Sunteți pe pagina 1din 61

C U R S

Natalia Ileana DIHOIU Monica FLORESCU

D E

F I Z I C Ă

OBIECTIVELE CURSULUI DE FIZICĂ

Obiective:

după parcurgerea acestor capitole studenţii vor fi capabili să caracterizeze:

- mişcarea corpurilor în raport cu un sistem de referinţă spaţial şi mărimile specifice mişcării,

- legile fundamentale ale mişcării,

- cauzele mişcării, acţiunea forţelor asupra corpurilor,

- energia mecanică şi legile specifice de conservare,

- curgerea fluidelor,

- mişcarea periodică armonică, amortizată şi oscilaţiile forţate, rezonanţa,

- undele mecanice, fenomenele produse şi caracteristicile propagării acestora,

- acustica încăperilor şi condiţiile în care se obţine o acustică perfectă a unei

încăperi,

- propagarea luminii şi proprietăţile ondulatorii şi corpusculare are radiaţiei

luminoase,

- structura materiei şi proprietăţile nucleului,

Însuşirea acestor cunoştinţe oferă studentului o bază pentru a înţelege mai bine desfăşurarea unor fenomene prezentate în cadrul cursurilor de specialitate şi principiul de funcţionare a unor dispozitive.

2

Cuprins

1.MĂRIMI FIZICE

4

SISTEMUL INTERNAŢIONAL DE UNITĂŢI DE MĂSURĂ

5

FORMULE

DIMENSIONALE

7

2.

NOTIUNI INTRODUCTIVE DE MECANICA CLASICA

9

ECUAŢIA DE MIŞCARE. TRAIECTORIA

9

VITEZA. ACCELERAŢIA

11

PRINCIPII ŞI TEOREME FUNDAMENTALE PENTRU PUNCTUL

13

TEOREMA VARIAŢIEI MOMENTULUI CINETIC. CONSERVAREA MOMENTULUI CINETIC

14

LUCRUL MECANIC. ENERGIA MECANICĂ. CONSERVAREA ENERGIEI

 

15

3.

MECANICA FLUIDELOR

19

ELEMENTE DE DINAMICA FLUIDELOR

21

CURGEREA LAMINARĂ A FLUIDELOR PRIN

23

4.

OSCILAŢII ELASTICE

26

OSCILAŢII ARMONICE

26

COMPUNEREA OSCILAŢIILOR

27

OSCILAŢII AMORTIZATE

29

OSCILAŢII FORŢATE (ÎNTREŢINUTE)

31

5.UNDE ELASTICE

35

6.

OPTICĂ

43

REFRACŢIA PE SUPRAFEŢE SFERICE. DIOPTRII

45

INTERFERENŢA LUMINII

46

POLARIZAREA

51

OPTICA FOTONICĂ. EFECTUL FOTOELECTRIC

52

ELEMENTE DE ELECTRONICĂ CUANTICĂ. LASERI

54

7.

ELEMENTE DE FIZICĂ NUCLEARĂ

56

REACŢII NUCLEARE

58

3

1. MĂRIMI FIZICE

Urmărind evoluţia fenomenelor fizice, se pot observa anumiţi parametrii

care suferă variaţii cantitative ce pot fi măsurate. Aceşti parametrii au primit numele de mărimi fizice. Dacă două mărimi fizice se deosebesc numai din punct de vedere cantitativ, cele două mărimi sunt de aceeaşi natură şi reprezintă de fapt două expresii ale aceleiaşi mărimi fizice. Mărimile fizice se pot măsura numai dacă sunt comparate cu o altă mărime fizică, de aceeaşi natură, aleasă în mod convenţional ca etalon şi numită unitate de măsură. A măsura înseamnă a stabili experimental de câte ori o mărime fizică aleasă ca unitate de măsură, se cuprinde în mărimea fizică pe care vrem s-o măsurăm. Numărul care indică de câte ori unitatea de măsură se cuprinde în

Orice mărime fizică va

conţine deci în expresia ei, două elemente şi anume, valoarea şi unitatea de măsură corespunzătoare. Toate mărimile fizice pentru care este suficient să se cunoască numai valorile lor şi pentru care sunt valabile operaţiile ce se efectuează cu numerele reale, se numesc mărimi scalare (ex; masă, densitatea, volumul, energia, etc.). Pentru o mare parte din mărimile fizice nu este suficientă cunoaşterea valorilor ci mai sunt necesare şi cunoaşterea sensului, a direcţiei şi a punctului de aplicaţie. Aceste mărimi sunt mărimi vectoriale, iar operaţiile care se pot efectua cu aceste mărimi fac obiectul calculului vectorial (ex; viteza, acceleraţia, forţa, intensitatea câmpului, etc.). In afară de aceasta, mai există şi unele mărimi cărora nu le sunt necesare trei componente în sistemul de coordonate spaţial, pentru exprimarea lor fiind nevoie de 9 sau chiar mai multe componente. O astfel de mărime se numeşte tensorială şi este descrisă prin tensori (ex; tensiunea elastică). In procesul de cunoaştere, trecerea de la observarea calitativă a unui fenomen la cercetarea lui cantitativă impune efectuarea unor măsurători. Dacă o mărime fizică, măsurată cu o unitate [A] are o valoare a, şi măsurată cu altă unitate [A 1 ] are valoarea a 1 , atunci se poate scrie :

mărimea măsurată poartă numele de valoarea mărimii.

A = a [A] = a 1 [A 1 ]

De unde rezultă :

(1.1)

a

A 1

a 1 A

(1.2)

relaţie ce exprimă faptul că raportul valorilor unei mărimi, obţinute folosind două unităţi de măsură diferite, este egal cu inversul raportului celor două unităţi. Această egalitate reprezintă teorema fundamentală a unităţilor de măsură. La început, când numărul mărimilor fizice cunoscute era mic, stabilirea arbitrară a unităţilor de măsură nu producea încurcături. Odată cu dezvoltarea explozivă a fizicii când se evidenţiază mărimi fizice noi şi apare necesitatea unor măsurători mai precise, alegerea şi definirea arbitrară a unităţilor de măsură pentru

4

fiecare mărime în parte produce dificultăţi greu de depăşit în însuşirea şi aplicarea cunoştinţelor de fizică. Operaţia de alegere a unităţilor de măsură a condus la concluzia că există un număr relativ restrâns de mărimi fundamentale, pentru care alegerea unităţilor se face prin convenţie. Pentru celelalte mărimi, numite mărimi derivate, alegerea unităţilor de măsură se face prin intermediul relaţiilor de definiţie şi această operaţie este simplificată de faptul că legile fizice exprimate prin relaţii matematice leagă două sau mai multe mărimi fizice, ex;

E

m

2

A

2

2

 

m

;

;

etc.

 

v

Ansamblul alcătuit din unităţile mărimilor fundamentale şi unităţile mărimilor derivate din acestea, constituie un sistem coerent de unităţi. Fizica a cunoscut începând cu 1799 mai multe sisteme de unităţi de măsură. In 1960 la cea de-a XI-a Conferinţă Generală de Măsuri şi Greutăţi, s-a adoptat un nou sistem de unităţi de măsură, cel mai perfecţionat, bazat pe sistemul metric, numit sistem internaţional (S.I.). Acest sistem a fost introdus şi la noi în ţară în anul 1961, iar din 1968 utilizarea lui a devenit obligatorie.

SISTEMUL INTERNAŢIONAL DE UNITĂŢI DE MĂSURĂ S.I.

Sistemul internaţional de unităţi de măsură este un sistem coerent, având la bază şapte mărimi fizice fundamentale şi două mărimi fizice suplimentare cărora le corespund şapte unităţi fundamentale şi două unităţi suplimentare. Unităţile fundamentale ale S.I. sunt definite astfel :

1. – metrul (m)

- unitatea de măsură pentru lungime ce reprezintă lungimea drumului parcurs de lumină în vid în 1/299,792.951 secunde (lungimea egală cu 1.650.763,73 lungimi de undă, în vid, ale radiaţiei emisă de atomul de kripton 86 la tranziţia între nivelele 5d 5 şi 2p 10 ).

2. – kilogramul (kg) - unitate de măsură pentru masă ce reprezintă masa “kilogramului internaţional” adică a prototipului de platină iridiată, păstrată la Biroul Internaţional de Măsuri şi Greutăţi de la Sevres, în Franţa.

3. – secunda (s) - unitate de măsură pentru timp ce reprezintă intervalul de timp egal cu 9.192.631.770 perioade de oscilaţie ale radiaţiei emise la tranziţia între două nivele hiperfine ale stării fundamentale a izotopului 133 al cesiului.

5

4.

– kelvinul (K)

- unitatea de măsură pentru temperatură ce reprezintă unitatea de temperatură în scara termodinamică egală cu 1/273,16 din temperatura absolută corespunzătoare punctului triplu al apei.

5. – amperul (A)

6. – candela (cd)

- unitatea de măsură pentru intensitatea curentului electric ce reprezintă intensitatea unui curent electric constant care menţinut în doi conductori rectilinii şi paraleli de lungime infinită şi secţiune neglijabilă, aflaţi în vid la distanţa de un metru unul de altul, produce între ei o forţă de 2.10 -7 N pe fiecare metru de lungime.

- unitatea de măsură pentru intensitatea luminoasă ce reprezintă intensitatea luminoasă într-o direcţie dată a unei surse ce emite o radiaţie monocromatică cu = 5,4.10 12 Hz şi intensitatea energetică în această direcţie de 1/683 . W/sr intensitatea luminoasă în direcţia normală a unei suprafeţe de 1/600.000 m 2 a unui corp negru aflat la temperatura de solidificare a platinei la presiunea atmosferică normală (101.325 N/m 2 ).

7. – molul (mol) - unitatea de măsură pentru cantitatea de substanţă ce reprezintă cantitatea dintr-o substanţă a unui sistem, exprimată în kilograme, care conţine atâtea entităţi elementare câţi atomi există în 0,012 kilograme de carbon 12.

Două unităţi de măsură suplimentare întregesc sistemul internaţional.

1. – radianul (rad)

- unitate de măsură pentru unghiul plan, ce reprezintă unghiul plan cu vârful la centrul cercului ce subîntinde un arc de cerc egal cu raza cercului (1 rad. = 57 0 17’45”).

2. – steradianul (sr) - unitate de măsură pentru unghiul solid şi reprezintă unghiul solid cu vârful la centrul sferei care delimitează pe suprafaţa sferei o arie egală cu pătratul razei.

Toate celelalte mărimi fizice se numesc mărimi derivate şi unităţile lor de măsură se stabilesc pe baza relaţiilor de definiţie. Unele dintre ele au denumiri speciale :

kg

m

s

2

N Newton

N

m

kg

2

P Pascal

m

2

s

3

W Watt

6

Se mai utilizează multiplii şi submultiplii :

Multiplii

Yota

Y

10

Zeta

Z

10

exa

E

10

peta

P

10

tera

T

10

giga

G

10

mega

M

10

kilo

K

10

24

21

18

15

12

9

6

3

FORMULE DIMENSIONALE

Submultiplii

m

10

10

10

n

p

10

10

z 10

y 10

a

10

f

-3

-6

-9

-12

-15

-18

-21

-24

mili

micro

nano

pico

femto

atto

zepto

yocto

Mărimile fizice derivate se pot exprima în funcţie de mărimile fizice fundamentale prin intermediul legilor fizicii. Expresia matematică prin care este pusă în evidenţă mărimea derivată în raport cu mărimile fundamentale, se numeşte formulă dimensională.

X = f (L, M, T, , I, J, Q ) = L M T I J Q

(1.3)

Unde L, M, T, , I, J, Q reprezintă simbolurile mărimilor fizice fundamentale, în ordinea în care au fost enumerate în paragraful 1.4. O astfel de expresie conţine în primul membru simbolul mărimii derivate, iar în membrul al doilea, simbolurile mărimilor fundamentale ridicate la puterile la care apar ele în formula de definiţie a mărimii derivate, sau în relaţia ce exprimă legea fizică unde apare mărimea respectivă. De exemplu, formula dimensională a forţei este ;

[F] = M 1 L 1 T -2 = M L T -2

(1.4)

Exponenţii simbolurilor mărimilor fundamentale din formulele dimensionale, reprezintă “dimensiunile” mărimii derivate respective în raport cu mărimile fundamentale. Analizând relaţia (1.3), se observă că dimensiunile unei mărimi fizice nu depind de coeficienţii numerici din formulele corespunzătoare de definiţie. Unei anumite mărimi fizice îi corespunde o formulă dimensională determinată, deci îi corespund dimensiuni determinate; reciproca, însă nu este adevărată; există mărimi fizice distincte care formal au aceleaşi dimensiuni (de exemplu, lucrul mecanic şi momentul forţei). Orice formulă matematică care exprimă o lege fizică, trebuie să conţină în cei doi membrii mărimi de aceleaşi dimensiuni, cu alte cuvinte, trebuie să fie omogenă.

7

Importanţa formulelor dimensionale constă în faptul că pe baza lor se pot

obţine relaţii de legătură între unităţile de măsură din diferite sisteme :

- se poate verifica justeţea unei formule

- se pot stabili unităţile derivate

Uneori, formulele dimensionale pot constitui un mijloc de investigaţie ştiinţifică. Un exemplu clasic, utilizat adeseori, îl constituie perioada T a pendulului matematic. Din experienţă se ştie că în cazul oscilaţiilor mici, perioada

de oscilaţie a pendulului matematic nu depinde decât de lungimea pendulului 1 şi de valoarea acceleraţiei gravitaţionale g ;

 

T

=

1 a . g b

[T]

=

[1] a . [g] b

[T]

=

L a . L b .T -2b = L a+b . T -2b

Rezultă

- 2b = 1

deci se poate scrie ;

Se

constată

T

utilizând

a + b = 0

b = -

1 / 2

1

1 1

2

--

2 b

.

1 g
1
g

formulele

dimensionale,

(1.5)

(1.6)

(1.7)

a = 1 / 2

legea

(1.8)

de

oscilaţie

a

pendulului matematic a fost exprimată corect, până la un factor numeric (care în

acest caz este 2).

Capitolul I

Test:

1.

Unităţile de măsură fundamentale ale SI sunt:

a)

m, W, V, A, cd, S, mol;

b)

m, kg, S, A, cd, K, mol;

c)

m, kg, T, V, lx, s, N;

d)

km, s, N, A, cd, K, T.

2.

Să se stabilească unitatea de măsură exprimată prin unităţile de măsură ale mărimilor fundamentale pentru: inducţia magnetică, forţa, lucrul mecanic, tensiune electrică.

8

2. NOTIUNI INTRODUCTIVE DE MECANICA CLASICA

ECUAŢIA DE MIŞCARE. TRAIECTORIA

Mecanica clasică studiază mişcarea corpurilor macroscopice a căror viteze sunt neglijabile în raport cu viteza luminii. Mişcarea corpurilor de dimensiuni finite fiind în general destul de complicată, în cazul în care dimensiunile corpului sunt mici comparativ cu distanţele până la celelalte corpuri, acesta poate fi considerat un punct material. Mişcarea mecanică (spaţială, plană sau unidimensională) a punctului material se observă în raport cu un anumit reper sau sistem de referinţă ales în mod arbitrar. Poziţia punctului material M este definită în raport cu originea acestui sistem de referinţă prin vectorul de poziţie r. Există o infinitate de sisteme de referinţă şi de obicei îl alegem pe acela în raport cu care legile fizicii au expresia cea mai simplă. Un asemenea sistem este reprezentat de un sistem de axe solidar legate de o particulă care se află în mişcare liberă, deci o particulă considerată a fi plasată la o distanţă suficient de mare de orice corp din spaţiu, astfel că se poate neglija interacţiunea ei cu alte corpuri. Un astfel de sistem de referinţă se numeşte

inerţial, şi orice alt sistem de referinţă care are o mişcare rectilinie şi uniformă în raport cu acest sistem de referinţă, va fi la rândul său un sistem de referinţă inerţial. In mecanică se utilizează în mod obişnuit următoarele sisteme de referinţă.

- sistemul de coordonate carteziene x, y, z

- sistemul de coordonate cilindrice

, , z cu relaţiile de corespondenţă

faţă de coordonatele carteziene (fig.1) . x 
faţă de coordonatele carteziene (fig.1)
.
x

y

x = cos

y = sin

z = z

(2.1)

Fig.1

- sistemul de coordonate sferice r, , , cu relaţiile de corespondenţă faţă de coordonatele carteziene (fig.2).

9

x = r sin cos

x = r sin  cos  r  z  x  y Fig. 2
r 
r

z

 x 
x

y

Fig. 2

y = r sin sin

(2.2)

z = r cos Pentru un sistem de referinţă cartezian 0 xyz (fig.3), expresia analitică a vectorului

de poziţie r este dată de relaţia (2.3) r  x.i  z. j 
de poziţie
r
este dată de relaţia (2.3)
r  x.i  z. j  y.k
(2.3)
unde i , j , k , sunt versorii unitate corespunzători
axelor 0x,0y,0z, iar valoarea lui
r
este dată de
r
relaţia:
x
2
2
2
r 
x
y
z
(2.4)
y

Fig.3

Dacă punctul material M se află în mişcare, vectorul de poziţie este o funcţie vectorială continuă, uniformă şi dependentă de timp ;

r = r ( t )

(2.5)

Ecuaţia (2.5) reprezintă

sub forma ecuaţiilor parametrice ;

ecuaţia mişcării

punctului material şi ea poate fi scrisă

x = x ( t ) ;

y = y ( t ) ;

z = z ( t )

(2.6)

Ecuaţiile traiectoriei se obţin prin eliminarea timpului în ecuaţiile parametrice. Prin traiectorie se înţelege locul geometric al poziţiilor succesive ocupate pe punctul material în mişcare. Ecuaţia de mişcare a punctului material pe o curbă se poate scrie sub forma

s = s ( t )

(2.7)

în care

sau segmentul de dreaptă parcurs de punctul material.

este elementul de arc măsurat în sensul convenabil ales pe o curbă ,

s

10

VITEZA. ACCELERAŢIA

Fie la momentul t, un punct material în poziţia M definită de vectorul de poziţie r (fig.4) după un interval de timp t, punctul material se va afla în poziţia M’ definită de vectorul de poziţie r r r . Vectorul de poziţie fiind o funcţie de timp, se poate scrie ;

rt  trt r

(2.8)

Viteza instantanee a punctului material, este dată de relaţia ;

y

 r dr i dx dv dz V  lim    j 
 r
dr
i dx
dv
dz
V 
lim
j
k
xi
 
yj
zk
 t
dt
dt
dt dt
 t 0
V i
V j
V k
x
y
z

(2.9)

z

r r r Fig.4. 0 Fig. 4
r
r
r
Fig.4.
0
Fig. 4

Vectorul viteză V este tangent la traiectoria

în punctul considerat şi are sensul mişcării

punctului material. In modul ;

x

ds 2 2 2 2 2 2 V  V  V  V 
ds
2
2
2
2
2
2
V 
V
V
V
x
y
z
x
y
z
dt

(2.10)

unde se reprezintă elementul de arc descris de punctul material de la M la M’.

Dacă mişcarea este plană şi putem scrie r i .r, atunci

 

dr

dr

v

i

jr

dQ

 

dt

dt

dt

derivata unui versor

versorului fiind egală în modul cu unghiul de rotaţie al versorului

reprezintă componentele longitudinală, respectiv transversală

ale vitezei. Dacă viteza punctului material nu păstrează o valoare constantă, ci reprezintă o funcţie continuă uniformă, dependentă de timp, se poate scrie prin analogie cu relaţia (2.8 )

diferenţiala

fiind întotdeauna

perpendiculară pe

versor,

di
di

dQ

.

dr

dt

r

dQ

dt

Mărimile

şi

V t  tV t V

(2.11)

In acest caz acceleraţia punctului material se defineşte prin relaţia

a

lim

 0

t

V

dV

d

dr

d

2

r

t

dt

dt

.

dt

dt

2

11

(2.12)

cu

Se mai poate scrie

a

V i x
V i
x

dV d 2 s a   2 dt dt V j  V k
dV d
2 s
a
2
dt
dt
V j
V k
xi
yj
zk
a i
y
z
x

a

y

j

a k

z

(2.13)

(2.14)

Dacă se exprimă viteza cu ajutorul versorului unitar asociat tangentei la curbă în punctul considerat , se poate scrie V = V Atunci avem

dV d dV a    V     dt dt dt
dV
d
dV
a 
V
 
dt
dt
dt

V

d dV a    V     dt dt dt V d

d

dV

dt

dt

V

   dt dt dt V d   dV  dt dt  V

d

ds

ds

dt

(2.15)

Se notează

R

raza de curbură a traiectoriei în punctul considerat şi cu

n

versorul unitar asociat direcţiei normale la traiectorie, orientat spre centrul de

curbură. Se poate scrie :

orientat spre centrul de curbură. Se poate scrie : rezultă şi astfel fig.6 d  n

rezultă

şi astfel

fig.6

d  n d   din R d   ds si  n
d
n
d

din R d
ds si
 n
ds R
d
d
d
1
ds
V
n
n
 n
dt
dt
R dt
R

dV

a 
a 

dt

V

2

1 n    a . R t
1
n
  
a
.
R t

a

n

.

n

(2.16)

(2.17)

(2.18)

dV

dt

,

V

2

reprezintă componenta tangenţială, respectiv

normală a acceleraţiei. Acceleraţia unui punct material în funcţie de aceste componente va avea valoarea

unde

a

t

iar

a

n

R

Sau pornind de la

dr v  i dt
dr
v 
i
dt

r

2 2 a  a  a t n d  j putem scrie dt
2
2
a 
a
a
t
n
d
j
putem scrie
dt

(2.19)

12

  dV d dr dθ a    r j   
dV
d
dr
a 
r
j
  
i
dt
dt
 dt
dt
 

d

2

r

dt

2

2  2  dθ    d θ dr dθ   
2
2
 dθ  
d
θ
dr dθ 
 
r
i
r
 2
j
2
dt
dt
dt
dt

unde asemenea, prima paranteză exprimă acceleraţia tangenţială iar cea de a doua, acceleraţia normală a punctului material.

PRINCIPII ŞI TEOREME FUNDAMENTALE PENTRU PUNCTUL MATERIAL.

Formulat de Newton în prima lege a dinamicii, acest

principiu cuprinde următoarele : un corp (punct material îşi păstrează starea de repaus sau de mişcare rectilinie şi uniformă, atât timp cât nu intervine o forţă care să-i modifice această stare. Starea de mişcare rectilinie şi uniformă împreună cu starea de repaus se numesc stări inerţiale. Newton a considerat mişcarea mecanică raportată la un sistem de referinţă absolut şi imobil, inexistent în univers, definind în acest fel un sistem de referinţă preferenţial . sistemul inerţial. Dacă facem referire la cantitatea de mişcare (impuls), exprimată prin relaţia

Principiul inerţiei.

p mV m dr mr dt

Principiul inerţiei . p  mV  m dr  mr dt (2.20) primul principiu se

(2.20)

primul principiu se poate enunţa sub forma unei legi de conservare

oricărei forţe, impulsul asociat punctului material rămâne constant. Principiul acţiunii forţei: variaţia cantităţii de mişcare este proporţională cu

forţa care o determină şi are loc în direcţia în care acţionează forţa :

: în absenţa

F

  dp  dmV  mV dt dt
dp  dmV
 mV
dt
dt

(2.21)

sau având în vedere că în mecanica clasică masa scrie

F m

dV

dt

m

este constantă, se mai poate

m . a

(2.22)

relaţie ce exprimă ecuaţia fundamentală a dinamicii punctului material.

Principiul acţiunii şi reacţiunii. Într-o formă concisă, acest principiu poate fi formulat astfel : acţiunile reciproce a două corpuri sunt întotdeauna egale şi dirijate

în sensuri opuse adică Fij Fji. Acest principiu se aplică atât în cazul contactului direct dintre corpuri cât şi în cazul acţiunii de la distanţă şi este valabil atât în starea de repaus cât şi în starea de mişcare a punctelor materiale.

Principiul independenţei acţiunii forţelor. Dacă mai multe forţe acţionează simultan asupra unui punct material, fiecare forţă acţionează independent de existenţa celorlalte forţe. Din acest principiu rezultă posibilitatea înlocuirii unui

13

ansamblu de forţe

material, printr-o forţă rezultantă mică F, egală cu suma vectorială a forţelor date,

ce acţionează asupra unui punct

F

1

, F

2

, F

3

,

F

n

F

n



i 1

Fi

.

VARIAŢIEI

MOMENTULUI CINETIC.

TEOREMA

MOMENTULUI

CINETIC.

CONSERVAREA

Fie un punct material de masă m ce se deplasează cu viteza v căruia îi corespunde vectorul de poziţie r . Se defineşte ca moment cinetic, produsul vectorial

L r p r mv

(2.23)

Să considerăm o forţă F care acţionează asupra punctului material de masă m.

z 0 x r
z
0
x
r

y

fig.7

Momentul acestei forţe în raport cu punctul 0 se defineşte prin relaţia

M r F

Derivând în raport cu timpul relaţia (2.23) Şi ţinând cont de relaţiile (2.9) şi (2.10) Obţinem :

dL  d  r mv   dt dt
dL 
d
r mv
dt dt

dr

dt

p

dp r  dt
dp
r
dt

v mv

 

(2.24)

r F

M

(2.25)

Relaţia (2.25) reprezintă teorema variaţiei momentului cinetic faţă de un punct fix şi se enunţă astfel ; viteza de variaţie a momentului cinetic în raport cu un punct fix este egală cu momentul forţei ce determină mişcarea, faţă de acel punct fix.

Din M .dt dL,

prin integrare, rezultă

L

t

2

t

1

M dt L L

.

2

14

1

(2.26)

adică, momentul impulsului forţei aplicate punctului material este egal cu variaţia momentului cinetic. Dacă rezultanta forţelor ce acţionează asupra punctului material este nulă şi momentul rezultant este nul, relaţia

M 0

Conduce la

dL

dt

0

adica

L

const.

(2.27)

dacă

momentul rezultant faţă de un punct fix al forţelor ce acţionează asupra unui punct material este nul, momentul cinetic faţă de acelaşi punct fix, definit prin relaţia (2.23) se conservă.

Relaţia

(2.27)

reprezintă

teorema conservării momentului cinetic ;

LUCRUL MECANIC. ENERGIA MECANICĂ. CONSERVAREA ENERGIEI MECANICE.

Lucrul mecanic elementar efectuat de către o forţă F atunci când punctul ei

de aplicaţie descrie un element de traiectorie ds, se defineşte prin produsul scalar

dL

sau utilizând relaţia (2.21).

dL

F dr

.

F .ds F .ds cosF,ds

1


2

mv vdt d mv dT

.

2

 2  mv vdt d mv   d  T  .  2

(2.28)

(2.29)

1

unde mv T

2

2

reprezintă energia cinetică a punctului material. Prin integrare

avem :

L

L

0

dL L

r 2 2  2 1   2   F dr . 
r
2
2
2
1
 
2
F dr
.
d  1 mv
 
2
r
1
1

1

2

2

m v v

2

2

1

(2.30)

Relaţia (2.33) exprimă teorema variaţiei energiei cinetice

variaţia energiei cinetice a unui punct material la o deplasare finită a acestuia între poziţiile 1 şi 2 este egală cu lucrul mecanic finit efectuat de forţa care acţionează între poziţiile 1 şi 2. In situaţia în care, deplasarea punctului material se face între două stări 1 şi 2, caracterizate prin vectorii de poziţie r 1 şi r 2 , lucrul mecanic finit efectuat de forţa care acţionează între aceste două stări este ;

care se enunţă astfel ;

L

12

r 2  F . r 1
r
2
F .
r
1

dr

(2.31)

O forţă care are proprietatea că, lucrul mecanic efectuat de ea între două puncte

caracterizate prin vectorii de poziţie r 1 şi r 2 , nu depinde de traiectoria în lungul căreia se face deplasarea, se numeşte forţă conservativă.

15

z  O asemenea forţă satisface relaţia (2.35). ,  r 2 r r r
z
O asemenea forţă satisface relaţia (2.35).
,
r
2
r
r
r
2
2
1
F dr
.
F
.
dr
(2.32)
r 
1
1
r 
x
1
y
fig.8

ceea ce înseamnă că lucrul mecanic efectuat de o forţă conservativă pe un contur închis este nul

 F .dr 
F .dr 

0

(2.33)

Dacă forţele care acţionează asupra unui sistem mecanic nu sunt conservative (de exemplu, forţele de frecare), sistemul se numeşte disipativ. Forţele neconservative, disipative, apar numai la interacţia unor corpuri a căror dimensiuni nu pot fi neglijate, structura lor internă având un rol deosebit de important. Energia mecanică a unui sistem disipativ scade în timp deoarece se transformă în alte forme de energie (energia termică a mişcării dezordonate a particulelor ce alcătuiesc sistemul). Sistemele disipative sunt studiate cu precădere în cadrul termodinamicii şi fizicii statistice , în cadrul mecanicii clasice, sistemele sunt considerate conservative. Prin aplicarea teoremei Stokes din analiza vectorială, relaţia (2.33) devine ;

Stokes din analiza vectorială, relaţia (2.33) devine ;     S  V 



S

V F ds

.

0

unde

 

V F

 

rotor

Deci

 

i

j

k

x

F

x

y z F F

y

z

V x F = 0

(2.34)

(2.35)

(2.36)

Relaţia (2.36) ne arată că forţa conservativă F se poate scrie ca derivând dintr-o funcţie potenţială V (r )

F

 



V r

  V

i

x

  

j

V

y

k

V

z

(2.37)

Vr 0

deoarece

oricare ar fi funcţia scalară V(r) Funcţia V ( r ) reprezintă energia potenţială a punctului material aflat în poziţia r, deci V( r ) este o funcţie scalară de poziţie, numită şi funcţie de forţă. Forţele

(2.38)

16

conservative definesc un câmp scalar de forţe, un câmp nerotaţional, deoarece

F 0 . Lucrul mecanic elementar efectuat de o forţă conservativă va fi

 

   

 

i

V j V

k

V

x

y

 

z

 

dL

F.dr

 



V r dr

idx

jdy

kdz



V

x

dx

V

y

dy

V

z

dz



dV

Si deci, lucrul mecanic al unei forţe conservative care acţionează între stările 1 şi 2 este

L

12

Vr   2 r 2 2   dL  Fdr   
Vr
2
r
2
2
 
dL  Fdr

dV V r
1
1
r 1 Vr
1

V r

2

(2.40)

Se poate deci defini energia potenţială în starea 1



V r

1

L

12

r 2 V r     Fdr V r    2
r
2
V r
Fdr V r
2
2
r 1

(2.41)

în funcţie de valoarea în alt punct arbitrar ales, şi lucrul mecanic cheltuit pentru a deplasa punctul material între cele două puncte. Deoarece punctul caracterizat prin vectorul de poziţie r 2 este ales în mod arbitrar, înseamnă că energia potenţială a unui punct material se poate defini până la o constantă arbitrară V( r 2 ). Pentru

rămâne finit

când

câmpurile de forţă pentru care lucrul mecanic

L

12

V r V r

1

2

r

2

r  

1

, se poate alege zeroul scării energiei potenţiale astfel ca

şi atunci ( 2.41) devine



V r

1

Vr  0   lim 2 r 2   r 1  
Vr  0
lim
2
r 2 
r
1
Fdr V
 
Fdr
r 1

(2.42)

(2.43)

Rezultă că, energia potenţială a unui punct material aflat sub acţiunea unei forţe conservative într-un punct caracterizat prin vectorul de poziţie r 1 , este egală şi de semn contrar cu lucrul mecanic necesar pentru a aduce punctul material de la infinit în punctul respectiv. Revenind la relaţiile (2.29) şi (2.39) obţinem dL = d (T) = - dV

adică

de unde

dT + dV = 0

T + V = const.

(2.44)

Şi reprezintă energia mecanică totală a punctului material. Relaţia (2.44) reprezintă teorema conservării energiei mecanice în cazul unui sistem conservativ, şi apreciază că în orice mişcare finită a unui sistem mecanic conservativ, energia mecanică se conservă.

17

Capitolul II

1.

Viteza medie este:

dr a) v  ; dt b) ;  t c) v  a 
dr
a)
v
;
dt
b)
;
t
c)
v  a  t ;
d)
2
2
v 
v
 v
.
x
y

2.

a)

b)

c)

d)

Acceleraţia instantanee este:

 a  ; dt 2 d v a  ; 2 dt dv a

a
;
dt
2
d
v
a
;
2
dt
dv
a
;
dt
dr
a
.

dt

3.

a)

b)

c)

d)

4.

a)

b)

c)

d)

5.

a)

b)

c)

d)

Lucrul mecanic efectuat la deplasarea unui corp între două stări diferite de

r

2

este:

dW

12

W

12

F dr

;

diferite de r 2 este: dW 12 W 12   F  dr ; r

r

1

dr ;

W

12

dW 12 W 12   F  dr ;  r 1 dr ; W

r 1

Fdr 0

.

dr ;

Teorema variaţiei momentului cinetic se exprimă prin relaţia:

dL  M ; dt dM L  ; dt dL  0 ; dt
dL 
M ;
dt
dM
L
;
dt
dL
 0
;
dt
L  F  dr .

Legea conservării energiei mecanice pentru punctul material este:

V

r 1



r 1  Fdr ;
r
1
Fdr ;

dW  dV ;

dT V 0 ;

dW F dr .

18

r

1

şi

3. MECANICA FLUIDELOR

Lichidele şi gazele nu au formă şi nici volum propriu din cauza forţelor intermoleculare care sunt mai mici decât la solide. Problema fundamentală a mecanicii fluidelor constă în stabilirea câmpurilor de viteză, presiune şi densitate ce apar sub acţiunea forţelor exterioare. Mărimea care descrie fluidele în repaus este presiunea (forţa care acţionează pe unitatea de suprafaţă) :

p

F

S

(3.1)

Compresibilitatea unui mediu este dată de relaţia :

1 dV

  

(3.2)

V dp şi exprimă scăderea relativă a volumului cu creşterea presiunii. La lichide scăderea este slabă, ele fiind practic incompresibile. Compresibilitatea fluidelor stă la baza funcţionării pompei hidraulice, a frânei cu lichid, a convertoarelor cu presiune. In interiorul unui lichid în repaus, presiunea măsurată cu ajutorul unui manometru creşte odată cu pătrunderea manometrului în straturile mai adânci datorită greutăţii fluidului. Presiunea într-un punct A situat la adâncimea h o faţă de suprafaţa liberă a lichidului este dată de presiunea exercitată de coloana de lichid de lungime h o la

p o

exercitată de coloana de lichid de lungime h o la p o h o A care

h o

A

care se adaugă presiunea atmosferică p 0 :

p A = p 0 + .g.h 0 Aceasta este presiunea hidrostatică. Presiunea exercitată de o coloană de lichid pe peretele lateral al unui vas se numeşte presiune laterală. Mărimea forţei care acţionează pe peretele lateral este :

h S G
h
S
G

h 2

Dacă notăm momentul static

M

G

F

h 2

h 1

h

2

h

1

h.dS

19

ghdS

h S

G



G

g

h

2

h

1

hdS

(3.3)

unde h G este adâncimea centrului de greutate al suprafeţei laterale S G faţă de suprafaţa lichidului, forţa laterală este :

F= g h G S G

(3.4)

Această forţă laterală este importantă în cazul barajelor. La piciorul barajului, forţa fiind mult mai mare decât în partea superioară, barajul trebuie consolidat în partea inferioară. In gaze, datorită greutăţii coloanei de gaz, densitatea nu este constantă şi depinde de presiune conform relaţiei :

Calcule

gravitaţional :

simple

conduc

la

legea

 p.

0

de

p 0

variaţie

0

a

gh

p

p .e

0

p

0

presiunii

unui

gaz

în

câmp

(3.5)

Corpurile introduse în fluide sunt supuse acţiunii simultane a forţei de greutate şi a forţei arhimedice. In funcţie de raportul celor două forţe corpurile se pot scufunda sau pot pluti. Densimetrele sunt dispozitive utilizate pentru determinarea densităţii lichidelor şi reprezintă aplicaţii ale legii lui Arhimede. Fluidul ideal este un fluid lipsit de frecări interne, deci lipsit de vâscozitate şi este incompresibil. Pentru a stabili ecuaţia de mişcare a fluidului perfect, se consideră un element de volum dV de fluid în care masa dm este distribuită în mod uniform :

dm = dV

(3.6)

Pentru întreg fluidul,   r, t iar masa totală conţinută în volumul V

este:

m

V

r ,t

dV

(3.7)

Dacă volumul V este mărginit de suprafaţa S şi fluidul părăseşte volumul V, putem scrie :

dm

dt



d

dt

V

r

,

t dV

(3.8)

In limitele de aplicabilitate ale mecanicii clasice, masa se conservă şi transferul de masă prin suprafaţa S poate fi exprimat cu ajutorul vitezei liniare. Fie pe suprafaţa S, o suprafaţă elementară dS prin care trece în intervalul dt o cantitate dm   dV  .dS.vdt . Prin întreaga suprafaţă S, în acelaşi interval de timp, va trece o masă :

dm

dt

S

(

V

dS

.

)

care este egală cu cea care părăseşte volumul V:

S

   v dS . .    t ( V ) V
 v dS
.
.

t
(
V
)
V

20

r

,

t dV

Integrala de suprafaţă se transformă în integrală de volum cu ajutorul formulei Gauss-Ostrogrodski :

şi se obţine :

sau

S

(

V

)

V

t

vdS

 

V

(v)dV



 . 0

v

t

V

dV

 

(3.9)

r

( , )

t dV

(3.10)

 

(3.11)

Relaţia reprezintă ecuaţia de continuitate şi exprimă legea de conservare a masei de fluid. Produsul j   reprezintă densitatea de curent masic sau densitatea de flux de masă. Ecuaţia de continuitate permite determinarea debitului fluidului în mişcare fără să permită identificarea forţelor care determină această mişcare.

ELEMENTE DE DINAMICA FLUIDELOR

Ecuaţiile de mişcare ale mediilor continue reprezintă o extindere a ecuaţiilor fundamentale ale dinamicii newtoniene. Mişcarea fluidelor perfecte se datorează forţelor care acţionează asupra lor, forţe care pot fi masice sau de tensiune. Forţele masice sunt forţele care acţionează asupra fiecărui element de volum

dV şi sunt proporţionale cu masele conţinute în elementul de volum, dm = dV .

Forţele masice sunt independente de existenţa altor părţi ale mediului continuu. Densitatea forţelor masice f este o mărime vectorială numeric egală cu forţa care acţionează asupra unităţii de masă. Forţa masică F m care acţionează asupra întregului fluid cuprins în volumul V este :

dV

Forţele de tensiune (sau superficiale) sunt forţele care se manifestă între diferitele părţi ale fluidului şi sunt determinate de interacţiunile cu suprafeţele învecinate volumului considerat. Aceste forţe sunt proporţionale cu suprafaţa pe care acţionează şi depind de orientarea suprafeţei. Forţa de tensiune care acţionează pe unitatea de arie a suprafeţei se numeşte tensiune. Pentru fluidele ideale, tensiunile normale nu depind de direcţia aleasă, au aceeaşi valoare egală cu presiunea în orice punct al mediului. Legea de mişcare a fluidului ideal este exprimată de ecuaţia lui Euler :

F

m

D

f

(3.12)

a

1 f  
1
f

p

(3.13)

In regimul de curgere staţionară, în care viteza, presiunea şi densitatea fluidului nu depind explicit de timp ecuaţia lui Euler, în prezenţa forţelor masice conservative se transformă astfel :

1 dv f    p  dt
1
dv
f
 
p
 dt

v   v t x

21

dx

.

dt

v

y

dy

.

t

v

z

dz

.

dt

dar

v

t

0

avem :

adică :

1

f   

p

iar

v

2

2

v

1 f 
1
f

 

p

  

v

v

2

2

sau

   v

2

p

2



t

v

 

v

cu

f

-

 

V   0

 V   0

V

v 2

2

In câmp gravitaţional V = g.z şi obţinem

v

2

2

p V 0

 

(3.14)

p

g z

.

0

(3.15)

care este ecuaţia lui Bernoulli pentru fluide incompresibile. Ecuaţia lui Bernoulli exprimă legea conservării energiei mecanice. Ea are o serie de aplicaţii practice. Astfel, se poate explica funcţionarea becului de gaz Bunsen, funcţionarea injectorului, apariţia portanţei în zborul avioanelor şi se pot determina viteza şi debitul fluidelor. Fluidele reale prezintă vâscozitate datorită frecărilor interne existente între straturile de fluid. Pentru a menţine viteza constantă de deplasare a unui strat de fluid (pentru a învinge rezistenţa întâmpinată la curgere) asupra stratului de suprafaţă dS trebuie să se acţioneze cu o forţă dF

dF  

dv

dr

ds

(3.16)

dv

dr

este gradientul vitezei

pe direcţia normală la stratul de fluid. Legea de similitudine Vâscozitatea unui fluid este deosebit de importantă în caracterizarea curgerii fluidului, modificarea coeficientului de vâscozitate fiind întotdeauna un indiciu al modificării structurii fluidului. De exemplu, coeficientul de vâscozitate al aliajelor depinde de mai mulţi factori : compoziţia chimică, temperatura, presiunea, structura, etc., astfel că o modificare a unuia sau mai mulţi factori, determină variaţia coeficientului de vâscozitate. Studiind mişcarea fluidelor vâscoase se pot obţine unele rezultate fundamentale pornind de la consideraţii elementare, privind de exemplu, mişcarea unui corp de formă dată în interiorul unui fluid. Dacă această mişcare nu permite o măsurare directă a mărimilor fizice, se utilizează teoria similitudinii, care constă în efectuarea unor determinări experimentale pe un model, rezultatele fiind transpuse pe fenomenul real cu condiţia realizării ;

unde este coeficientul de vâscozitate dinamică iar

a) – asemănării geometrice între corpul studiat şi model

b) – asemănării cinematice (viteze şi acceleraţii proporţionale)

c) – asemănării dinamice (forţele care acţionează asupra corpului şi asupra modelului să fie proporţionale)

Condiţiile a), b), c) reprezintă condiţiile de realizare a similitudinii mecanice.

22

Pentru realizarea similitudinii dinamice, se consideră două corpuri geometrice asemenea, asupra cărora acţionează forţele F 1 şi F 2 şi F’ 1 şi F’ 2 . Cele două corpuri vor fi în echilibru mecanic, dacă asupra lor va acţiona câte o forţă R, respectiv R’ egale şi de sens contrar cu rezultanta forţelor F 1 + F 2 , respectiv F’ 1 + F’ 2 . Condiţia de similitudine dinamică este ;

F 1 F

2

F

1

F

2

In practică, condiţia acestei formule este impusă doar principalelor forţe care acţionează asupra corpurilor. Pentru fenomenele în care forţele de inerţie F i şi cele de rezistenţă F r au un rol important, condiţia de similitudine dinamică este :

F i F

F

F

r

r

i

Raportul

F

i

F

r

F

i

F

r

Re

(3.17)

se numeşte numărul lui Reynolds. Numărul lui Reynolds poate fi exprimat şi în funcţie de coeficientul de vâscozitate cinematică , viteza fluidului şi dimensiunea liniară caracteristică geometriei corpului.

dimensiunea liniară caracteristică geometriei corpului. Re  v .  (3.18) Dacă două fluide care curg

Re

v .
v
.

(3.18)

Dacă două fluide care curg au aceeaşi valoare Re, curgerea lor este echivalentă fluidele fiind considerate asemenea. Trecerea de la regimul laminar (curgere staţionară) la cel turbulent se produce când Re atinge o valoare critică, (pentru conducte tubulare Re critic = 2300) ce se determină experimental. Pentru

fluidul ideal Re .

CURGEREA LAMINARĂ A FLUIDELOR PRIN CONDUCTE.

Considerăm o conductă orizontală, de secţiune circulară constantă de rază R prin care curge un fluid real în regim staţionar. Se orientează axa 0x pe aceeaşi direcţie cu axa de simetrie a conductei. Considerăm coaxial cu conducta, un tub de

curent cilindric de rază r şi lungimea . Curgerea fiind staţionară, ecuaţia de continuitate este verificată, iar componentele pe axele 0 x şi 0 z ale ecuaţiei

z

0 2r R x 
0
2r
R
x
axele 0 x şi 0 z ale ecuaţiei z 0 2r R x  y Navier

y

Navier – Stokes conduc la :

p p

0

y z adică, presiunea este constantă în planul secţiunii conductei. Componenta pe axa 0 x este :

23

Gradientul presiunii

dp

dx

 

2

2

 

1 dp

 

y

2

z 2

dx

se poate scrie sub forma

p

 z 2  dx se poate scrie sub forma   p , unde 

, unde p este diferenţa

de presiune de la extremităţile conductei de lungime . Ecuaţia în coordonate polare ce descrie curgerea staţionară a fluidului (la echilibru) este:

curgerea staţionară a fluidului (la echilibru) este: de unde d  2   p r

de unde

d  2   p r .2 dr  p  dv  rdr
d 
2
 
p
r
.2
dr

p
dv 
rdr
2

r
r

r = R

Această ecuaţie se rezolvă ţinând cont de condiţia la limită

= 0 pentru

v

p

4 
4

R

2

r

2

(3.19)

deci viteza este distribuită în secţiunea conductei sub forma unui paraboloid de rotaţie.

Viteza are valoarea maximă pe axul conductei, pentru care r = 0

dr R r
dr
R
r

max

v max

2  pR 4 
2
 pR
4

(3.20)

Este uşor să găsim expresia debitului volumic mediu dacă se consideră o porţiune inelară de grosime dr, situată la distanţa r de axa conductei. In stratul de grosime dr,

viteza fluidului este aproximativ constantă şi elementul de suprafaţă ds = 2rdr, este traversat în unitatea de timp, de

un volum de fluid

dQ v = v.ds = v.2rdr Debitul va fi în consecinţă ; (formula lui Poiseuille)

Q

v

R R   p  2  r v dr  2  
R
R
p
2
r
v
dr
2
vrdr
8
0
0

R

4

(3.21)

Legea lui Poiseuille precizează că debitul volumic la curgerea laminară printr-o conductă este proporţional cu gradientul de presiune şi cu puterea a patra a razei conductei. Această lege se foloseşte la determinarea coeficientului de vâscozitate dinamică a fluidelor reale.

Capitolul III

1.

a)

b)

Ecuaţia de continuitate (legea de conservare a masei de fluid) este:

t

   0

v

1

(legea de conservare a masei de fluid) este:    t    

a f  p

;

;

24

c)

d)

t

   0

j

v

2

2

mg z

;

p

ct

.

2. Ecuaţia de mişcare a fluidului sub acţiunea unor forţe este:

a) ecuaţia lui Newton;

b) ecuaţia Maxwell;

c) ecuaţia Euler;

d) ecuaţia Laplace.

3. Fluidul real se caracterizează prin:

a) vâscozitate;

b) curgere turbionară;

dv c) ecuaţia F  k s ; dt   d) ecuaţia  
dv
c) ecuaţia
F  k
s
;
dt
d)
ecuaţia
    0
v
.
 t

25

4. OSCILAŢII ELASTICE

Oscilaţiile prezintă o importanţă covârşitoare pentru fizică şi tehnică şi dintre ele, oscilaţiile sinusoidale au un rol fundamental pentru că orice mişcare periodică poate fi considerată ca fiind rezultatul suprapunerii unor oscilaţii sinusoidale. OSCILAŢII ARMONICE

Un pendul care oscilează într-un plan sau un resort elastic de care este legat un corp căruia i se imprimă o mişcare rectilinie de către o forţă exterioară, execută

mişcări periodice, oscilatorii. O mişcare oscilatorie se caracterizează prin faptul că punctul material prezintă abateri periodice faţă de poziţia de echilibru. In timpul oscilaţiilor, abaterea faţă de poziţia de echilibru generează forţe conservative care au tendinţa de a readuce punctul în stare de echilibru, mişcarea repetându-se la intervale egale de timp. Dacă forţele conservative depind liniar de puterea I-a a abaterilor faţă de poziţia de echilibru oscilaţiile se numesc liniar libere (armonice) sau cu un singur grad de libertate. Să considerăm cazul unui corp de masă m legat de un resort de constantă elastică k. Ecuaţia de mişcare a corpului în absenţa frecărilor este :

k m k Notăm   2 si obtinem o m
k
m
k
Notăm
 
2 si obtinem
o
m

m.a = - k.x

sau

2

d x

dt

2

2

d x

k

dt

2

m

  

o

2

x

0

x

 

(4.1)

0

(4.2)

 

(4.3)

Aceasta este o ecuaţie diferenţială omogenă de ordinul II a cărei soluţie

este de forma :

x = A cos (o t + )

(4.4)

unde

potenţială a oscilatorului este :

A

şi

se determină din condiţiile iniţiale. Energia cinetică şi energia

T

m

x
x

2

2

1

2

kx

Energia totală a oscilatorului este :

U

2

m

A sin

2

o

2

2

2

o t  

m

2

o

2

2

A cos

2

o

t 

W T U

1

2

m

2

o

A

2

(4.5)

(4.6)

Valorile medii ale energiei cinetice şi energiei potenţiale se calculează ţinând seama de faptul că pentru funcţiile periodice, intervalul de mediere se ia egal cu perioada şi de faptul că putem scrie :

2

sin (

 

o

t

)

1

2

1

26

)

cos 2(

t

 

o

şi

cos

2

o

t  

1 1cos 2t  
2

o

Media pe durata unei perioade a funcţiilor sin şi cos este întotdeauna nulă,

astfel că avem :

sin

2

t

 

o

1

2

si

iar energiile corespunzătoare medii sunt :

;

2

o

A

2

T

m

4

cos

2

t

 

o

U

m

2

o

A

2

4

1

2

COMPUNEREA OSCILAŢIILOR ARMONICE.

Compunerea oscilaţiilor coliniare. Fie două oscilaţii armonice coliniare de aceeaşi frecvenţă :

X A

X

1 1

A

2 2

cos

 

1

t

cos

 

1

t

Prin compunerea lor rezultă :

x = x 1 +x 2 =

A cos (t + )

care este tot o oscilaţie armonică, pe aceeaşi direcţie şi cu aceeaşi frecvenţă.

Valorile amplitudinii A şi a defazajului sunt :

A

amplitudinii A şi a defazajului  sunt : A  A  A  2 A

A A 2A A cos

1

2

1

2

2

1

2

2

tg

A 1 sin

1

sin

A

2

2

A 1 cos

1

A

cos

2

2

(4.8)

(4.9)

Dacă oscilaţiile au frecvenţe diferite, oscilaţia rezultantă nu mai este armonică şi prezintă o amplitudine variabilă ;

mai este armonică şi prezintă o amplitudine variabilă ; A 2 1  A  2

A

2

1

A 2A A cos t

2

1

2

2

1

2

2

1

A

(4.10)

Mişcarea aceasta nu mai este periodică. Dacă însă raportul frecvenţelor

1

2

este un număr întreg, mişcarea este periodică dar nu este armonică. In cazul particular în care amplitudinile celor două oscilaţii sunt egale, se obţine :

x

x

2

1

x

2

A

cos

 

1

1

t

A

cos

 

2

2

t

A

cos  

 

1

2

2