Curs 1

05 oct 2009

BAZELE ECONOMIEI

Elemente introductive

I. Gândirea economică din perioada preclasică (până în sec. XVII).

Această perioadă numită şi preştiinţifică durează de la începutul până la
mijlocul sec. XVII.

1. Antichitate
a) primele reprezentări economice au apărut orientul antic:
în China, curentul de gândire economică numit confucianism.
în India (cronici, culegeri de legi şi lucrări: Arthasastra, Dharmasastra)
în Egipt şi Babilon (învăţăturile lui Ipuwer şi codul lui Hammurabi).
b) Grecia antică: cele mai substanţiale contribuţii în domeniul gândirii economice
le găsim în lucrările lui Platon (Republica, Legile) şi Aristotel (Politica).

2. Evul Mediu (perioada scolasticilor medievali)

Principalul reprezentant al perioadei a fost Toma d’Aquino. Scrierile
canoniştilor şi scolasticilor au abordat problemele economice de natura
proprietăţii private, a preţului, a cămătăriei, cea mai interesantă idee fiind „teoria
preţului just” (biserica creştină a condamnat mereu cămătăria considerând
dobânda nelegitimă, ca un păcat).

3. Mercantilismul (mijlocul sec. XV – mijlocul sec. XVIII)

Această piaţă are loc în epoca de descompunere a feudalismului şi de
trecere la capitalism, când exista preocuparea de a câştiga bani prin orice
mijloace, identifică bogăţia cu metalele preţioase.
Limitează sferele producerii şi sporirii bogăţiei la circulaţie, se declară
adepta bogăţiei monetare active şi a balanţei comerciale active, susţine
intervenţia statului în economie, etc.
Particularităţile naturale ale mercantilismului din diferite ţări în special în
funcţie de instrumentele de politică economică folosite pentru constituirea
bogăţiei au determinat posibilitatea definirii următoarelor forme de mercantilism:
a) mercantilismul metalist: peninsula Iberică, Spania, Portugalia, Italia
b) mercantilismul comercial: Anglia
c) mercantilismul industrialist: (colbertismul)

a) Prima formă era adepta creşterii stocului de monedă din metal preţios.
b) A doua formă era adepta sporirii stocului de metal preţios şi de bani prin
comerţ.
c) Reprezentanţii celei de a treia formă susţineau stimularea industriei prin
aplicarea unei subvenţii şi a unei politici subvenţioniste.

II. Gândirea economică din perioada ştiinţifică (mijlocul sec. XVII – până
în zilele noastre.)
În cuprinsul ei dezvoltându-se şi constituindu-se economia politică, cu un
obiect de studiu de sine stătător, dar şi cu promotori specializaţi în domeniu.

1. Şcoala clasică
a) Pionierii şcolii clasice sunt consideraţi fiziocraţii, avându-l ca reprezentant
principal pe Francois Quesnay.
Ideile susţinute de fiziocraţi ar fi următoarele:
- Existenţa unei ordini naturale, obiective a societăţii omeneşti,
- Neintervenţia statului în viaţa economică,
- Au fost adepţii principiului „laissez faire, laissez passer, le monde va
de lui même”,
- Supremaţia agriculturii faţă de comerţ şi industrie, după ei, singura
ramură care produce venit net,
- Bogăţia consta nu numai în metale preţioase, ci şi din bunuri agricole,
etc.

Concepţia fiziocraţilor este coerentă, pune probleme economice, foloseşte o

analiză economică susţinută de un efort de recunoaştere ştiinţifică.
În această fază, se elaborează primul model macroeconomic, care este o
schiţă a modului cum funcţionează economia modernă de piaţă, respectiv
„Tabloul economic” al lui Fr. Quesnay.
Fiziocraţii au contribuit şi grăbit naşterea Economiei Politice, ca ştiinţă.

b) Adam Smith, David Ricardo

Considerat părintele Economiei Politice ca ştiinţă, Adam Smith confirmă şi
dezvoltă principiile fiziocraţilor, respectiv teoria ordinii naturale şi a liberului
schimb, defineşte mai riguros noţiunile de muncă productivă şi neproductivă,
extinde sfera muncii productive la întreaga economie naţională. Îmbogăţeşte cu
idei noi teoria obiectivă a valorii de muncă, etc.
David Ricardo prin opera sa din care putem evidenţia „Principiile Economiei
Politice şi ale impunerii” – 1817, a îmbogăţit cu idei noi teoria bogăţiei sociale şi a
valorii. A dezvoltat teoria repartiţiei venitului naţional, a aşezat la baza diviziunii
schimbului economic internaţional, costurile comparative şi nu pe cele absolute.

c) John Stuart Mill, Jean Baptiste Say

d) Karl Marx
Concepţia economică a lui Marx, poate fi sesizată prin parcurgerea a trei
lucrări din vasta sa operă:
- Muncă salariată şi capital – 1847
- Salariu, preţ, profit – 1865
- Critica programului de la Gotha – 1875
Principalele contribuţii ale lui Karl Marx ar fi următoarele:
- A analizat şi dezvoltat sistemul categoriilor economiei de piaţă şi
legile obiective care guvernează mişcarea acestora.
- A trecut de la microanaliză la macroanaliză, respectiv analiza
reproducţiei simple şi lărgite a capitalului, precum şi a ciclicităţii
economice.

2. Gândirea neoclasică
„neo” – preluarea unor idei anterioare, dar adaptate şi modificate la condiţii
actuale.

A. Şcoala Psihologică
a) Şcoala de la Viena, ai cărei reprezentanţi au fundamentat teoria subiectivă a
valorii bazată pe utilitatea bunurilor şi gradaţia nevoilor.
b) Şcoala Nord-Americană
B. Şcoala Matematică
Şcoala Matematică insistă asupra calculului marginal, deci asupra folosirii
metodelor matematice în cercetarea economică (Şcoala de la Lausanne).
C. Unii economişti pot fi încadraţi în egală măsură atât în şcoala psihologică cât şi
în cea matematică (Şcoala de la Cambridge).

3. Keynesismul
John Maynard Keynes – iniţiatorul, un lord englez.
Principalele trăsături:
- consideră teoria economică liberală şi neoclasică drept un caz
particular al teoriei economice generale.
- deplasează centrul de greutate al cercetării economice în domeniul
macroanalizei
- consideră că este necesară sprijinirea economiei de piaţă de către
stat, etc.

4. Neokeynesismul şi Postkeynesismul

5. Neoliberalismul