Sunteți pe pagina 1din 66

• PIAŢA DE CAPITAL

• Piaţa financiară

• Piaţa de capital

• Bursa de valori şi tranzacţii cu valori mobiliare

• Operaţiuni cu instrumente şi derivate financiare

• Temei legal

 LEGE nr. 297/28 iunie 2004 privind piata de capital (M.O. nr.
571/29 iunie 2004)

 Regulamentele privind acţiunea pe piaţa de capital şi


organizarea Comisiei Naţionale de Valori Mobiliare

 Instrucţiunile aferente derulării operaţiunilor pe piaţa de


capital

• Piaţa financiară
mijloc de finanţare a activităţii economico-sociale

Noţiune

Piaţa financiară cuprinde totalitatea relaţiilor care privesc


emisiunea, circulaţia, schimbul şi stocarea mijlocită a banilor,
executate în mod direct sau prin instrumente economico-
financiare, în scopul susţinerii întregii activităţi economico-sociale
cu capitalul necesar funcţionării şi dezvoltării producţiei de bunuri
şi servicii.

Legăturile pieţei financiare

Legăturile pieţei financiare privesc procesele specifice


emisiunii instrumentelor, relaţiei utilizator de fonduri-furnizor de
fonduri sau emitent-investitor, formând împreună ansamblul
relaţiilor din piaţa primară şi având ca rezultat capitalizarea
emitentului şi respectiv acceptarea drepturilor de revendicare
asupra patrimoniului acestuia şi a riscului de realizare a
investiţiei.

• Caracteristicile generale ale pieţei financiare

• emisiunea instrumentelor financiare este concretizată în


noţiunea de piaţă primară şi constituie principala sursă de
capitalizare în economie, baza mişcării de fonduri între
furnizorii de capital, numiţi investitori şi beneficiarii sau
utilizatorii acestuia, numiţi emitenţi;

• conţinutul juridic al oricărui instrument financiar stabileşte în


primul rând caracterul investiţiei financiare sau al sursei
capitalului, care poate fi obţinut printr-o alocare definitivă
(participare), sau temporală (de împrumut);

• prin emisiunea unui instrument financiar, utilizatorul de


capital (emitentul) se obligă faţă de furnizorul de capital
(investitorul) care obţine anumite drepturi de revedicare, al
capitalizării, asupra patrimoniului emitentului;

• în cazul în care emitentul instrumentului este şi beneficiarul


investiţiei acesta plăteşte profitul din investiţie furnizorului
de capital sub forma dividendului sau dobânzii;

• profitul sau pierderile de capital sunt datorate mişcării


preţului instrumentelor financiare pe piaţa secundară, care
este o relaţie numai între investitori.

• Instrumentele juridice generale:


contractul şi contul

CONTRACTUL

Contractul este instrumentul juridic general de conlucrare


între oameni, prin care aceştia hotărăsc un mod de acţiune
colectivă pentru atingerea unui scop, şi în care sunt stabilite
aporturile participanţilor şi modul de împărţire al rezultatelor.
CONTUL

Contul apare ca o expresie a înţelegerii dintre părţi dintre


care una din acestea execută pe riscul şi răspunderea sa un
serviciu sau un act de comerţ în favoarea unei alte părţi, în
schimbul unei plăţi.

În desfăşurarea relaţiilor economice, atunci când actele şi


faptele stabilite capătă continuitate, repetabilitate sau
funcţionează cu intermitenţe, la nevoie, persoanele implicate nu
trebuie în mod necesar să încheie serii de contracte, ci deschid un
cont care va acoperi derularea tuturor acestor activităţi.

• Funcţiile şi caracteristicile
instrumentelor economico-financiare

Instrumentele economico-financiare îndeplinesc funcţiile de:

 recunoaştere a actelor şi faptelor derulate între oameni;

 echivalează, raţionalizează, vehiculează, stochează şi


măresc viteza de circulaţie a valorii.

Caracteristicile instrumentelor economico-financiare sunt:

 sunt contracte prin care se desfăşoară operaţiunile


activităţilor economice din investiţii, producţie şi schimb de
bunuri, prin care sunt disponibilizate, alocate şi compensate
resursele financiare utilizate, stabilind participanţilor
obligaţii şi drepturi de revendicare asupra rezultatelor;

 s-au realizat printr-un proces de setare şi


împachetare a normelor şi clauzelor comune ale unor
activităţi, într-o unitate nouă cu structură şi funcţionare
proprii, independente, care provoacă circuite economice,
în urma cărora a căpătat o putere naţională proprie;
 prin aceste instrumente participanţii îşi asumă riscurile
şi responsabilităţile acţiunilor lor contractuale, iar
actele şi faptele de comerţ, practicile şi cutumele specifice
activităţilor s-au generalizat şi au devenit identice în
activitatea de producţie şi investiţie din toate ţările;

 pe lângă obligaţia de a face, de încasare/plată, aceste


instrumente stabilesc în mod simultan, o măsură a
drepturilor de revendicare asupra unor patrimonii
determinate sau determinabile, prezente sau viitoare, aflate
în circulaţie, căpătând astfel valori intrinseci, curente şi
variabile în timp;

 sintetizează motivaţia acţiunii oamenilor, fixând o


procedură logică, legală şi echivalentă a raporturilor dintre
ei, efectuând astfel tranziţia de la drepturile şi obligaţiile
asumate de participanţi, către valoare, deoarece aceste
instrumente vehiculează valoare;

 pot exista sub formă materială sau dematerializată,


iar exersarea drepturilor participanţilor prin intermediul lor
este asigurată prin mijloacele legale ale pieţei;

 aflându-se sub incidenţa categoriei juridice de proprietate,


instrumentele au căpătat o existenţă proprie, în
societate constituind forma activelor financiare, a căror
calitate constă in posibilitatea ca ele să fie stocate,
evaluate şi negociate în mod independent.

• Tipologia instrumentelor economico-financiare

Comerciale

Instrumente de plată a mărfurilor şi serviciilor


→ prin care se asigură resursele de plată la vedere şi la termen
necesare stingerii obligaţiilor de plată rezultate din
contractele economice în care preţul sau moneda de calcul a
contractului sunt diferite; aceste instrumente sunt folosite ca
mijloc de asigurare împotriva riscului valutar, respectiv
tranzacţiile cu contracte de schimb monetar spot (piaţă la
disponibil sau la vedere), directe sau încrucişate, precum şi
contracte valutare forward şi swap;

→ asigură valorificarea imediată a drepturilor de încasare a


preţurilor pentru bunurile livrate dar care se vor achita în
viitor de către beneficiar; din această categorie fac parte:
cambiile, acceptele bancare, alte efecte de comerţ
care pot fi agreate de finanţator – cel care acceptă
scontarea;

→ contracte prin care persoanele fizice şi agenţii economici îşi


încredinţează, temporar, diponibilităţile băneşti unor instituţii
financiare, respectiv: depozite pe piaţa monetară,
certificate de depozit, împrumuturi, titluri de
participare la investiţii colective şi fonduri mutuale,
ipotecare şi de pensionare;

Ale statului sau ale unităţilor administrative de stat

Asigurarea bunurilor materiale şi financiare

De capital

→ instrumente prin care se procură fondurile necesare


funcţionării, dezvoltării sau derulării unor proiecte de
investiţii, precum: bonul şi biletul de tezaur, nota,
obligaţiunea, franciza de stat şi concesiunea;

→ participări colective emise de societăţi specializate şi stat


pentru compensarea pagubelor provocate de evenimentele
asigurabile, participanţilor, adică: poliţe sau contracte de
asigurare
→ instrumente emise de societăţi comerciale şi instituţii
specializate în scopul formării şi circulaţiei capitalului
necesar dezvoltării şi funcţionării economice, prin
participarea persoanelor fizice sau juridice în calitate de
investitori; acestea sunt:acţiunile, obligaţiunile, drepturile,
garanţiile şi titlurile de participare la fonduri de investiţii;

Derivate operative, conexe ale sistemului financiar

→ contracte prin care participanţii convin asupra împărţirii


riscului de credit şi de piaţă ale activelor materiale,
financiare sau al altor instrumente şi prin care îşi asigură
drepturi de revendicare şi de operare cu orice categorie de
active derulate pe o piaţă organizată; în această categorie
intră:

• contracte directe (închise)

• aranjamente de răscumpărare (repo şi reverse repo)

• contracte derivate monetare denumite aranjamente pe


rata forward a dobânzii sau schimb valutar şi swap-uri
pe rata dobânzii sau pe valute care se tranzacţionează
bilateral, prin sistemul negocierii directe (OTC sau over
the counter), sau cele liber negociabile, aflate sub
forma contractelor futures pe mărfuri, pe rata dobânzii
sau alte titluri financiare, etc.

• RELAŢIILE ŞI STRUCTURA PIEŢEI FINANCIARE

• PIAŢA DE CAPITAL

Noţiune

Piaţa capitalului reprezintă totalitatea relaţiilor stabilite între


investitori, entităţi economice şi stat, privind efortul de finanţare
şi realizare a investiţiilor, prin asumarea riscului şi distribuirea
rezultatelor între mai mulţi participanţi, prin intermediul emisiunii
şi tranzacţionării instrumentelor de capital clasice şi derivate.

Finanţarea prin intermediul pieţei de capital este o alternativă la


împrumuturile bancare şi se realizează prin emisiuni publice de
vânzare de acţiuni şi obligaţiuni.

Mecanism:

O firmă care are nevoie de bani pentru dezvoltarea activităţii sau


finanţarea unui proiect de investiţii pune în vânzare acţiuni si sau
obligaţiuni; această vânzare se realizează prin societăţi
specializate pe piaţa de capital – societăţi de servicii de investiţii
financiare (SSIF). Cumpărătorii acţiunilor şi sau obligaţiunilor
plătesc pentru cumpărarea acestora, iar banii ajung la firma
emitentă care îi foloseşte pentru investiţii şi dezvoltare. La rândul
lor, cumpărătorii de acţiuni şi obligaţiuni primesc diverse beneficii
din partea firmei:dividende pentru acţiuni şi dobânzi pentru
obligaţiuni.

• Andosarea

• Desemnează o operaţiune prin care deţinătorul unei cambii


transmite drepturile sale ce decurg din respectivul titlu, unei
alte persoane, care devine beneficiar şi care se va bucura de
toate drepturile cambiei. Această operaţiune mai poartă
numele şi de gir. Andosarea este modalitatea firească de
transmitere a unui efect de comerţ la ordin (titurile la
purtator pot circula prin simpla inmânare).

• Andosarea

• Andosarea reprezintă operaţia prin care are loc trecerea


unor creanţe de la un beneficiar la altul. Pe versoul
instrumentului de plata (cec, polita etc.) se trece numele
persoanei care urmează să încaseze contravaloarea sumei
respective.
• Andosarea poate fi;

• conditionată - angajamentul rezultat dintr-o acceptare, dintr-


o garantie/cautiune si care nu devine efectiv decat in
anumite conditii. Aceste angajamente, apartinand unei
banci, figureaza in afara bilantului.

• prin procură - girantul (beneficiarul) este reprezentantul


celui care a facut andosarea. El nu beneficiază de
dobândirea proprietăţii, nici asupra poliţei şi nici asupra
creanţei.

• restrictivă - girantul care inserează pe un titlu poliţă


cuvintele nu la ordin" sau o expresie echivalentă. El nu
ramane garant pentru acceptare si plata decât unei singure
persoane (beneficiarul andosării).

• Avalizare

• AVAL : angajament asumat de catre o persoana (avalist),


alta decat tragatorul, trasul sau girantii, de a garanta un
efect comercial. Persoana care primeste garantia se
numeste avalizat. Un efect de comerţ are o valoare cu atât
mai mare cu cât este acoperit cu mai multe semnături care
garantează plata lui. Avalul se poate acorda pentru intreaga
suma inscrisa pe cambie, dar si numai pentru o parte din
aceasta. Avalul poate fi dat de catre o persoana fizica, o
societate comerciala, o institutie financiara, sau de catre o
banca. In cele mai multe cazuri, avalul este dat de catre o
banca.

• Avalul trebuie sa precizeze persoana pentru care este dat, in


caz contrar el fiind dat pentru tragator.Nu este obligatoriu ca
o cambie sa circule cu aval, insa existenta acestuia confera o
putere circulatorie mai mare si o incredere a partenerului la
relatiile comerciale mai mari. Avalul se poate acorda pe
cambie sau pe un allonge la titlu, si presupune inscrierea pe
titlu a uneia dintre expresiile : « pentru aval », « pentru
garantie » sau «pentru fidejusiune », urmate de semnatura
avalistului.

• Clearing; Scontare

• Clearing sistem de plată prin compensare, fără numerar

• Scontare: operaţiune prin care banca creditează posesorul


unei poliţe nescadente cu valoarea netă a acesteia,
prelevând dobânda şi comisionul (taxa scontului) aferente
transferului creanţei. În urma acestui act, banca respectivă
devine beneficiarul cambiei. Scontarea efectelor comerciale
are drept scop mobilizarea creanţelor intreprinderii asupra
clienţilor săi. În ţările occidentale, creditul acordat prin
scontare ocupa o pondere destul de insemnata in totalul
creditelor bancare pe termen scurt. Băncile acordă
intreprinderilor un plafon sau o linie de creditare prin
scontare, a carui mărime depinde

• de cifra de afaceri durata creditului posibilitatile pe care


acestea le au pentru a face faţă prin mijloace proprii
cazurilor de "clienţi insolvabili". Intreprinderea posesoare a
creanţei mobilizate dobândeşte acest drept prin contul
"Efecte de primit".

• Creditul din scontări nu figurează ca structură distinctă de


bilanţ. El influenţează totuşi conturile "Efecte de primit", prin
diminuare (creditare), şi o creştere corespunzatoare
(debitare) a contului "Conturi ale banci in lei".Deşi, după
scontare, intreprinderea nu mai păstrează efectele în
portofoliul său, ea rămâne responsabilă de evoluţia acestora
până la scadenţă. Efectele scontate şi neajunse la scadenţă
sunt valori extrapatrimoniale, oglindite prin "angajamente în
afara bilanţului" (contul 8037 "Efecte scontate neajunse la
scadenţă").
Alternative de pieţe:

Piaţa de capital oferă şi posibilitatea listării firmelor dinamice, de


exemplu în România, la Bursa de Valori Bucureşti (BVB) sau la
Bursa Electronică RASDAQ (BER).

Listarea aduce importante avantaje pentru firme, de exemplu:

 vizibilitate sporită în rândul partenerilor de afaceri şi


clienţilor actuali şi potenţiali;

 publicitate gratuită;

 stabilirea unei ,,valori de piaţă” a companiei, valoare ce


poate fi cu mult mai mare decât valoarea din acte;

 creşterea încrederii partenerilor de afaceri;

 atragerea de parteneri noi;

 creşterea operativităţii şi eficienţei schimburilor de


acţiuni între acţionari;

 atragerea de capital, emisiuni de acţiuni şi obligaţiuni.

 Bursa de valori si tranzacţii cu valori mobiliare

Noţiune

Bursa de Valori este o piaţă unde are loc tranzacţionarea/


vânzarea-cumpărarea, după o procedură specială a valorilor
mobiliare, respectiv este un loc de întâlnire, unde vânzătorii şi
cumpărătorii de titluri de valoare fac tranzacţii pe bază de
negociere deschisă, liberă şi permanentă, fixează preţul acestora
şi stabilesc modalităţile de vânzare-cumpărare a obiectului
tranzacţiei.

Bursa de Valori este o instituţie specifică economiei de piaţă,


înfiinţată pe bază de lege şi supravegheată de stat cu scopul
încheierii de tranzacţii fără prezentarea, predarea şi plata
concomitentă a obiectului tranzacţiei.

• Pieţe de capital în România

Bursa de Valori Bucureşti (BV)

Activitatea bursieră datează în România din 1839, prin


intermediul burselor de comerţ. Acesta a funcţionat cu întreruperi
până în anul 1941. După această dată bursa nu a mai fiinţat,
activitatea ei fiind reluată în 1995.

Bursa Electronică Rasdaq

(Romanian Association of Securities Dealers Automated


Quotations)

Pe RASDAQ sunt tranzacţionate valorile mobiliare neincluse la


Cota Bursei de Valori. Această bursă a luat fiinţă în anul 1996.

Acţiunile listate pe această piaţă sunt rezultate în urma pocesului


de privatizare în masă, ce a dus la o creştere explozivă a
numărului de societăţi tranzacţionate. Desigur, datorită condiţiilor
specifice pieţei româneşti, numai un număr redus al acestora se
tranzacţionează regulat şi au o piaţă ordonată a valorilor
mobiliare.

Societăţile listate pe piaţa RASDAQ sunt împărţite în trei categorii


după sistemul utilizat de bursa de valori: Categoria I, Categoria a-
II-a şi Categoria de bază.

• Principiile activităţii bursiere

Participarea nediscriminatorie a membrilor şi investitorilor –


nu există persoane favorizate în procesul tranzacţiei;

Corectitudinea executării operaţiunilor – condiţii de operare,


clauzele contractelor stabilite de către bursă sunt obligatorii
pentru toţi participanţii, indiferent de poziţia lor economică,
financiară sau politică;

Siguranţa executării tuturor tranzacţiilor derulate prin bursă este


asigurată de sistemul de decontare şi transfer de proprietate, a
garanţiilor şi fondurilor stabilite de către bursă;

Transparenţa – prin bursă nu se pot stabili înţelegeri bi sau


multilaterale în dauna altor participanţi, deoarece toate
tranzacţiile sunt publice;

Formarea corectă a preţului pe piaţă – procesul şi procedura


de formare a preţului sunt prestabilite şi cunoscute de către toţi
participanţii, ea având un caracter deschis.

• Listarea acţiunilor pe RASDAQ

Cerinţele pentru categoria de bază a bursei electronice


RASDAQ :

 Societatea trebuie sa fie deschisa (numită şi societate


deţinută publică), adică acţiunile sale trebuie să fi făcut
obiectul unei oferte publice de vânzare

 Acţiunile sunt dematerializate şi înregistrate la


departamentul specializat al CNVM – Oficiul de Evidenţă a
Valorilor Mobiliare (OEVM)

 Societatea emitentă a încheiat un contract de registru cu o


societate specializată pentru păstrarea registrului
acţionarilor

 Numărul acţionarilor este mai mare de 100

 Capitalul social este mai mare decât echivalentul a 100.000


Euro.

Pe RASDAQ există şi două categorii de excelenţă, ce


necesită condiţii suplimentare pentru listare, astfel:
Pentru categoria I-a :

 Firma a inregistrat profit pe cel putin un an din ultimii doi ani

 Cifra de afaceri anuala este cel putin echivalentul a 9 mil.


Euro

 Valoarea totală a activelor este cel putin echivalentul a 4,5


mil Euro

 Capitalul social este de cel putin echivalentul a 1 mil Euro

 Procentul reprezentand suma acţiunilor celor care deţin un


procent mai mic de 5% din firmă este mai mare de 15% din
numărul total de acţiuni

Pentru categoria II-a :

 Cifra de afaceri anuală este cel puţin echivalentul a 2,5 mil


Euro;

 Capitalul social este cel putin echivalentul a 500.000 mil


Euro;

 Procentul reprezentând suma acţiunilor celor care deţin un


procent mai mic de 5% din firmă, este mai mare de 10% din
numărul total de acţiuni.

Procedura de listare presupune : Emitentul va centraliza şi


depune la Departamentul Emitenţi al Rasdaq o serie de
documente în vederea listării, precum:- cerere de înscriere a cotă,
dovada încheierii contractului de registru, copie a certificatului de
înregistrare la OEVM, un document tipizat de prezentare, situaţii
financiare şi decizia conducerii de listare pe Rasdaq.

Departamentul de listare analizează dosarul şi în cazul în care


condiţiile sunt îndeplinite emite o recomandare către Comisia de
Listare a Asociaţiei, a Asociaţiei Naţionale a Societăţilor de Valori
mobiliare; aceasta ia decizia finală cu privire la listare.
Comisioanele legate de această operaţiune sunt foarte reduse.

Listarea acţiunilor pe Rasdaq este reglementată de Regulamentul


nr. 2/2002 al CNVM privind integritatea şi transparenţa pieţei
Rasdaq. În listarea acţiunilor proprii pe Rasdaq o firmă interesată
poate solicita sprijinul unei societăţi specializate de intermediere
pe piaţa de capital – Societatea de Servicii de Investiţii Financiare.

TIPURI DE CONTURI

Din punct de vedere al clauzei efectuării plăţii tranzacţiilor

• Contul general – în numerar sau cu plata integrală a


tranzacţiei, este acel contract prin care investitorul, în urma
unei tranzacţii, este obligat sa efectueze plata integrala, într-
un timp prestabilit de la data executării ordinului. Deoarece
contul general nu permite existenţa soldului debitor, orice
întârziere peste această limită de timp dă dreptul agentului
de a proceda la executarea tranzacţiei forţate pe
răspunderea investitorului.

• Cont cumulativ – este specific numai anumitor categorii de


investiţii pasive; acesta permite investitorului să efectueze
plăţi parţiale şi să intre parţial în posesia unei investiţii
nenominalizate sau colective. În unele ţări acest tip de cont
se întrebuinţează în cazul unor tipuri de investiţii în societăţi
pe acţiuni în comandită care prevăd posibilitatea de plăţi
parţiale sau de aporturi viitoare la capital, sau unele planuri
de investiţii deschise salariaţilor sau în cazul investiţiilor în
anumite fonduri mutuale.

3. Cont de siguranţă – în marjă sau cu plata parţială a


tranzacţiei, este acel tip de contract care permite
investitorului obţinerea automată a unui credit din partea
agentului, pe baza unei garanţii, colateral formată din
poziţiile deţinute în acelaşi cont. Investitorul dispune oricând
de orice poziţie din contul său de siguranţă, după primirea
confirmării executării acesteia, indiferent dacă a efectuat
sau nu plata pentru toată tranzacţia ordonată.

Pentru fiecare operaţiune investitorul are responsabilitatea


să efectueze o plată iniţială, parţială şi să răspundă oricărei
solicitări de echilibrare (apel în marjă) a contului într-un termen
stabilit (o zi). În funcţie de tranzacţia de deschidere a poziţiei,
acest cont poate fi: (long) deschidere prin cumpărare şi (short)
deschidere prin vânzare, în absenţă. Funcţionarea acestui cont
este determinată şi de rolul pe care îl îndeplineşte marja iniţială,
care poate fi parte din preţul de tranzacţie în cazul
vânzării/cumpărării, sau poate fi depozit de bună credinţă, în
cazul contractelor futures şi cu opţiuni.

Din punct de vedere al dreptului legal de efectuare a


tranzacţiilor de investiţii

1. Conturi individuale – pe numele titularului în care


investitorul este o persoană fizică, care de regulă ia decizii
de investiţii în nume propriu.

2. Conturi administrate – tipuri de conturi înregistrate de


persoane juridice sau asociaţii de persoane fizice şi juridice,
în care dreptul de operare în cont este stabilit şi atribuit fie
printr-o hotărâre judecătorească, fie printr-o înţelegere
adiţională între parteneri, unei persoane nominalizate,
numită administratorul contului.

Înţelegerea sau contractul de administrare stabilesc


domeniile de tranzacţii şi limitele răspunderii administratorului.
Dacă aceste limite nu sunt stabilite, contul funcţionează după
regula prudenţei maxime sau a omului prudent, în sensul că
administratorul trebuie să opereze activele încredinţate cu
diligenţa cu care ar opera bunurile proprii. În cazul unui cont de
siguranţă administrat, trebuie să se specifice limita maximă până
la care pot avea loc astfel de tranzacţii, precum şi numele
persoanelor autorizate să le controleze sau să le aprobe în
prealabil.

3. Contul de investiţii pentru persoane juridice – necesită


aprobarea din partea reprezentantului legal al persoanei juridice
ce deschide contul; aprobarea este însoţită de actul adiţional la
statutului societăţii în care adunarea generală şi-a dat acordul de
deschidere a contului de investiţii; dacă este vorba de un cont de
siguranţă, se va specifica şi limita maximă până la care pot avea
loc astfel de tranzacţii şi numele persoanelor autorizate să le
efectueze.

4. Contul de investiţii anonim – contractul în care numele


titularului investitor nu este cunoscut publicului. Acest tip de cont
se deschide numai cu permisiunea organelor fiscale ale ţării,
singurele deţinătoare ale identităţii proprietarului contului.
Titularul unui astfel de cont poate fi o singură persoană sau mai
multe; conturile anonime comportă cheltuieli suplimentare
deoarece tranzacţiile sunt executate de către un singur agent pe
baza verificării codului sau unei parole.

5. Contul de investiţii colectiv – tip de cont administrat


numai de persoane fizice. În acest conturi trebuie să se specifice
înţelegerea partenerilor asupra activelor din cont şi metoda de
rezolvare a situaţiei contului, în cazul în care unul dintre membrii
intră în incapacitate juridică, fizică sau decedează.
Administratorul contului este obligat ca în termen de o zi să
anunţe agentul ori de câte ori au loc asemenea evenimente.
Contul colectiv are două variante:

a) contul colectiv cu drepturi acordate supravieţuitorilor –


contract prin care, în cazul decesului unuia dintre parteneri;
partenerii supravieţuitori sunt aceia care intră în posesia părţii
partenerului decedat.
b) contul colectiv cu drepturi acordate moştenitorilor –
contul în care partea partenerului decedat revine succesorilor sai;
partenerii răspund solidar de livrarea părţii în cauză. În cazul
decesului unuia dintre parteneri, agentul de investiţii suspendă
tranzacţiile până la rezolvarea juridică a situaţiei contului.

6. Conturi fiduciare şi custode–conturi administrate de către


o persoană în favoarea titularului de cont din motive operaţionale,
de siguranţă, sau în cazul în care titularul fiind în incapacitate
juridică, nu îşi poate exercita legal drepturile asupra activelor
contului, sau în cazul în care proprietarul de drept este minor.
Administratorul contului este răspunzător faţă de titular, de felul
cum conduce tranzacţiile în cont. Conturile fiduciare şi de custode
sunt exclusiv conturi în numerar, ele neadmiţând tranzacţii în
marjă sau garantări riscante de opţiuni şi contracte futures, titluri
de mărfuri, etc.

7. Contul discreţionar – contul prin care proprietarul


încredinţează unui agent de investiţii drepturi limitate sau
nelimitate, să efectueze tranzacţii în cont, pe riscul şi
răspunderea titularului. Noţiunea de discreţie limitată sau
nelimitată acordată agentului se referă numai la tranzacţiile cu
valori mobiliare şi nu la posibilitatea de lichidare sau retragere de
numerar din cont, acesta constituind un atribut exclusiv al
investitorului titular.

De regulă, tranzacţiile într-un cont discreţionar au loc numai


cu informarea unuia dintre conducătorii societăţii de investiţii în
care activează agentul, acesta fiind răspunzător de securitatea
activului din cont şi având sarcina de a elimina posibilitatea
abuzului de tranzacţii.

8. Contul de grup – cont cu funcţie operativă care cumulează


temporar mai multe ordine de tranzacţii, aproximativ omogene,
de aceeaşi parte a tranzacţiei care este executată unitar în
vederea obţinerii de avantaje oferite de piaţă, fie de costuri de
utilizare a sistemului de tranzacţionare.

• Ordinul de tranzacţie –
mijloc de acţiune al investitorilor pe piaţă

Notiune:

Ordinul de tranzacţie este mijlocul de operare al contului de


investiţii şi cuprinde condiţiile concrete de execuţie al unei
singure tranzacţii, prin care investitorul instruieşte agentul să
efectueze operaţiunile de vânzare, cumpărare, gajare, împrumut,
plăţi şi transfer de active.

Ordinele se diversifică în funcţie de clauzele lor privind durata de


valabilitate, condiţiile de fixare a preţului şi de valoarea titlurilor
financiare sau cantitatea de mărfuri tranzacţionate, de maniera
de execuţie şi plată.

• Tipuri de ordine de tranzacţie

Funcţie de intervalul de timp în care un ordin îşi păstrează


valabilitatea

1. Ordin de tranzacţie la zi – trebuie executat numai în


cursul zilei în care a fost lansat; la încheierea zile de lucru
ordinul neexecutat se anulează automat. În absenţa unei
menţiuni exprese, toate ordinele din piaţa de capital sunt
ordine de tranzacţie la zi.

2. Ordin de tranzacţie cu valabilitate prestabilită – ordin


prin care investitorul stabileşte o durată de timp în care acceptă
executarea tranzacţiei. Expresia specifică este : ,,bun/valabil
până la ...” urmată de data, numărul de zile, etc. Când ia sfârşit
perioada de valabilitate a acestuia. Nu poate depăşi 6 luni.
Investitorul are dreptul de a-l anula oricând, înainte executării lui.
Funcţie de ordonarea preţului de tranzacţie

1. Ordine executate la preţul pieţei – (market orders) ordin


prin care investitorul impune tranzacţionarea imediată a unei
cantităţi sau valori de instrumente financiare, sau de mărfuri la
preţul pieţei. Lansând acest ordin, investitorul ştie că acesta se va
executa imediat deşi la un preţ nedeterminat, însă pe care se
obligă să-l respecte.

2. Ordin ,,cumpără la piaţă” – prin care investitorul solicită


cumpărarea imediată a unui număr de titluri financiare la preţul
pieţei.

3. Ordin ,,vinde la piaţă” – prin care investitorul solicită


vinderea imediată a unor titluri financiare la preţul pieţei.

Funcţie de condiţiile unui preţ de

referinţă menţionat de investitor, dar cu respectarea


practicilor pieţei de capital

1. Ordinul de tranzacţie faţă de o limită (limit order) –ordin


prin care investitorul pune accentul pe preţ, în sensul că
acesta solicită ca tranzacţionarea să aibă loc la un anumit
preţ, numit limită sau la unul mai avantajos. Investitorul
estimează că preţul va evolua atingând mărimea vizată
pentru încheierea tranzacţiei.

2. Ordinul ,,vinde la limită la ...” – prin care investitorul


specifică preţul minim, limită, de la care agentul poate începe
vânzarea titlurilor sale financiare.

3. Ordinul ,,cumpără la limită la ...” – investitorul specifică


preţul maxim la care se angajează să cumpere titlul financiar
vizat.

4. Ordinul de tranzacţie ...stop (stop order) – constă din


instrucţiunea dată de investitor ca o tranzacţie să se execute
imediat după ce preţul pieţei atinge o anumită valoare numită
,,stop”.

5. Ordinul ,,vinde stop la ...” – este dat de un investitor care


prevede o scădere a preţului pieţei şi are menirea de a proteja un
câştig potenţial, sau a limita pierderea, în eventualitatea că preţul
în mişcarea sa atinge valoarea specificată prin comanda stop.

6. Ordinul ,,cumpără stop la ...” – arată limita maximă a


preţului la care sunt dispuşi investitorii de a intra în
tranzacţia de cumpărare.

7. Ordin alternativ – întâlnit mai rar şi cuprinde instrucţiuni


sau combinaţii de ordine de tipul vinde sau cumpără.
Lansarea lui impune agentului să aleagă între două valori de
evoluţie a preţului, dar pe acelaşi sens.

8. Ordinul de tranzacţiei stop limită (stop limit) – tip de ordin


alternativ, respectiv acel ordin de tranzacţie stop care, la
declanşare devine ordin ,,limită” în loc de ordin ,,la piaţă”.

Ordine diferenţiate pe criteriul cantitate – manieră de


tranzacţie a instrumentelor financiare sau mărfuri

1. Ordin a cărui cantitate tranzacţionată este acceptată


numai integral de investitor – toate ordinele de tranzacţii
trebuie executate integral, în absenţa unei instrucţiuni contrare
date de către investitor.

2. Ordin a cărui tranzacţie este acceptată şi parţial de


investitor – de exemplu ordinul ,,imediat şi anulează” admite o
tranzacţie imediată parţială, dacă nu se poate efectua în
totalitate.

Ordine diferenţiate funcţie de numărul de încercări de


execuţie a unui ordin pe piaţă – Variante de execuţie
1. Totul sau nimic (all or none) – cere tranzacţionarea unui
stoc de titluri financiare în totalitate sau deloc;

2. Dintr-o dată sau deloc (fill or kill) – necesită executarea


imediată, într-o singură etapă a tranzacţiei, la preţul stabilit;
în caz contrar ordinul se anulează;

3. Imediat sau anulează (immediate or cancel) – cere


agentului să execute tranzacţia imediat, total sau parţial; partea
neexecutată a ordinului se anulează;

4. Ordin la deschidere (at the opening) – cere agentului


efectuarea tranzacţiei la preţul aplicabil deschiderii pieţei, sau se
anulează automat dacă nu se execută la momentul indicat;

5. Ordin la închidere (at the close) – cere agentului efectuarea


unei tranzacţii în ultimele 30 de secunde ale zilei de lucru, de
obicei agenţii nu pot garanta executarea unui astfel de ordin din
cauza limitei tehnice a sistemului de tranzacţionare.

• Procesul de tranzacţionare

Înregistrarea operaţiunilor în contul de investiţii are loc în


momentul confirmării executării acesteia.

Procesul de tranzacţionare cuprinde mai multe faze, ordinea


acestora fiind:

1. Lansarea ordinului de tranzacţie – constă în iniţiativa


investitorului care solicită efectuarea unei operaţiuni în
contul său. Pe baza discuţiilor cu brokerul, acesta fixează
condiţiile în care doreşte să aibă loc tranzacţia, utilizând o
anumită categorie de ordine: la piaţă, limita sau stop;

2. Confirmarea lansării tranzacţiei – este operaţia prin care


brokerul verifică dacă sunt îndeplinite de către investitor condiţiile
de solvabilitate privind răspunderea asumată, informându-l pe
acesta ori de câte ori sunt discrepanţe între răspunderea asumată
de investitor şi scopul investiţiei menţionate anterior, cu ocazia
deschiderii contului. După rezolvarea acestor probleme brokerul
confirmă angajarea sa în executarea ordinului lansat de
investitor;

3.Transmiterea ordinului spre execuţie – este operaţiunea


prin care brokerul, funcţie de organizarea internă a societăţii şi a
pieţei pe care urmează să aibă loc acea tranzacţie, transmite
ordinul depersonificat la piaţa respectivă. Dacă reglementările
prevăd posibilitatea efectuării de tranzacţii încrucişate cu un alt
client al aceleiaşi societăţi, atunci execută ordinul respectiv şi
transmite datele necesare pentru a avea loc decontarea,
compensarea şi transferul de proprietate. În cazul în care
tranzacţia are loc pe piaţa organizată la care societatea are
acces, atunci urmând procedura prestabilită se execută tranzacţia
pe acea piaţă şi se transmit datele necesare privind decontarea,
compensarea şi transferul de proprietate.

4. Confirmarea executării ordinului – imediat după execuţia


fiecărui ordin, brokerul contactează clientul şi raportează verbal
acestuia de executarea acestuia, amintind investitorului condiţiile
în care s-a executat tranzacţia şi respectiv obligaţia de plată, data
limită a plăţii, dacă este cazul. Societatea de valori mobiliare
procedează apoi la transmiterea scrisă a confirmării tranzacţiei,
pe adresa indicată de investitor.

5. Înregistrarea tranzacţiei în contul investitorului – are


loc imediat ce a fost verificată executarea tranzacţiei
respective. Fiecare tranzacţie se înregistrează cronologic,
separat, chiar dacă în contul investitorului sunt deja
tranzacţii cu acelaşi obiect de contract, la acelaşi preţ.
Datele privind orice tranzacţie sunt accesibile numai
brokerului, superiorului său/şi serviciului de evidenţă şi
contabilitate din societate.

6. Decontarea, compensarea şi transferul de proprietate


odată cu deschiderea contului de investiţii este bine să se
informeze fiecare investitor despre procedurile de tranzacţii,
răspunderea şi riscul neîndeplinirii la timp a obligaţiilor
contractate prin orice tranzacţie. Este bine să se semneze cu
acesta, uneori chiar şi separat, un acord al execuţiei de tranzacţie
forţată. În cazul în care una dintre părţi nu îşi poate onora
obligaţiile, fie de livrare, fie de plată, după trecerea perioadei
fixate de reglementări, brokerul al cărui client nu onorează
tranzacţia este obligat să efectueze o tranzacţie forţată pentru a
clarifica situaţia contului clientului său, utilizând una din
variantele:

a) tranzacţia forţată de cumpărare

b) tranzacţia forţată de vânzare

• Funcţia ordinului ,,stop” de limitare a pierderi


şi de conservare a profitului

În situaţia în care investitorul se află într-o poziţie long


(deschidere prin cumpărare) apreciază că preţul va fi în urcare, în
ipoteza că previziunea privind evoluţia preţului este contrazisă şi
acesta începe să scadă, există pericolul ca investitorul să suporte
o pierdere mare; pentru a limita această pierdere, el îşi poate
lichida poziţia printr-un ordin ,,vinde stop”.

De regulă, diferenţa dintre preţul curent al pieţei şi cel stop sau


limită este minimă şi constituie mărimea pierderii acceptate de
investitor. Menţinerea poziţiei long va putea avea loc numai dacă
preţul îşi va schimba direcţia şi va începe să crească, situaţie în
care ordinul nu se va declanşa.

În cazul în care investitorul are o poziţie long şi a înregistrat


deja un profit potenţial ca diferenţă între preţul curent al pieţei şi
cel de deschidere a poziţiei de cumpărare, investitorul trebuie să
decidă dacă aşteaptă ca preţul să-şi continue acea creştere şi să
înregistreze un profit mai mare, sau să-şi lichideze poziţia la
preţul curent al pieţei. Această dilemă se poate rezolva prin
lansarea unui ordin ,,vinde stop la un preţ mai mic decât cel
curent”.

Dacă preţul va stagna sau va creşte nu va declanşa ordinul


de tranzacţie ,,stop”, însă dacă va scădea va atinge mărimea de
declanşare şi va fi executat transformând profitul potenţial în
profit real.

Pe piaţa de capital ,,la vedere”, utilizarea acestei strategii se


numeşte ,,strategie de consolidre” a profitului. Această strategie
asigură investitorului un profit potenţial car creşte odată cu
creşterea preţului şi care se transformă în profit real de îndată ce
piaţa îşi schimbă direcţia de evoluţie prin lichidarea automată a
poziţiei, la prima mişcare de corecţie a preţului.

Utilizarea ordinelor ,,vinde stop şi limită” în deschiderea


de poziţii short (deschidere prin vânzare)

Pe o piaţă cu preţul în urcare, investitorul care apreciază


corect că preţul îşi va opri creşterea şi îşi va schimba sensul,
poate profita de această mişcare printr-o vânzare în absenţă sau
din împrumut. Aceasta se realizează deschizând o poziţie în
contul de siguranţă, printr-un ordin ,,vinde stop” sau ,,vinde
limită”, în absenţă – short sale – numai când preţul este în urcare.
În urma acestei tranzacţii, investitorul încasează preţul zilei
urmând ca după ce preţul pieţei va scădea să-şi închidă poziţia
printr-o cumpărare, însuşindu-şi un profit egal cu diferenţa dintre
preţul de deschidere şi cel de închidere a poziţiei.

La aceasta se mai poate adăuga şi faptul că lucrând într-un


cont de siguranţă, investitorul îşi multiplică posibilităţile de câştig.

OPERATIUNI CU INSTRUMENTE ŞI DERIVATE


FINANCIARE
Operaţiuni de vânzare – cumpărare la disponibil

Sunt operaţiuni cu pondere mică (până la 15%) din volumul


total al tranzacţiilor anuale încheiate la o bursă de mărfuri sau la
o bursă de valori. La bursele de valori se preferă vânzările şi
cumpărările de acţiuni şi obligaţiuni la termen pe bază de cont în
marjă (sistem american) sau cu decontare lunară (sistem
european).

Operaţiunile de vânzare- cumpărare la disponibil sunt


operatiuni cu livrare efectivă, imediată. Se cunosc sub denumirile
de operaţiuni ,,spot”, ,,au cumparat”, pe bani gheaţă.

Un curs de schimb ,,spot” este un curs de schimb pentru o


vânzare- cumpărare imediată. Practic, se admite o toleranţă
tehnică de 2-3 zile lucrătoare de la convenirea cursului.

Operaţiuni de vânzare – cumpărare la termen

Vânzările şi cumpărarile la termen sunt operaţiuni prin


contracte cu executarea si stingerea la un anumit termen de la
data încheierii lor.

În funcţie de piaţa pe care se încheie se disting: contracte


forward şi contracte futures.

Contracte derivate

Sunt contracte sau acorduri încheiate între două părţi pentru


schimbul de plăţi. Valoarea acestor contracte derivă din
instrumente financiare.

Piaţa contractelor derivate se divide în:

1. Piaţa contractelor futures şi a opţiunilor, care în fapt este


piaţa bursieră, o piaţă organizată;
2. Piaţa extrabursieră, o piaţă neorganizată pe care se
tranzacţionează afaceri tip forward şi swap.

Contractul forward

Un contract forward se încheie între un vânzător şi un


cumpărător. Vânzătorul se angajează să livreze cumpărătorului, la
un termen determinat, o cantitate de marfă, de valută, de valori
mobiliare, etc., iar cumpărătorul se obligă să le primească şi să
plătească un preţ convenţional.

Preţul, în acest tip de contract, rămâne neschimbat pe toată


perioada de valabilitate a contractului. Evoluţia pieţei poate să
pricinuiască oricăreia dintre părţi profit sau pierdere. Pentru
preîntâmpinarea riscului de pierdere, părţile pot conveni
introducerea în contractul forward de clauze de securitate a
preţului, precum:

 Clauza valutară, de protejare contra oscilaţiilor cursului


valutar;:

 Clauza de indexare a preţului, în funcţie de evoluţia


costurilor;

 Separat de înscrisul contractual, fiecare din părţi are


latitudinea să-şi protejeze preţul, cursul valutar, rata
dobânzii, după caz, prin operaţiuni la termen încheiate în
paralel la bursă: operaţiuni pe bază de contracte futures şi
opţiuni.

Contractul forward schimb valutar

este un contract între o bancă şi un client al său pentru


cumpărarea sau vânzare unei sume în valută la o dată viitoare şi
la un curs fixat în momentul încheierii contractului.

Contractul forward opţiune


este un contract afectat de o condiţie suspensivă. Se
stabileşte o perioadă în interiorul căreia urmează să fie
definitivată tranzacţia. Clientul are opţiunea să aleagă orice zi din
perioada specificată pentru a definitiva contractul, care sub
această rezervă (condiţia suspensivă) este tot un contract
obligatoriu. Se utilizează când momentul încasării sau plăţii
valutei este incert.

Contractul forward pe rata dobânzii

este un contract încheiat pe piaţa fizică (bancară) având ca


obiect dobânda fixată într-un instrument de datorie ce se predă
de emitentul-vânzător investitorului-cumpărător la data încheierii
contractului. Prin acest contract se fixează valoarea
împrumutului, rata dobânzii, durata utilizării împrumutului,
termenul de rambursare a împrumutului, termenele la care se
plătesc cupoanele (părţi din dobânda cuvenită), diferite alte
clauze convenţionale

• Contractul SWAP

Au fost create în jurul anului 1980. Un contract swap obligă


cele două părţi contractante să schimbe (swaper) volume de
cash-flows specifice, la date precise. Swap-urile în devize şi swap-
urile de dobânzi prin care cele două părţi schimbă cash-flows pe
bază de devize şi dobânzi diferite, constituie formele cele mai
curente.

Acest tip de contracte ocupă o poziţie intermediară între


contractele forward şi contractele future şi reprezintă contracte
de ,,voinţă la voinţă”, care nu conferă aceiaşi securitate ca la un
contract futures.

Termenul de ,,swap” desemnează operaţiuni de schimburi


valutare sau de condiţii de dobânzii într-o deviză, sau operaţiuni
combinate de dobânzi sau devize.
Se pot efectua operaţiuni pe termen scurt: vorbim de
swap-ri cambiste, care permit efectuarea, pentru girarea
trezoreriei băncilor, depozite sau împrumuturi în diverse valute,
fără ca operaţiunile să fie înscrise în bilanţul băncilor şi fără ca
acestea să producă riscuri importante cu implicarea operaţiunilor
de împrumuturi sau depozite.

Operaţiunile de swap-uri pe termen lung au apărut în anii


‘90, sub forma primitivă de împrumuturi ,,încrucişate”, adjudecat
prin două operaţiuni distincte de împrumuturi reciproce între două
contrapartide. Etapa următoare a constat în transformarea
structurii juridice a acestor operaţiuni pentru a face operaţiuni de
schimb care să permită reducerea riscului şi de a face operaţiuni
în afara bilanţului.

Ulterior anilor ’80 s-a dezvoltat mai ales pe piaţa americană


(swap-uri de rate de dobânzii în dolari), apoi a intrat pe piaţa
euro-obligaţiunilor.

Swap-rile pot fi făcute pe valute sau pe rată de dobândă.

Swap-rile permit, în principal, asigurarea faţă de riscurile


produse de instabilitatea cursurilor de schimb şi a ratelor de
dobânzi, finanţarea costului sau girarea datoriei existente,
modificatoare a repartiţiei finanţărilor funcţie de diferitele valute
sau diferenţe de dobânzi.

SWAP-uri valutare

Acestea reprezintă o operaţiune în care două contrapartide


contractate simultan, mai întâi a unui împrumut şi apoi a unui alt
împrumut în două valute diferite, pentru aceeaşi contravaloare de
capital nominal.
Operaţiunea are loc printr-un schimb iniţial de capital la
începutul swap-ului, schimburi de dobânzi şi un schimb final de
capital, la scadenţa swap-ului.

Cursul de schimb utilizat este cursul constatat pe pieţe la


momentul tranzacţiei.

Sunt trei tipuri de swap-uri în valută:

1. Swap de valută la dobânzi fixe, unde se fac shimburi de


dobânzi la rate fixe, la două tipuri de valută diferite;

2. Swap de valută şi rate de dobânzi, unde sunt schimbate


dobânzi la rate fixe în valută, contra dobânzi la rate variabile
în alte devize;

3. Swap de valută şi rate de dobânzi variabile, unde sunt


schimbate dobânzile la rate variabile în valută, contra
dobânzi la rate variabile în alte devize.

Pentru swap-urile de valută cotaţiile sunt, în general,


exprimate ,,contra LIBOR” – 6 luni în dolari. De ex., un swap în
euro fix contra liră fix este montat, în general într-un swap euro
fix contra dolar LIBOR la 6 luni şi un swap în dolari la 6 luni contra
lirei.

Devizele tranzacţionate pe piaţa swap-urilor sunt cele din


principalele ţări dezvoltate; importanţa lor este localizată în
valutele emisiunilor obligatare, swap-uri din tranzacţii financiare.

SWAP-uri de rata dobânzii,

reprezintă un contract prin care două părţi schimbă dobânzi


pentru o perioadă şi un volum dat. Dobânzile sunt vărsate la
scadenţele fixate pe baza diferenţei de rate constatate.
Operaţiunea nu dă loc la nici un vărsământ de capital; ea are loc
fără risc pentru capital până nu este transferat.
Swap-ul de rată este, în principal, utilizat pentru
restructurarea datoriei sau activului, prin:

1. Transformarea unei poziţii de rată fixă în poziţie de rată


variabilă;

2. Transformarea unei poziţii de rată variabilă în poziţie de rată


fixă;

3. Schimbarea unei rate variabile pe piaţa monetară, contra


unei rate variabile pe piaţa obligaţiunilor.

În consecinţă, swap-ul este o operaţiune care permite unei


firme să transforme condiţiile iniţiale ale împrumutului prin
mijlocirea unui schimb de dobânzi. În acest moment, condiţiile
care însoţesc volumul capitalului şi durata împrumutului nu sunt
modifiate. Aceste transformări permit firmei de a adapta
expunerea sa la riscul ratei dobânzii, graţie unei operaţiuni de
sens invers. Natural, acest mecanism nu este posibil dacă o firmă
are o contrapartidă la care anticipă o evoluţie contrară ratei
dobânzii.

• Mecanism swap

Raportat la logica de schimb prezentată anterior, o firmă


îndatorată, pentru a-şi reduce costul împrumutului, procedează la
un plasament prin care să poată profita de mai multe dobânzi.

Riscurile swap-urilor

Ele sunt cunoscute prin intervenţiile punctuale, de ex.,


stabilizările creditului preluat înainte în cont, când determinarea
valorii pieţii de swap de tranzacţie, se face prin riscurile de
contrapartidă şi cheltuielile de gestiune aferente contractelor.

Riscul de contrapartidă este riscul limitat la un subscriitor


a unui contract de swap, în cazul ineficientei contrapartidei sale.
Riscul de piaţă este generat de speculaţiile ce pot proveni
din operaţiunile de swap. De ex. , dacă la un swap nu este adusă
o operaţiune de finanţare (cazul băncilor contractante de swapu-
uri pentru clienţii lor), ele fac o acoperire a riscului de piaţă
pentru contractant.

Riscul tehnic este dat de aspectele sofisticate şi complexe


din intrumentele financiare utilizate, precum şi erori de analiză a
riscului.

• Contractul futures

Contractul futures este un angajament standardizat


între doi parteneri – un vânzător şi un cumpărător – de a
vinde, respectiv de a cumpăra un anumit activ (devize,
acţiuni, alte titluri financiare sau mărfuri), la un preţ
stabilit în momentul încheierii tranzacţiei şi cu executarea
contractului la o dată viitoare numită scadenţă. Cu alte
cuvinte, printr-un astfel de contract, vânzătorul se obligă să
vândă, iar cumpărătorul să cumpere activul de la baza
contractului la o dată viitoare (scadenţă), dar la un preţ stabilit.

Acest tip de contract a apărut cu peste o sută de ani în


urmă, contractele futures au cunoscut o expansiune neaşteptată
în lumea financiară a sfârşitului de secol XX, volumul de
tranzacţionare al acestora depăşind în prezent pe plan mondial
orice alte produse bursiere. Explicaţia: prin natura lor, contractele
futures, oferă celui care le tranzacţionează posibilitatea unor
câştiguri substanţiale prin imobilizarea unei sume de bani relativ
reduse. Desigur, riscul asumat într-o asemenea tranzacţie există
şi nu poate fi ignorat. Cu cât el este mai mare, cu atât sporesc
şansele de câştig, pe de o parte, dar şi cele de pierdere, pe de
alta.

Însă marea diversitate a acestor produse derivate (se


numesc astfel deoarece au întotdeauna la bază un activ suport –
devize, rate ale dobânzii, indici bursieri etc) şi mai ales
flexibilitatea lor permit investitorilor nu doar reducerea
substanţială a riscului pe care îl presupune tranzacţionarea unui
astfel de produs, ci în unele cazuri, chiar evitarea lui.

Avantajele oferite de contractele futures

Contractele futures prezintă o serie de avantaje cât şi


dezavantaje. Astfel evenimentele externe pot influenţa preţul,
volatilitatea preţului.

Formarea burselor specializate a ajutat la stabilitatea marilor


fluctuaţii de preţ, fluctuaţii determinate de alternanţa
surplusurilor de ofertă, cu momentele de criză. Totuşi, în ciuda
acţiunilor de stabilizare a preţurilor mărfurilor mai există o serie
de alţi factori ce pot destabiliza cotaţiile. Acestea sunt seceta,
inundaţiile, insectele ce puteau, toate influenţa oferta de produse
agricole. La fel şi războaiele ar putea face ca valutele altor ţări să
fie mai riscante şi cu o valoare mai mică pe pieţele monetare ale
lumii.

Teama de o inflaţie galopantă sau o posibilă recesiune,


poate “da peste cap” piaţa de capital.

Pieţele futures ajută la controlarea riscului. Atunci când o


firmă, industrie sau sector comercial folosesc efectiv pieţele
futures, ele nu fac altceva decât să-şi controleze riscul, care este
un element al fiecărei afaceri. Astfel, firmele care fac afaceri cu
clienţi sau furnizori din străinătate, sunt interesaţi de modul cum
compania face faţă ratelor de schimb.

Terminologia folosită în futures

Bull market sau piaţa sub semnul taurului reprezintă piaţa


în care preţurile sunt în creştere. Atunci când se spune că o piaţă
este bullish, există o perspectivă ca preţurile vor creşte.
Bear market sau piaţa sub semnul ursului reprezintă piaţa
în care preţurile scad. Deci, o piaţă bearis oferă o perspectivă
pesimistă şi operatorii consideră că preţurile scad.

Poziţie long : dacă se cumpără un contract futures,


cumpărătorul deţine o poziţie long. Speculatorul iniţiază poziţii
long atunci când se aşteaptă la o creştere viitoare a preţului
futures. Hedgerul iniţiază poziţii long atunci când este expus
creşterii preţului activului respectiv.

Poziţie short : cineva care vinde contracte futures pe care


nu le deţinea anterior este short sau are poziţii deschise short. A
nu se confunda acest concept cu cel în care cineva care a avut
iniţial o poziţie long prin cumpărarea unor contracte futures şi
apoi le vinde pentru a-şi compensa poziţia în piaţă. Speculatorul
iniţiază poziţii short atunci când anticipează scăderea preţului
futures. Hedgerul iniţiază poziţii short atunci când este expus
scăderii preţului mărfii sau al activului respectiv.

Marcarea la piaţă a contractelor futures face ca în fiecare


zi contul să fie creditat sau debitat, în funcţie de evoluţia preţului
poziţiilor deschise. Pierderea sau profitul, rezultat din marcarea la
piaţă face ca suma existentă în cont să oscileze, însă aceasta nu
poate să scadă sub nivelul marjei de menţinere.

Apelul în marjă: situaţia în care suma din contul de marjă


scade sub nivelul existent în cont, titularul contului primeşte apel
în marjă pentru diferenţa dintre nivelul marjei iniţiale şi suma
existentă în cont. Titularul trebuie să răspundă cu suplimentare
de fonduri până cel târziu începerea următoarei şedinţe de
tranzacţionare, altfel i se lichidează forţat toate poziţiile
descoperite până când suma de cont ajunge la nivelul marjei
iniţiale.

Livrarea mărfurilor sau a valutelor la bursele din întreaga


lume este opţională. În SUA, 98% din contractele futures sunt
lichidate în piaţă şi numai 2% au ca rezultat livrarea fizică sau
lichidarea cash a mărfii. Pentru că unele contracte futures, cum ar
fi cele pe produse sintetice – indici bursieri, valutari – nu există
posibilitatea livrării fizice. Poziţiile sunt închise prin lichidarea
cash şi plata diferenţelor.

Simboluri şi specificaţii

Contractele futures se pot realiza pe mai multe unităţi de


tranzacţionare şi ca atare practica bursieră a impus simplificarea
denumirii prin simboluri. Astfel s-au adoptat următoarele
simboluri:

Contractul futures pe dolarul american, simbolul ROL/USD.

Contractul futures pe moneda europeana, simbolul


ROL/EURO

Contractul futures pe indice bursier, cel al BVB numit BET,


simbolul BET(ROL).

În mod similar se pot adopta simboluri şi pentru celelalte


unităţi de tranzacţionare (mărfuri).

Unitatea de tranzacţionare reprezintă activul de la baza


contractului astfel:

– ROL/USD = 1.000 USD

– ROL/EUR = 1.000 EURO

– BET(ROL)= 10.000 lei înmulţit cu indicele BET în


puncte.

Valoarea contractului futures: se obţine multiplicând


preţul futures la care s-a încheiat tranzacţia respectivă cu
unitatea de tranzacţionare.

Pasul contractului futures îl reprezintă fluctuaţia minimă cu


care se poate modifica cotaţia şi se referă la o mişcare în sus sau
în jos a preţului activului suport. Pasul este de 1 leu pentru
contractele futures ROL/USD,ROL/EURO şi de 0,1 puncte pentru
contractul pe indicele bursier BET şi opţiunile având ca suport
contractul futures pe indicele BET.

Limita de oscilaţie zilnică a preţului este determinată de


către bursă şi reprezintă oscilaţia faţă de ziua precedentă ce se
poate admite.

Marja iniţială este valoarea pe care un titular de cont


trebuie să o deţină în contul de marjă la iniţierea fiecărui contract.
Valoarea marjei este stabilită de către bursă, după consultarea
casei de compensaţii şi orice situaţie de destabilizare a pieţei,
este aplicată imediat.

Marja de menţinere este elementul care asigură


integritatea casei de compensaţii şi a agenţiei de brokeraj. Marja
de menţinere reprezintă suma minimă pe care un titular de cont
poate să o deţină în contul de marjă pentru a menţine poziţii
deschise la contractele futures şi reprezintă ¾ din marja iniţială.

Mecanismul de tranzacţionare în pieţele futures

Mecanismul de tranzacţionare în pieţele futures se realizează în


spaţii special amenajate pentru această activitate, locuri numite
ringuri („pit-uri”). Noul soft - SAGGITARIUS conceput integral de
departamentul de informatică şi tranzacţii al Bursei şi Casei
Române de Compensaţie, aduce mai multe premiere. Cea mai
importantă noutate o reprezintă înlocuirea sistemului de marje cu
un sistem de evaluare a riscului care ia în considerare toate
poziţiile deschise pe un contract, atât pe futures cât şi pe opţiuni.
În funcţie de acestea, se evaluează riscul pe un tip de contract,
care poate ajunge la zero.

Regula de bază în pieţele futures este să cumperi la preţ


scăzut şi să vinzi la preţ ridicat, indiferent în ce ordine.
Schematic această regulă ar apărea sub forma desenată mai
jos:

Ordinele de tranzacţionare

Toate tranzacţiile din această piaţă se realizează pe baza unor


ordine prealabile ale clienţilor societăţilor de valori mobiliare.
Există trei tipuri de ordine fundamentale: ordin de vânzare, de
cumpărare şi ordine spread. Însă aceste ordine se diversifică
în mai multe categorii. În funcţie de valabilitatea unui ordin: sunt
ordine la zi şi ordine cu valabilitate stabilită de investitor;
in funcţie de preţul tranzacţiei se întâlnesc două tipuri de ordine:
la preţul pieţei şi ordine la un preţ stabilit.

• Ordinul la piaţă – market order – dat agentului pentru a


realiza imediat o tranzacţie la preţul pieţei care va fi în
momentul execuţiei acesta fiind cel mai bun preţ.

• Ordinul limită – limit order - se împart în două categorii


„la limită” şi „stop limită” şi fiecare dintre acestea pot fi de
cumpărare sau de vânzare.

• Ordinul Spread reprezintă ordinul de a cumpăra un


contract futures şi de a vinde simultan alt contract futures
pe aceeaşi marfă sau pe o marfă similară, la o anumită
diferenţă de preţ.

Aceste tipuri de ordine spread au dat naştere şi unor anumite


tipuri de tranzacţionări speciale numite tranzacţii spread.
Tranzacţia spread se face prin cumpărarea şi vânzarea simultană
a două contracte futures înrudite. Se iniţiază o astfel de tranzacţie
în speranţa că diferenţa de preţ dintre cele două contracte se va
schimba în beneficiul lui, înainte de compensarea tranzacţiei.

Diferenţa dintre contracte se numeşte spread. Să presupunem


că, urmărind spread-ul dintre contracte, aşteptăm ca preţurile
contractelor futures pe dolari şi euro să crească, dar nu în aceeaşi
măsură. Astfel spus credem că spread-ul dintre cele două
contracte se va modifica. Am putea cumpăra contractul a cărui
creştere estimăm că va fi mai mare (euro) şi să-l vindem pe
celălalt (dolari). Aceasta însemnă să folosim o tranzacţie spread.
Să presupunem că preţul euro creşte mai mult. Când încheiem
tranzacţia spread, vom obţine mai mulţi bani din vânzarea
contractelor pe euro decât pierderea din răscumpărarea
contractelor pe dolari. Profitul obţinut din tranzacţie este egal cu
schimbarea spreadului dintre cele două contracte.

Să presupunem că preţurile la contractele pe luna


decembrie la dolar şi euro sunt în urcare. Considerăm că preţul
din prezent al contractului pe dolar este prea mare în comparaţie
cu preţul contractului futures pe euro şi se iniţiază o tranzacţie
spread long pe euro pentru decembrie/short pe dolari pentru
decembrie adică, vom cumpăra euro şi vom vinde dolari.
Introducem tranzacţia spread când dolarul este cotat la 32447lei,
iar euro la 28245lei (mărimea unui contract este de câte 1000
unităţi). Spreadul dintre cele două contracte este de 4202 lei
(32447-28245) iar piaţa se va mişca conform previziunilor astfel
preţul pe marcă creşte mai mult. La momentul potrivit încheiem
acest spread. Acum dolarul este32497 lei iar euro la 28320 lei,
existând un spread de 4177 lei (32497 – 28320). Se observă că
spreadul s-a modificat cu 25 lei.

Se câştigă 75000 lei la contractul pe euro al spreadului în


momentul în care vindem acest contract (75 lei/euro x 1000
euro). Când răscumpărăm contractul pe dolari, se pierde 50.000
lei (50 lei/dolar x 1000). Profitul realizat este egal cu schimbarea
spreadului (25 x 1000 = 25000 lei). Profitul din tranzacţie este
egal cu schimbarea spreadului

Tranzacţia spread nu se foloseşte numai în pieţele care au o


tendinţă crescătoare. Se poate estima şi o scădere a preţurilor la
dolari şi euro, care însă nu va fi de aceeaşi proporţie. În acest caz
se va cumpăra contractul care se consideră că va scădea mai
puţin (dolari) şi îl vom vinde pe cel care va scădea mai mult
(euro). Dacă evoluţia se adevereşte vom obţine mai mulţi bani
răscumpărând euro, decât dacă am fi vândut din nou dolarii. Ca şi
mai sus profitul rezultă din schimbarea spreadului.

De exemplu, într-o tranzacţie long dolari cu livrarea în


iunie/short euro cu livrarea în iunie la preţul de 33.097 lei pentru
un dolar şi 28.347 lei pentru euro deci la un spread de 4.750 lei.
Am estimat că preţurile vor scădea, dar preţul în dolari va scădea
mai puţin. Mai târziu se compensează tranzacţia la preţul de
32.997 lei pentru un dolar şi la 28.147 lei pentru euro cu un
spread de 4.850 lei. Vom pierde 100.000 lei la contractul pe dolari
şi vom câştiga 200.000 lei de la contractul pe euro. Profitul este
de 100.000 lei, egal cu câştigul din spread.

Aceste tipuri de tranzacţii sunt mai puţin riscante decât


luarea unei poziţii directe în piaţă dar este posibil să se şi piardă
la ambele contracte ale tranzacţiei. La încheierea unei tranzacţii
spread trebuie alese cu mare atenţie atât cele două contracte
futures cât şi momentul în care se realizează tranzacţia. Trebuie
avută în vedere şi sincronizarea ce presupune ca relaţia de preţ
să se schimbe şi să fie lichidată după ce schimbarea s-a produs.

Variaţii ale modelului de spread

Spread inter-livrare reprezintă o tranzacţie spread ce


include contracte pe luni diferite ale aceluiaşi produs sau
instrument financiar. Acest spread presupune relaţia de preţ între
un contract pe o lună mai apropiată (un contract ce se apropie de
termenul de expirare) şi un contract pe o lună mai îndepărtată
(mai îndepărtat de termenul de expirare) pe aceeaşi marfă. Când
apare o deviere între cele două contracte este momentul oportun
pentru lansarea unui ordin spread. Dacă se estimează că un
contract pe o luna mai apropiată va avea avantaj faţă de
contractul pe o luna mai îndepărtată, ar trebui să-l cumpărăm pe
primul şi să-l vindem pe cel de-al doilea. Tranzacţia se poate
realiza şi invers.

Spread de tip bull. Se aplică pentru unele mărfuri stocabile


cum ar fi porumbul şi slănina. Într-o piaţă de tip bull, contractul cu
termenul de livrare mai apropiat va câştiga teren faţă de cel cu o
lună de livrare mai îndepărtată. Brokerul va iniţia un spread bull
astfel: long la contractul pe luna apropiată/short la contractul pe
luna îndepărtată.

Spread de tip bear. În acest caz regula mărfurilor stocabile


se inversează. Atunci când preţurile scad, contractul cu termenul
de livrare mai apropiat va pierde teren comparativ cu cel cu
livrarea îndepărtată. Brokerul va iniţia un spread bear: short la
contractul pe luna apropiată/long la contractul pe luna
îndepărtată.

Spread inter-mărfuri îl reprezintă cumpărarea unui


contract futures simultan cu vânzarea unui contract la aceeaşi
lună, pe marfă diferită, dar înrudită.

Spread inter-pieţe presupune cumpărarea sau vânzarea


aceluiaşi contract pe aceeaşi marfă şi pentru aceeaşi lună, dar la
două burse diferite, în ţări diferite.

Acoperirea riscului. Concepte de bază. Hedging şi


speculaţii

O activitate economică implică apariţia diverselor riscuri,


rezultate din:

1. conservarea patrimoniului

2. asigurarea procesului de producţie

3. conservarea pieţei de desfacere

4. aprovizionarea cu materie primă


5. determinarea veniturilor viitoare, influenţate de
preţurile de desfacere

6. planificarea cheltuielilor viitoare, influenţate de


preţurile de achiziţie

7. evenimente majore neprevăzute

În prezent acoperirea acestor riscuri se face la un nivel


nesemnificativ, folosind instrumente bancare sau contracte de
asigurare, cea mai mare parte a riscurilor fiind lăsate să producă
efecte cu urmări dintre cele mai grave. Costurile şi/sau pierderile
rezultate din negestionarea riscurilor pot fi considerabile, putând
duce chiar la anularea profitului.

Instrumentele financiare derivate (contractele de bursă prin


tranzacţii futures şi cu opţiuni) au apărut ca o necesitate a
gestionării riscurilor prezentate la punctele 3,4,5 şi 6, iar pentru
unele produse şi servicii aceste instrumente sunt singurele
disponibile pentru acoperirea riscurilor contractului futures. Chiar
şi fără executarea contractelor futures prin livrare fizica la
scadenta, riscul din evoluţia defavorabilă a preţului este practic
eliminat.

Participanţii la piaţa futures, care au obiectivul de a


gestiona riscul, sunt denumiţi hedgeri. Riscul acestora nu
dispare, ci este preluat de speculatori cu intenţia de a obţine
profit, într-o perioadă de timp relativ scurtă, din diferenţele de
preţ la care sunt executate tranzacţiile lor.

Orice activitate economică implică apariţia mai multor


riscuri, printre care şi cele rezultate din modificarea preţurilor
produselor achiziţionate sau vândute şi din oscilaţia cursului
valutar. Aceste modificări de preţ şi oscilaţii de curs valutar pot
avea efecte negative asupra desfăşurării afacerii în sine, sau pot,
din contră, face investiţia profitabilă. Derularea unei activităţi
economice cu profitul uşor de anticipat impune protejarea
împotriva acestor riscuri generate de evoluţii nefavorabile ale
preturilor, respectiv ale cursului valutar.

• Cea mai eficientă şi facilă metodă de gestionare a acestor


riscuri este oferită de piaţa futures prin operaţiunea numita
hedge. Prin hedge se înţelege o operaţiune pe piaţa
futures prin care se urmăreşte acoperirea riscului
unei eventuale evoluţii nefavorabile a preţului unui
activ de bază.

• Operaţiunea de hedging reprezintă un substitut


temporar pentru o vânzare sau o cumpărare a unei
mărfi pe piaţa la disponibil şi constă în vânzarea de
contracte futures în anticiparea unei vânzări viitoare
pe piaţa la disponibil, ca o protecţie împotriva
scăderii posibile a preţului, sau cumpărarea de
contracte futures în anticiparea unei cumpărări pe
piaţa la disponibil, realizând o protecţie împotriva
creşterii posibile a preţului.

Tipuri de hedge

Operaţiunea de hedge este executată pentru a proteja preţul


spot, preţul curent ce este plătit sau primit pentru o marfă pe
piaţa la disponibil.

Având în vedere cele două poziţii (de cumpărare, respectiv


de vânzare) ce pot fi adoptate de către operatori pe o piaţă, se
poate defini hedging-ul ca fiind operaţiunea bursieră ce
constă în deschiderea unei poziţii futures egale, dar de
sens contrar poziţiei deţinute pe piaţa la disponibil. Astfel,
în funcţie tot de aceste poziţii, putem vorbi de două tipuri de
hedge.

Un hedging realizat printr-o poziţie de cumpărare pe piaţa


futures poartă numele de long hedge.
De exemplu: o firma trebuie sa cumpere valuta (de
exemplu dolari), la o dată viitoare cunoscută. Riscul apare atunci
când valoarea dolarului creşte în raport cu moneda naţională. De
aceea, firma intră pe piaţa la termen ca hedger, şi cumpără
contracte futures. Dacă valoarea dolarului creşte, şi preţul futures
înregistrează aceeaşi evoluţie şi deci prin vânzarea contractelor
futures (pentru lichidarea prin offset a poziţiei deschise),
tranzacţiile futures vor genera profit care va acoperi, cel puţin
parţial, cel mai înalt nivel al dolarului la care se va efectua
cumpărarea pe piaţa la disponibil.

Un hedging realizat printr-o poziţie de vânzare pe piaţa futures


poartă numele de short hedge.

De exemplu: un producător ştie ca la o dată viitoare (cunoscută),


va avea gata de vânzare o anumită cantitate de marfă. Riscul
apare atunci când preţul respectivei mărfi scade. De aceea,
producătorul va iniţia o vânzare de contracte pe piaţa de futures.
Dacă preţul mărfii scade, atunci şi pe piaţa futures preţul va
scădea şi deci prin cumpărarea de contracte futures (pentru
închiderea poziţiei deschise), tranzacţiile futures vor genera profit
care va acoperi cel puţin parţial cel mai scăzut nivel al preţului.

Basis-ul. Evoluţia preţurilor

Unul dintre cele mai importante concepte de pe piaţa futures


este cel de “baza a preţurilor” (basis), care are un rol
important în înţelegerea procesului de hedging. În funcţie de basis
se iau deciziile de efectuare a tranzacţiilor.

Basis-ul reprezintă diferenţa dintre preţurile futures curente


şi preţurile spot curente. Considerând:

b = basis

f = preţul futures curent


S = preţul spot curent, atunci:

b=f-S

Această diferenţă depinde de mai mulţi factori specifici


fiecărui produs, printre care şi cheltuielile de depozitare,
cheltuielile de manipulare a mărfii, marja de profit a vânzătorilor,
inflaţie. Basis-ul, ca şi preţul spot de care este legat, are o
mulţime de localizări pe hartă, faţă de preţul futures care apare
pe diferitele pieţe bursiere.

Dacă preţul spot creşte mai mult decât preţul futures,


aceasta va duce la scăderea basis-ului; invers, basis-ul creşte.
Tendinţa normală a basis-ului este să scadă, datorită reducerii
cheltuielilor de stocare. Pe măsură ce se apropie luna de livrare,
basis-ul devine mai mic, astfel încât în momentul şi locul livrării
preţul spot şi cel futures sunt în mod normal identice. Deci la
scadenţă basis-ul este nul.

Un operator pe piaţa futures care are o poziţie de cumpărare


(a cumpărat un contract futures) şi o poziţie de vânzare la marfă
va câştiga dacă baza se măreşte şi va pierde dacă baza se
micşorează. Invers, cel care are o poziţie de vânzare pe piaţa
futures (a vândut un contract) şi o poziţie de cumpărare la marfă
va câştiga dacă basis-ul se micşorează şi va pierde dacă el creşte.
Prin urmare, un hedger transformă riscul de preţ într-un risc
privind basis-ul.

Expunerea la risc. Riscul valutar

Oscilaţia şi evoluţia imprevizibilă a cursului valutar creează


firmelor care lucrează în comerţul exterior (import şi export) sau
firmelor ale căror produse comercializate pe piaţa internă au
preţurile exprimate în valută dar plata se face în lei, expuneri la
riscul valutar, cu influenţe în rezultatul financiar.
Expunerea are trei componente majore:

Valoare - suma în valută care creează riscul valutar;

Timp - perioada de timp în care este prezentă această


expunere;

Sens - la creşterea sau la scăderea cursului valutar.

Expunerile la risc datorate evoluţiei cursului valutar sunt


denumite “expuneri valutare” şi se manifestă în următoarele
moduri:

Expunerea contractuală. Aceasta apare în momentul


încheierii unei relaţii contractuale care conţine plată sau încasare
valutară, sau plata se face în lei dar preţul produsului este
exprimat în valută.

• Importatorul, care pe baza unui contract, s-a angajat


să facă o plată valutară externă, este interesat ca,
cheltuielile aferente acestei plăţi (cursul valutar) să nu fie
mai mari decât veniturile rezultate din valorificarea
produsului. Orice creştere a cursului valutar face ca,
cheltuielile acestuia să crească, diminuând sau anulând
profitul.

• Exportatorul, care pe baza unui contract va încasa


valuta, în viitor, este interesat ca suma în lei obţinută din
vânzarea valutei să acopere cheltuielile aferente producerii
mărfii. Orice scădere a cursului valutar face ca veniturile să
scadă, diminuând sau anulând profitul. Acest tip de
expunere are componentele: valoare şi timp cele mai mari.

Expunerea de transfer. Este dată de apariţia riscului


valutar la firmele care efectuează operaţiuni de import şi/sau
export utilizând diferite valute. Această situaţie face ca, pe de o
parte gestionarea creanţelor şi/sau a datoriilor să impună
utilizarea unei valute de referinţă în care se raportează şi se
gestionează aceste operaţiuni, iar pe de altă parte efectuarea
încasărilor şi plăţilor în şi din disponibil să ducă la scăderea
veniturilor sau la creşterea cheltuielilor.

Modificările cursului de schimb între valutele operaţionale


poate produce următoarele efecte:

 cresc cheltuielile firmei care efectuează operaţiuni de


import în valutele care se apreciază faţă de valuta de
referinţă.

 cresc cheltuielile firmei care efectuează operaţiuni de


import în valutele care se apreciază faţă de valutele
disponibile.

 scad veniturile firmei care efectuează operaţiuni de


export în valutele care se depreciază faţă de valuta de
referinţă.

 scad veniturile firmei care efectuează operaţiuni de


export în valutele care se depreciază faţă de valutele
necesare.

Expunerea contabilă. Este dată de influenţa operaţiunilor


valutare în conturile contabile ale firmei sau de plăţile sau
încasările în valută eşalonate pe o perioadă de timp. Orice firmă
care deţine, pe o perioadă de timp, valută în cont este afectată de
modificarea valorii acesteia.

Importatorul care efectuează o plată în avans sau o plată


amânată faţă de data la care a efectuat importul, înregistrează în
situaţia financiară venituri sau pierderi din diferenţa dintre
valoarea de înregistrare contabilă a valorii produsului şi valoarea
contabilă a costurilor, în lei, pentru valuta plătită.

Exportatorul care primeşte plata produsului în avans sau


după livrare înregistrează venituri sau pierderi din diferenţa dintre
valoarea de înregistrare contabilă a valorii produsului şi valoarea
contabilă a veniturilor, în lei, pentru produsul exportat.

Aceste expuneri se reflecta în contabilitate prin influenţa în


situaţia financiară a valorilor din conturile:

 de diferenţe favorabile din curs valutar;

 de diferenţe nefavorabile din cursul valutar.

Riscul valutar are în principal două sensuri:

1. Riscul din creşterea cursului de schimb;

2. Riscul din scăderea cursului de schimb.

Tranzacţiile cu contracte futures pe valute, pe lângă


transferul riscului valutar, dau participanţilor şi informaţii privind
valoarea cursului valutar la o anumită dată în viitor. Negocierile
pentru aceste contracte se poartă pe valoarea cursului unei
valute pe care piaţa o anticipează pentru o dată în viitor (data
scadenţei contractului futures) şi, dacă piaţa este formată dintr-
un număr mai mare de participanţi, este cel mai probabil ca acest
curs al valutei la acea dată să fie cel anticipat de piaţa futures.

Exemple de contracte futures pe valute

Hedging pe creştere (importatorul)

Creşterea cursului valutar în futures, faţă de nivelul actual


care este considerat nivel de referinţă, ca o prognoză reală arată
că evoluţia pieţei valutare interbancare are o tendinţă de creştere
accentuată. Acest fapt provoacă majorarea costurilor firmelor, în
special a celor importatoare.

Studiul de caz se referă la un importator care are relaţii


contractuale prin care trebuie să facă o plată externă în dolari
S.U.A.
Date iniţiale:

- Suntem în data de 15 ianuarie;

- Plata externă se face la data livrării, respectiv 20 martie;

- Suma aferentă plăţii externe este de 55.000 USD;

- Cursul futures pentru scadenţa contractelor dolar B.R.M. cu


scadenţa în luna martie este de 2,85 lei;

- Valoarea unui contract futures dolar BRM este de 1.000 USD;

- Garanţia (marja), în lei, cerută pentru un contract futures este


de 4% din valoarea acestuia;

- Comisionul negociat de importator cu agenţia bursieră este de


0,6 lei pentru un contract.

Operaţiuni: Creşterea cursului valutei în futures


presupune ca pe piaţa SPOT cursul USD în data scadenţei va fi
mai mare decât cel actual şi s-ar situa la valoarea anticipată din
futures.

Creşterea cursului futures se înregistrează în situaţia în care


evenimentele petrecute sau ce se vor petrece în perioada 15
ianuarie - 20 martie vor influenţa cursul USD ceea ce face ca
importatorul să suporte o creştere a costului pentru un dolar.

Importatorul trebuie să elimine creşterea cheltuielilor printr-


o operaţiune de cumpărare în futures de 55 contracte ( 55.000 $ /
1.000 $ = 55 contracte) la cursul de 2,85 lei/USD. Pentru această
operaţiune importatorul trebuie să depună la agenţia bursieră o
garanţie de 114,00 lei/contract, deci un total de 6270,00 lei şi să
plătească un comision de 33,00 lei.

În acest moment importatorul poate fixa un preţ de cost, în


lei, pentru marfa importată. Dacă unitatea de produs costă 1 $ la
care se adaugă 0,4lei costuri de distribuţie, eventual procesare,
taxe şi profit, poate anunţa preţul de distribuţie de 3,25 lei/buc
(2,85 lei pentru 1 $ şi 0,400 lei adaosul comercial).

Pentru data scadentei o să expun 4 variante ale preţului


SPOT (cursul oficial comunicat de B.N.R. în data de 20 martie), în
funcţie de care se raportează cheltuielile importatorului.

După cum se observa, acest importator plăteşte pentru un


dolar 2,85 lei indiferent de valoarea cursului SPOT comunicat de
B.N.R. In ziua de 20 martie. Acest curs a fost fixat încă din data de
15 ianuarie când a efectuat cumpărarea de contracte futures la
preţul de 2,85.

In perioada 15 ianuarie - 20 martie acest importator nu mai


este expus la riscul valutar şi activitatea lui se poate axa pe
găsirea pieţei de desfacere pentru produsul respectiv, angajându-
se ca îl va vinde la preţul de 3,25 lei, păstrându-şi adaosul
comercial de 0,4 lei. Din aceste operaţiuni importatorul îşi are
asigurat acel profit inclus In adaosul comercial (14%).

Pentru a determina costurile pe care le suporta importatorul


ca să aplice procedura de mai sus, luam în considerare ca fiind
cost direct comisionul plătit şi cost indirect venitul de care este
privat acesta prin imobilizarea marjelor.

La un nivel al comisionului de 0,60 lei/contract pentru 55


contracte importatorul trebuie să plătească agenţiei bursiere un
comision la cumpărare de 33,00 lei şi la vânzare tot de 33,00 lei,
deci un total de 66,00 lei .

Marja pentru un contract este de 4% x 2.850,00 lei = 114,00


lei. Pentru 55 contracte importatorul trebuie să depună la agenţie
o sumă totală de 6.270,00 lei. La această sumă, dacă ar fi depusă
la vedere (20% dobânda anuală), în contul importatorului, ar
beneficia pe perioada de 2 luni de o dobândă de 6.270,00 x 20% /
6 = 209,00 lei. In total acest importator pentru a bloca cursul de
schimb pentru 55.000 dolari S.U.A. efectuează un efort financiar
275,00 lei. Această sumă elimină un risc de pierdere potenţiala de
2.750,00 lei, care, dacă ar fi apărut, s-ar fi reflectat în bilanţ la
capitolul cheltuieli. Aceste cifre sunt suficient de elocvente şi
concluzia este următoarea: Pentru a planifica cheltuielile viitoare
cu schimbul valutar, există un procedeu sigur, facil şi eficient
numit “Hedging pe creştere” .

Cheltuielile în lei aferente plăţii valutare externe determina


în cea mai mare parte profitul unei afaceri în care se
comercializează produse din import. Stabilirea unui buget de
venituri şi cheltuieli în condiţii de fluctuaţie a costurilor este foarte
dificilă, dar o strategie de hedging înlătură variaţia costurilor unui
import conform schemei de mai jos:

In primul grafic este prezentata ponderea şi cuantumul


profitului într-o afacere ce constă din comercializarea sau
achiziţionarea unor produse de import. În condiţiile în care preţul
de distribuţie (32.500 lei) limitează veniturile la 1.787,5 mil. lei,
ponderea şi cuantumul profitului scad odată cu creşterea cursului
de schimb. Cursul de schimb este singura variabilă şi, din păcate,
are influentele cele mai mari în nivelul cheltuielilor.

Considerând cheltuielile cu taxele, accizele şi alte cheltuieli


aferente - ca fiind fixe, am avut în vedere faptul cî particularităţile
afacerii se referă la :

– cheltuieli fixe - 150 mil. lei;

– cheltuieli cu schimbul valutar;- variabile în funcţie de


cursul valutar;

– profitul - variabil în funcţie de cheltuielile cu schimbul


valutar.
Se poate observa că la un curs de 2,90 lei/$ profitul este de
doar 4,25 mil. lei, iar la un curs de 2,80 lei/$ profitul este de 9,75
mil. lei.

Hedging pe scădere (exportatorul)

Scăderea cursului valutar în piaţa futures, faţă de nivelul


actual dat de nivelul cotaţiei considerat nivel de referinţă ca o
prognoză reală, provoacă micşorarea veniturilor firmelor, în
special a celor exportatoare. Studiul de caz se referă la un
exportator care are relaţii contractuale din care urmează să
înregistreze o încasare externă în Euro (EUR), şi care urmează să
fie schimbate în lei pentru efectuarea unor plăţi interne.

Date initiale:

– Suntem în data de 15 ianuarie;

-Încasarea externă se face la data livrării, respectiv 20


martie;

-Suma aferentă încasării externe este de 50.000 EUR;

-Cursul futures pentru scadenţa contractelor Euro/USD cu


scadenţa în luna martie este de 0,95 USD/EUR;-Valoarea unui
contract futures Euro/USD BRM este de 1.000 EUR înmulţită cu
multiplicatorul de 2,60 ROL/USD, adică la cotaţia futures de 0,95
rezulta o valoare a contractului de 2.470,00 lei;

-Garanţia (marja), in lei, ceruta pentru un contract futures


este de 4% din valoarea acestuia;

-Comisionul negociat de exportator cu agenţia bursieră este


de 0,60 lei pentru un contract.

Operaţiuni: Scăderea cursului valutei în futures presupune


că pe piaţa SPOT cursul EUR/USD în data scadenţei va fi mai mic
decât cel anticipat iniţial în futures.
Scăderea cursului futures se înregistrează în situaţia în care
evenimentele petrecute pe pieţele internaţionale în perioada 15
ianuarie - 20 martie vor influenţa cursul EUR/USD, ceea ce face ca
venitul viitor al exportatorului să scadă. Exportatorul trebuie să
elimine scăderea veniturilor rezultate din deprecierea Euro printr-
o operaţiune de vânzare în piaţa futures de 55 contracte
Euro/USD BRM (Q x 50.000 EUR / 1.000EUR = 54,8 contracte) cu
scadenta în luna martie la cursul de 0,950 EUR/USD. Aşadar,
pentru această operaţiune, importatorul trebuie să depună la
agenţia bursiera o garanţie de 98,800 lei/contract, deci un total
de 5.434,00 lei şi să plătească un comision de 33,00lei.

Numărul de contracte tranzacţionate calculat prin împărţirea


valorii expunerii la unitatea contractuală nu produce o acoperire
completă a riscului şi pentru o mai bună determinare se
recomandă înmulţirea cu un coeficient de corecţie Q care se
determina prin împărţirea cotaţiei contractului futures Dolar BRM
scadent în luna martie la multiplicatorul de 2,60(Q= 2,85/2,60 =
1,096).

În acest moment importatorul poate fixa un venit, în lei,


pentru valuta încasată. Dacă plata internă este legată de
încasarea valutei, exportatorul poate planifica, cu exactitate,
repartizarea sumei de 1.353,75 mil. lei rezultate în urma
schimbului valutar la cursurile de 0,950 USD/EUR şi 2,85
ROL/USD.

Pentru data scadenţei (20 martie) o să expunem 4 variante


ale preţului SPOT (cursul oficial comunicat de B.N.R.), în funcţie
de care se raportează veniturile exportatorului.

După cum se observă, acest exportator primeşte pentru un


Euro 2,70 lei indiferent de valoarea cursului SPOT comunicat de
B.N.R. în ziua de 20 martie. Acest curs a fost fixat încă din data de
15 ianuarie când s-a efectuat vânzarea de 55 contracte futures la
preţul de 0,95 USD/EUR.

In perioada 15 ianuarie - 20 martie acest exportator nu mai


este expus la riscul valutar şi activitatea lui se poate axa pe
angajarea de cheltuieli, cu plata acestora in 20 martie ştiind ca la
acea data va obţine suma de 1.353,75 mil. lei.

Pentru a determina costurile pe care le suporta exportatorul


ca sa aplice procedura de mai sus, luam în considerare ca cost
direct comisionul plătit şi cost indirect venitul de care este privat
acesta prin imobilizarea marjelor.

La un nivel al comisionului de 0,60 lei/contract pentru 55


contracte importatorul trebuie sa plătească agenţiei bursiere un
comision la cumpărare de 33,00 lei şi la vânzare tot de 33,00 lei,
deci un total de 66,00 lei .

Marja pentru un contract este de 4% x 2.470,00 lei = 98,80


lei. Pentru 55 contracte exportatorul trebuie sa depună la agenţie
o suma totala de 5.434,00 lei. Pentru aceasta suma, daca ar fi
depusa la vedere (20% dobânda anuala), in contul importatorului,
ar beneficia pe perioada de 2 luni de o dobânda de 5.434,00 x
20% / 6 = 181,13 lei. In total acest importator pentru a bloca
cursul de schimb la 50.000 Euro suporta un efort financiar de
247,13 lei.

Aceasta suma plătita elimina un risc de pierdere potenţiala


de 2850,00 lei, pierdere care, daca ar fi apărut, ar fi diminuat
considerabil veniturile exportatorului. Aceste cifre sunt suficient
de elocvente şi concluzia este următoarea: Pentru a planifica
veniturile viitoare cu schimbul valutar exista un procedeu sigur,
facil şi eficient numit “Hedging pe scadere”.
Veniturile, în lei, aferente unei încasări valutare determina in
cea mai mare parte profitul unei afaceri în care se
comercializează produse pentru export. Stabilirea unui buget de
venituri şi cheltuieli în condiţii de fluctuaţie a veniturilor este
foarte dificila, dar o strategie de hedging înlătură variaţia
veniturilor dintr-un export.

• BURSA DE VALORI BUCURESTI

1. Bursa de valori este una din cele mai importante institutii ale
economiei de piata, un segment al pietei financiare, o piata
secundara organizata, transparenta si supravegheata, pe care se
încheie tranzactii referitoare la valori mobiliare, derivate ale
acestora, bani.
Valorile mobiliare (titlurile financiare) care constituie obiectul
principal al contractelor ce se încheie la bursa de valori reprezinta
economii financiare, disponibilitati neutilizate ce sunt redirijate în
procesul negocierilor catre cele mai productive activitati
economice.

Bursa de valori apare ca un regulator al fluxurilor financiare, un


stimulator si diversificator al productiei rentabile, precum si un
detector al productiei nerentabile.

Indiferent de forma ei juridica, care poate fi de drept public


sau de drept privat, bursa de valori functioneaza sub controlul si
supravegherea guvernului. Pe plan international, în cele mai
multe state functioneaza burse de drept privat ca societati pe
actiuni.

• Bursele de drept public sunt administratii ale statului cu


caracter nelucrativ. Bursa de valori înfiintata în România în
1994 este o institutie de drept public.

2. Obiectul bursei de valori

• La bursa de valori se negociaza:


• Valori mobiliare (titluri financiare): actiuni, obligatiuni, bonuri
si bilete de tezaur, titluri de renta, etc.

• Valute selective.

• Produse bursiere derivate: contracte futures, optiuni pe


marfa, optiuni pe titluri financiare, optiuni pe valute, optiuni
pe indici de bursa, optiuni pe rata dobânzii, etc.
Exista burse la care obiectul principal al negocierilor îl
constituie actiunile. Aceste burse se mai numesc si burse de
actiuni.

• Unele burse de valori au ca obiect de activitate


tranzactionarea valorilor mobiliare pe plan local si acestea
sunt burse locale, necaracteristice în comertul bursier
international, altele au un obiect extins la un numar mare de
valori mobiliare admise la cotare, indiferent de tara
emitenta. Acestea sunt burse caracteristice, de reputatie
internationala, detinând un rol conducator în tranzactiile
bursiere generale.

• 3. Conditiile esentiale pentru înfiintarea unei burse de


valori

• Pentru fondarea unei burse de valori sunt necesare trei


conditii:

• existenta în zona respectiva sau în apropiere a unor societati


anonime de mare anvergura;

• difuzarea actiunilor si a obligatiunilor emise de societatile


anonime respective la un numar mare de actionari;

• reglementarea judicioasa a activitatii tranzactionale prin


norme legislative imperative cu privire la codul de conduita,
limita participarilor, modul de desfasurare a negocierilor, etc.

4. Scopul esential al bursei de valori


Bursa de valori are rolul principal de a facilita
acumularea fondurilor necesare finantarii activitatii economice
si de a dirija fluxul fondurilor acumulate spre ramurile
economice cele mai rentabile. Ea îsi îndeplineste acest rol
mai ales prin operatiunile de vânzare si cumparare de
actiuni si obligatiuni emise de societatile pe actiuni.

• Cei care doresc sa devina proprietari si sa participe nelimitat


la riscuri si beneficii cumpara actiuni simple, cei care nu
doresc sa-si asume riscuri si beneficii nelimitate cumpara
actiuni preferentiale cu un venit fix si cu un risc minimal, iar
cei care nu doresc sa devina proprietari ci numai creditori,
micsorându-si riscul la maximum, cumpara obligatiuni cu un
venit fix exprimat procentual si denumit cupon.

Ordinea în care societatea emitenta distribuie beneficiile: banii


rezultaiti din vânzarea celor trei feluri de efecte financiare sunt
utilizali de societatea emitenta pentru investitii productive,
cumparari de materii prime si materiale, angajarea fortei de
munca, plata gestiunii economice etc. În conditiile în care
activitatea economica se desfasoara normal, rezulta venituri
totale care se diminueaza cu costurile de lucru (în care intra si
rambursarea datoriilor) si se obtine profitul de lucru.

Distribuirea profitului de lucru se înscrie în urmatoarea ordine de


prioritati:

- se platesc cupoanele la obligaliuni;

- din ce ramâne se platesc impozitele pe venit sau pe cifra de


afaceri;

- profitul ramas se numeste net si se împarte între coproprietari,


respectiv intre detinatorii de actiuni.

Repartizarea profitului net urmeaza o ordine de prioritati:


- se platesc mai întâi veniturile la actiunile preferentiale;

- restul se împarte în doua: pentru plata dividendelor la actiunile


simple si pentru constituirea cotelor de rezerva în vederea noilor
investitii (sau conform statutului).

5. Clasificarea burselor de valori;

Din punct de vedere juridic se disting:

a) Bursa de valori oficiala este piata la care se negociaza


valorile mobiliare admise la cotare. Operatiunile se desfasoara
într-un spatiu special amenajat conform unui regulament de
functionare. Tranzactiile sunt centralizate si accesibile informarii
continue a clientilor.

Operatiunile se desfasoara cu exclusivitate în cadrul unui


mecanism, folosindu-se un personal specializat în negocierea
tranzactiilor si un personal tehnic care se ocupa de pregatirea
negocierilor, evidenta contractelor si urmarirea realizarii lor.
Accesul în bursa este restrictiv.
Bursa de valori oficiala poate fi:

- bursa clasica

- bursa moderna.

Bursele de valori clasice se formeaza un curs unic,


centralizat, întrucât procesul negocierilor este supus
regulamentului de functionare, adica este dirijat si supravegheat,
preturile fonnându-se pe baza de licitatie publica.

Bursele de valori moderne reprezinta procesele de negociere


si sunt automatizate, pe baza de mijloace electronice si
computere, în exclusivitate sau în combinatie cu mijloace clasice.

b) Bursa de valori neoficiala este o bursa cu un acces mai


putin restrictiv. Pe aceasta piata se negociaza valorile mobiliare
neînscrise la cotarea oficiala. Este vorba de societati mici si
mijlocii care doresc sa obtina fonduri pentru dezvoltare dar nu pot
îndeplini conditiile severe de admitere la piata oficiala.

La Bursa neoficiala mai apar:

- societatile radiate de la cotatia oficiala;

- societatile în dificultate, cum sunt cele în curs de dizolvare si


lichidare etc.

c) Piata la ghiseu (OTC - Over The Counter) este piata


organizata direct între operatori, în afara burselor organizate si
care se deruleaza printr-o retea de telecomunicatii. Pe aceasta
piata se pot vinde si cumpara valori mobiliare în cantitati oricât de
mici si nu numai pachete de actiuni care sa aiba la baza o unitate
de masura. Preturile, desi se formeaza pe baza cursurilor cotate la
Bursa oficiala, sunt diferite, variind de la o firma la alta.

• Din punct de vedere al modului de negociere se disting:

a) Piata cu amanuntul, la aceasta se încheie tranzactii de valori


mobiliare exprimate în una sau mai multe unitati de masura,
stabilite prin regulament.

b) Piata en-gros sau cu toptanul, obiectul îl constituie marile


tranzactii, negocierile de blocuri de valori mobiliare, care
presupun intermediari puternici, detinatori de importante stocuri
de valori mobiliare, în lipsa de cumparatori semnificativi.

Din punct de vedere al termenelor de livrare a valorilor


mobiliare se disting:
a) Piata la disponibil (la vedere) denumita si piata „spot". Este
piata pe care se încheie tranzactii cu livrarea imediata (tehnic, în
câteva zile de la încheiere), cu reglarea imediata, dupa caz;

b) Piata la termen este cunoscuta si sub denumirea de piata


„futures". Pe aceasta piata se încheie contracte cu livrarea sau
reglarea la termen, dupa caz. Ca forma speciala a pietei la termen
este si piata cu reglementare lunara.

6. Supravegherea si controlul negocierilor la bursa de


valori

Se are în vedere controlul si supravegherea pietei bursiere în


scopul ocrotirii intereselor investitorilor; se realizeaza prin
impunerea de catre puterea de guvernamânt a unor norme de
informare a publicului si a unor norme care sa stea la baza
activitatii profesionale a agentiilor de brokeraj si a societatilor
financiare. Sunt de remarcat urmatoarele atributii ale controlului
guvernamental:

- Înregistrarea agentilor bursieri si autorizarea lor;

- Limitarea volumului de tranzactii pe agent si unitate de timp;

- Controlul sumelor constituite în depozit;

- Asigurarea concurentei loiale printr-o permanenta


supraveghere;

- Emiterea de autotizatii pentru dobândirea calitatii de membru al


bursei sau al Casei de compensatie.

COTAREA UNEI SOCIETATI PE ACTIUNI LA BURSA DE


VALORI

Într-o economie de piata o societate pe actiuni devine


importanta numai daca actiunile si obligatiunile ei sunt admise sa
fie cotate la bursa.

Problema care se pune nu este aceea a mobilului economic care


determina o societate pe actiuni sa se introduca în bursa, ci a
posibilitatii întrunirii unor conditii impuse de legislatia nationala
spre a putea ca actiunile si obligatiunile emise pe piata primara
sa poata fi vândute si cumparate la bursa.
A. METODE DE COTARE

Actiunile si obligatiunile emise de societatea pe actiuni


(societatea de capitaluri) pot fi cotate la bursa de valori în doua
situatii distincte, carora le corespund doua metode diferite:

- Cotarea actiunilor si obligatiunilor existente;

- Cotarea unor noi emisiuni de actiuni si obligatiuni.

B. MOTIVARE

a) Prin Cotarea la bursa, societatea comerciala poate sa-si


mareasca capitalul aditional pe termen lung.

Orice societate care necesita o finantare pe termen lung


poate sa o faca în doua moduri:
- prin autofinantare (din profitul retinut);

- prin finantare exterioara societatii.

Finantarea exterioara clasica poate consta în:

- împrumuturi bancare;

- subventii de la stat etc.

Societatea cotata la bursa beneficiaza de un circuit financiar


suplimentar. Sursa potentiala de finantare este enorma, fiind
constituita din marele public investitor. Autonomia financiara a
societatii este astfel considerabil mai mare decât cea a unei
întreprinderi similare, necotate.

b) Pentru societate este mai putin oneros sa-si sporeasca


potentialul financiar pe calea valorificarii la bursa a actiunilor,
decât pe calea împrumuturilor.

c) Prezenta la bursa a societatii îi îmbunatateste imaginea


fata de creditorii potentiali.
d) Prin Cotarea la bursa creste notorietatea publica a societatii
producatoare în cauza, fapt ce îi înlesneste desfacerea productiei.

e) Potentialul societatii se confrunta cu potentialul altor


societati cotate la bursa, astfel încât valoarea actiunilor este
determinata de cererea si oferta pietei si nu de judecata
subiectiva a unor consultanti în materie. Societatea cotata la
bursa îsi cunoaste în permanenta valoarea reala atribuita de piata
bursiera.

f) Din necesitati de lichiditate, detinatorii de actiuni sau de


obligatiuni simt nevoia unei piete organizate (bursa), unde sa le
transforme în bani lichizi.

g) Detinatorii de actiuni sau obligatiuni doresc accesul la o


piala organizata unde sa le poata comercializa cu profit sau unde
sa aiba posibilitatea retragerii banilor investiti spre a-i plasa în
investitii din sectoare economice mai rentabile.

h) Prin Cotarea la bursa, schema de atragere a angajatilor


societatii, cu deosebire a muncitorilor, pentru cumpararea de
actiuni si obligatiuni ale societatii în care lucreaza, devine mai
atractiva, titlurile respective sunt producatoare de venituri
suplimentare iar pe de alta parte pot fi transformate în bani
lichizi, în orice moment dorit.

i) Cotarea la bursa înlesneste privatizarea societatilor de stat.

j) Prin Cotarea la bursa statul poate usor sa cumpere actiuni


si sa le distribuie muncitorilor în procesul de ocrotire si
democratizare a capitalului.

Cotarea la bursa implica si o serie de dezavantaje:

a) Societatea cotata trebuie sa furnizeze publicului si


specialistilor bursieri numeroase informalii economice ,si
financiare. Ea trebuie sa explice public modul în care îsi
gestioneaza afacerile.
În multe tari, societatile cotate la bursa trebuie sa-si prevada
anumite provizioane financiare suplimentare.

b) Exista riscul ca investitori nedoriti sa preia în mod treptat


controlul societatii pe calea achizitiei de actiuni emise la bursa
sau societatea sa faca obiectul unor tentative ostile de achizitie.

• C. LISTAREA LA BURSA

Nu orice societate poate sa adere pentru a-i fi cotate la


bursa actiunile si obligatiunile, ci numai aceea care întruneste
anumite conditii, cerute de legislatia nationala în materie. Se
impune o listare a societatilor ce pot fi admise pentru cotare.
Listarea se face pe baza unui regulament acceptat de consiliul
fiecarei burse.

1. Conditiile de indeplinit

a) Valoarea probabila de piata a titlurilor pentru care se


doreste cotarea trebuie sa fie egala sau superioara valorii
impuse de lege. Se subliniaza faptul ca emisiunile ulterioare de
actiuni, dintr-o clasa deja cotata, nu se mai supun acestor limite.

b) Titlurile trebuie sa fie liber transferabile, adica degrevate


de orice garantie reala sau poprire legala.

c) Societatea trebuie sa fi publicat bilanturile si conturile de


profit si pierdere pe ultimii cinci ani premergatori cererii pentru
cotare.

d) Cel putin 25% din fiecare clasa de actiuni trebuie sa fie


detinuta de public alcatuit din persoane neasociate cu directorii
sau cu actionarii majoritari.

e) Solicitantii trebuie sa publice un document (este un


document care sa demonstreze bonitatea societatii) care sa
contina informatii despre titlurile pe care le-au emis si cele pe
care sunt gata sa le emita. Acesta este folosit ca baza pentru
admiterea la cotare. Se cere publicarea lui si pentru emisiuni
ulterioare, cu anumite modificari specifice, îndeplinind functia de
prospect pentru subscriptia publica.

f) De regula, actiunile dintr-o noua emisie trebuie sa se ofere


de catre societatea emitenta cu precadere actionarilor existenti,
participanti la capitalul sau social, daca nu s-a hotarât de
actionari ca noua emisie sa se faca în alte scopuri specifice
(pentru atragerea unui numar mare de actionari in afara celor
existenti).

g) Societatea trebuie sa-si informeze actionarii în scopul


ocrotirii intereselor acestora.

Sunt de remarcat:

- lansarea, periodic, de anunturi publicitare;

- publicarea anuala a situatiei conturilor contabile;

- prezentarea de rapoarte de analiza economica la jumatatea


anului;

- întocmirea unui raport preliminar cu privire la profitul preconizat


pe anul financiar si la investitii, amplasamente, conventii
încheiate, diverse reglementari de însemnatate majora;

- prezentarea de informatii cu privire la schimbarile în structura


comitetului director si în general în structura aparatului de
conducere de baza;

- comunicari cu detinatorii de titluri.

Fiecare solicitant pentru cotarea la bursa trebuie sa


numeasca un membru al bursei ca garant al cererii de cotare,
care sa poata furniza toate informatiile cerute de departamentul
pentru cotatii al bursei.
2. Continutul cererii pentru listare în cazul unei noi
emisiuni de titluri financiare –

- persoanele participante:

- emitentul;

- persoanele responsabile pentru publicarea prospectului de


emisie;

- auditorii si consultantii;

- titlurile noi pentru care se cere cotarea;

- informatii generale despre emitent si capitalul său;

- activitatile emitentului;

- informatii financiare privind emitentul;

- managementul societatii solicitante;

- dezvoltarea recenta a societatii si perspectiva dezvoltarii;

- informatii aditionale privind instrumentele de datorii ale


societatii, precum:

- obligatiuni de stat,

- titluri de renta,

- bonuri sau obligatiuni de tezaur, etc.

Organele guvernamentale de supraveghere si control urmaresc


sa nu fie lansate simultan mai multe emisiuni mari spre a nu
tulbura piata cu supraoferte si sa nu fie prea multe emisiuni
neconsumate.
• 3. Modalitatea de vânzare a titlurilor în cazul unei noi
emisii ale carei titluri urmeaza sa fie prezentate
pentru cotare oficiala

Oferta publica se face în scopul maririi bazei de proprietate


si crearii pietei, pe baza de prospect de emisie.

Prospectul se publica în doua ziare de importanta nationala, o


data cu cererea de cotare.

Prima oferta publica de actiuni ale unei firme se mai


numeste si oferta publica initiala. Emisia se face printr-o societate
financiara intermediara (sponsor), de regula o banca de investitii.
Banca, în scopul exercitarii functiei de emisie în conditii optime:

- se familiarizeaza cu operatiunile societatii emitente;

- sfatuieste societatea emitenta ce metode optime de emisie


sa fie aplicate;

- coordoneaza activitatea consilierilor societatii implicati în


realizarea emisiei;

- sfatuieste asupra momentului si pretului emisiei, cu ajutorul


brokerilor de care dispune;

- organizeaza si administreaza desfasurarea operatiunilor.

Se disting:

• a) Oferta de vânzare. Banca de investitii subscrie întreaga


emisie înainte de a fi oferita publicului, la un pret fix.
Exceptie facand cazul când vânzarea se face prin licitatie
(pentru obligatiuni). Emitentul este asigurat ca va primi
suma subscrisa, indiferent daca emisia va atrage suficiente
cereri sau nu. Banca va fi remunerata pe baza unui comision
sau, ca alternativa, pe baza diferentei dintre pretul încasat
de la public si cel platit emitentului. De regula, banca
plateste complet titlurile subscrise la pretul fixat, asumându-
si riscul neplasarii totale. În caz ca este retribuita pe baza de
comision, nu-si mai asuma decât partial acest risc. De
regula, i se acorda publicului un ragaz de 5 zile de la
publicarea subscriptiei în vederea examinarii si lansarii
cereri. Dupa lichidarea subscriptiei se publica un anunt
privind modul de alocare a actiunilor. În cazul în care cererile
depasesc baza de alocare, se satisfac cu prioritate cererile
mici si numai partial cererile mari sau unele cereri mari chiar
se anuleaza. Se are în vedere realizarea unui numar cât mai
mare de actionari, contribuindu-se astfel la largirea pietei
bursiere. Sunt si situatii, când piata este suficient de
dezvoltata, în care se aplica strategia satisfacerii cu
precadere a cererilor mari, urmarindu-se reducerea
cheltuielilor de emisie si a cheltuielilor de plata a
dividendelor, dar aceasta numai în limitele legislatiei
nationale în vigoare.

• b) Oferta de vânzare prin licitatie. Ca la orice licitatie, se


urmareste obtinerea pretului maxim pentru emitent,
stabilindu-se un pret minim de pornire a licitatiei. În final se
aloca titlurile la un pret unic de exercitare, eliminându-se
cererile care prin preturile oferite se situeaza sub nivelul
pretului de exercitare. Procedura de determinare a pretului
de exercitare ca si procedura de alocare a actiunilor trebuie
sa fie agreata de departamentul bursei specializat în
formarea si coordonarea cotatiilor. Se va avea în vedere
înfaptuirea unei emisii cât mai largi, respectiv alocarea
actiunilor la un numar cât mai mare de actionari, cu scopul
de creare a unei piete bursiere active. Prin subscrierea unei
emisii de actiuni, casa emitenta (banca de investitii) accepta
sa preia orice actiuni care nu au fost subscrise de public.
Partea nesubscrisa de public este oferita de banca de
investitii spre subscriere unor institutii, de regula unor clienti
traditionali.Banca de investitii ramâne principalul si ultimul
responsabil al subscrierii insuficiente. Daca un subsubscriitor
nu plateste, riscul incumba banca de investitii. In cazul unei
subscrierii insuficiente, banca de investitii abordeaza
subgarantii sai, care de regula sunt diverse banci
comerciale. Acestea trebuie sa se hotarasca în câteva
ceasuri daca accepta cotele ce le-au fost alocate din
actiunile ramase nedistribuite si vor accepta cotele
respective, când sponsorul are pe piata o buna reputatie si
daca pretul este rezonabil.