la situaţia unor hotărâri potrivnice pronunţate „în una şi aceeaşi pricină”, iar apoi la
cerinţa ca hotărârile să fi fost pronunţate „între aceleaşi persoane, având aceeaşi
calitate”. Aşa fiind, formula generică menţionată trebuie înţeleasă în sensul finalităţii
sale şi a însăşi raţiunii de a fi a revizuirii pentru contrarietate de hotărâri. De aceea,
doctrina şi jurisprudenţa consideră esenţială condiţia triplei identităţi de părţi, obiect şi
cauză.
Condiţiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ. nu sunt totuşi îndeplinite în acele cazuri în
care soluţiile contradictorii au fost pronunţate în aceeaşi cauză pe parcursul mai
multor cicluri procesuale determinate de căile de atac exercitate de părţi.
d) În cel de-al doilea proces să nu se fi invocat excepţia puterii lucrului
judecat, sau dacă a fost ridicată, aceasta să nu fi format obiect de dezbatere. Această
cerinţă nu este enunţată în mod expres de lege, dar ea este evocată în mod constant de
jurisprudenţa noastră. De asemenea, dacă excepţia a fost respinsă partea interesată se
poate plânge doar pe calea recursului, iar nu a revizuirii. Într-adevăr, dacă s-ar admite
că cererea de revizuire este admisibilă în orice împrejurare ar însemna să se
nesocotească puterea de lucru judecat a celei de-a doua hotărâri, ceea ce este contrar
finalităţii urmărite de lege.
Împiedicarea părţii de a se înfăţişa la judecată şi de a înştiinţa instanţa
despre aceasta, dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa
Acest motiv de revizuire, reglementat de art. 322 pct. 8 C. proc. civ. se referă la
situaţia în care părţile au fost legal citate. În caz contrar, părţile se pot plânge pe calea
recursului (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.) sau pe calea contestaţiei în anulare [art. 317
alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.].
Revizuirea este admisibilă, în condiţiile textului la care ne referim, numai dacă
sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii:
a) Partea să fi fost împiedicată să se înfăţişeze la judecată şi să încunoştinţeze
instanţa despre o atare împrejurare; împiedicarea trebuie să vizeze ambele împrejurări,
respectiv atât înfăţişarea părţii în instanţă, cât şi înştiinţarea instanţei despre aceasta.
b) Împiedicarea să fi fost determinată de o împrejurare mai presus de voinţa
părţii. Împrejurarea care constituie un caz de forţă majoră şi care legitimează
revizuirea este o chestiune de fapt ce urmează să fie apreciată de instanţă în funcţie de
circumstanţele cauzei.
Constatarea unei încălcări a drepturilor şi libertăţilor fundamentale
Ultimul motiv de revizuire a fost introdus în art. 322 C. proc. civ. prin
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003, iar această soluţie este o consecinţă
firească a suprimării căii extraordinare de atac a recursului în anulare.
Consacrarea acestui motiv, iniţial de recurs în anulare iar în prezent de
revizuire, a fost necesară pentru a se crea posibilitatea reparării prejudiciilor cauzate
cetăţenilor prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor lor, atunci când acest lucru se
constată printr-o decizie a Curţii Europene a Drepturilor Omului. Altminteri,
autoritatea hotărârii judecătoreşti pronunţate în ţara noastră se putea constitui într-un
obstacol major în calea reparaţiunii prejudiciului cauzat.
Noul motiv de revizuire diferă parţial de motivul de recurs în anulare
reglementat de fostul art. 330 pct. 4 C. proc. civ. Într-adevăr, art. 322 pct. 9 C. proc.
civ. nu mai impune cerinţa ca partea căreia i s-au încălcat drepturile şi libertăţile
fundamentale să poată „obţine o reparaţie, cel puţin parţială, prin anularea hotărârii
pronunţate de o instanţă română”. Legea păstrează însă condiţia fundamentală
privitoare la constatarea de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a unei
încălcări a drepturilor sau libertăţilor fundamentale datorită unei hotărâri
judecătoreşti.
În legătură cu această primă condiţie se cuvine să arătăm că statuarea Curţii
Europene a Drepturilor Omului, cu privire la încălcarea unui drept sau a unei libertăţi,
nu poate fi cenzurată de instanţa competentă a se pronunţa asupra revizuirii.
Dimpotrivă, deciziile Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt obligatorii pentru
toate statele membre ale Consiliului Europei. Aşa fiind, s-a considerat, pe bună
dreptate, că hotărârea Curţii Europene trebuie să fi rămas definitivă, altminteri
procedurile interne de revizuire nu pot fi declanşate.
Prevederile art. 322 pct. 9 C. proc. civ. instituie şi alte două condiţii importante.
Prima se referă la consecinţele grave ale încălcării drepturilor sau libertăţilor
fundamentale şi care continuă să se producă. Formula folosită de legiuitor nu se
bucură de o redactare ireproşabilă. Ce înseamnă „consecinţe grave” în materia
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor de vreme ce orice nesocotire a
acestora poate fi reputată gravă într-un stat democratic ? În aceste condiţii calificarea
consecinţelor ca fiind grave sau mai puţin grave ni se pare practic irelevantă, mai cu
seamă atunci când o asemenea încălcare se produce printr-o hotărâre judecătorească.
A doua condiţie, deosebit de importantă, vizează imposibilitatea remedierii
consecinţelor produse în alt mod decât prin revizuirea hotărârii pronunţate. Este o
condiţie raţională care ţine seama nu doar de caracterul extraordinar al revizuirii ci şi
de faptul că o atare cale procedurală este inutilă ori de câte ori daunele sau
consecinţele negative produse au fost înlăturate într-un alt mod.
În privinţa termenului de revizuire legea noastră procesuală instituie termene
cu o durată diferită, în funcţie de motivele de revizuire invocate. Cu toate acestea,
constatăm existenţa unui termen de drept comun în materie de revizuire şi care are o
durată de o lună şi a trei termene de excepţie, respectiv de 6 luni, în cazul motivului
de revizuire întemeiat pe dispoziţiile art. 322 pct. 6 C. proc. civ., de 3 luni, în cazul
ultimului motiv de revizuire şi de 15 zile, în cazul reglementat de art. 322 pct. 8 C.
proc. civ.
Codul de procedură civilă, în art. 324, determină şi punctul de plecare al
termenului de revizuire. Astfel, în ceea ce priveşte termenul de o lună acesta este
determinat după cum urmează:
– în cazul motivelor prevăzute de art. 322 pct. 1, 2 şi 7 C. proc. civ. termenul de
revizuire curge de la comunicarea hotărârilor definitive, iar când hotărârile au fost
date de instanţe de recurs după evocarea fondului, de la pronunţare; dacă hotărârile
potrivnice sunt date de instanţe de recurs termenul curge de la pronunţarea ultimei
hotărâri;
– în cazul prevăzut de art. 322 pct. 3 C. proc. civ. termenul de revizuire curge de
la cel din urmă act de executare;
– în cazul prevăzut de art. 322 pct. 4 C. proc. civ. termenul de revizuire curge
din ziua în care partea a luat cunoştinţă de hotărârea instanţei penale de condamnare a
judecătorului, martorului sau expertului ori de hotărârea care a declarat fals înscrisul;
în lipsa unei astfel de hotărâri termenul curge din momentul când partea a luat
cunoştinţă de împrejurările pentru care constatarea infracţiunii nu se mai poate face
printr-o hotărâre penală, dar nu mai târziu de 3 ani de la data producerii acestora;
– în cazul prevăzut de art. 322 pct. 5 C. proc. civ. termenul de revizuire curge de
la data descoperirii înscrisurilor ce se invocă ori, după caz, din ziua în care partea a
luat cunoştinţă de hotărârea desfiinţată sau modificată pe care s-a întemeiat hotărârea
a cărei revizuire se cere.
Termenul de 6 luni, prevăzut pentru cel de-al şaselea motiv de revizuire, curge
de la comunicarea hotărârilor definitive făcute statului ori celorlalte persoane de drept
public sau de utilitate publică, sau de la întoarcerea dispărutului, ori de la dobândirea
capacităţii.
O situaţie particulară priveşte ultimul motiv de revizuire, care a fost introdus în
art. 322 C. proc. civ. prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003. Într-adevăr,
pentru acest motiv de revizuire termenul de exercitare a căii de atac este de 3 luni de
la data publicării hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului în Monitorul Oficial
al României, Partea I. Prin urmare, este evident că momentul care marchează curgerea
termenului de revizuire este data publicării deciziei anterior menţionate în Monitorul
Oficial, Partea I.
În ceea ce priveşte termenul de 15 zile, prevăzut pentru penultimul motiv de
revizuire, acesta se socoteşte de la încetarea împiedicării.
Termenele de revizuire, astfel cum acestea au fost prezentate mai sus, sunt
incidente şi în cazul când cererea de revizuire este exercitată de procuror, căci legea
nu cuprinde dispoziţii derogatorii în această materie.
Legea nu cuprinde dispoziţii procedurale derogatorii de la dreptul comun în
ceea ce priveşte elementele pe care trebuie să le cuprindă cererea de revizuire. Mai
mult, art. 326 alin. (1) C. proc. civ. dispune că cererea de revizuire se judecă potrivit
dispoziţiilor prevăzute pentru cererea de chemare în judecată. În aceste condiţii
revizuientul va trebui să ţină seama de dispoziţiile art. 82-84 şi 112 C. proc. civ. Prin
urmare, în considerarea acestor condiţii legale, revizuientul va trebui să indice în
cuprinsul cererii toate elementele necesare privitoare la: identificarea părţilor, pentru
ca acestea să poată fi citate; arătarea instanţei competente şi la care se adresează
cererea; arătarea hotărârii care se atacă; arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care
se întemeiază cererea, arătarea dovezilor şi semnătura.
O dispoziţie procedurală importantă este şi cea privitoare la obligativitatea
întâmpinării. Potrivit art. 326 alin. (2) C. proc. civ. întâmpinarea este obligatorie şi
se depune la dosar cu cel puţin 5 zile înaintea termenului de judecată.
Cererea de revizuire poate fi modificată la prima zi de înfăţişare în condiţiile
art. 132 C. proc. civ. Aşa fiind, revizuientul este în drept, în principiu să modifice
motivele invocate sau chiar să adauge temeiuri noi de revizuire, cu condiţia respectării
termenelor prevăzute de lege pentru exercitarea acestei căi de atac. În schimb, în
această cale de atac nu se mai pot formula cereri accesorii sau incidente de natură a
modifica cadrul procesual cu privire la obiectul sau subiectele acţiunii.
De altfel, întreaga procedură de judecată are un caracter limitat la motivele de
revizuire. În acest sens art. 326 alin. (3), introdus în Codul de procedură civilă prin
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, dispune că: „Dezbaterile sunt
limitate la admisibilitatea revizuirii şi la faptele pe care se întemeiază”. Este o
dispoziţie binevenită şi care aduce mai multă precizie în legătură cu limitele
revizuirii, soluţie ce este în concordanţă cu caracterul extraordinar al acestei căi de
atac de retractare.
În prezent legea nu mai prevede necesitatea soluţionării cererii de revizuire în
două etape: încuviinţarea în principiu şi judecarea cererii. Cu toate acestea, în unele
cazuri pronunţarea a două hotărâri este, astfel cum se va vedea în continuare, nu
numai utilă, ci chiar necesară.
Codul de procedură civilă, în art. 327 alin. (1), se referă în termeni extrem de
generali la soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa competentă a statua asupra
cererii de revizuire. Potrivit acestui text, dacă instanţa încuviinţează cererea de
revizuire, ea va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată, iar în cazul hotărârilor
definitive potrivnice, ea va anula cea din urmă hotărâre.
Observăm că legea se referă la încuviinţarea cererii de revizuire, ceea ce poate
sugera totuşi şi admisibilitatea soluţionării ei în două etape. În al doilea rând, legea
evocă posibilitatea pronunţării a două soluţii: anularea în totul sau în parte a hotărârii.
Anularea totală sau parţială a hotărârii se dispune în funcţie de împrejurarea care
determină retractarea hotărârii atacate. De aceea, se impun şi unele precizări
particulare în funcţie de motivele de revizuire invocate.
În cazul primului motiv de revizuire, instanţa va pronunţa o singură soluţie şi va
înlocui dispozitivul care cuprinde dispoziţii potrivnice. O soluţie similară se pronunţă
şi în cazul nesocotirii principiului disponibilităţii, respectiv în acele cazuri în care
instanţa a dispus extra sau plus petita. Şi în acest caz instanţa va putea pronunţa o
singură hotărâre de modificare corespunzătoare a dispozitivului hotărârii atacate pe
calea revizuirii. În caz de minus petita, se va proceda la soluţionarea în fond a
capătului de cerere omis şi se va pronunţa o nouă hotărâre cu privire la acea pretenţie.
Modificarea hotărârii se dispune şi în cazul în care lucrul care a format
obiectul pricinii nu se mai află în fiinţă.
În cazul motivelor de revizuire prevăzute de art. 322 pct. 4 şi 5 C. proc. civ. este
adeseori utilă pronunţarea unei hotărâri de retractare a deciziei atacate sau a unei
încheieri de admitere în principiu, iar numai după aceea a unei hotărâri finale. În
acest sens s-a remarcat că în cazul condamnării judecătorului pentru o infracţiune în
legătură cu pricina se va desfiinţa mai întâi hotărârea atacată, iar după rejudecare se
va pronunţa o soluţie nouă. Dacă însă instanţa nu este în măsură să rezolve dintr-o
dată fondul cauzei, fiind necesară administrarea unor dovezi, ea va putea pronunţa o
încheiere de admitere în principiu, după care va administra probe şi va pronunţa o
nouă hotărâre.
Retractarea prealabilă a primei hotărâri este utilă şi în cazul celorlalte motive de
revizuire, cu excepţia celui de-al şaptelea motiv de revizuire. Într-adevăr, în cazul
existenţei unor hotărâri potrivnice singura soluţie ce se impune este anularea ultimei
hotărâri, întrucât aceasta a fost pronunţată cu încălcarea principiului autorităţii
lucrului judecat. Prin urmare, într-o asemenea împrejurare instanţa de revizuire nu
exercită atribuţii de control judiciar, ci constată îndeplinirea condiţiilor legale şi
anulează pur şi simplu ultima hotărâre. O cerere de revizuire care ar tinde la anularea
primei hotărâri este însă inadmisibilă.

Recursul în interesul legii


Recursul în interesul legii reprezintă o cale extraordinară de atac care are ca
scop realizarea unei jurisprudenţe unitare pe întreg teritoriul ţării. Această cale
extraordinară de atac a fost reintrodusă în Codul de procedură civilă prin Legea
nr. 59/1993 şi este reglementată în prezent în art. 329.
Astfel cum rezultă chiar din dispoziţiile art. 329 alin. (1) C. proc. civ.
legitimarea procesuală activă aparţine procurorului general al Parchetului de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi colegiilor de conducere ale curţilor de
apel. Dreptul de a exercita calea recursului în interesul legii trebuie recunoscut
procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar
nu şi celorlalţi procurori generali ai parchetelor de pe lângă curţile de apel. Soluţia a
fost consacrată expres şi prin modificările aduse Codului de procedură civilă prin
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000.
Potrivit art. 329 alin. (1) C. proc. civ. procurorul general al Parchetului de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate acţiona din proprie iniţiativă, respectiv
„din oficiu” sau la „cererea ministrului justiţiei”. Prin urmare, procurorul general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate fi sesizat şi de
ministrul justiţiei. Tocmai de aceea în doctrină s-a ridicat problema de a determina
semnificaţia „cererii ministrului justiţiei”; este sau nu obligatorie o asemenea cerere
pentru procurorul general ?
Soluţia afirmativă ar putea fi susţinută în considerarea dispoziţiilor
constituţionale şi ale legii de organizare judecătorească. Într-adevăr, potrivit art. 132
alin. (1) din Constituţia României procurorii îşi desfăşoară activitatea „sub autoritatea
ministrului justiţiei”. O dispoziţie importantă întâlnim şi în Legea nr. 304/2004
privind organizarea judiciară. Potrivit art. 62 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind
organizarea judiciară, procurorii îşi desfăşoară activitatea „sub autoritatea ministrului
justiţiei”. Pe de altă parte, potrivit art. 69 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind
organizarea judiciară ministrul justiţiei, când consideră necesar, din proprie iniţiativă
sau la cererea Consiliului Superior al Magistraturii, exercită controlul asupra
procurorilor. Noua lege privind organizarea judiciară reglementează însă şi modul de
exercitare, de către ministrul justiţiei, a controlului activităţii procurorilor, precum şi
conţinutul unui asemenea control. Toate aceste dispoziţii legale ar mai putea
contribui, într-o anumită măsură, la fundamentarea opiniei potrivit căreia „cererea
ministrului justiţiei” de exercitare a recursului în interesul legii este obligatorie
pentru procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Cu toate acestea, socotim şi noi alături de alţi autori, că procurorul general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are obligaţia
necondiţionată de a exercita, la cererea ministrului justiţiei, calea procedurală a
recursului în interesul legii. În cazul recursului în interesul legii ne aflăm în prezenţa
unei situaţii diferite de aceea a „controlului” la care se referă art. 69 alin. (1) din
Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi pe care le poate da ministrul
justiţiei. Într-adevăr, dispoziţiile art. 69 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind
organizarea judiciară limitează controlul menţionat la „verificarea modului în care se
desfăşoară raporturile de serviciu cu justiţiabilii şi cu celelalte persoane implicate în
lucrările de competenţa parchetelor”. Pe de altă parte, prin voinţa legii legitimarea
procesuală activă a fost acordată procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie. Remarcăm însă că în materie procesual-penală situaţia
este diferită, anume în sensul că recursul în interesul legii poate fi exercitat şi de
ministrul justiţiei, dar numai prin intermediul procurorului general al Parchetului de
pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (art. 4142 C. proc. pen.). Această
diferenţiere de reglementare relevă şi o soluţie distinctă în cazul recursului în interesul
legii. Pe de altă parte, însăşi referirea art. 329 alin. (1) C. proc. civ. la „cererea
ministrului justiţiei” evidenţiază o altă concepţie cu privire la legitimarea procesuală
activă în cazul recursului în interesul legii în materie procesual civilă.
Aşa fiind, noi socotim că în materie procesual civilă legitimarea procesuală
activă aparţine procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie. „Cererea ministrului justiţiei” de promovare a recursului în interesul legii
nu poate fi considerată ca fiind lipsită de orice semnificaţie juridică, dar ceea ce dorim
să subliniem este faptul că ea se înscrie doar pe linia unei modalităţi de învestire a
procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Este
vorba însă de o învestire cu o cerere ale cărei greutate şi valoari juridice sunt
considerabile, căci ministrul justiţiei reprezintă o autoritate care în urma controlului
efectuat asupra activităţii instanţelor judecătoreşti poate depista cu mai multă uşurinţă
existenţa unei jurisprudenţe neunitare.
Prin Legea nr. 219/2005, de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.
138/2000, dreptul de exercitare a recursului în interesul lehii a fost conferit şi
colegiilor de conducere ale curţilor de appel. Este o soluţie novatoare, ale cărei
rezultate sunt însă greu de prevăzut. O atare soluţie poate fi totuşi extrem de eficientă,
în măsura în care colegiile de conducere ale curţilor de appel vor acţiona în funcţie de
nevoile jurisprudenţei şi fără a abuza de o atare prerogativă legală.
Obiectul recursului în interesul legii este determinat chiar prin dispoziţiile art.
329 C. proc. civ. Potrivit primului alineat al acestui text, recursul în interesul legii
vizează „chestiunile de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele
judecătoreşti”. O dispoziţie importantă în materia cercetată este cuprinsă şi în ultimul
alineat al textului menţionat. În acest sens, textul amintit precizează că soluţiile se
pronunţă în interesul legii şi nu au efect asupra „hotărârilor judecătoreşti examinate”.
Textele menţionate au conotaţii importante în privinţa determinării obiectului
recursului în interesul legii. Iar o atare determinare se realizează sub un dublu aspect:
al întinderii obiectului recursului în interesul legii şi al categoriilor de hotărâri
judecătoreşti ce pot intra sub incidenţa acestei căi de atac.
Din primul punct de vedere, recursul în interesul legii poate avea ca obiect
numai acele părţi din hotărârile atacate care se referă la „chestiunile de drept” ce au
primit o soluţionare diferită din partea instanţelor judecătoreşti. Este semnificativă în
această privinţă constatarea unor autori de prestigiu, anume în sensul că recursul în
interesul legii se poate sprijini pe un singur motiv, anume „greşita interpretare şi
aplicare a legii de către unele instanţe judecătoreşti”. O atare constatare rezultă însă
chiar din scopul instituţiei, astfel cum acesta este exprimat fără putinţă de tăgadă de
aceleaşi dispoziţii ale art. 329 alin. (1) C. proc. civ.: „interpretarea şi aplicarea unitară
a legii pe întreg teritoriul României”. Pe de altă parte, trebuie adăugat că recursul în
interesul legii vizează atât legile de drept substanţial, cât şi cele de drept procesual.
Prin urmare, recursul în interesul legii nu are ca obiect elementele de fapt ale
cauzei, chiar dacă acestea au fost determinate în mod eronat de către instanţele a căror
hotărâri sunt atacate prin intermediul recursului în interesul legii. De altfel, instanţa
supremă nici nu are căderea de a realiza un veritabil control judiciar spre a remedia
greşelile de fapt sau de drept săvârşite de instanţele inferioare.
Din al doilea punct de vedere problema care s-a ridicat în doctrină este aceea de
a determina sfera hotărârilor judecătoreşti care pot fi atacate pe calea recursului în
interesul legii. Sub acest aspect, remarcăm referirea generală a legii la hotărârile
judecătoreşti, fără nici o altă calificare sau delimitare. Această împrejurare a prilejuit
susţinerea că intră sub incidenţa recursului în interesul legii atât hotărârile
judecătoreşti definitive, cât şi cele rămase irevocabile.
Referirea generală şi indistinctă a legii la hotărârile judecătoreşti justifică şi în
opinia noastră concluzia potrivit căreia această cale de atac poate fi exercitată atât
împotriva hotărârilor judecătoreşti definitive, cât şi a celor irevocabile. Opinăm că
doar în acest mod se poate realiza dezideratul legii, acela de realizare a unei
jurisprudenţe unitare.
Recursul în interesul legii se poate introduce numai împotriva hotărârilor
judecătoreşti, iar nu şi împotriva unor hotărâri pronunţate de alte organe cu atribuţii
jurisdicţionale. Soluţia este prevăzută în mod expres chiar de art. 329 C. proc. civ.
Condiţiile recursului în interesul legii se referă, astfel cum am văzut, atât la
legitimarea procesuală activă, cât şi la obiectul acestei căi extraordinare de atac. În
afara acestor condiţii, din dispoziţiile art. 329 C. proc. civ. se mai poate desprinde şi o
condiţie particulară: existenţa unor probleme de drept care au primit o dezlegare
diferită din partea instanţelor judecătoreşti. Aceasta implică existenţa unor hotărâri
judecătoreşti care să fi statuat în mod definitiv sau irevocabil asupra unor probleme de
drept.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
şi colegiile de conducere ale curţilor de apel sunt îndreptăţite să aprecieze asupra
necesităţii de exercitare a recursului în interesul legii. Simpla existenţă a două hotărâri
care să fi statuat în mod diferit asupra unor probleme de drept nu justifică prin ea
însăşi exercitarea recursului în interesul legii. Şi aceasta mai ales atunci când
jurisprudenţa instanţei supreme este constantă într-un anumit sens, dar în mod izolat o
instanţă inferioară a statuat altfel într-o problemă de drept.
Dispoziţiile privitoare la procedura de soluţionare a recursului în interesul legii
sunt deosebit de sumare. Soluţia este firească având în vedere finalitatea acestei căi de
atac şi faptul că prin intermediul ei nu se ajunge la anularea, revocarea sau retractarea
efectivă a hotărârilor judecătoreşti atacate, ci doar la reconsiderarea jurisprudenţei.
Totuşi ne vom referi în continuare la câteva dintre regulile procedurale ce urmează să
fie respectate în soluţionarea recursului în interesul legii.
Cererea de învestire a instanţei competente a statua asupra recursului în
interesul legii va trebui să cuprindă toate elementele unei cereri care se adresează
instanţelor judecătoreşti şi în mod special va trebui să determine hotărârile
judecătoreşti care au prilejuit pronunţarea unor soluţii diferite asupra problemelor de
drept dezlegate.
Recursul în interesul legii se soluţionează în toate cazurile de către Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie, astfel cum se precizează în mod expres în art. 4 pct. 2 C. proc.
civ. şi în art. 23 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. În concret,
recursurile în interesul legii se judecă de către Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie [art. 23 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi art.
329 alin. (2) C. proc. civ.].
Judecarea recursului în interesul legii se face cu participarea procurorului
general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Codul de
procedură civilă nu cuprinde o normă expresă în această privinţă. Dispoziţii
clarificatoare, în această privinţă, regăsim însă în Legea nr. 304/2004 privind
organizarea judiciară. Astfel, art. 73 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind
organizarea judiciară statuează că procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie participă la şedinţele Înaltei Curţi în Secţii Unite, precum
şi la orice complet al acesteia „când consideră necesar”. În virtutea acestor dispoziţii
procedurale participarea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie la activitatea Secţiilor Unite este facultativă, iar nu obligatorie.
Remarcăm însă că în cazul imposibilităţii de participare, procurorul general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate delega pe prim-
adjunctul sau pe adjunctul său ori pe un alt procuror pentru a participa, în locul său, la
şedinţele respective ale Secţiilor Unite [art. 73 alin. (2) din Legea nr. 304/2004
privind organizarea judiciară].
Din aceste dispoziţii legale rezultă fără echivoc că procurorul general, care este
titularul recursului în interesul legii, este îndreptăţit să aprecieze asupra participării
sale la soluţionarea acestei căi de atac. Importanţa problemelor de drept ce au prilejuit
pronunţarea unor soluţii jurisprudenţiale diferite poate constitui un temei de apreciere
asupra participării nemijlocite a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie la soluţionarea recursului în interesul legii. Un atare drept
de apreciere nu poate fi însă cenzurat, după părerea noastră, de către instanţa
competentă a se pronunţa asupra recursului în interesul legii.
Procedura în faţa instanţei supreme este însă lipsită, după părerea noastră, de
contradictorialitate, întrucât nu există părţi cu interese contrare. De altfel, în
asemenea cauze, nici nu trebuie ca părţile să fie citate, întrucât hotărârea pronunţată
de instanţa supremă are rolul de a stabili o jurisprudenţă constantă.
Legea noastră procedurală nu cuprinde o dispoziţie privitoare la termenul de
exercitare a recursului în interesul legii. În mod evident, în lipsa unui termen
expres prevăzut de lege, urmează că recursul în interesul legii poate fi introdus
oricând. Socotim totuşi că în perspectiva unei viitoare legiferări în materie s-ar putea
reflecta asupra utilităţii introducerii unui termen raţional care ar urma să fie, după
părerea noastră, mult mai mare decât cel prevăzut pentru celelalte căi de atac şi
aceasta ţinând seama tocmai de finalitatea instituţiei. Soluţia s-ar impune întrucât
după trecerea unui timp foarte îndelungat unele soluţii jurisprudenţiale îşi pierd
valoarea lor practică şi doctrinară spre a mai fi atacate cu un recurs în interesul legii.
Dispoziţiile procedurale din materia recursului în interesul legii nu prevăd
soluţiile ce pot fi pronunţate de instanţa supremă. În mod firesc, aceste soluţii pot fi de
admitere sau de respingere a recursului în anulare, în funcţie de îndeplinirea sau
neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 329 C. proc. civ. De altfel, în mod corect
s-a observat şi în doctrina recentă că posibilitatea respingerii unui recurs în interesul
legii nu poate fi exclusă de plano. O altă soluţie nici nu ar putea fi concepută, căci ea
ar conduce practic la substituirea procurorului general instanţei supreme, de vreme ce
admiterea unor atare recursuri ar deveni practic obligatorie.
Hotărârea pronunţată asupra recursului în interesul legii are un caracter
particular în raport cu toate celelalte sentinţe sau decizii judecătoreşti. Printr-o
asemenea hotărâre nu se urmăreşte, astfel cum am arătat deja, retractarea, anularea
sau reformarea unei decizii pronunţate de o instanţă superioară. O asemenea hotărâre
are un efect limitat, acela de a determina o jurisprudenţă unitară cu privire la acele
probleme de drept substanţial sau procedural care au primit o soluţionare diferită din
partea instanţelor judecătoreşti.
Este ceea ce rezultă în mod neîndoielnic şi din dispoziţiile art. 329 alin. (3) C.
proc. civ. Potrivit acestui text: „Soluţiile se pronunţă în interesul legii şi nu au efect
asupra hotărârilor judecătoreşti examinate”. Prin urmare, hotărârea pronunţată de
instanţa supremă nu afectează în nici un mod deciziile examinate, acestea îşi păstrează
întreaga lor autoritate şi forţă executorie. Soluţiile pronunţate de instanţa supremă nu
afectează nici situaţia juridică a părţilor din proces; acestea nu vor putea invoca în
favoarea lor soluţia adoptată de instanţa supremă spre a nu se supune hotărârii prin
care s-a dezlegat în mod definitiv şi irevocabil raporturile litigioase dintre ele. Această
consecinţă era prevăzută în mod expres în reglementarea anterioară celei instituite
prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000.
Art. 329 alin. (3) C. proc. civ., în redactarea conferită prin Legea nr. 219/2005,
dispune din nou că « dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie
pentru instanţe ». Anterior actualei modificări legislative s-a renunţat la o atare
soluţie. De aceea, într-o interpretare a fostului art. 329 alin. 3 C. proc. civ. s-a
considerat că soluţiile pronunţate asupra recursului în interesul legii nu sunt
obligatorii. O atare susţinere se întemeia pe principiul independenţei judecătorului şi
al supunerii lui numai faţă de lege.
În considerarea caracterului lor obligatoriu, o parte a doctrinei noastre a
remarcat însă, înaintea modificării art. 329 alin. (3) C. proc. civ. prin Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, că deciziile pronunţate asupra recursurilor în
interesul legii au valoarea unui izvor de drept secundar, apropiindu-se de actele
normative, întrucât „au un caracter general - abstract şi un caracter de obligativitate”.
Cu toate acestea, dispoziţiile art. 329 alin. (2) C. proc. civ. au fost supuse unei
critici vehemente, ele fiind considerate neconstituţionale, motivându-se în esenţă că
ele contravin principiului potrivit căruia justiţia se înfăptuieşte în numele legii,
precum şi principiului independenţei judecătorilor. Problema enunţată este de o
reală complexitate, dar nu trebuie ignorat totuşi faptul că instanţa supremă, în
condiţiile art. 329 C. proc. civ., stabileşte numai forţa interpretării judecătoreşti pe
care o dă unor texte legale.
Rolul practicii statornicite de instanţa supremă, în general, nu poate fi ignorat în
nici un sistem de drept. Jurisprudenţa creată de o instanţă supremă trebuie să
constituie un ghid şi o călăuză pentru judecătorii instanţelor inferioare în interpretarea
şi aplicarea corectă a normelor de drept substanţial şi procesual. Cum altfel s-ar putea
crea într-un stat de drept o jurisprudenţă unitară ? Or, recursul în interesul legii este
tocmai instrumentul cel mai eficace spre a menţine unitatea jurisprudenţei şi a
interveni atunci când unele instanţe se abat de la interpretarea corectă a normelor
legale. De aceea, nu considerăm exagerată nici afirmaţia prof. univ. dr. V. M. Ciobanu
potrivit căreia calea recursului în interesul legii „este singura care dă posibilitatea
Curţii Supreme de Justiţie să realizeze obiectivul înscris în art. 1 alin. (2) din legea sa
organică, Legea nr. 56/1993, de a urmări aplicarea corectă şi unitară a legilor de către
toate instanţele, din moment ce în materie civilă Curtea apare ca instanţă de recurs de
excepţie”.
În atare condiţii, actuala redactare a dispoziţiilor art. 329 alin. 3 C. proc. civ. nu
poate fi decât benefică, întrucât poate contribui la realizarea scopului urmărit prin
exercitarea recursului în interesul legii. Revenirea la soluţia anterioară Ordonanţei de
urgenţă nr. 138/2000 este singura în concordanţă cu imperativul realizării unei justiţii
eficiente şi unitare pe întreg teritoriul naţional. Ea se impune azi cu atât mai mult cu
cât justiţia românească este grav afectată de o certă şi evidentă criză de credibilitate.

REPERE BIBLIOGRAFICE

1.I. Leş, Drept procesual civil. Curs, Editura All Beck, Bucureşti, 2005;
2.V. M. Ciobanu, G. Boroi, Drept procesual civil. Curs pentru licenţă, Editura
All Beck, Bucureşti, 2005;
3.M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. I-II, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2005.

Obiective principale (întrebări) pentru examen:

1.Competenţa materială a judecătoriilor ;


2.Competenţa materială a tribunalelor;
3.Competenţa materială a curţilor de apel;
4.Competenţa materială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;
5.Calcularea termenelor de procedură;
6.Decăderea;
7.Cererea reconvenţională;
8.Întâmpinarea;
9.Administrarea probelor de către avocaţi;
10. Termenul de apel;
11. Motivele de apel;
12.Motivele de recurs;
13. Soluţiile pronunţate de instanţele de apel;
14.Soluţiile pronunţate de instanţele de recurs;
15.Decizia de casare;
16.Efectul devolutiv al apelului;
17.Obiectul apelului ;
18.Subiectele recursului ;
19.Puterea lucrului judecat ;
20.Excepţia de litispendenţă.