Recviem

Notă asupra ediţiei

Iniţiativa traducerii acestor poeme ale lui Rilke îi aparţine Elizei Simion. Ea a realizat, cu
promptitudine şi talent, o primă variantă românească. Ulterior, i-am dat spre lectură propria-mi versiune.
Din confruntarea minuţioasă a celor două redactări şi, apoi, din succesive reluări ale textului şi reveniri
asupra multor detalii a rezultat traducerea de faţă.

Această transpunere a Recviem-urilor lui R.M. Rilke, cea dintâi în limba română, are avantajele,
dar, deopotrivă, şi inconvenientele pe care le presupune (aproape) orice premieră.

Mulţumiri se cuvin aduse Roxanei Din, cea care s-a îngrijit cu atenţie şi prietenie de apariţia
acestui volum.

Am folosit pentru traducere ediţia Rainer Maria Rilke, GESAMMELTE WERKE , Insel-Verlag,
Leipzig, 1930, Band II, pp. 319-350, coroborată cu textul german al unei recente ediţii bilingve apărute în
Franţa: Rainer Maria Rilke, REQUIEM, traduit par Jean-Yves Masson; illustré par Alexandre Hollan,
Fata Morgana, 1996.

George State

Requiem

PENTRU O PRIETENĂ
(PAULA MODERSOHN-BECKER)

Scris în 31 noiembrie,
1şi 2 noiembrie, la Paris

Eu aveam morţi, însă i-am ignorat

şi-am fost uimit, aşa-mpăcaţi să-i văd,
de prompt acasă-n moarte, aşa drepţi,
altfel decât li-i faima. Doar tu vii
napoi; tu mă atingi, tu bântui, vrei
să loveşti ceva, care să sune,
Trădându-te. O, nu îmi lua ce-nvăţ
încet. Eu am dreptate , tu greşeşti
Dacă, mişcată de orice lucru
îţi este dor. Pe-acesta-l preschimbăm;
aici nu e, îl oglindim lăuntric
din fiinţa noastră, de-ndată ce-l vedem.

Te-nchipuiam departe. –S încurcat,

căci tu greşeşti şi vii, care mai mult
decât orice femeie ai schimbat.
Ne-am îngrozit nu cînd murit-ai, ci că
moartea-ţi tare ne-a întrerupt obscur,
rupând ce-a fost de ceea ce-a urmat:
aceasta ne priveşte; a rândui va
fi munca, ce-nfăptuim cu totul.
Te-ai îngrozit tu însăţi şi-ai acum
groaza, unde ea nu mai contează;
căci din eternitate-o parte pierzi
şi-aici păşeşti, prietenă, aici,
unde nimic nu-i încă; risipită
pe jumătate prima oară-n Tot,
ivirea infinitelor naturi
n-ai apucat-o, cum orice lucru-aici;
din fluxul care te-a primit deja,
atracţia mută-a oricărei nelinişti
te trage-n jos spre timpul măsurat-:
de-acestea-s des noaptea trezit ca de un hoţ intrând.
Si aş putea să spun că tu doar vrei
să vii din dărnicie, din preaplin,
căci sigură, în tine însăţi, eşti,
umblând ca un copil netemătoare
de locuri, unde ceva se-ntâmplă-;
nu însă: tu rogi. Aceasta-mi intră
până la os şi taie ca o lamă.
Un reproş, ce-ai fi adus ca spectru,
imputat mie, când noaptea mă retrag
în plămânul meu, în măruntaie,
în camera săracă a inimii mele,-
un astfel de reproş n-ar fi aşa crud
cum este-această rugă. Ce îmi ceri?
Spune, să plec la drum? Ai lăsat un
lucru, undeva, ce se frământă
şi vrea să te urmeze? Într-o ţară
ce n-ai văzut-o, deşi îţi era-
-nrudită ca celălalt pol al simţurilor.
Eu vreau pe râurile ei să merg,
vreau pe uscat să-ntreb de datini vechi,
şi cu femei la porţi vreau să vorbesc
şi să privesc copiii când şi-i cheamă.
Vreau să reţin cum peisaju-acolo,
afară, îl străbat, la munca veche
a câmpului şi a livezii, să cer
în faţa regelui să fiu adus,
şi preoţii vreau să-i atrag prin mită,
să mă aşeze-n faţa naltei statui
şi, închizând de templu porţi, să plece.
Atunci însă eu vreau, când multe ştiu,
animale să observ, ca ceva din
alcătuirea lor să-mi lunece-n
articulaţii; o scurtă viaţă vreau
în ochii lor să am, care mă ţin şi-ncet
mă lasă,-n pace, fără judecată.
Eu vreau ca grădinarii multe flori
să îmi înşire, pentru ca în glastra
numelor frumoase un rest
al sutelor miresme aici s-aduc.
Şi fructe vreau să cumpăr, fructe, und’
ţara mai e o dată până-n ceruri.
Căci asta-ai înţeles: fructele pline.
În cupe le puneai în faţa ta
şi greul în culori li-l cântăreai.
Şi tot ca fructe, femeile priveai
şi pe copii la fel, din interior
în formele fiinţei lor împinşi.
Tu însăţi te priveai ca pe un fruct,
din haine te scoteai, prin faţa
oglinzii te purtai, lăsându-te în ea,
afară din privire, rămasă-n faţa-i,
şi nespunând: sunt eu, nu: aceasta-i.
Privirea ta era-n sfârşit absentă
şi săracă, dintr-o reală lipsă,
că nu te mai dorea pe tine: sfântă.
Eu vreau să te păstrez aşa cum în
oglindă te-aşezai, adânc în ea,
de tot departe. De ce tu altfel vii?
Ce te revolţi? De ce vrei să mă faci
să cred că-n chihlimbarul din jurul
gâtului o parte mai era din
greutatea ce dincolo,-n imagini
pacificate, nu-i; de ce-mi arăţi o
sumbră bănuială în purtarea-ţi;
ce te cheamă să defineşti conturul
trupului ca liniile unei mâini,
încât nu le mai pot vedea fără destin?
Vino-n lumina lumânării. Nu-mi
este teamă să-i privesc pe morţi. Când vin,
atunci au dreptul să zăbovească
în ochii noştri, precum alte lucruri.
Vino; noi vrem să fim tăcuţi o clipă.
Priveşte roza de pe masa mea;
nu-i chiar aşa sfioasă lumina-n jurul ei,
ca peste tine: să fie-aici n-ar trebui.
Afară în grădină, cu mine neamestecată,
să stea ori să plece ar fi trebuit - ,
acum dăinuie-aşa: ce-i este conştiinţa-mi?

Nu te speria, de-acum înţeleg, ah,

acum urcă în mine: nu pot altfel,
trebuie să-nţeleg, chiar de-aş muri.
Să înţeleg că eşti aici. Înţeleg.
Precum un orb pipăie-n jur un lucru,
soarta ţi-o simt şi nu-i ştiu niciun nume.
Să ne tânguim, fiindcă cineva
te-a luat din oglindă. Mai poţi tu plânge?
Nu poţi. Puterea şi-afluenţa lacrimilor
le-ai preschimbat într-o vedere coaptă
şi-aproape-ai fost ca-n tine orice
forţă să o transformi în viaţă tare,
rotind şi-urcând, orbind în echilibru.
O-ntâmplare, ultima, te-a rupt atunci,
pe urmă, din cel mai depărtat progres,
napoi în lume, unde vor forţele.
Te-a rupt nu-ntreagă; doar o bucată,
dar când creştea în juru-i, zi de zi,
realitatea, îngreunându-se,
de tine-ntreagă-aveai nevoie, ai
plecat şi te-ai sfărmat în părţi din lege
cu greu, căci de tine-aveai nevoie.
N-ai rodit şi din al inimii tale
pământ cald-nocturn dezgropat-ai seminţe
verzi, din care să-ncolţească a ta moarte,
propria moarte spre propria viaţă.
Şi le-ai mâncat, boabele morţii tale,
i-ai mâncat boabele, precum toţi ceilalţi,
şi ai avut în tine gust de dulce,
pe care nu-l doreai, având dulci buze,
tu: care-n simţuri erai deja dulce.
Să ne tânguim. Ştii cum sângele-ţi,
din cursul fără seamăn, şovăitor
se-ntoarse, fără voie, când l-ai chemat?
Cum a reluat confuz al trupului
flux mic; cum plin de neîncredere
şi uimire pătrunse în placentă
şi obosi de lunga revenire.
L-ai îmboldit, nainte l-ai împins,
tu l-ai târât înspre origini, cum
se târăşte o turmă către pradă;
şi încă şi mai voios îl voiai.
Şi pân’ la urmă l-ai constrâns: voios,
veni şi se dădu. Şi îţi părea,
cu-alte măsuri fiind obişnuită,
că numai pentru o vreme-ar fi; însă
acum erai în timp, şi timpu-i lung.
Şi timpul curge, timpul creşte, şi-i
precum recidiva unei boli prelungi.
Ce scurtă ţi-a fost viaţa de-o compari
cu-acele ore, când tu stăteai şi
ale viitorului multe puteri
le consacrai tăcută noului făt,
ce iar era destin. O, aspră muncă.
Muncă peste-orice puteri. O-nfăptuiai
tu zi de zi, te târai la ea şi
din război trăgeai frumosul tiv
şi toate firele altfel folosindu-ţi.
Şi mai aveai de sărbătoare poftă.
Căci era făcut, şi-ţi trebuia răsplata,
precum copiii, când dulce-amar ceai
băut-au, ce te-nsănătoseşte, poate.
Astfel te răsplăteai: căci de oricine
erai prea departe şi-acum; nimeni nu-şi
imagina ce răsplată bine-ţi făcea.
Tu o ştiai. Te ridicai în leagăn,
nainte-ţi sta oglinda, ce toate-ntregi
ţi le reda. Acum erai tu toată,
şi-ntreagă-n faţa-i, şi-n ea numai miraj,
frumos mirajul oricărei femei,
cu drag purtând podoabe şi-aranjată.
Astfel murit-ai, precum de mult mureau
femeile-n vechime, în cald cămin,
moartea lăuzelor, care vor iarăşi
să se-nchidă şi-n stare nu mai sunt,
fiindcă bezna, pe care au născut-o,
vine din nou, şi-mpinge, şi pătrunde.

Totuşi, bocitoare n-ar fi trebuit

găsite? Muieri care plâng pentru bani
şi care se pot plăti, pentru ca
noaptea să bocească, când e linişte.
Datini! Noi nu avem destule
datini. Totul trece şi-i păstrat.
Trebuie, moartă, să vii, cu mine
să-ţi obţii tânguirea. M-auzi plângând?
Aş vrea ca glasu-mi ca o cârpă să-l
arunc peste cioburile morţii tale
şi să trag de ea, până se face zdreanţă
şi totul, ce spun, ar trebui ca,
în zdrenţe,-n glas să intre şi să-ngheţe;
de-ar fi jeluirea. Acum acuz:
nu pe acela ce te-a tras din tine
(nu-l aflu-aici, el este ca toţi ceilalţi),
dar îi acuz pe toţi în el: bărbatul.
De undeva fiinţa de copil
adânc în mine se trezeşte – n-o ştiu,
cea mai pură, poate, a copilăriei:
nu vreau s-o ştiu. Un înger vreau din ea
să-nchipui, făr’ a privi-ntr-acolo,
şi să-l arunc in primul rând al îngerilor
trâmbiţând, ce Domnului îi amintesc.
Căci chinu-acesta deja prea mult durează
şi nu-l ştie nimeni; prea greu e pentru noi
chinul confuz al unei iubiri false,
ce,-şi luând prescripţia ca obişnuinţă,
drept se numeşte şi creşte din nedrept.
Unde-i bărbatul ce-l poate poseda?
Care ceva posedă, ce singur nu se ţine,
ce doar, din timp în timp, voios se prinde
şi iar s-aruncă, precum copilul mingea.
Cum comandantul nu poate o Nike
la prora vasului s-o tină strâns,
când tăinuit uşorul divinităţii ei,
deodat’ o-nalţă-n luminoasă briză:
tot astfel nici unul dintre noi femeia
nu cheamă, ce nu ne mai vede şi
care pe-ngusta-i fâşie a vieţii
ca prin minune pleacă, fără neplăcere:
el ar avea chemare şi gust de vină.
Căci asta-i vina, de-o are cineva:
libertatea celui iubit să n-o sporească
cu toată libertatea ce-o găseşte-n sine.
Avem, unde iubim, numai atât:
a lăsa pe cellalt; căci a ne ţine
ne pare-uşor şi nu trebuie-nvăţat.
Eşti încă-aici? În care colţ eşti? –
Atât de multe-ai ştiut din toate
astea, multe ai putut, pe când mergeai
spre tot deschisă, ca o zi ce-ncepe.
Femeia suferă: a iubi e a fi singur,
şi-artiştii bănuiesc în muncă uneori
că trebuie să schimbe ce iubesc.
Ambele-nceput-ai; ambele-s în
ce-acum denaturează cinstea ce ţi-o ia.
Ah, erai departe de-orice cinste. Erai
de nedistins; frumuseţea-ai luat-o-ncet
năuntru, cum se retrage un stindard
în zorii suri ai zilei lucrătoare,
şi nu voiai decât o lungă muncă,-
ce nu-i făcută: nu-i făcută, totuşi.

De eşti încă aici, de-n astă beznă

mai e un loc, în care spiritu-ţi,
vibrând pe-ntinsele unde sonore,
intens un glas, singur în noapte,
tulbură-n curentul odăii nalte:
m-ascultă, m-ajută. Vezi, lunecăm,
neştiind când, din progres înapoi în
ceva la care nu ne gândim;
în ce ne prindem ca într-un vis
şi-n ce murim, fără să ne trezim.
Nimeni departe nu-i. Celui ce sângele
şi-a ridicat într-o lucrare ce durează
i se-ntâmplă să nu-l mai ţină sus şi
să se scurgă-n greutatea-i, fără preţ.
Căci undeva-i o veche duşmănie
între viaţă şi marele travaliu.
Fiindcă o ştiu şi o spun: ajută-mă.
Nu te întoarce. Dacă înduri, fii
moartă între morţi. Morţii sunt ocupaţi.
Dar mă ajută-aşa, să nu te risipeşti,
cum uneori departele m-ajută:-n mine.

LA MOARTEA UNUI BĂIAT

Ce de nume mi s-au întipărit,

câine, vacă şi elefant
demult ştiute şi-ndepărtate foarte,
şi-apoi şi zebra -, ah, de ce?
Cel ce mă poartă-acum
urcă, cum peste toate
nivelul apei. –I linişte
să ştii c-ai fost, când nu te-mpinge cu forţă,
prin lucruri aspre şi mângâietoare,
spre chipul ei înţelegător?

Şi-aceste mâini începătoare –

Spuneaţi odată: el promite…

Da, promiteam, dar ce vă promiteam
acum nu-mi face frică.
Uneori, de casă-aproape, mult stăteam
şi-n urma păsării priveam.
De-aş fi putut să fiu acel privit!
Mă purta, mă ridica, sprâncenele-mi
erau sus de tot. Pe nimeni nu iubeam.
A iubi era doar spaimă,-nţelegi, apoi
nu eram noi,
eram mai mare ca un om,
eram
de parcă primejdie însumi aş fi fost,
şi chiar în ea
sămânţă-am fost.
O sămânţă mică, o las străzilor,
şi vântului o las. O dăruiesc.
Fiindcă toţi stăteam aşa-mpreună,
eu n-am crezut nicicând. Mă juruiesc.
Vorbeaţi, râdeaţi şi totuşi nu era
nimeni în vorbă şi nici în râs. Nu.
Cum vă mişcaţi voi toţi, nu se mişca
zaharniţa; paharul plin cu vin – tot nu.
Mărul stătea. Ce bine uneori era
mărul masiv, plin, să il cuprinzi,
trainică masa, cănile tăcute
şi potrivite, ce anul liniştea’.
Şi jucăria-mi era bună câteodat’.
Putea fi chiar ca celelalte-obiecte,
de-ncredere; dar nu atât de odihnită.
Astfel stătea în ne’ncetat vegheat,
la mijloc, ca între mine şi pălăria mea.
Era un cal de lemn şi un cocoş, era păpuşa cu doar un picior;
am făcut multe pentru ea.
Cerul mai mic, atunci când îl vedea, -
devreme-am înţeles: ce singur e
un cal de lemn. A face poţi oricum
un cal de lemn, oricât de mare.
Vopsit e, şi tras după aceea,
şi lovituri primeşte de la drum.
De ce n-a fost minciună, când ăsta-i
“cal” numit? Deoarece, puţin, tu însuţi
precum un cal te simţi, pletos, vânjos,
patruped devenind – (spre-a deveni
odat’ bărbat?) Dar nu erai
deodat’ din lemn de dragul lui, puţin,
şi deveneai aspru in alin,
şi-un chip din ce în ce mai mic făceai?

Acum eu cred mereu c-am făcut schimb.

Vedeam pârâul, şi cât am susurat,
pârâul susura, în el săream.
Unde vedeam un sunet, am sunat,
şi-unde suna, cauza eu eram.

Astfel, eu peste tot cu sila m-am băgat.

Şi era totul fără mine mulţumit,
de mine-acoperit, şi întristat.

Acuma sunt, dintr-o dată, des-părţit.

Începe
o nouă învăţare, intrebări noi?
Sau pot să spun acum,
cum totul e la voi? – M-aş speria.
Casa? Nicicând prea bine nu am înţeles-o.
Odăile? Ah, multe existau acolo.
…Mamă, cine era de fapt
căţelul?
Şi chiar găsind boabe în pădure,
îmi pare-acum o stranie descoperire
……………………………………………………………………………

Ar trebui copii morţi să mai fie,

cu care să mă joc. Însă,-s mereu
unii ce mor. Întâi zăceau, la fel şi eu,
în cameră, şi nu se însănătoşeau.

Sănătos… Cum sună-aici. Mai are sens?

Acolo, unde sunt,
nu este, cred, nimeni bolnav.
De la durerea mea de gât e deja mult –

Aici oricare-i ca o băutură rece.

Încă, pe cei care ne beau, nu i-am văzut

………………………………………………………………………………
PENTRU CONTELE WOLF VON KALCKREUTH

Scris în 4 şi 5 noiembrie 1908,

la Paris

Nu te-am văzut nicicând? Inima-mi e

de tine-atât de grea, ca de-nceputul
mult prea greu, ce se amână. Să-ncep a-ţi
spune, mort ce eşti; cu drag, cu patimă
mort. A fost aceasta aşa lesne
precum credeai, ori a nu mai trăi
fost-a mai departe totuşi de-a fi mort?
Credeai – mai bine să ai acolo,
unde avutul n-are preţ. Părea-
îţi că dincolo-ai fi în peisajul
ce-aici, ca un tablou, prin faţă îţi trecea,
şi că veneai lăuntric din iubită,
şi că mergeai, vibrând, prin toate, tare.
O, să nu duci în urma ta prea mult
iluzia greşelii puerile.
Dacă, cuprins de fluxu-îndurerării
şi târât, doar jumătate conştient,
într-o mişcare-n jurul stelelor îndepărtate,
găsi-ai bucuria ce-aici, în
moartea viselor tale, ai transpus-o.
Ce-aproape-ai fost, iubite, -aici de ea.
Aici era acasă cea gândită;
bucuria gravă a dorului tău aspru.
Când, fără iluzii de noroc şi nenoroc,
te răscoleai în tine şi spre-nţelegere
cu greu urcai, sub greutatea
descoperirii tale-obscure-aproape frânt:
căci o purtai tu, nerecunoscând-o,
bucuria, povară a micului
Mântuitor, prin sânge, dincolo trecând-o.
Atât ai aşteptat, ca-ntreg insuportabil
greul să devină: atunci el se
răstoarnă şi-I atât de greu, căci de real. Vezi,
asta era, poate, clipa-ţi următoare;
poate că-şi aranja coroana-n păr
în faţa porţii tale, când ai trântit-o.
O, lovitură, trecând prin univers,
când undeva, de aspru, tăios curent
al nerăbdării, se-nchide ce-i deschis.
Cine-ar putea să jure că în pământ
un tremur nu se-ntinde prin germenii vii;
cine-a cercetat, de-n blândul animal
viu nu tresare-o poftă de-a ucide,
când ăst impuls le fulgeră în creier.
Cin’ ştie influenţa care-n fapte,
dincolo,-n salt, atinge un pisc vecin
şi cine-o insoţeşte, und’ totu-i cârmuit?
Fiindcă ai distrus. Fiindcă se
va spune despre tine asta-n veci.
Când un erou apare, sensul el,
ce noi îl luăm drept chip al lucrurilor,
smulge precum o mască şi-n turbare
chipuri dezvăluie, ai căror ochi demult
tăcuţi din preschimbate-orbite ne privesc:
acesta chip e, şi nu se va schimba:
fiindcă ai distrus. Blocuri zăceau
şi-n jurul lor era, în aer, deja ritmul
unei zidiri, incă greu de stăpânit;
umblai şi ordinea lor n-ai văzut-o,
unul ţi-acoperind pe altul; fiecare-ţi
părea-nrădăcinat, pe când, în trecere,
ai încercat, fără reală-ncredere,
să îl ridici. Le ridicai pe toate
în deznădejde, dar numai spre-a le
zvârli napoi în cariera sfărâmată,
în care ele, de inima-ţi mărite,
nu mai intră. O femeie de-ar fi
pus mâna uşoară pe-nceputul acestei
furii, încă fragil; oricine,
care-n adâncuri a fost preocupat,
te-ntâmpina tăcut, când amuţit ieşeai,
fapta s-o săvârşeşti - ; da, drumul tău
de-ar fi trecut pe lângă un treaz atelier,
unde bărbaţii ciocănesc, und’ ziua
simplu se-mplineşte; era-n privirea-ţi
plină doar atâta spaţiu, ca imaginea
unui gândac, trudind, să-ncapă:
brusc, cu judecată limpede ai fi
citit scrierea, a’ cărei semne
încet le-ai îngropat în tine, de copil,
din când în când cercând, dacă o frază
se va forma: ah, fără sens părea-îţi.
Ştiu; ştiu: în faţă îi stăteai, tocind
brazdele, cum pe o piatră de mormânt
înscrisul simte chin. Ce părea să-ţi
ardă luminos, drept lumânare luai
în faţa ăstui rând; dar flacăra se
stinse, nainte să-nţelegi de-a ta
suflare, poate, de-al mâinii tremur; poate
chiar de la sine, cum unele se sting.
Şi n-ai citit. Noi însă nu-ndrăznim
să citim prin chinuri şi din depărtări.

Poemele doar le privim, ce încă

despre-nclinarea simţirii tale-n jos
cuvinte poartă, de tine-alese. Nu,
nu toate le-ai ales; un început adesea
ţi-era impus ca-ntreg, ce-l repetai
ca pe un dat. Şi el îţi trist părea.
Ah, de nu l-ai auzi nicicând din tine.
Îngeru-ţi incă mai răsună şi pune
altfel accent pe-acelaşi sunet, şi erup
în bucurie, în felu-i de-a spune,
în bucurie pentru tine: căci ţi-era propriu:
orice iubire din nou te părăsea,
iar văzător fiind, recunoscut-ai
renunţarea, şi progresu-n moarte.
Erau, artiste, ale tale; aceste
trei forme deschise. Vezi, aici e matricea
primei: spaţiu- jurul simţirii; şi
din a doua privirea-ţi modelează,
care nimic nu cere, a marelui artist;
şi-n a treia, pe care însuţi prea
devreme-ai spart-o, când abia primul strop
de bronz în tremur din jarul inimii
intră -, era o moarte de trainică muncă,
adânc formată, acea moarte proprie,
de noi având nevoie, căci o trăim
şi nu-i suntem mai lângă ca aici.
 Astea ţi-au fost bunul şi prietenia;
ai bănuit-o des; însă atunci te-a
speriat golul acelor forme,
când înăuntru-ntindeai mâna şi vid scoteai şi
te tânguiai. O, vechi blestem al poeţilor,
care se tânguie, când trebuie să spună,
ce judecă mereu simţirea, -n loc
să o formeze; ce încă tot exprimă
ceea ce-i trist în ei sau ce-i voios –
asta ar şti şi ar putea-n poem
deplânge ori slăvi. Precum bolnavii,
plini de durere cuvântul folosesc,
spre a descrie ce îi doare, în loc
dur să se preschimbe în cuvinte,
precum pietrarul unei catedrale
transpune-se-ndârjit în calmul pietrei.
Asta a fost salvarea. De-ai fi văzut
o dată doar cum intră în vers destin
şi nu mai iese, cum devine-acolo
imagine şi-atât, nimic decât străbun,
care în ramă, când uneori priveşti,
a-ţi semăna îţi pare şi totuşi nu - :
ai fi aşteptat.

Însă este meschin

să te gândeşti la ce n-a fost. Şi, comparând,
pare un reproş ce nu te-atinge.
Ceea ce se-ntâmplă are un avans de
neatins faţă de ceea ce credeam, astfel
încât noi cum a fost aievea n-aflăm nicicând.
Să nu fii ruşinat când te-ating morţii,
morţii ceilalţi, ce-au rezistat până la
capăt. (Ce vrea să spună capăt?) Schimbă
priviri cu ei, în linişte, cum i-obiceiul,
şi nu te teme că doliul nostru te va
împovăra ciudat, astfel că te remarcă.
Cuvinte mari, din timpuri când
era vizibilă-ntâmplarea, nu-s pentru noi.
Cine vorbeşte de victorie? A îndura e totul.