Destalinizarea şi era Hruşciov

Pentru detalii, vezi: Nikita Sergheevici Hruşciov.

Pe 12 aprilie 1961, Iuri Gagarin a devenit primul om în spaţiu. O mulţime de oameni în Piaţa
Roşie ascultându-i discursul.

După moartea lui Stalin din martie 1953, el a fost succedat de Nikita Sergheevici Hruşciov în
funcţia de Prim Secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice şi de
Gheorghi Malenkov în funcţia de Premier al Uniunii Sovietice. Noua conducere a decretat o
amnistie pentru anumite categorii de deţinuţi de drept comun, au anunţat scăderi ale preţurilor şi
au relaxat câteva restricţii politice. Destalinizarea a adus şi încheierea rolului major în economie
al muncii forţate în Gulaguri.

Pe perioada conducerii colective, Hruşciov şi-a consolidat puterea treptat. În discursul "Despre
cultul personalităţii şi consecinţele sale'' ţinut la sesiunea închisă la Congresul al XX-lea al
Partidului Comunist din 25 februarie 1956, Hruşciov şi-a şocat ascultătorii prin denunţarea
conducerii dictatoriale a lui Stalin şi a cultului personalităţii. El a atacat de asemenea şi crimele
făcute de colaboratorii apropiaţi ai lui Stalin.

Impactul discursului asupra politicii sovietice a fost imens. Discursul a distrus orice urmă de
legitimitate ai rivalilor stalinişti rămaşi încă în lupta pentru putere, crescând foarte mult puterea
lui Hruşciov în partid. În acest timp, Hruşciov a împuţinat restricţiile, a eliberat un număr de
disidenţi şi a iniţiat politici economice care au pus un mai mare accent pe producţia şi
comercializarea bunurilor de larg consum decât pe industria grea şi extractivă.

În acelaşi an, Revoluţia anticomunistă din Ungaria a fost înăbuşită în mod brutal de trupele
sovietice. Între 25.000 şi 50.000 de insurgenţi maghiari şi cam 7.000 de militari sovietici au fost
ucişi, alte mii au fost răniţi, iar aproximativ un sfert de milion de maghiari au părăsit ţara ca
emigranţi. Revoluţia a fost o lovitură dată comuniştilor din Europa de vest, mulţi dintre cei care
sprijiniseră URSS în trecut au devenit critici ai sovieticilor.

În următorul an, Hruşciov a înfrânt o încercare a staliniştilor de a recuceri puterea, învingând în

mod decisiv membrii aşa numitului "Grup antipartinic". Acest eveniment a relevat şi noua natură
a politicii sovietice - atacul decisiv asupra staliniştilor a fost făcut de ministrul apărării Gheorghi
Jukov, iar ameninţarea complotiştilor a fost clară. Totuşi, niciunul dintre complotiştii grupului
nua fost ucis. Gheorhi Malenkov a fost numit director al unei hidrocentrale în Caucaz şi altul,
Viaceslav Molotov, a fost numit ambasador în Mongolia.

Hruşciov a devenit premier pe 27 martie 1958, după o serie lungă şi complexă de manevre,
printre care cea crucială a îndepărtării celui mai posibil succesor al lui Stalin, Lavrenti Beria,
şeful NKVD, (poliţia secretă sovietică).

Deceniul care a urmat morţii lui Stalin a fost martorul reafirmării puterii politice în dauna
mijloacelor de costrângere. Partidul a devenit instituţia dominantă, iar puterea armatei şi a
poliţiei secrete a scăzut. Sprijinul acordat ţărilor în curs de dezvoltare, ca şi cercetării ştiinţifice,
în mod special în tehnologia spaţială, dar şi menţinerea în cursa înarmărilor, a făcut ca Uniunea
Sovietică să rămână una dintre cele două supraputeri mondiale. URSS a lansat pe orbită primul
satelit artificial al pământului, Sputnik, care a zburat pe orbită circumterestră în 1957. Uniunea
Sovietică a lansat şi primul om în spaţiu, cosmonautul Iuri Gagarin, în 1961.

Hruşciov a dejucat planurile rivalilor săi stalinişti. El era însă privit de inamicii săi politici - în
special de casta aflată în plină ascensiune a tehnocraţilor - ca un ţăran necivilizat care-şi
întrerupea partenerii de discuţie pentru a-i insulta.

1. 1. Reformele şi căderea lui Hruşciov

Nikita Hruşciov în 1962

De-a lungul anilor când s-a aflat la putere, Hruşciov a încercat să ducă la bun sfârşit reforme în
diverse domenii. Problemele agriculturii sovietice, o preocupare majoră a lui Hruşciov, se
bucurase de atenţia conducerii colective care introdusese inovaţii importante în această ramură a
economiei sovietice. Statul a încurajat ţăranii să cultive mai mult pe loturile în folosinţă, a
îmbunătăţit plata pentru recoltele obţinute de colhozuri şi a investit mult mai mult în agricultură.

În campania sa dramatică de desţelenire a pământurilor virgine de la mijlocul anilor 60, Hruşciov

a impulsionat cultivarea unor arii întinse din Kazahstan şi din zonele învecinate ale Rusiei.
Aceste noi zone agricole erau ameninţate de secetă, dar în unii ani au produs recolte excelente.
Alte inovaţii ale lui Hruşciov s-au dovedit contraproductive. Planurile lui de cultivare a
porumbului şi de creştere a producţiei de carne şi de produse lactate au dat greş în mod
lamentabil, iar încercarea de a reorganiza colhozurile în unităţi agricole mai mari, a produs
confuzie în zona rurală.
Tentativele lui Hruşciov de reformă în industrie şi în organizarea administrativă au creat
probleme şi mai mari. Într-o mişcare motivată politic de slăbire a puterii birocratice centrale,
Hruşciov a renunţat în 1957 la ministerele industriale din Moscova şi le-a înlocuit cu soviete
(consilii) economice regionale (sovnarhoz).

În era Hruşciov, s-a început edificarea de complexe de apartamente construite rapid, din
elemente prefabricate.

Deşi el a intenţionat ca aceste consilii economice să răspundă mai mult nevoilor locale,
descentralizarea industriei a dus la disfuncţionalităţi şi la ineficienţă. Legată de această
descentralizare, a fost decizia luată în 1962 de Hruşciov de a rearanja organizaţiile de partid pe
sectoare mai degrabă economice decât administrative. Această bifurcare a aparatului de partid în
sectoarele agricol şi industrial la nivelul provinciilor (oblast) şi mai jos, a contribuit la
dezorganizarea muncii oficialilor de partid de la toate nivelurile. Simptomatic pentru dificultăţile
economice a fost abandonarea în 1963 a planului septenal (1959 - 1965) cu doi ani înainte de
termen.

Începând cu 1964, prestigiul lui Hruşciov a avut de suferit în multe sectoare. Creşterea
industrială a scăzut, iar agricultura nu arăta vreun semn de progres. În domeniul politicii
internaţionale, ruptura chino-sovietică, criza Berlinului, şi criza rachetelor din Cuba au dăunat
statutului internaţional al Uniunii Sovietice, iar eforturile lui Hruşciov de a îmbunătăţi relaţiile cu
Occidentul au întâmpinat opoziţia conducerii militare. Reorganizarea partidului din 1962 a adus
dezordine în ierarhia sovietică de comandă.

În domeniul politicii militare, Hruşciov a urmărit neabătut o politică de dezvoltare a rachetelor

strategice şi tactice sovietice, în încercarea de reducere a mărimii forţelor armate, cu scopul
declarat de eliberare a forţei de muncă tinere necesare în domeniile civile ale economiei, în
special în cel al bunurilor de consum. Şi această politică s-a dovedit dezastruoasă, îndepărtând
figuri cheie ale corpului de comandă sovietic, culminând cu, aşa cum a fost perceput prin ochii
sovieticilor, dezastruoasa Criza rachetelor din Cuba. În ciuda reducerii pe scară largă a forţelor
militare sovietice, dezgheţul relaţiilor est-vest nu a avut amploarea aşteptată.

Lăudăroşenia lui Hruşciov în legătură cu rachetele nucleare sovietice i-au oferit lui John F.
Kennedy un argument hotărâtor împotriva lui Richard Nixon în alegerile prezidenţiale din SUA
din 1960 — aşa-numitul „dezechilibru al rachetelor”. Toate încercările, probabil sincere, ale lui
Hruşciov de a construi o puternică relaţie personală cu noul preşedinte american au dat greş, iar
combinaţia de fanfaronadă, prognozare greşită şi nenoroc a dus la eşecul cubanez.

În octombrie 1964, în timp ce Hruşciov era în vacanţă în Crimeea, Prezidiul a votat destituirea sa
din funcţie şi a refuzat să-i permită să-şi prezinte cazul în faţa Comitetului Central. Hruşciov s-a
retras ca un cetăţean de rând după ce succesorii lui l-au învinuit pentru "scheme aiurite, concluzii
imature şi decizii pripite."
Totuşi, Hruşciov trebuie ţinut minte pentru dezavuarea publică a stalinismului, liberalizarea
crescută a vieţii în ţară şi pentru mai marea flexibilitate pe care a adus-o în conducerea sovietică.

2. Era Brejnev

După 1964, primul Secretar al PCUS, Leonid Brejnev, şi premierul Alexei Kosîghin s-au afirmat
ca cei mai influenţi politicieni în noua conducere colectivă. Dornic să evite greşelile lui
Hruşciov, Brenev şi Kosîghin , care reprezentau noua generaţie a tehnocraţilor post-
revoluţionari, au condus statul şi partidul într-o manieră discretă şi prevăzătoare.

Pe la mijlocul deceniului al saptelea, URSS era o societate industrializată complexă, cu o

diviziune a muncii dezvoltată şi cu o industrie răspândită şi interconectată pe o uriaşă întindere
geografica, o forţă militară care atinsese paritatea cu puterile occidentale. Reformele sociale şi
politice au fost în cea mai mare parte oprite, ceea ce a dus la apariţia termenului de "stagnare"
(застой, zastoi). În ceea ce priveşte economia, până când primul plan cincinal a fost stabilit de
Gosplan prin procesul de planificare centralizată, (vezi şi: Planificarea sovietică), Uniunea
Sovietică era în principal o ţară agrară, căreia îi lipseau elementele de industrializare specifice
naţiunilor occidentale. De aceea, scopurile planificării sovietice erau construirea unei puternice
baze economice, dezvoltarea extensivă şi mobilizarea resurselor. Uniunea Sovietică a clădit o
industrie modernă mai rapid decât orice altă naţiune de până atunci, dar cu uriaşe costuri umane,
deseori prin exploatarea muncii condamnaţilor din Gulag, şi prin militarizarea fabricilor.

Sub conducerea lui Brejnev, economia sovietică încă nu îşi epuizase posibilităţile de creştere.
Statul sovietic a îmbunătăţit standardul de viaţă prin dublarea salariilor în mediul urban, prin
creşterea cu 75% a veniturilor în mediul rural, construind milioane de apartamente individuale şi
prin fabricarea a mari cantităţi de bunuri de larg consum şi de bunuri de folosinţă îndelungată.

Produsul industrial a crescut cu 75%. Uniunea Sovietică a devenit cel mai mare producător de
petrol şi oţel. Cei douăzeci de ani care au urmat morţiii lui Stalin] (1953) au fost cei mai buni din
istoria ţării pentru toate categoriile de cetăţeni, privind din punct de vedere al nivelului de viaţă,
stabilităţii şi păcii.

Teroarea, foametea şi războiul mondial au devenit doar nişte amintiri urâte, în vreme ce valul
istoriei se părea că se întorcea în favoarea Uniunii Sovietice. Statele Unite ale Americii erau
împotmolite în recesiunea economică rezultantă a embargoului petrolier al OPEC, în inflaţia
cauzată de cheltuielile guvernamentale excesive cerute de implicarea ţării în războiul din
Vietnam, fără să se mai menţioneze încurcăturile generate de implicarea în război. În acelaşi
timp, poziţia Moscovei se întărea, câştigând noi poziţii strategice prin victoriile obţinute de
regimurile pro-sovietice din lumea a treia. Vietnamul de Nord a învins în cele din urma SUA, iar
Vietnamul s-a reunificat într-un nou stat comunist, în vreme ce noi mişcări insurgente marexiste
apăreau în Africa, Asia de Sud-Est şi America Latină.

2. 1. Problemele economiei planificate

Pentru detalii, vezi: Economia Uniunii Sovietice#Dezvoltarea economică.

În ultimii ani ai perioadei Brejnev, economia URSS-ului a încetat să se mai dezvolte, iar
populaţia a început să pretindă tot mai multe bunuri de larg consum .

În anii postbelici, economia sovietică a întrat într-o perioadă de creştere intensivă bazată pe
creşterea productivităţii, deosebită de creşterea xtensivă din peroada stalinistă.
Cu cât economia sovietică devenea mai complexă, era nevoie de o tot mai complexă diversificare
a cifrelor de plan, o tot mai bună comunicare între întreprinderi şi ministerele planificatoare.
Economia sovietică a devenit din ce în ce mai greoaie când a venit timpul să răspundă la
schimbări, să adopte tehnologii noi şi să acorde stimulente la toate nivelurile pentru mărirea
productivităţii, eficienţei şi creşterii economice.

La nivel de întreprindere, directorii erau mai procupaţi de carierismul instituţional decât de

creşterea productivităţii. Ei primeau salarii fixe şi stimulente pentru îndeplinirea planului de
producţie, precum erau bonusurile la salariu, accesul la clinici speciale sau la case de odihnă cu
regim închis. Îndeplinirea sarcinilor de plan nu aducea numai beneficii ci, de multe ori, şi
creşterea planurilor de producţie peste capacitatea unităţilor economice.

De aceea, era de dorit din punct de vedere al directorilor ca planul de producţie să fie depăşit, dar
nu cu mult. Întreprinderile îşi subestimau cu bună ştiinţă capacităţile de producţie pentru a se
târgui pentru cifre de plan mai avantajoase şi mai uşor de îndeplinit.

O altă problemă era aceea că planurile de producţie prevedeau numărul bunurilor care ar fi
trebuit produse, nu şi calitatea lor. De aceea, directorii erau tentaţi să îndeplinească planul de
producţie prin sacrificarea calităţii în favoarea cantităţii. O mare parte a producţiei sovietice era
sub standardele internaţionale de calitate.

Planificarea era foarte rigidă: directorii de unităţi economice nu aveau permisiunea să se abată de
la plan, fiindu-le alocate anumite fonduri, materiale şi forţă de muncă. Ca rezultat, nu putea fi
îmbunătăţită productivitatea prin concedierea forţei de muncă suplimentare, iar, pe de altă parte,
în unităţile în care se ducea lipsă de mână de lucru nu puteau fi angajaţi muncitori în plus.

La nivel de întreprindere, nu exista nici un interes pentru aplicarea tehnologiilor care ar fi adus
economii de bani, energie sau materii prime. Planificatorii mai degrabă ofereau preţuri scăzute
consumatorilor (preţuri susţinute prin subvenţii), decât să încurajeze producătorii să producă la
preţuri mai mici. Altfel spus, inovaţia tehnologică nu reuşea de cele mai multe ori să facă
procesele industriale mai profitabile pentru cei interesaţi.

În timpurile lui Hruşciov şi Brejnev s-au făcut mari concesiuni consumatorilor: salariile
muncitorilor erau relativ ridicate, în vreme ce preţurile erau menţinute la niveluri scăzute în mod
artificial prin mijloace administrative. Mai mult chiar, rata de creştere a veniturilor era mai
ridicată decât cea a creşterii preţurilor şi aceasta în ciuda productivităţii scăzute. Din această
cauză, la un moment dat au apărut crize în aprovizionarea cu diferite bunuri de primă necesitate
sau de folosinţă îndelungată.

Cursa inarmărilor era un alt element care destabiliza economia sovietică. Cu un venit naţional de
maximum 70% din cel al Statelor Unite ale Americii, sovieticii cheltuiau cel puţin tot atât de
mult ca americanii, forţând ţara să folosească o cotă mult mai mare din resursele societăţii pentru
susţinerea sectorului militar.

2. 2. Propunerile de reformă
Leonid Brejnev

După ce atmosfera politică a devenit tot mai relaxată după destalinizare, în rândurile
funcţionarilor din vârful ierarhiei partidului comunist a apărut o mişcare de reformă care a
supravieţuit debarcării din 1964 a iniţiatorului ei, Hruşciov.

Reformele anului 1965 orientate către piaţă, bazate pe ideile economistului sovietic Evsei
Liberman, sprijinite de primul-ministru Alexei Kosîghin, au fost o încercare de restructurare a
sistemului economic şi de rezolvare a problemelor care apăreau tot mai des la nivel de
intreprindere. Reformele lui Kosîghin făceau ca intreprinderile să aibă un control sporit asupra
propriei producţii şi o anumită flexibilitate în ceea ce priveşte nivelul salariilor. Aceste reforme
ar fi trebuit să asigure obţinerea de profit la nivelul fiecărei întreprinderi, căreia i se permitea să
reţină o cotă parte a banilor obţinuţi pentru a fi folosiţi conform interesului propriu.

Până la sfârşitul celui de-al şaptelea deceniu al secolului trecut, Uniunea Sovietică avea încă rate
de creştere mai mari decât ale ţărilor occidentale. Unii specialişti ruşi şi sovietici au afirmat că
reformele lui Kosîghin din 1965 - nu ale lui Gorbaciov douăzeci de ani mai târziu - au fost
ultima şansă de salvare a conducerii birocratice sovietice, a sistemului economic de comandă şi
de protejare a populaţiei populaţia de greutăţile economice care au apărut înainte de venirea la
putere a lui Gorbaciov.

Totuşi, stilul noii conduceri punea anumite probleme pentru politicile de reformă. Conducerea
colectivă căuta să reconcilieze numeroase interese a prea multe sectoare diferite ale statului,
partidului şi birocraţiei economice. În acest fel, ministerele planificatoare şi armata - cele mai
sensibile sectoare ale reformelor lui Kosîghin - au fost capabile să obstrucţioneze în mod
considerabil eforturile pentru reforme.

Temându-se de îndepărtatrea de politica de planificare detaliată centralizată de sus în jos,

ministerele planificatoare - al căror număr creştea rapid - au reacţionat pentru a-şi apăra propria
putere. Ministerele controlau aprovizionarea şi răsplăteau creşterile performanţei, aceasta fiind
un element formidabil de puternic în controlarea societăţii sovietice. Pentru a-şi menţine
controlul asupra industriei, planificatorii au început să conceapă instrucţiuni tot mai detaliate,
care au întârziat reformele, împiedicând libertatea de acţiune a intreprinderilor.

Kosîghin, în acest timp, era lipsit de puterea şi de sprijinul necesar luptei cu birocraţia
ministerială. De vreme ce aceste reforme erau menite să crească productivitatea prin debarasarea
de forţa de muncă suplimentară, sprijinul în rândurile muncitorimii a lipsit aproape cu
desăvârşire. Nici chiar conducerile intreprinderilor, care ar fi trebuit să se folosească cel mai
mult de aceste reforme, nu au acordat întreg sprijinul lor schimbărilor, temându-se de orice
schimbare a unui sistem greoi, dar verificat.

În cele din urmă, în 1968, a apărut evenimentul Primăverii de la Praga, când perioada de
liberalizare politică din Cehoslovacia a luat sfârşit pe 20 august prin intervenţia a 200.000 de
militari şi 5.000 de tancuri ai Pactului de la Varşovia, conform a ceea ce avea să se numească
Doctrina Brejnev.

Până la începutul deceniului al optulea, puterea partidului de influenţare a birocraţiei economice

şi a armatei a scăzut în mod considerabil. Momentul favorabil pentru reforme a fost pierdut,
Uniunea Sovietică intrând în perioada cunoscută ca stagnarea brejnevistă, orice reformă fiind
amânată până la venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov.

Pe 25 decembrie 1979 Uniunea Sovietică invada Afganistanul. URSS a fost implicată într-un
război care a costa vieţile a aproximativ 15.000 de soldaţi sovietici şi distrus numeroase vehicule
blindate, avioane şi alte materiale militare. Uniunea Sovietică avea să se retragă de-abia în 1989
din Afganistan.

În 1980, mişcarea reformistă Solidaritatea din Polonia a fost inăbuşită de conducătorul

guvernului comunist, Wojciech Jaruzelski, prin proclamarea legii marţiale. Comuniştii polonezi
s-au temut că, în cazul continuării protestelor Solidarităţii, sovieticii ar fi putut declana o
intervenţie similară cu cea din 1968 din Cehoslovacia. Solidaritatea a supravieţuit însă anilor în
care legea marţială a fost in vigoare, subminând în continuare influenţa sovietică asupra Poloniei.

3. Conducerile de tranziţie

În 1982, stagnarea economiei sovietice era evidentă. URSS ajunsese să importe cereale din SUA,
fără ca acest fapt să determine o schimbare în sistemul economiei planificate centralizate. A
existat o perioadă de tranziţie între perioadele Brejnev şi Gorbaciov, cu unele elemente de
reformă începute însă încă din 1983.

3. 1. Perioada Andropov

Iuri Andropov

La două zile de la moartea lui Brejnev a fost anunţată alegerea lui Iuri Andropov în funcţia de
Secretar General al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Odată ajuns la putere, Andropov a
trecut rapid la promovarea în funcţii de conducere a propriilor aliaţi. În iunie 1983, el şi-a asumat
postul de Preşedinte al Prezidumului Sovietului Suprem, devenind astfel şeful statului. Lui
Brejnev i-au fost necesari 13 ani pentru a accede la acest post. În perioada scurtă în care a fost la
conducerea URSS-ului, Andropov a schimbat peste jumate dintre miniştrii sovietici şi dintre
primii secretari republicani ai partidului şi mai mult de o treime dintre şefii de departamente ai
aparatului conducător al Comitetului Central. El a schimbat pe liderii în vârstă cu unii mai tineri
şi mai dinamici. Capacitatea lui Andropov de a reforma aparatul conducător al partidului şi al
economiei a fost grav afectată de sănătatea precară a liderului sovietic, ca şi de influenţa rivalului
său, Constantin Ustinovici Cernenko, şeful de cadre al Comitetului Central.
Politica internă a lui Andropov a urmărit restaurarea ordinei şi disciplinei în societatea sovietică.
El a evitat reformele politice şi economice radicale, promovând în schimb o politică a onestităţii
crescute în politică şi experimente economice timide, similare cu cele asociate reformelor lui
Kosîghin. În tandem cu aceste experimente economice, Andropov a lansat o campanie
anticorupţie care a atins vârfurile guvernului şi partidului. Andropov a încercat de asemenea să
întărească disciplina muncii.

În domeniul afacerilor externe, Andropov a continuat lini politică brejnevistă. Relaţiile

americano-sovietice s-au deteriorat rapid în martie 1983, când preşedintele Ronald Reagan a
numit Uniunea Sovietică "Imperiu al răului". Sovieticii au reacţionat imediat criticând
anticomunismul "belicos, lunatic" al lui Regan.

Sănătatea lui Andropov s-a deteriorat rapid, el decedând în februarie 1984, după ce nu mai fusese
văzut în public mai multe luni. Cea mai importantă moştenire care a lăsat-o a fost descoperirea şi
promovarea lui Mihail Gorbaciov. Începând din 1978, Gorbaciov a avansat în doi ani până la
statutul de membru plin al Biroului Politic. Responsabilităţile sale în domeniul cadrelor de partid
i-au permis să distribuie favoruri şi să-şi creeze legături care s-au dovedit utile atunci când s-a
pus problema alegerii Secretarului General. În occident exista convingrea că Andropov îl
pregătea pe Gorbaciov să preia funcţia supremă în stat. Totuşi, deşi Gorbaciov a ocupat funcţia
de adjunct al Secretarului General de-a lungul întregii perioade de boală a lui Andropov, funcţia
supremă în stat a fost ocupată de altcineva în 1984.

3. 2. Perioada Cernenko

La 72 de ani, atunci când, după lungi discuţii, i-a succedat lui Andropov, Constantin Cernenco
era deja un om bolnav şi incapabil să joace un rol hotărâtor în luarea de decizii. Totuşi, perioada
scurtă cât a fost la putere a adus câteva schimbări politice importante. Schimbările de personal şi
investigaţiile legate de corupţie au încetat. Cernenko a fost apărărtorul unor investiţii crescute în
domeniile industriei bunurilor de larg consum, serviciilor şi agriculturii. În această perioadă,
represiunea KGB a disidenţilor sovietici a crescut.

Deşi Cernenko a cerut reluarea politicii de destindere, s-au făcut prea puţine progrese pentru
apropierea poziţiilor divergente ale principalilor actori de pe scena politică mondială. Uniunea
Sovietică a boicotat Olimpiada de vară din 1984 din Los Angeles, ca răspuns la boicotul
american din 1980 a Olimpiadei de vară de la Moscova. În vara anului 1984, Uniunea Sovietică
a împiedicat o vizită în Germania de Vest a liderului est-german Erich Honecker. Luptele din
Afganistan s-au intensificat, dar, târziu în toamna anului 1984, între SUA şi URSS a intervenit
un acord pentru reluarea discuţiilor pentru controlul armelor la începutul lui 1985.

Starea proastă a sănătăţii lui Cernenko au pus acut problema succesiunii în fruntea statului
sovietic. Cernenko i-a asigurat lui Gorbaciov o poziţie înaltă în partid care i-a permis acestuia
din urmă să aibă o mare influenţă în Politburo. Gorbaciov a fost suficient de priceput pentru a
câştiga sprijinul influentului ministru al afacerilor externe Andrei Gromîko în lupta pentru
succesiune. Când Cernenko a murit în martie 1985, Gorbaciov era cel mai bine poziţionat
candidat în cursa pentru şefia Partidului Comunist al Uniunii Sovietice.

Europa Răsăriteană în timpul Comunismului

Albania | Bulgaria | Cehoslovacia | Republica Democrată Germană | Republica Populară Ungară |
Polonia | România | Iugoslavia
Uniunea Sovietică: 1917-1927 • 1927-1953 • 1953-1985 • 1985-1991
<<articolul precedent continuă... >>
Categorii: Istoria Uniunii Sovietice, Istoria Rusiei