Sunteți pe pagina 1din 2

SIMBOLISMUL

Simbolistii au pus accentual pe vointa imperioasa de a simboliza, de a transporta intr un


plan ideal intreaga lume; a simboliza devine pur si simplu a transforma. Conceptia
simbolista, vag platonica, ii cerea artei sa efectueze translatia spre o lume de idei-senzatii
ideale.
Simbolismul viza o conceptie globala despre lume. El a gestionat raporturile dintre
prezent sit recut, dintre vizibil si invizibil, dintre terestru si transcendent, viata si moarte
abordandu-le pe categorii generice, dar fara sa faca din ele niste concepte. In tablourile
simboliste exista de obicei o culoarea dominant violet, oranj, gri, translucid, bleu
sidereal ce sugereaza ideea e ca intreaga imagine din prim plan, lumea reala, este
dublata de o lume ascunsa. Uneori, frumusetea unui tablou are deja ascunsa in ea fixitatea
eternitatii; ca sa o percepi, trebuie doar sa iti eliberezi privirea din limitele lumii vizibile.
Pictura simbolista devenea ea insasi o prisma prin care mitul, legenda, dimensiunea
spiritual se revelau ascunse in trasaturile realului, imbricate cu lucrurile concrete
percepute prin senzatii. Odata stabilita relatia simbolica dintre ele, realul si imaginarul
coabitau. Iar aceasta relatie se dobandea fie prin observarea atenta a corespondentei
dintre simboluri, acel temple al lui Baudelaire, fie printro exacerbare a tuturor simturilor,
o biciuire a lor, care pentru Rimbaud era adevarata arta poetica.
Notiuni generice la Bacovia: pustiul inuman, haul, lumea enorma, zarea, moartea,
amorul, visul, gandulm nevroza, aurora, etc.
Bacovia apare ca un experimentator senzual care traduce receptivitatea simbolista pe o
intreaga gama de simturi. Miracolul bacovian rezulta din recurgerea subtila la unele proce
dee simboliste (artificialitate, afectare, personificari, monotonie, monocromie, eufonie
repetitive, dar si spatializare a imaginatiei), material integrat din care poetul elibereaza un
ton tragic contondent, care de fiecare data te surprinde.
Procedeele simboliste l au ajutat pe Bacovia sa-si perceapa mai acut acele momente de
durere fara nume, acele senzatii de vacuitate, sau de sufocare care il copleseau.
Simbolismul i a oferit insolita sansa de a constata ca poezia poate corporaliza durerea,
senzatiile, angoasa. Bacovia este primul poet roman care isi somatizeaza poezia. Durerile
exprimate in ea isi pastreaza senzatia ce le face insuportabile chiar in corpul fizic.
Degenerarea progresiva a geniului, intalnita la Eminescu, este trecuta in capitolul
damnatiilor luciferice, fiind o prabusire titanic. Nevroza maniac depresiva a lui Bacovia
este considerate mai mult o infirmitate.
Nevrozele functioneaza repetitive, cu trasaturi obsesionale, fobice, isterice.Multi dintre
cei predispusi la nevroze intense ajung sa idealizeze un stadiu de spiritualitate intangibil,
sau o reprezentare a sinelui ce se proiecteaza in idealuri ardente, delirante. Dar exista si o
indubitabila asteptare, o drama ce cauta evaziunea spre alte orizonturi, in inventarierea

clinica si constiincioasa a unor stari limita, pe care nu le mai repertoriase nimeni pana la
el, cel putin in poezia romaneasca.
Bacovia transforma violetul generic, plumbul apasator, lichiditatea diluviana, vidul din
peisaj in tot atatea stari sufletesti generice, care vorbesc apoi despre dramele concrete ale
individului uman. => o rascolire a emotiei, o repotentare a senzatiilor.
Poezia bacoviana poate fi materialul prin excelenta pentru o lectie despre relatia dintre
realitate si transfigurare; dintre mimesis si reprezentare. Bacovia ii aplica o teatralizare
savanta lumii, in desfasuraea ei aparenta. El denatureaza realul, proiecteaza pe canvaua
acestuia peisajul interior al eului sentimental damnat dezolarii. Lumea poate fi un cimitir,
peisajul un tablou al mortii, psihicul un ecran al evanescentelor terifiante, mediul social
un teatru al permanentei saracii si nefericiri. Totul functioneaza ca un tot, se iese din
depresie pentru a se intra in alta varianta a ei. Iar relatia dintre exterior si interior nu face
decat sa adanceasca sentimentul de insecuritate de care e dominat subiectul.
Borges spunea: timpul care darama palatele imbogateste verusurile.